Sunteți pe pagina 1din 5

Ganea – Christu Iris

41 A
Pavilionul de la Barcelona – Mies van der Rohe

Pavilionul de la Barcelona, realizat de arhitectul german Ludwig Mies van der


Rohe este una dintre cele mai reprezentative cladiri-monument ale istoriei arhitecturii
modern, cunoscut pentru formele sale epurate si materialel extravagante, precum
marmura si travertinul. In acest spatiu de organizeaza in present diferite expozitii
internationale de arta contemporana.

Gratie mult discutatei expozitii de la Weissenhof, Stuttgart, Ludwig mies van der
Rohe primeste recunoasterea publicului, care il recomanda pentru realizarea unui
pavilion de reprezentare a Germaniei in cadrul expozitiei internationale de la Barcelona
din anul 1929. Republica Germana l-a insarcinat pe Mies cu managementul artistic si
ridicarea nu numai a pavilionului de la Barcelona, dar si cu realizarea cladirilor ale
intregii sectiuni germane de la Expozitia Universala din 1929. Totusi, Mies s-a confruntat
cu mari constrangeri de timp – el trebuind sa realizeze pavilionul in mai putin de un an –
si de asemenea confruntandu-se cu conditii economice incerte.

In anii urmatori primului razboi mondial, Germania incepe sa isi schimbe


infatisarea. Economia incepe sa se redreseze dupa 1924. Pavilionul pentru Expozitia
Universala trebuia sa reprezinte noua Germanie de la Weimar: democratica, dezvoltata
cultural, prospera si profund pacifista, un auto-portret realizat prin opera arhitecturala,
si conturarea unei “noi ere”. Acest concept a fost conturat de arihitect prin realizarea
“planului liber” si a “camerei plutitoare”.

Pavilionul sau “al imperiului german”, spatiul in care a avut loc deschiderea
oficiala realizata de cuplul regal format din Alphonso III si Victoria Eugenia, este marcat
de eleganta de o simplitate generoasa, ceea ce il face un monument reprezentativ.

Deoarece acesta era planificat a fi un pavilion de expozitie, intentia era ca acesta


sa fie temporar. Cladirea a fost demolata la inceputul anului 1930, dupa nici un an de la
ridicarea lui. Totusi,datorita fotografiilor alb-negru si ale planurilor originale, un grup de
arhitecti spanioli au reconstruit pavilionul intre anii 1983 si 1986.
In fata cladirii alungite s-a amplasat o ampla terasa cu travertin ce contine si un
bazin cu apa, care separa in mod abil cladirea de strada. Peretii din marmura pretioasa si
vitrajele cu tente de gri si verde, cu rame metalice, articuleaza spatiile continui,
generandu-se o imagine de spatialitate si lejeritate gratie unei deschideri spre exterior
abil realizata.
Mies a dorit ca aceasta cladire sa devina “o zona ideala a linistii” pentru
vizitatorul grabit, care este invitat in interiorul acesteia in drumul sau spre o alta
atractie. Odata ce expozitia din interiorul pavilionului nu a mai existat, constructia a
devenit in sine un exponat. Pavilionul nu are rolul de a bloca trecatorii si de a ii “prinde”
in interiorul sau, ci de a realiza si un spatiu de trecere, cladirea sa ofere posibilitatea de a
fi strapunsa sis a lase vizitatorul sa isi continue drumul. Vizitatorii pot ajunge la ea
urcand cateva trepte, ajungand pe o platform, iar prin intermediul unei rampe line, pot
reveni la nivelul terenului, continuandu-si vizitarea spre zona “satului spaniol”.

Realizarea si conformarea spatiului face din Pavilionul de la Barcelona un arhetip


al arhitecturii moderne si un proiect manifest, prin care arhitectul poate aplica noile
principii urmarite de arhitectura epocii.
Astfel, prin aplicarea principiului planului liber, in care structura este detasata de
fatada si compartimentari, se realizeaza un spatiu fluid, continuu, cu elemente
structurale punctuale (stalpi metalici in cruce). Placa ce acopera spatiul este sustinuta de
pereti ce se continua in exteriorul constructiei si devine zidul protector al intregului
ansamblu.
In acest mod, peretii din interior devin doar panouri locale ce despart partial
vizual spatiile si nu creeaza bariere nete intre acestea. In acest sens, s-a prevazut ca
vizitatorii sa nu aiba o traiectorie simpla, dreapta prin interiorul pavilionului, ci aceasta
sa se realizeze prin ocoliri si intoarceri repetate, realizand din nou fluiditatea circulatiei.
In acest sens, peretii nu doar separa spatii, ci conduc si influenteaza miscarile
vizitatorilor. Acestia sunt amplasati in mod asimetric, dar de fiecare data dupa doua
directii perpendiculare, care genereaza echilibru in plan si o compozitie dinamica si
rafinata. Acestea par ca gliseaza unul pe langa celalalt intr-un spatiu liber, ce poate avea
multiple posibilitati de modificare.

De asemenea, spatiul capata ambiguitate prin deschiderea spre exterior prin


vitraje, pereti glizanti sau complet deschis, cele doua zone ajungand sa comunice si sa se
reuneasca intr-un continuu fluid, in cadrul caruia unele zone sunt marcate de elemente,
care atrag atentia asupra lor.

O alta metoda de delimitare a zonelor consta in schimbari de material si tratarea


suprafetelor orizontale. Atfel, introducerea unei oglinzi de apa, folosirea travertinului pe
terasa si a altei pietre pentru pardoseala interiorului cladirii marcheaza delimitari de
zone si imbogatesc imaginea, care doar in aparenta este una de simplitate. Imaginea este
una bogata, aceasta trasatura rezultand din materialele pretioase si a texturilor folosite,
imbinate intr-un mod echilibrat si elegant, elemente care se imbina in mod abil cu
simplitatea proiectului, iar accentul cade pe detaliile, care sunt tratate cu grija si
desavarsite de maiestria prelucratorilor materialelor.
Pavilionul nu este doar un exponent al formei construite cu o intelegere noua si
disciplinata a spatiului, ci si o oportunitate pentru ascocierea cu alte arte. In sprijinul
acestei afirmatii, Mies a amplasat lucrarea lui Georg Kolbe, Alba, pe suprafata apei, in
micul bazin, lasandu-l gol pe cel mare. Sculptura este amplasata incat sa fie evidentiata
de materialele folosite in apropierea, aceasta reflectandu-se pe suprafetele lucioase.
Mies a ales locul din care aceste efecte optice au impactul cel mai puternic pentru a
valorifica sculptura, cladirea oferind multiple unghiuri asupra acesteia. „De acum
inainte, in sensul juxtapunerii lucrarii arhitecturale cu artele vizuale, sculpturile nu
trebuie privite ca pe simple exponate subordonate spatiului, ci sa fie integrate in
designul spatiului, sa ajute la definirea si interpretarea acestuia. Astazi, unul dintre cele
mai bune exemple ce sustin acest principiu il reprezinta Pavilionul de la Barcelona”
(Berger, Ursel (2007). Barcelona Pavilion. Berlin: Jovi)
Un alt aspect unic al acestei cladiri il reprezinta materialele exotice pe care Mies a
ales sa le foloseasca. Placile de piatra naturala, precum marmura verde si onyxul auriu,
alaturi de vitrajele cu tente de gri, verde sau alb, precum si sticla translucenta
functioneaza exclusiv ca elemente de delimitare spatiala.
Pentru intregirea imaginii pavilionului, dar si pentru realizarea unui anumit confort,
Mies a proiectat si mobilierul special adaptat acestui spatiu si expus aici pentru prima data.
Fotoliile din piele alba sau neagra, confortabile si capitonate, cu accente de inox, material
similar stalpilor de sustinere, sunt amplasate in spatiile delimitate de peretii de marmura.

Bibliografie: L’Architecture du XXe siecle, Peter Gossel et Gabriele Lethauser, Tschen, 2005

Mies van der Rohe. Zimmerman, Claire Hong Kong: Taschen 2006

Mies Van Der Rohe : Barcelona Pavilion. New York: Watson-Guptill Publications

S-ar putea să vă placă și