UNIVERSITATEA CREȘTINA ‘’ DIMITRIE CANTEMIR’’ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

Programul de studii universitare de licență: DREPT

REFERAT
DISCIPLINA
DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE

Cadru didactic titular

Lect. Univ. Dr. DOREL VLAD

STUDENT
Nume PĂUN
Prenume FLORENTINA MĂDĂLINA
Anul 4
Forma de invatamant IFR
Nr matricol 19972
Grupa 7
 OPRERA COMUNA

Este opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare, dintre care unul poate fi autor principal. În
funcţie de posibilitatea de a individualiza contribuţia fiecărui coautor, avem de-a face cu două
categorii:

a. divizibilă – activitatea fiecăruia dintre coautori este distinctă, separată, contribuţiile

formând un tot unitar.

b. indivizibilă – activitatea fiecăruia dintre coautori nu poate fi stabilită. Contribuţiile lor

se contopesc, neputând fi separate.

Indiferent de situaţie, avem un singur drept de autor care profită mai multor titulari. Situaţia
juridică a acestora diferă însă în funcţie de categoria din care face parte.

Operele comune pot fi divizibile atunci când contribuţiile individuale sunt separabile sau
indivizibile atunci când activitatea creatoare a fiecărui autor se contopeşte în totalitatea operei. 

 În cazul în care opera comună este divizibilă contribuţia fiecărui autor poate fi utilizată separat
dacă prin această utilizare nu este prejudiciată opera comună sau drepturile celorlalţi coautori

În situaţia operei indivizibile funcţionează regula unanimităţii, respectiv în lipsa unei

convenţii contrare, coautorii pot folosi opera doar de comun acord. Fiecare în parte poate solicita
protejarea operei în situaţia folosirii fără drept de către un terţ sau un coautor. Refuzul unui
coautor de a permite altui coautor folosirea operei comune trebuie justificat. În situaţia operei
divizibile, fiecare foloseşte separat contribuţia sa la opera integrală.

În cazul operei comune divizibile fiecare colaborator este autor al părţii pe care el a
elaborat-o şi, totodată, coautor al operei comune în ansamblul său. Ca atare, fiecare colaborator
este subiectul exclusiv al dreptului de autor asupra părtii pe care a elaborat-o şi toţi coautorii sunt
subiecte ale dreptului de autor asupra operei comune privită în întregul său. Regula fundamentală
care rezultă în mod logic din natura operei este aceea potrivit căreia, în operele care apar ca
rezultat al unei colaborări, dreptul de autor aparţine în comun coautorilor12. În cazul operei
divizibile contribuţia fiecărui autor este distinctă, de natura a fi valorificată separat. Fiind
subiectele dreptului de autor asupra operei comune, coautorii, ca şi în cazul operei comune
indivizibile, vor exercita împreună prerogativele dreptului de autor - morale şi patrimoniale -
asupra operei comune privită în întregul ei.

În altă opinie, în ceea ce priveşte utilizarea operei comune, incontestabil trebuie să funcţioneze,
în lipsă de convenţie contrară, regula unanimitatii. Aplicată în sens absolut, această regulă ar
putea paraliza utilizarea operei dacă unul din coautori refuză să consimtă la utilizare şi aceasta în
detrimentul celorlalţi autori. Pentru a preveni abuzurile, legea prevede că refuzul trebuie să fie
"temeinic justificat"; este o aplicare în materia dreptului de autor a teoriei abuzului de drept - un
autor abuzează de dreptul său dacă se opune, fără motive temeinic justificate, exploatării operei.

Deşi legea nu prevede, apreciem că refuzul unui coautor de a consimţi la utilizarea operei
comune este supus cenzurii instanţei, iar dacă se constată că refuzul este abuziv, instanţa îl poate
suplini şi autoriza pe ceilalţi coautori să exploateze opera şi poate obliga pe coautorul abuziv la
daune. 

Remuneraţia coautorilor se stabileşte în primul rând conform convenţiei dintre părţi. În

situaţia în care convenţia nu există sau nu prevede, remuneraţia se stabileşte conform contribuţiei
fiecăruia. În cazul în care contribuţia fiecăruia nu poate fi identificată, remuneraţia se stabileşte
prin împărţirea sumei în mod egal între coautori.

Importanţă inegală şi pe temeiul căreia i se poate conferi sau recunoaşte unuia dintre aceştia,
în condiţiile legii, calitatea de autor principal6. În sens contrar, s-a arătat "bazându-se pe o
activitate creatoare comuna, opera comuna implică, prin definiţie, o operă unitară din aceasta
cauză, nu este coautor cu scriitorul unui roman pictorul care a făcut ilustraţiile la textul literar,
întrucât această reunire nu este rezultatul unei comunităţi reciproce de inspiraţie pentru crearea
unei opere comune de sine stătătoare, fiecare fiind autorul unei opere distincte, ocrotite ca atare
de dreptul de autor".

Rezultă din toate acestea că motivul pentru care scriitorul şi pictorul nu sunt coautor este
acela că opera nu este unitară şi, deci, că, în ceea ce priveşte operele comune, noţiunea de "operă
unitară" sau de "obiect unitar comun" trebuie înţelese prin contrast cu natura diferită a operelor
ce alcătuiesc opera complexă.

Cu toate că este rezultatul activităţii de creaţie a unei pluralităţi de autori, opera comună
reprezintă un obiect unitar. Acest obiect poate fi atât indivizibil cât şi divizibil ceea ce înseamnă
că operele comune pot fi opere comune indivizibile si opere comune divizibile.

În cazul în care contribuţia fiecărui autor este distinctă, putând fi valorificată

independent, fiecare coautor exercită drepturile patrimoniale asupra propriei sale părţi, dar cu
condiţia de a nu aduce atingere intereselor celorlalţi coautori sau operei lor comune. Se admite
îndeobşte că ne aflăm în faţa unei colaborări, care are drept rezultat crearea unei situaţii de
coautorat, dacă sunt întrunite câteva condiţii şi anume: a) au calitatea de coautori persoanele care
desfăşoară o activitate de creaţie pentru elaborarea operei comune.

Nu au calitatea de coautori persoanele care au acordat autorului operei numai un ajutor

tehnic (de exemplu persoanele care au întocmit anumite diagrame, tabele etc.) Esenţial în
caracterizarea operei comune este faptul că ea reprezintă rodul unei activităţi de creaţie care are
la bază o comunitate spirituală a coautorilor subordonată aceluiaşi scop -elaborarea unei opere.
Aceasta impune coordonarea eforturilor, un schimb continuu de sugestii şi propuneri, adaptarea
fiecărui aport individual la al celorlalţi şi, totodată, la opera finală în ansamblul său.

LEGEA NR. 8/1996, trebuie să se probeze că respectiva opera este creaţia mai multor coautori
în colaborare; a arătat instanţa - o astfel de dovada presupune administrarea de probe care să
provoace răsturnarea prezumţiei legale ce operează în favoarea persoanei pe numele căreia opera
a fost adusă pentru prima data la cunoştinţa publică şi, deci, presupune probe pentru dovedirea
existenţei dreptului dedus judecăţii.

Pe calea procedurală a ordonanţei presedinţiale nu se soluţionează însă litigii care să privească

fondul dreptului dedus judecăţii, iar pe de alta parte, reclamanta nu poate justifica luarea de
măsuri provizorii, câtă vreme în favoarea sa nu operează nici o aparenţă de drept. d) ceea ce este
caracteristic pentru opera comuna este şi faptul că există un obiect unitar comun, asupra căruia
există drepturi aparţinând unei pluralităţi de subiecte. Dar caracterul unitar al obiectului nu
înseamnă indivizibilitatea acestuia.

Printre operele comune, unitare prin natura lor, vom gasi opere divizibile sau indivizibile,
după cum contribuţia fiecărui autor este sau nu susceptibilă în fapt de a fi individualizată. Fiecare
coautor poate exercita asupra contribuţiei sale drepturile personale nepatrimoniale ce-i revin în
mod independent asupra părţii sale din opera comună, cu condiţia de a nu aduce atingere
intereselor celorlalţi coautori sau operei comune.

Când opera este indivizibilă, evident că drepturile nu pot fi valorificate separat.

Regimul juridic al operei comune este dat de dispoziţiile art. 5 din lege, dar reglementarea a fost
considerată în doctrină nesatisfăcătoare pentru că, în acest caz, nu mai face distincţie între
drepturile morale şi drepturile patrimoniale.

Potrivit art. 5 alin (2) din lege, "Dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor
acesteia, între care unul poate fi autorul principal".

Opera comună indivizibilă

Este acea operă din activitatea creatoare comună a coautorilor, dar fără ca partea contributivă a
fiecaruia să poata fi stabilită. Rezultatul activităţii de creaţie apare ca un tot unitar şi indivizibil
care prezintă valoare numai luat ca atare. În acest caz, dreptul de autor asupra operei aparţine în
comun coautorilor.

Aceasta, nu înseamnă că fiecare nu ar putea exercita singur "drepturile care constituie mijloace
de apărare a operei. Fiecare va putea, de asemenea, cere singur încetarea actelor de folosire
săvârsite de alţii, fără consimţământul tuturor coautorilor. Trebuie subliniat că, întrucât dreptul
subiectiv de autor cuprinde în conţinutul său atât drepturi morale cât şi patrimoniale, fiecare
colaborator are posibilitatea de a exercita, asupra părţii sale, nu numai drepturile morale, aşa cum
prevede textul citat, ci şi drepturile patrimoniale corespunzatoare.

 In cazul operei indivizibile, coautorii nu vor putea exercita prerogativele care alcătuiesc
dreptul de autor, atât cele morale, cât şi cele patrimoniale, decât de comun acord. În cazul operei
comune ne aflam în prezenţa unui singur drept de autor cu mai mulţi titulari, iar nu a unei
pluralităţi de drepturi. Situaţia este asemănătoare proprietăţii comune, în care fiecare proprietar
are o cota-parte din dreptul de proprietate. Cum dreptul de autor este complex, fiind alcătuit din
drepturi morale şi drepturi patrimoniale, interpretarea literală a textului duce la concluzia că,
dreptul de autor aparţinându-le în comun, coautorii nu vor putea exercita facultăţile care-i
formează conţinutul (nici drepturile morale, nici pe cele patrimoniale) decât de comun acord. 

În cazul operelor indivizibile opera creată de mai multe persoane reprezintă un tot ale
cărui părti nu pot fi valorificate separat. În această situaţie dreptul de autor aparţine în comun
coautorilor.

Fiind împreună subiectele dreptului de autor, coautorii vor exercita tot împreună prerogativele
dreptului de autor, atât cele morale, cât şi cele patrimoniale. Foloasele patrimoniale rezultate din
exerciţiul dreptului de autor asupra operei comune se împart în mod egal, dacă coautorii nu au
convenit altfel.

Totuşi, aceste drepturi au un caracter exclusiv personal în sensul că legea nu subordonează

durata lor duratei operei însăşi, ci existenţei fiecăruia dintre autori şi calităţii lor.

Decesul unuia din colaboratori şi expirarea termenului de folosinţă acordat succesorilor săi nu
schimbă situaţia celui rămas în viata, care continuă să se folosească de avantajele şi drepturile
din trecut. Şi dacă opera este esenţialmente indivizibilă, nu este tot astfel cu drepturile concedate
autorilor, unul faţă de altul în special încasările pe care le produc reprezentările teatrale se împart
normal între ei şi din acest punct de vedere dispariţia unuia din autori şi aceea a erezilor săi are
numai rezultatul că reduce redevenţa impusă directorilor teatrului.

Fiind subiectele dreptului de autor asupra operei comune, coautorii, ca şi în cazul operei comune
indivizibile, vor exercita împreună prerogativele dreptului de autor - morale şi patrimoniale -
asupra operei comune privită în întregul ei. 

În altă opinie, în ceea ce priveşte utilizarea operei comune, incontestabil trebuie să

funcţioneze, în lipsă de convenţie contrară, regula unanimitatii. Aplicată în sens absolut,
această regulă ar putea paraliza utilizarea operei dacă unul din coautori refuză să consimtă la
utilizare şi aceasta în detrimentul celorlalţi autori. Pentru a preveni abuzurile, legea prevede că
refuzul trebuie să fie "temeinic justificat"; este o aplicare în materia dreptului de autor a teoriei
abuzului de drept - un autor abuzează de dreptul său dacă se opune, fără motive temeinic
justificate, exploatării operei.
Dacă opera comună este divizibilă, contribuţia fiecărui coautor fiind distinctă, aceasta poate fi
utiliza separat, cu condiţia de a nu se prejudicia utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi
coautori, în temeiul art. 5 alin. (4).

Este o soluţie impusă şi de logică, având în vedere că fiecare coautor are calitatea de autor
al propriei contribuţii.

Calitatea de subiect al dreptului de autor asupra părţii din opera care este contribuţia sa, nu-i
conferă însă coautorului un drept la o utilizare liberă a acesteia; utilizarea contribuţiei distincte
nu trebuie să dauneze exploatării operei principale (de exemplu, este posibilă utilizarea separată
a unei melodii reprezentând coloana sonoră a unui film, aşa cum se întâmplă adesea) sau
drepturile celorlalţi coautori. Utilizarea separată a contribuţiei distincte nu este posibilă decât
dacă se îndeplinesc două condiţii, ambele negative:

1) să nu existe o convenţie contrară. S-a aratat de aceiaşi autori că realizarea unei opere
comune prezumă cel puţin intenţia de utilizare în comun a operei;

2) să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi coautori. 

A decide însă că utilizarea contribuţiei distincte prejudiciază sau nu utilizarea operei

comune sau drepturile celorlalţi coautori este o chestiune de apreciere care poate da naştere la
abuzuri în ambele sensuri.

Revine tot coautorului ce are iniţiativa exploatării separate a contribuţiei sale distincte, obligaţia
de a face proba că nu prejudiciază utilizarea operei comune. Instanţa va putea pretinde
reclamantului să furnizeze orice elemente de proba de care acesta dispune, pentru a dovedi că
este titularul dreptului încălcat ori a cărui încălcare este inevitabilă.

Sarcina probei incumbă celui ce face o alegaţie în faţa instanţei de judecată, prin urmare
reclamantului, deoarece în mod firesc, reclamantul este cel care invocă în sprijinul pretenţiilor
sale o anumită stare de fapt. Pârâtul, cel puţin la iniţierea procesului, nu solicită schimbarea stării
de fapt existente.

De aceea, încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia cel ce afirmă o
pretenţie în justiţie trebuie să o dovedească. Această regulă tradiţională este exprimată prin
adagiul latin "ei incumbit probatio qui dicit non qui negat".

Principiul enunţat este consacrat şi în Codul nostru civil: potrivit art. 1169 C. civ. "Cel
ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească" şi îşi găseşte consacrare în
marea majoritate a legislaţiilor civile şi procesual civile.

Reclamantul este cel care stabileşte obiectul acţiunii şi limitele acesteia şi este logic ca tot el să
fie chemat să dovedească temeinicia pretenţiilor ridicate de la o asemenea regula fundamentala
isi gaseste expesia pornind principiul contradictorialităţii, sentinţa instanţei având menirea de a
converti un asezământ de fapt verificat, într-o stare de drept, producătoare de efecte juridice.

Pârâtul, în schimb, va încerca să invoce şi să probeze faptele-obstacol care au zădărnicit

crearea raportului juridic menţionat de către reclamant (cum ar fi obiectul sau cauza ilicită),
împrejurările de natură a pricinui ineficacitatea faptului creator de raport juridic (cum ar fi,
eroarea sau dolul), circumstanţele ulterioare care au modificat raportul juridic creat (spre
exemplu, cesiunea de creanţă), faptele ulterioare care au stins dreptul la acţiune în sens material
al creditorului (prescripţia extinctivă), împrejurările ulterioare care au stins însuşi raportul juridic
dintre părti ( cum ar fi, plata sau compensaţia).