INTRODUCERE

MOTTO: „Infracțiunea nu e decât al doilea rău ca mărime,

infracțiunea nepedepsită e cel dintâiu și mai are din toate relele.”
Platon

Lucrarea “Cauzele care înlătură răspunderea penală” prezintă în primul capitol

dispoziţii generale ale proiectului de act normativ, defineşte obiectul şi sfera de
aplicabilitate, a dreptului penal.
Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără cele mai importante valori
sociale împotriva faptelor periculoase.
Denumirea de drept penal este folosită în două accepțiuni: prima, în sensul de
ramură specifică a dreptului, care recunoaște sistemul normelor juridice penale, cea de-a
doua, cu semnificația de știință, de ramură dinstinctă a științelor juridice care studiază
aceste norme.
În opinia lui Alexandru Boroi, dreptul este o ramură a sistemului nostru de drept,
fiind alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice legiferate de puterea legislativă, care
stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, sancțiunile și alte
măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanțele judecătorești persoanelor care
au săvârșit infracțiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de
drept.
După cum susțin unii autori precum I. Oancea, obiectul dreptului penal îl constituie
relaţiile de represiune penală, relații ce se stabilesc, după săvârşirea infracțiunii între stat şi
ifractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia să tragă la răspundere penală pe infractor,
iar infractorul are obligația să suporte pedeapsa.
Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale şi a
ordinii de drept împotriva criminalităţii şi de combatere a acesteia.
În Capitolul II sunt expuse coraportul dintre răspunderea penală a persoanei fizice
și cea a persoanei juridice pentru aceeași faptă, subiectul special al infracțiunii, vinovăția și
formele ei, fapta săvârșită fără vinovăție, eroarea și influiența ei asupra răspunderii penale,
condiţii de fond şi formă pentru introducerea plângerii prealabile.

3
 Capitolul III prezintă împăcarea părților în cazul participaţiei ori concursului de
infracţiuni și împăcarea în cazul modificării învinuirii.
Ultimul capitol al lucrării prezintă cercetarea pe care am realizat-o cu privire la
împăcarea părților în procesul penal.
Modalitatea logico-raţională de lămurire a conţinutului uneia sau mai multor legii
penale, ce se realizează cu ocazia aplicării normei de drept și are drept scop aflarea voinţei
legiuitorului exprimate în aceste norme cu privire la cazul concret semnifică interpretarea
legii penale.
În cele din urmă prezenta lucrare se încheie cu concluziile și propunerile referitoare
la tema aleasă. Pe baza aprofundarii și studierii literaturii de specialitate, mi-am propus ca
în această lucrare, să evidențiez știința dereptului penal ce joacă un rol deosebit de
important în perfecționarea reglementărilor juridicea relațiilor de apărare sociale în raport
cu evoluția societății, metodele de studiu folosite de știința dreptului penal, principiile
dreptului penal, etc.
Prin urmare lucrarea corespunde şi tematicii la disciplina “Drept penal”.

4
 CAPITOLUL I: DREPTUL PENAL

1.1. Noţiunea şi trăsăturile dreptului penal

De-a lungul timpului, omenirea a parcurs etape ce trezesc interes prin prisma
evoluţiei fenomenului criminalităţii și a măsurilor de apărare socială pe care le-a adoptat
pentru a bloca, diminua și preveni unul dintre acele flageluri care, în decursul veacurilor,
au produs însemnate pagube umane, morale și materiale.
Cu decenii în urmă, penalistul francez H. Donnedieu de Vabres definea dreptul

penal ca “ansamblul de legi care reglementează într-o ţară exercitarea represiunii de către

stat”, astăzi această definiţie nu mai corespunde realităţii, formând o viziune prea îngustă
asupra dreptului penal.
J. Ortolan definește dreptul penal într-o lucrarea de-a sa ca fiind “o concepție a
rațiunii omenești dedusă din raporturile cu societatea, în care societatea are facultatea de a
face să sufere omul rău, din cauza violării de drept pe care el a comis-o”.1
Emil Kant, marele filosof german, precizează că dreptul suveranului de a-i o
suferință supusului pentru infracțiunile lui, reprezintă însuși dreptul penal.
B. Alimena în „Diritto penale” volumul întâi pagina 18, prezintă dreptul penal ca
știință ce studiază ca fenomen juridic infracțiunea, și ca subiect activ al acesteia pe
infractor.
„Legea penală nu poate însemna decât un act normativ adoptat de parlament ca lege
organică şi care cuprinde dispoziţii penale. Eventualele excepţii de la aceste reguli sunt
decretele de graţiere individuală ale preşedintelui României, precum şi dispoziţiile penale
din cuprinsul legilor extrapenale nu ar fi justificat atribuirea unui alt înţeles decât acesta
expresiei <lege penală>”2.
Dreptul penal este acel instrument cu ajutorul căruia se apără valorile sociale
împotriva faptelor periculoase.
Denumirea de „Drept penal” este folosită în două accepţiuni: prima, în aceea de
ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul normelor juridice penale; cea de a
doua, în aceea de ştiinţă, de ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază aceste norme
sau de doctrină a dreptului penal.

1
J. Ortolan, “Elements du droit penal”, Editura Veme, Paris, 1886, pag.20
2
C. Duvac

5
 Dreptul penal, deşi reprezintă o parte specifică și autonomă în peisajul
reglementărilor juridice, acesta prin natura lucrurilor, se află în legătură cu toate celelalte
ramuri ale sistemului de drept, ce reglementează relaţiile sociale de tip diferit, cu scopul
ocrotirii aceloraşi valori, în mod special cu:
 dreptul procesual penal regăsit și sub denumirea de dreptul penal formal orri
“instrumental” ce stabileşte regulile de bază formele, activităţile şi actele, subsumându-şi
eforturile aceluiaşi front de apărare socială contra criminalităţii, prin intermediul cărora se
organizează urmărirea, descoperirea, judecarea şi sancţionarea celor care săvârşesc
infracţiuni.
 dreptul constituţional stabileşte prin intermediul normelor sale, valorile sociale
esenţiale pentru realizarea ordinii de drept în ansamblul ei.
 dreptul execuţional penal reglementează relaţiile sociale de apărare ce iau naștere
în cursul executării sancţiunilor de drept penal în regim de penitenciar sau de libertate.
Dreptul penal reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde totalitatea
normelor juridice edictate de statul român, ce au ca scop apărarea statului român, persoana
şi drepturile ei, precum şi întreaga ordine de drept.
Sarcina principală a dreptului penal român este de a apăra împotriva infracţiunilor
principalele valori ale societăţii aceasta realizându-se prin mai multe modalităţi:
proclamarea ca infracţiuni doar a faptelor prevăzute de legea penală, incriminarea,
stabilirea pedepselor corespunzătoare infracţiunilor săvârşite în funcţie de periculozitatea
lor, precum şi a altor sancţiuni cu caracter penal; prevederea condiţiilor răspunderii penale.
Aceste sarcini în totalitate se desprind din art. 1 şi 2 al Codului Penal şi conduc la
delimitarea sferei faptelor penale.
Trăsăturile dreptului penal reprezintă „caracteristicile acestei ramuri de drept care
deosebesc dreptul penal de alte ramuri din cadrul sistemului dreptului, caracteristici care se
desprind din natura relaţiilor de apărare socială care îi revin spre reglementare.” 3
Trăsăturile dreptului penal sunt următoarele:
 caracterul de drept public,
 caracterul de drept represiv,
 caracterul de drept unitar.

3
A. Ungureanu, „Drept penal român”, Partea generală, Editura Lumina Lex, București 1995, pag.8

6
 Dreptul penal se înscrie în dreptul public, prin reglementările sale și prin specificul
relaţiilor sociale ocrotite, fiindcă apărarea valorilor sociale are loc în interesul societăţii,
statul fiind reprezentatul acesteia.
Statul în cadrul raportului juridic de drept penal reprezintă subiectul principal, care
prin organele specializate pretinde o anume conduită de la destinatarii legii penale, și
exercitând activitatea de tragere la răspundere penală a celor ce au încălcat legea penală
dacă normele de drept penal sunt încălcate.
Caracterul de drept represiv a dreptului penal „instituie anumite sancţiuni cu
caracter represiv, coercitiv.” 4 Pedeapsa se aplică infractorului, celui vinovat de comiterea
infracţiunii, iar amenda se cuvine statului, şi nu victimei infracţiunii, spre deosebire de
sancţiunea civilă (daune interese, restituiri de bunuri, repunere în situaţia anterioară) care
se cuvine victimei.
Tot în categoria sancţiunilor de drept penal se înscriu măsurile de educative şi
măsurile de siguranță care pot fi luate pe durata procesului penal ori după încetarea lui.
Normele de drept penal sunt prevăzute atât în Codul de Procedură Penală, cât şi în
alte acte normative, însă caracterul de drept unitar se desprinde din maniera în care acestea
sunt reglementate.

1.1.1.Obiectul dreptului penal

Chiar și până la presupunerea relației de conflict cu destinatarii săi, legea penală a
îndeplinit un anumit comportament, oevidentă funcţie formativă, neconflictuală, de
recomandare şi pretindere a unei anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de
conţinutul preceptelor înscrise în normele juridice penale.
Cunoașterea și înțelegerea obiectului de drept penal este importantă deoarece de el
depinde gruparea normelor de drept penal într-o ramură aparte de drept și, apoi, de
caracterul și de felul obiectului depinde caracterul normelor ce alcătuiește conţinutul lui.
Obiectul dreptului penal este o categorie specială de relații sociale denumite relații
juridice penale. Aceste relații sunt născute între membrii societăţii și stat cu ajutorul
organelor judiciare din nevoia apărării valorilor esenţiale ale societăţii și a dezvoltării lor în
deplină securitate.

4
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, “Droit penal general”, Editura Dallooz, 2003, pag. 25

7
 Scopul dreptului penal este formulat în art. 1 din Codul penal, identificându-se cu
însuşi scopul legii penale, în sensul că „legea penală apără prin mijloace specifice,
împotriva infracţiunii, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea
statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine
de drept.”5

1.1.2. Sistemul principiilor fundamentale ale dreptului penal

Principiile sunt reguli de drept ce conţin idei directoare, ce au un caracter mai mult
sau mai puţin general, ce călăuzesc realizarea și elaborarea ordinii de drept penal,
acţionând fie asupra unor laturi sau segmente ale reglementării penale, fie asupra întregului
sistem de drept penal.
Acţiunea principiilor fundamentale este întregită, iar uneori, pur şi simplu,
particularizată pe diverse segmente ale reglementării penale (sau în determinarea
conţinutului unor instituţii penale) de acţiunea principiilor instituţionale, care, la nivel
determinat instituţional, exercită efecte constitutive importante.
Principul legalității menționează că nu poate fi trasă la răspundere penală nici o
persoană, decât dacă a săvârșit o faptă ce constituie infracțiune, potrivit unui anumit text de
lege.
Principiul umanismului are la bază respectarea drepturilor omului.
Principiul egalității în fața legii penale toate persoanele sunt egale în fața legii
astfel încât dacă o infracțiune se săvârșește, organele judiciare nu fac nici o discriminare în
raport cu calitatea pe care o are cel ce săvârșește infracțiuni. În fața legii și autorităților
publice cetățenii sunt egali fără discriminări și fără privilegii, nimeni ne fiind mai presus de
lege.
Principiul prevenirii săvârșirilor unor noi infracțiuni menționează că legiuitorul a
incriminat toate faptele de o gravitate sporită atrăgând în acest sens atenție destinatarilor
legii penale ca în măsura în care vor încalca normele penale li se vor aplica pedepse.
Principiul potrivit căruia infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale
conform acestui principiu nici o persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă
săvârșește alte fapte decât cele care potrivit legii, sunt considerate infracțiuni.
Principiul persoanalității nu poate fi trasă la răspundere penală nici o altă persoană
decât cea care a săvârșit infracțiunea.

5
Legea nr. 15/1968 completată și modificată cu privire la Codul de Procedură Penală.

8
 Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal acest principiu prezintă
situația în care o persoana a săvârșit o infracțiune la momentul individualizării sancțiunii ce
urmează a fi aplicată de instanța de judecată, se va ține seama de dispozițiile părții generale
a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol
social al faptei săvârșite de persoana infractorului și de împrejurarile care atenuează sau
agravează răspunderea penală.

1.1.3. Știința dreptului penal

În perfecționarea reglementărilor juridice în raport cu evoluția societății a relațiilor
de apărare socială un rol important îl are știința dreptului penal.
O puternică fundamentare își găsesc normele dreptului penal în măsura în care
acestea sunt argumentate, explicate și motivate în plan teoretic.
Știința dreptului penal, față de dreptul penal care este o parte a dreptului, aceasta
este o parte a științelor juridico-penale, care însumează sistemul noțiunilor privitoare la
fenomenele juridico-penale, regăsite în teoriile, concepțiile, principiile destinate să
fundamenteze și să explice ideiile, necesitatea, sarcinile și scopul dreptului penal, să
configureze modalitățile de investigare a fenomenelor juridico-penale, să redacteze
modalitățile juridice de combatere și prevenire a fenomenului de infracțional cu ajutorul
dreptului penal.
S-a opinat în literatura de specialitate juridică, că apar ca și trăsături caracteristice
principiile fundamentale a fiecărei ramuri de drept, cu rol definitoriu pentru autonomia
ramurii respective în alcătuirea sistemului dreptului.
Principiile fundamentale, în ramura de drept penal constituie orientări majore, de
bază, ce călăuzesc în activitatea de concepere și realizare a normelor juridico-penale, ce se
întrevăd și regăsesc în toate normele de drept penal, și în instituțiile acestuia.
Se deosebesc de alte principii, precum cele de orientare, principiile de
fundamentare, asupra sumei instituțiilor dreptului penal, cu incidență totală.
Drept urmare, pe de-o parte principiile instituționale sunt subordonate principiilor
generale și celor fundamentale, având sferă de aplicabilitate doar în cadrul instituțiilor la
care face trimitere.

9
 Pe de altă parte, principiile generale constituie reguli ce pornesc din principiile
fundamentale și care se subordonează lor, având incidență generală, dar restrânsă la unele
părți ale reglementărilor juridico-penale.

1.2. Norma juridico-penală

Realizarea procesului penal dar și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză
penală sunt reglementate de normele de procedură penală.
Norma de procedură penală are ca scop asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor
organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și a celorlalți participanți în procesul
penal astfel încât prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale Constituției,
ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale
tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și
pactelor pactelor , să fie respectate.

1.2.1.Noțiunea de răspundere penală și formele ei

Răspunderea penală, contact direct cu natura normelor de drept penal care nu sunt
respectate atunci când infracţiunea se comite, este delimitată de alte modalități de
răspundere juridică prin conţinutul criteriilor ce o determină, ordinea de aplicare a acestora
și temeiul legal.
Având ca fundament noţiunea de răspundere penală ca modalitate de realizare a
ordinii de drept penal în varainta celei mai dure răspunderi juridice, apărută într-un cadru
juridic definit, ca urmarea a realizării unei infracţiuni în timpul apariţiei raporturilor de
ordine juridico-penal, se stabilește că aceast tip de răspundere îşi definește anumite limite
sub aspectul realizării și existenței ei. Fără existența unor limite prezente ale răspunderii
penale, precum și cele legate de timp, realizarea acesteia nu se poate afla.
M.Gherman și A. Borodac sunt de părere că “aplicarea normelor juridico-penale
constă în realizarea unui sis-tem de reglementări legislative în vederea transpunerii în viaţă
a conţinutului acestor norme, inclusiv a reglementărilor privind răspunderea penală a
persoanelor care au comis infracţiuni.”6

6
M. Gherman, A. Borodac, “Răspunderea penală ” Revista: Legea şi viaţa, nr.11, 2005, pag.4

10
 Efectuarea răspunderii penale necesită a se realiza doar în limitele stricte ale
relaţiilor juridico-penale reglementate în mod concret.
Răspunderea penală, dacă este considerat ca și raport juridico-penal ce deține un
caracter de constrângere ce se aflăt între infractor și stat, în contextul în care statul își face
apariția cu dreptul de a lua parte la răspunderea penală a făptuitorului în varianta sa de
realizare prevăzută de legea penală, iar infractorul cu obligativitatea de a fi responsabil
“pentru fapta infracţională comisă şi a suporta forma de realizare a răspunderii penale
prevăzută de legea penală, apare clară ideea că răspunderea penală urmează să aibă efectul
realizării acesteia, în caz contrar, aceasta fiind lipsă”.7
V.Guţuleac în “Răspunderea penală în interpretarea legislaţie” consideră că
termenul de răspundere penală arată raporturile juridico-penale, regăsite la diverse etape,
iar termenul de pedeapsă penală formează raporturile juridico-penale în etape diferite (în
fiecare dintre etapele efectuării răspunderii penale, raporturile juridico-penale apărute atrag
după sine schimbarea statutului de drept al terței persoane ce a înfăptuit infracţiunea).
Procedura de aplicare a răspunderii penale constă în următoarele etape:
 apariţia răspunderii penale din momentul săvârşirii infracţiunii;
 tragerea la răspundere penală;
 aplicarea sancţiunii prevăzute pentru infracţiunea săvârşită;
 executarea pedepsei penale.
Prin urmare, procesul complex, de durată, care vizează realizarea dreptului statului
de a angaja răspunderea penală şi a obligaţiei infractorului de a răspunde pentru fapta
infracţională comisă, realizându-se, ca efect, însăşi ordinea de drept penal încălcată prin
săvârşirea acestei infracţiuni, proces care poate începe după pornirea urmăririi penale şi
până la dispunerea pedepsei penale şi durează, cel târziu, până la stingerea antecedentelor
penale, reprezintă realizarea răspunderii penale.

1.2.2.Principiile răspunderii penale

Răspunderea penală reprezintă acea formă a răspunderii juridice ce are ca temei
săvârșirea unei infracțiuni și care însuși este raportul juridic penal de constrângere, născut
ca urmare a săvârșirii infracțiunii pe de o parte între stat, și pe de altă parte infractor.

7
Carolina Garbuz, “Noțiunea răspunderii penale și formele specifice de realizare”, Revista națională de
drept, nr.2, 2014, pag.52

11
 Raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentat al
societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea pentru infracțiunea
săvârșită și de a-l constrange s-o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde
pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și
restaurarii autorității legii.
Răspunderea penală posedă următoarele principii:
 Principiul umanismului,
 Principiul legalității răspunderii penale,
 Principiul răspunderii penale personale,
 Principiul prescriptibilității răspunderii penale,
 Principiul unicității răspunderii penale,
 Principiul individualizării răspunderii penale,
 Principiul inevitabilității răspunderii penale,
 Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale.
Primul principiu cel a umanismului menționează că răspunderea penală folosește
instrumente care, prin conținutul lor dar și natura lor, au caracter uman, neducand la
degradarea și umilirea ființei umane.
Cel de-al doilea principiu presupune că desfășurarea, apariția și soluționarea
raportului penal se realizează în strictă conformitate cu legea și în baza acesteia.
Principiul răspunderii penale personale face trimitere la faptul că răspunderea
penală revine doar terței persoane care a înfăptuit sau a participat la săvârșirea unei
infracțiuni, neputând interveni pentru fapta altuia, ori neputând fi colectivă.
Principiul prescriptibilității răspunderii penale menționează că partea de
răspunedere penală intervine doar într-un interval de timp definit, după scurgerea datei
prevăzute de lege iar, răspunderea penală va fi înlaturată prin prescripție ulterior.
O terță persoana ce săvârșește o faptă penală nu va putea fi trasă la răspundere
decât o singura dată este menționat în principiul unicității răspunderii penale.
Pentru a asigura sancționarea corectă a infractorului, dar și realizarea prevenției
speciale și generale, principiul individualizării răspunderii penale prezintă răspunderea
penală ca formă diferită în funcție de gradul de severitate a infracțiunii și în funcție de
persoana infractorului.
Principiul inevitabilității răspunderii penale atestă că orice terță persoană care
înfăptuiește o infracțiune necesită să răspundă penal, ca un rezultat inevitabil a înfăptuirii
unei infracțiuni.

12
 Ultimul principiu precizează că răspunderea penală se întemeiază doar pe
înfăptuirea unei infracțiuni.

1.2.3. Mecanismul de realizare a răspunderii penale

În contextul raportului juridic penal, răspunderea penală are loc în moduri și forme
diferite. Acestea variză în funcţie de natura infracţiunii efectuate, de gravitatea ei socială,
de gradul de pericol avut şi în funcție de particularităţile făptuitorului.
Realizarea răspunderii penale semnifică realizarea obligaţiilor și drepturilor
corelative ale subiecţilor existenți în raportul juridic penal, cu ajutorul raportului juridic
procesual penal.
În situația în care sunt obligaţiile și drepturile corelative, dominant apare, dreptul
statului de a aplica o sancţiune celui care a săvârşit infracţiunea şi de a-l constrânge să o
execute.
Mecanismul de realizare a răspunderii penale este pus în mişcare de prevederea
legislativă a sancţiunilor penale, aplicarea şi punerea lor în executare prin intermediul
organelor de stat competente.
Făcându-şi apariţia în cadrul raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală
nu este realizată momentan.
Stingerea momentană a răspunderii penale are loc doar în două cazuri: ca rezultat al
al executării pedepsei capitale ori ca rezultat al decesului infractorului. În alte situații decât
cele menționate realizarea răspunderii penale se efectuiază în anumite modaliăți
corespunzătoare etapelor procesului de realizare.

1.3. Considerații privind reglementarea efectelor plângerii prealabile și împăcarea

părților în noul cod penal
Noul Cod Penal în mare parte păstrează reglementarea regăsită în articolul 131 din
Codul Penal publicat încă din 1968, cu privire la efectele lipsei plângerii prealabile.
Noile elementele constau în reglementarea diferită a urmărilor retragerii plângerii
prealabile în cuprinsul articolului 158 precum şi reglementarea exercitării acţiunii penale în
cazul decesului persoanei vătămate ori a lichidării persoanei juridice înainte de expirarea
termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.

13
 “Din această perspectivă, soluţia legislativă preferată de legiuitor este diferită de
soluţia propusă de Codul Penal publicat în 2004.”8
În circumstanțe normale, angajamentul infracțiunii a creat obligația sistemului
judiciar de a declanșa procedurile necesare pentru răspunderea penală a infractorului
indiferent de modul de sesizare a acestora, din oficiu, ca rezultat a denunţului unei terțe
persoane străine de consecinţele infracţiunii ori ca rezultat a plângerii menționate de
persoana vătămată, se exercită din oficiu ca acţiune publică denumită acţiune penală.
Împăcarea interesului colectiv cu cel privat, în cazul anumitor infracţiuni ce încalcă
drepturile subiective nepatrimoniale ori patrimoniale ale terței persoane necesită a i se
încredinţa acesteia, răspunderea de a se bucura de oportunitatea exercitării acţiunii penale
fără ca prin aceasta, să devină o acţiune privată, persoana vătămată fiind doar un substitut
procesual al puterii publice.
Contrar plângerii, ca modalitate generală de sesizare a organelor judiciare de către
persoana vătămată despre săvârşirea unei infracţiuni, plângerea prealabilă reprezintă
manifestarea expresă de voinţă a persoanei vătămate exprimată în condiţiile și forma
prevăzută de lege de a cărei existenţă prealabilă este condiţionată desfăşurarea și începerea
întregii activităţi procesuale.
“Apreciată de unii autori ca fiind un element în conţinutul incriminării sau doar o
condiţie de pedepsibilitate sau numai de procedibilitate, plângerea prealabilă are o dublă
natură: din punct de vedere al dreptului penal substanţial este o condiţie de pedepsibilitate
existenţa sau inexistenţa ei condiţionând tragerea la răspundere penală a infractorului; din
punct de vedere procesual este o condiţie de procedibilitate, condiţionând promovarea şi
exercitarea acţiunii penale." 9
În Noul Cod Penal, în general se regăsesc infracţiuni care privesc drepturile
nepatrimoniale ori patrimoniale ale persoanei cum ar fi unele infracţiuni împotriva
persoanei (articolul 193, articolul 206, articolul 208, etc..), infracţiuni împotriva
patrimoniului (art. 238, articolul 239, articolul 240, etc.), infracţiuni împotriva familiei
(art.378 art.379 etc.), acestea sunt și infracţiunile urmărite la plângerea prealabilă şi fără ca
prin aceasta să se fi epuizat valenţele procesuale ale acestei instituţii a cărei extindere este
recomandată de către Consiliul Europei, ca o cale spre o justiţie retributiv – restitutivă.

8
Prof. univ. dr. Viorel Paşca, articol științific “ Unele considerații privind reglementarea efectelor plângerii
prealabile și a împăcării părților”, 2009.
9
Vintilă Dongoroz, “Explicații teoretice ale codului penal român și ale codului de procedură penală”,
broșură academică.

14
 Plângerea trebuie să întrunească anumite caracteristici pentru ca acțiunea persoanei
vătămate să fie elaborată la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aceste caracteristii
sunt:
 Plângerea prealabilă trebuie efectuată cu respectarea caracteristicilor de
formă dar să fie efectuată şi în termenul legal prevăzut, direcționându-se organului
judiciar competent.
Conform articolului 306 din Noul Cod de Procedură Penală, plângerea prealabilă
trebuie efectuată şi introdusă în termen de 2 luni, începând cu ziua în care persoana
vătămată cunoaște cine este autorul faptei.
În condițiile în care persoana vătămată este incapabilă sau minoră, termenul stabil
de 2 luni, se consumă de la data în care terța persoană îndreptăţită să reclame, cunoaște
cine esteautorul faptei. Termenul prescripție este de 2luni, acesta fiind susceptibil de
întrerupere sau de suspendare în condițiile prevăzute de lege, și nefiind termen de
decădere.
Dacă plângerea prealabilă este depusă după acest termen atunci aceasta, se
echivalează cu lipsa ei. Plângerea prealabilă cuprinde toate noțiunile regăsite în articolul
301 al Noului Cod de Procedură Penală precum numele și prenumele, domicilul celui ce
depune plângerea, indicarea autorului faptei, descrierea faptei penale, dovada probelor
dețiunute, indicarea martorilor și a adresi părților, menționarea tipului de parte a persoanei
vătămate. Toate aceste noțiuni regăsite sunt necesare a fi depuse în scris.
Dacă noțiunile ce fac trimitere la aflarea persoanei vătămate şi prezentarea faptei
fac ca sesizarea realizată să nu întrunească cerinţele de valabilitate ale plângerii prealabile,
lipsa restului menţiuni enumerate mai sus putând fi adăugate și modificate ulterior prin
înțelegerile pe care organele judiciare sunt obligate să le ceară persoanei vătămate. Dacă
autorul faptei este necunoscut, persoana vătămată în cauză se poate adresa organului de
cercetare penală pentru aflarea lui.
Plângerea prealabilă îndreaptă către procuror sau organului de cercetare penală, iar
în cazul în care este îndreptată greșit se trimite organului competent, situație în care
plângerea este validă doar în condițiile în care a fost depusă în termen la primul organ
sesizat, chiarși atunci când acesta nu avea competenţa de soluţionare a cauzei.
“Dacă în cursul urmăririi penale sau a judecăţii se schimbă încadrarea juridică a
faptei într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea penală, organele judiciare au
obligaţia de a chema partea vătămată şi a o întreba dacă înţelege să facă plângere prealabilă

15
şi în caz afirmativ, procesul penal va continua iar în caz negativ se va înceta procesul
penal.”10
Dacă prin aceeaşi faptă, sunt mai multe terțe persoane vătămate, aceasta atrage
răspunderea penală chiar și în condițiile în care plângerea penală s-a făcut doar de unii
dintre ei (indivizibilitate activă)11 iar “în momentul în care fapta a fost efectuată de mai
mulţi participanţi, aceasta atrage răspunderea penală a tuturor, chiar dacă plângerea a fost
făcută doar cu privire la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă)”. 12
Dacă plângerea prealabilă lipsește, răspunderea penală a făptuitorului este eliminată
motivele pentru care persoana vătămată a rămas în pasivitate şi nu şi-a exercitat dreptul de
a formula plângere prealabilă, deşi avea posibilitatea să o facă fiind indiferente. În calcul
nu este luată plângerea prealabilă efectuată de o terță persoană ce nu are calitatea
procesuală.

 Plângerea prealabilă trebuie realizată personal de persoana vătămată

Plângerea prealabilă făcută de o altă persoană este echivalentă cu lipsa plângerii
prealabile. Dreptul personal și netransmisibli dar și indisponibil este acel drept al persoanei
vătămate de a alege realizarea acțiunii penale. Plângerile penale prealabile formulate de
substituţi procesuali precum rudele de gradul I (părinţii pentru copiii majori sau invers,
fraţi sau surori, unul din soţi pentru celălalt) nu pot fi luate în calcul deoarece acestea nu se
validează.
Dacă o persoană care nu are capacitatea procesuală de a introduce o asemenea
plângere, este totuși introdusă, aceasta poate fi însuşită de persoana vătămată printr-o
declaraţie efectuată în faţa organelor judiciare în decursul a 2 luni de la realizarea faptei.
Persoana vătămată poate fi şi o entitate juridică, dacă se prezintă infracțiuni contra
patrimoniului sau dacă legea penală nu face diferență după cum persoana vătămată este o
persoană juridică sau fizică, atunci când este condiţionată efectuarea acţiunii penale de
formularea plângerii prealabile.
În acest exemplu plângerea prealabilă este efectuată de persoanele abilitate să le
reprezinte persoana juridică. Dacăsunt existente persoane ce au capacitate de exerciţiu
restrânsă, plângerea prealabilă se inițiază cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea
civilă.

10
„Decizia 269/2008” a Curții de Apel Bacău.
11
Articolul 157 aliniatul 2al Noului Cod de Procedură Penală.
12
Articolul 157 aliniatul 3al Noului Cod de Procedură Penală.

16
  Plângerea prealabilă necesită să facă trimitere la una din infracţiunile pentru
care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
“Legiuitorul care a prevăzut în mod limitativ și expres infracţiunile a căror judecată
și urmărire sunt condiţionate de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.” 13 Dacă
infracțiunile sunt de altă natură, plângerea efectuată de persoana vătămată nu produce
efectele plângerii prealabile, aceasta reprezentând o plângere obişnuită.
Legiuitorul a prevăzut o garanţie a apărării intereselor persoanelor incapabile ca, în
condițiile în care terța vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, sau care
deține capacitate restrânsă de exerciţiu, acţiunea penală se va pune în mişcare, din oficiu.
Această dispoziție se răgăsește în Codul Penal, articolul157, aliniatul4.
„Dacă persoana vătămată decedează, dreptul de a introduce plângerea trece, în
cazurile prevăzute de lege, asupra soţului/soţiei şi a copiilor.
Dacă persoana vătămată n-a avut nici soţ/soţie şi nici copii, sau aceştia decedează
înainte de expirarea termenului de depunere a plângerii, dreptul de introducere a plângerii
trece asupra părinţilor; în caz că decedează şi aceştia înainte de expirarea termenului de
depunere al plângerii, dreptul de introducere a plângerii trece asupra fraţilor/surorilor sau
nepoţilor de fiu/fiică.
Dacă un membru de familie participă la comiterea infracţiunii sau legătura sa
rudenie cu persoana vătămată încetează, acesta este exclus de la preluarea dreptului de
introducere a plângerii.
Acest drept nu poate fi preluat de nimeni, dacă acţiunea penală contravine dorinţei
persoanei vătămate”.14
Prevederile Codului Penal din 1968 şi soluţia propusă de Codul Penal din 2004
diferă de Noul Cod de Procedură Penală, nu doar prin intermediul reglementării într-un
articol diferit a retragerii plângerii prealabile dar şi prin efectele pe care manifestarea de
voinţă a persoanei vătămate le deține.
Totodată în noua reglementare, toatal diferită de cea existentă în Codul Penal din
1968 ori existentă în Codul Penal din 2004, împăcarea poate avea loc în condițiile
infracţiunilor pentru care realizarea acţiunii penale din oficiu afost efectuată, și numai dacă
lege în mod expres o prevede.

13
Articolul 301 din Noul Cod de Procedură Penală.
14
Articolul 77 aliniatul 2 al Codului Penal.

17
 Nu mai există punct de intersecție între infracţiunile pentru care punerea în mişcare
a acţiunii penale se face la plângerea persoanei vătămate și împăcarea părților.
Articolul 195, aliniatul 3 al Noului Cod de Pocedură Penală menționează că
împăcarea părților produce efecte doar în condițiile în care această se realizează până la
citirea actului de sesizare a instanţei.
Împăcarea reprezintă manifestare unilaterală de voinţă a persoanei vătămate care, în
diverse cazuri poate avea ca urmare înlăturarea răspunderii penale, împăcarea nu reprezintă
sinonimul iertării.
În condițiile în care intervine împăcarea părţilor, aceasta are ca rezultat încetarea
procesului penal ori renunţarea la urmărirea penală, după caz.
În acest context, posibilitatea de a cere continuarea procesului penal pentru a
dovedi că nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii, inculpatul nu o mai are, împăcarea
având semnificaţia recunoaşterii vinovăţiei și a infracțiunii inculpatului.
Dacă se intervine până la citirea actului de sesizare a instanţei, împăcare produce
efecte și este personală.
Împăcarea părţilor trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
 trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă,
 trebuie să fie personală,
 trebuie să se realizeze între infractor și persoana vătămată,
 trebuie să se realizeze în cazul acelor infracţiuni expres determinate de lege, în
cazul cărora legiuitorul a legat de acest act drept consecinţă îndepărtarea răspunderii
penale,
 trebuie să îndepărteze răspunderea penală dacă intervine până la momentul citirii
actului de sesizare a instanţei.
“Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, implicând în mod necesar acordul de
voinţa al persoanei vătămate şi al inculpatului, împăcarea are caracter personal şi trebuie să
fie definitivă.”15

15
Președintele Înaltei Curți de Justiție și Casație, “Decizia nr. XXVII din 18 septembrie 2006”, Publicată
în Monitorul Oficial nr. 190 din 20 martie 2007.

18
 CAPITOLUL II: PLÂNGEREA ÎN PREALABIL A PERSOANEI
VĂTĂMATE

Plângerea prealabilă este o procedură administrativă prealabilă obligatorie, care

poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obţine mai rapid rezolvarea diferendului
cu o autoritate publică, înainte de a se adresa instanţei de judecată.
Plângerea prealabilă se referă în principal doar la actele administrative tipice
(normative sau individuale), așa cum sunt definite în art. 2 alin. 1 lit. c din Legea
contenciosului administrativ.
Plângerea prealabilă este una dintre condițiile acțiunii directe în contencios
administrativ. Ca regulă este obligatoriu de îndeplinit. Dacă nu se îndeplinește în termenele
și în cazurile prevăzute de lege, o eventuală acțiune ulterioară la instanța de contencios
administrativ a persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim riscă să fie respinsă ca
inadmisibilă, dacă pârâtul, prin întâmpinare, invocă neîndeplinirea plângerii prealabile.
Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana
care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente
sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a
acestuia, acest lucru reprezintă scopul plângerii prealabile. 16

2.1 Coraportul dintre răspunderea penală a persoanei fizice și cea a persoanei

juridice pentru aceeași faptă
Prin plângerea prealabilă se poate solicita nu numai revocarea, ci și modificarea sau
completarea actului administartiv.
Actele administrative împotriva cărora se poate formula plângere prealabilă pot fi
acte administrative individuale și acte administrative normative. Actele administrative
individuale se adresează unor persoane fizice sau juridice determinate.
Actele administrative normative conţin reguli generale şi impersonale, se adresează
tuturor, oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat.
În jurisprudența Curții Constituționale, a fost sintetizată foarte bine semnificația și
scopul plângerii prealabile: „instituirea recursului prealabil sau graţios reprezintă o

16
art. 7 alin. 1 - Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

19
modalitate simplă, rapidă şi scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un
drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent. Se realizează astfel, pe de
o parte, protecţia persoanei vătămate şi a administraţiei, iar, pe de altă parte, degrevarea
instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluţionate
pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerităţii (...) nicio dispoziţie
constituţională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă
prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este, de exemplu, procedura recursului
administrativ graţios sau a celui ierarhic. În plus, s-a arătat că dreptul de acces liber la
justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor condiţionări.”17
Parcurgerea procedurii prealabile este, de regulă, o etapă obligatorie pentru orice
litigiu de contencios administrativ şi efectuarea acesteia este o condiţie de admisibilitate a
acţiunii de contencios administrativ.
Plângerea prealabilă obligatorie nu trebuie să fie confundată cu jurisdicțiile speciale
administrative (acestea fiind facultative și gratuite) și nici cu proceduri contravenționale
speciale (acestea fiind prevăzute în legi speciale).
Diferența dintre plângerea prealabilă și jurisdicția specială administrativă a fost
tranșată și în jurisprudența Curții Constituționale: „textul constituțional care se referă la
caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative nu este aplicabil prevederilor
criticate care instituie obligația persoanei vătămate de a se adresa cu reclamație organului
administrativ emitent mai înainte de sesizarea instanței de judecată cu anularea actului
considerat ilegal. Dispoziția constituțională invocată a desființat condiția prealabilă numai
pentru procedura administrativă jurisdicțională. Nici o dispoziție constituțională nu
interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter
jurisdicțional, cum este de exemplu procedura recursului administrativ grațios sau a celui
ierarhic.” 18

2.2. Subiectul special al infracțiunii

O persoană, atunci când comite sau participă la comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală, săvârşeşte o infracțiune, devenind deci infractor. Această calitate impune
cunoaşterea aprofundată a mecanismelor, a factorilor care condiționează și influențează

17
Decizia nr. 703/2014.
18
Deciziile nr. 188/2004, 220/2004 și 39/2005.

20
conduita infracțională. În acest sens se impune determinarea cauzelor şi condițiilor care au
favorizat pe infractor în săvârșirea infracțiunilor, rezultând că infractorul interesează și sub
aspect criminologic.
Fiind o persoană care săvârşeşte o infracțiune, infractorul trebuie să fie cunoscut şi
analizat în profunzime, acordându-se atenţie structurii sale psihofizice, factorilor care
determină conduita acestuia, atât în ce privește explicarea manifestărilor negative, dar mai
ales pentru alegerea celor mai bune mijloace de corijare.
Desigur că, aprecierea ca infracțiuni a unor fapte, precum şi a gravității acestora,
rolul hotărât revine politicii represive a statului. Aceasta nu înlătură constatarea că
cercetare infracțiunii presupune şi studierea infractorului, a factorilor endogeni și exogeni
care acționează asupra comportării sale.
Pentru aceasta se efectuează studii de criminologie, de psihologie criminală,
sociologie criminală şi altele.
Meritul criminologiei constă în scoaterea în primul plan a infractorului, a
personalității acestuia ca, prin studiu și investigație, să se găsească mijloacele potrivite în
vederea prevenirii săvârşirii de infracțiuni.
Dar, ca urmare a tendinței majoritare a legislațiilor de a se acorda întâietate
faptelor, şi nu făptuitorilor, tot mai insistent în doctrină se solicită schimbarea de orientare,
învinuind sistemul respectiv ca schematic şi rigid.
Se arată că dreptul penal nu se preocupă de personalitatea reală a infractorilor, de
psihologia și temperamentul acestora decât cu totul incidental, în situația când ei depind de
anumite categorii, cum ar fi: recidiviştii, minorii, demenții etc. Este trecută cu vederea
caracterizarea celor care au comis infracțiuni şi trebuie să execute o pedeapsă care se
presupune numai că va fi suficientă pentru resocializarea lor.
Sunt autori care propun efectuarea de studii asupra celui care a săvârşit o
infracțiune gravă, cum este omorul, a se releva în fiecare caz factorii care au dus la căderii
în infracțiune şi posibilităţile de reintegrare socială.19
S-au manifestat şi îndoieli cu privire la forța de autoeducare a infractorilor și la
valoarea metodelor de resocialzare, instalându-se un anume scepticism în legătură cu
eficacitatea sancțiuni aplicate.
Trebuie din nou, se arată, să se acorde încredere pedepselor private de libertate, fie
întocmindu-se un model de tratament printr-un model de justiție: combinându-se

19
A se vedea J. Pinatel, Criminologie, ed. a II-a, Paris, Dalloz, 2011, pag.479.

21
sancțiunile și menţinându-se nivelul principiilor justiției drept mai bun mijloc pentru a se
pune sub control comportamentul criminal.
După părerea noastră, există anumite limite până la care se poate acorda încredere
unui infractor şi, deci, nu teza resocializării prin propriu efort al infractorului se cere
abandonată, ci să se caute metode mai perfecționate pentru aplicarea acestei teze,
îngăduința arătată unui infractor poate fi înțeleasă greșit de acesta și transformată într-o
încurajare, cu efecte contrare operei de perfecționare a instituţiilor resocializării.
Autorul francez I.L. Costa remarcă, de asemenea, tendinţa de a studia delincventul
„cel puţin tot atât cât şi fapta”20, individualizându-se tratamentul penal în rapor de persoana
infractorului.
Este de menționat și faptul că instanțele engleze judecă atât pe baza raportului
organelor de urmărire, dar şi pe baza unui raport amănunțit asupra datelor medicale,
familiale ale infractorului.

Infractorul sub aspect juridic

Noţiunea de infractor este o noțiune cu o sferă foarte largă de cuprindere. În mod
curent, prin infractor se are în vedere persoana care a săvârşit o infracțiune, fără a fi definit
de Codul penal.
Alături de termenul „infractor”, în Codul penal mai întâlnim și termenul
„făptuitor”. Cei doi termeni nu coincid, „făptuitor” având un sens mai larg astfel, acesta
este orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă
răspunde sau nu penal. Subiect de drept, subiect al răspunderii penale poate deveni însă
numai infractorul, care răspunde penal; făptuitorul nu răspunde penal întotdeauna.
Referitor la infractor, Codul penal nu conține un ansamblu ordonat de norme, ci
numai dispoziții speciale sau referiri izolate.
Norme de drept penal privitoare la infractor sunt înscrise în Titlul I, Capitolul II,
art. 11 NCP, unde se arată că „„(..,) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi
aceasta a fost refuzată”.
De asemenea, dispoziţiile privitoare la unele cauze care înlătură caracterul penal al
faptei se referă şi la infractor, deoarece fapta nefiind infracțiune, făptuitorul nu răspunde
penal; de exemplu, prevederile art. 25 NCP constrângerea morală; art. 28 NCP
iresponsabilitatea; art. 29 NCP intoxicația; art. 27 NCP minoritatea; art. 30 NCP eroarea.

20
Ibidem 19.

22
 Prevederi care privesc pe infractor sunt şi dispozițiile art. 152 şi următoarele
(cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării), chiar dacă
referirea este indirectă, în sensul că în prezenţa unor cauze prevăzute de lege, de exemplu
lipsa plângerii prealabile, infractorul nu mai răspunde penal.

Subiecţii infracţiunii
 activ – cel care a săvârşit infracţiunea (persoană fizică sau persoană juridică);
 participaţia penală – există când o faptă a fost săvârşită de un număr mai mare de
persoane (autor, instigator, complice);
 pasiv – persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a
îndreptat acţiunea sau inacţiunea autorului şi asupra căruia s-a răsfrânt urmarea imediată
constând într-un prejudiciu sau vătămare materială ori morală.
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de omor poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde penal, fiindcă existenţa acestuia nu este
condiţionată de vreo calitate specială. Infracţiunea de omor este susceptibilă de a fi
săvârşită în participaţie penală, sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii.
Participaţia poate fi proprie sau improprie.
Există coautorat la omor în toate cazurile în care făptuitorii săvârşesc acte ce ţin de
acţiunea tipică, în general aceste acte fiind identice sau similare; de exemplu, făptuitorii au
aplicat lovituri puternice, în regiuni vitale ale corpului victimei, lovituri care au condus la
decesul acesteia.
De multe ori, contribuţia coautorilor nu acoperă întreaga latură obiectivă a
infracţiunii de omor, ci realizează numai o parte din actele de executare, dar acestea se
integrează în activitatea materială a faptelor, care trebuie privită în unitatea şi
individualitatea ei.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că există coautorat la omor, chiar dacă
numai lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală, întrucât ceilalţi, care au aplicat
victimei lovituri de mai mică intensitate, au contribuit, implicit, la reducerea posibilităţilor
acesteia de a se apăra, la slăbirea forţei sale fizice şi psihice, consecinţe care s-au înscris în
procesul cauzal care a condus la moartea victimei.
De asemenea, sunt incluse în sfera actelor de coautorat şi acelea care, fără a face
parte din acţiunea tipică a faptei de omor, contribuie într-o măsură determinantă la
realizarea ei, prin înlăturarea obstacolelor din calea acţiunii autorului principal. Astfel,
fapta unei persoane de a imobiliza victima, pentru ca un alt făptuitor să îi poată aplica

23
lovitura de cuţit mortală, constituie un act de coautorat, deoarece, prin fapta sa, a înlăturat
un obstacol important (rezistenţa victimei) în calea acţiunii desfăşurate de coautorul
principal; tot coautor este şi cel care dezarmează victima pentru a putea fi lovită cu un corp
dur de o altă persoană sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei ori conduce
cu viteză vehiculul pentru a împiedica victima, pe care celălalt coinculpat o lovea cu
cuţitul, să se salveze sau dacă loveşte cu pumnii în faţă victima, împiedicând-o să pareze
lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.
Instigare la infracţiunea de omor există atunci când o persoană care îndeplineşte
condiţiile generale ale răspunderii penale determină cu intenţie o altă persoană să
săvârşească o astfel de faptă.
Activitatea instigatorului la omor, de regulă, ia forma unui îndemn insistent menit
să substituie voinţa celui instigat, voinţa instigatorului făcându-l pe instigat să accepte şi să
realizeze voinţa instigatorului.
Instigarea la omor implică, totdeauna, caracterul determinant al îndemnului, în
sensul că îndemnul trebuie să aibă un rol esenţial în luarea deciziei celui instigat de a ucide
victima.
Voinţa de a instiga la omor nu presupune neapărat existenţa unui acord al părţilor şi
nici nu cuprinde în mod necesar comunicarea intenţiei de instigare către cel instigat;
făptuitorul poate fi instigat şi din umbră, insidios, fără ca acesta să îşi dea seama de
influenţa exercitată asupra lui, devenind, fără să ştie, un executant docil al voinţei altuia.
Complicitatea la omor se reţine în ipoteza în care o persoană, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod pe altul să săvârşească omorul ori când promite, înainte sau în
timpul săvârşirii faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei,
promisiunea nu este îndeplinită, sau când a efectuat acte de pregătire care constau în
crearea condiţiilor necesare pentru ca autorul omorului să poată săvârşi această faptă.
Subiectul pasiv al infracţiunii de omor este persoana ucisă ca urmare a activităţii
incriminate şi care, în cazul omorului consumat, devine victimă. Nu interesează dacă
persoana în viaţă în momentul uciderii era viabilă, adică avea şi capacitatea de a trăi mai
multă vreme.
De asemenea, nu interesează sexul, naţionalitatea, condiţiile de sănătate fizică sau
psihică a victimei ori dacă aceasta era hotărâtă să se sinucidă sau că, având o boală
incurabilă, nu mai avea de trăit decât puţin timp. Ar putea influenţa răspunderea penală a
subiectului activ existenţa unei calităţi speciale a victimei.

24
 Astfel, dacă victima este o femeie gravidă, omorul va deveni calificat; în cazul în
care victima este un membru de familie, pedeapsa se majorează cu o pătrime; dacă victima
este un copil nou-născut ucis în condiţiile art. 200 C. pen., făptuitorul va fi pedepsit potrivit
acestui text; când victima este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa se majorează cu o treime; tot astfel, când victima este
un judecător sau un procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori un avocat,
pedeapsa se majorează cu jumătate.

Clasificarea infractorilor
Pentru eficientizarea activităţilor de prevenire a criminalităţii și resocializare a celor
care au săvârşit infracțiuni, criminologia, ca şi dreptul penal, operează cu anumite tipuri
sau categorii de infractori, la care s-a ajuns plecându-se de la anumite criterii.
Clasificarea criminologică se face având în vedere date criminologice, adică ținând
seama de date care privesc cauzele care determină o persoană să devină infractor (cauze
antropologice, fiziologice, psihologice etc).
Printre cele dintâi clasi, ficări menționăm pe cele ale lui C. Lombroso (criminalul
înnăscut şi nebun moral criminalul epileptic, criminalul pasional, criminalul nebun,
critninalul de ocazie etc)21 și ale lui E. Ferri (Criminalul alienat, criminalul înnăscut sau
iristinctiv, criminalul de obicei, criminalul pasional, criminalul de ocazie).
Toate aceste clasificări au constituit un început în ştiinţa criminologică. Evoluţia
științei criminologice şi stăruința în cercetarea tipurilor de infractori ori criminali au
condus la alte clasificări, fâcute pe baze ştiinţifice noi.
Putem exemplifica cu clasificarea făcută de J. Pinatel22 (criminalul cu tulburări de
caracter, criminalul pervers, criminalul debil mintal, criminalul alcoolic şi toxicoman,
criminalul de profesie, criminalul ocazional).

Evident, aceste clasificări sunt utile întrucât ele contribuie la o mai bună cunoaştere
a persoanei infractorului şi, pe această bază, la o mai adecvată alegere a mijloacelor
necesare pentru resocializarea lui.
În cadrul dreptului penal se face însă o clasificare a infractorilor avându-se în
vedere anumite criterii.
 În acest sens, din punct de vedere al vârstei, infractorul este minor şi major.

21
A se vedea T.Pop,Cursc Criminologie, pag.496.
22
A se vedea J. Pinatel, Tratate de doit penal et criminologie, Tome III, Paris Dalloz, 2007, pag.272.

25
 Infractorul major este persoana care a împlinit vârsta de 18 ani şi care a săvârşit o
infracțiune. Reglementarea juridică penală, în majoritatea ei, se referă la infractorul major.
De împlinirea vârstei de 18 ani este legată răspunderea penală deplină, pedepsele fiind
aplicate în mod complet. De asemenea, detențiunea pe viaţă se aplică numai infractorului
major.
Infractorul minor în sens larg este infractorul care are vârsta între 14 şi 18 ani. În
această etapă a minorității se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează
cunoştinţele despre viață, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială, se
formează caracterul, deprinderile.
Sistemul sancționator aplicabil minorilor infractori, care săvârşesc fapte prevăzule
de legea penală, prevede luarea de măsuri educative.
 Din punct de vedere al infracțiunilor săvârşite, există infractor primar şi
infractor recidivist.
Prin infractor primar se înţelege infractorul care este la prima infracțiune,
infractorul care săvârşeşte o infracțiune pentru prima dată. În general, legea penală, în
reglementările ei, nu face referire la infractorul primar. Totuşi, realitatea este că, întrucât
infractorul primar săvârşeşte pentru prima dată o infracțiune, de acest lucru se ține seama.
Astfel, în art. 91 lit. b) NCP se prevede că suspendarea condiționată a executării
pedepsei se acordă infractorului care nu a fost condamnat anterior la o pedeapsă privativă
de libertate.
Infractorii recidivişti constituie o particularitate aparte, deoarece aproape toți și-au
făcut sau tind să-și facă un mod de trai din săvârşirea de infracţiuni, analizând premeditat
atât foloasele materiale şi condiţiile care facilitează comiterea infracțiuni lor, cât şi
riscurile, consecinţele ce le vor suporta în cazul că vor fi descoperiți.
Numai aşa se explică faptul că activitatea infracţională a recidiviștilor se
concentrează, în general, fie în jurul unor infracțiuni din care se poate obține un câştig
paterial imediat (furt, tâlhărie, speculă, înşelăciune, contrabandă), fie în jurul acelora pentru
care legea penală prevede pedepse mai puțin aspre (ultraj contra buneloj oravuri, lovire sau
alte violenţe etc.).
Perseverenţa în săvârşirea de infracțiuni sau recidiva constituie o problemă
imporantă în dreptul penal şi în lupta împotriva fenomenului infracțional. De aceea, cu
privire la infractorul recidivist, în legea penală s-au înscris unele reglementări speciale.

26
 Prin infractor recidivist se înțelege, în sens juridic, infractorul care, după o
condamnare sau după executarea pedepsei pentru o infracțiune săvârşită anterior,
săvârșeşte din nou o infracțiune în condiţiile art. 41 NCP.
 De asemenea, din punct de vedere al sexului, putem avea infractor bărbat şi
infractor femeie.
Statisticile penale dovedesc că în fenomenul infracțional sunt antrenați atât bărbaţi,
cât şi femei, cu precizarea că bărbații se regăsesc într-un procent mult mai mare.
În general, reglementările penale nu fac menţiune decât rar despre infractorul bărbat
sau despre infractorul femeie. Termenii şi expresiile de infractor, minor, făptuitor, persoană
care săvârşeşte o infracțiune ori persoană care răspunde penal, folosite în textele de lege, au
înțeles şi privesc atât pe infractorul bărbat, cât şi pe infractorul femeie.
Aceasta înseamnă că reglementările penale înscrise în partea generală sau în partea
specială a Codului penal se aplică atât pentru bărbați, cât şi pentru femei.
Sunt însă unele prevederi legale ce reglementează distincția care se face între
infractorul femeie şi infractorul bărbat.
O astfel de situaţie priveşte partea specială a Codului penal, unde unele incriminări
s-au făcut în favoarea femeii, pentru a o ocroti în mod special împotriva unor infracțiuni,
de exemplu, în dispozițiile din art. 189 lit. g) NCP (omor calificat comis asupra unei femei
gravide).
Există înscrisă în Codul penal şi o infracțiune ce poate fi comisă numai de femei, în
art. 200 NCP (uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă).

2.3. Vinovăția și formele ei

În doctrina penală se face deosebirea între vinovăția ca trăsătură esențială a acţiunii
şi vinovăția ca element al conținutului unei anumite infracțiuni. Așa după cum am analizat,
vinovăția este exprimată în formele şi modalităţile preizute de art. 16 NCP (intenţia directă,
indirectă; culpa cu prevedere, neglijenţă).
Ca element al laturii subiective, vinovăția va exista numai atunci când elementul
material al infracțiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
O asemenea deosebire se impune pentru că existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţală
nu presupune întotdeauna şi existența vinovăţiei ca element al laturii subiective. Acest

27
lucru înseamnă că poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracțiunii, fără să existe
vinovăție ca element subiectiv al infracţiunii.
De exemplu: cu ocazia săvârșirii unei fapte din culpă se realizează vinovăția ca
trăsătură esenţială a infracțunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul
incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie.
Pot fi şi situații în care să existe vinovăţie ca element al laturii subiective, fără a
exista ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cum este cazul faptelor comise în stare de
legitimă apărare, stare de necesitate etc.
Aşa după cum în conținutul fiecărei infracțiuni vinovăția trebuie prevăzută în
norma incriminatoare, tot astfel trebuie prevăzută vinovăția cu care fapta săvârşită devine
infracțiune.
Codul nostru penal foloseşte pentru caracterizarea vinovăţiei diverselor infracțiuni,
două procedee: cu privire la anumite infracțiuni, stabileşte doar unele reguli cuprinse în
partea generală; cu privire la anumite tipuri particulare de infracțiune însă, el indică, în
mod special şi explicit, forma de vinovăție necesară, în însuşi textul incriminator.
Potrivit art. 16 alin. (6) NCP (unde se determină forma de vinovăție pentru
existența unei anumite infracţiuni), s-au prevăzut două reguli generale, una privitoare la
infracțiunile săvârşite prin acţiune (comisive) şi alta privitoare la infracțiunile săvârşite prin
inacțiune (omisive).
Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracțiune numai dacă se
prevede expres în conținutul normei de incriminare. Deci, faptele ce constau în acțiune sunt
întotdeauna infracțiuni când se săvârşesc cu intenţie, iar din culpă numai dacă se prevede
expres aceasta (de exemplu: uciderea din culpă art. 192 NCP; vătămarea corporală din
culpă art. 196 NCP).
Fapta constând într-o inacțiune constituie infracţiune fie că se săvârşeşte cu itenție,
fie din culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai când se
săvârşeşte cu intenţie.
Deci, s-a instituit regula că faptele constând într-o inacţiune se pot săvârşi atât cu
intenţie, cât şi din culpă, iar când legiuitorul doreşte să teze sancţionarea faptelor săvârşite
numai atunci când sunt săvârşite cu intenție, trebuie să prevadă expres această limitare.
Infracțiunile constând într-o inacțiune se săvârșesc numai cu intenție doar atunci
când se prevede în mod expres acest lucru cu ocazia incriminării faptelor.
Noţiunea de sancţiune procedurală penală: este remediul care are menirea de a
înlătura producerea de consecinţe în cazul în care legea a fost încălcată cu ocazia

28
îndeplinirii activităţilor procedurale. În literatura de specialitate, noţiunea de sancţiune
procedurală are un sens restrâns, având ca sancţiuni nulităţile, iar în sens larg, alături de
nulităţi (principala sancţiune procedurală), mai sunt cuprinse decăderea, inadmisibilitatea şi
inexistenţa (sancţiune prevăzută de doctrină şi nu de Cod).

2.4.1. Lipsa plângerii prealabile: noţiune, condiţii, efecte

Prin excepție de la principiul oficialității procesului penal, legiuitorul a prevăzut ca,
anumite infracțiuni, de regulă cu un grad redus de pericol social, tragerea la răspunderea
penală a infractorului să fie lăsată la aprecierea persoanei vătămate, punerea în mișcare a
acțiunii penale fiind condiționată de manifestarea expresă de voință a victimei.
Reglementarea plângerii prealabile a fost dicatată de rațiuni de politică penală care
impun care impun ca în anumite situații, să se acorde prioritate ocrotirii vieții persoanale a
victimei, care i se oferă posibilitatea de a hotărâ dacă este sau nu cazul să se facă
publicitate faptei, ceea ce este inevitabil în cursul unui proces penal.
Plângerea prealabilă este încunoştinţarea organelor judiciare de către persoana
vătămată cu privire la fapta săvârşită şi vătămarea suferită prin aceasta.
Plângerea prealabilă reprezintă o condiție pentru tragerea la răspunderea penală și
deci, pentru pornirea procesului penal în toate acele cazuri în care este în mod expres
prevazută în cuprinsul normei de incriminare.
Aceasta trebuie să fie făcută de persoana vătămată prin infracțiune, cu excepția
cazului când victima este un minor sau un incapabil, situație în care pot face plangerea
prealabilă reprezentanţii lor legali (părinți, tutore, curator23).
Cât priveşte lipsa plângerii prealabile, aceasta apare ca o cauza care înlatură
răspunderea penală.
Ea implică nefolosirea de către persoana vătămată a dreptului de a introduce o
astfel de plângere sau introducerea ei după expirarea termenului prevăzut de lege.
Fiind reglementată în Codul penal alături de alte instituţii asemănătoare (amnistia,
prescripţia etc.), lipsa plângerii prealabile apare, în principal, ca o instituţie de drept penal
material.
Plângerea prealabilă nu se confundă cu plângerea. În timp ce plângerea prealabilă
reprezintă o condiție de tragere la răspunderea penală a infractorului pentru infracțiuni

23
Trib. Suceava , decizia nr.235/1995, Dreptul nr.11/1996,pag.104.

29
anume prevăzute de lege, plângerea reprezintă doar o incunoştinţare despre săvârşirea unei
infracțiuni a cărei victimă a fost însăşi cel ce face plângerea ori una din persoanele pentru
care poate face plângerea, potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. (5) şi (6) C.proc.pen. în
vigoare.
Plângerea prealabilă (ca şi lipsa sau retragerea ei) produce efecte în rem (cu privire
la fapta săvârşită).
Din acest fapt rezultă că, în caz de participație, fapta atrage răspunderea penală a
tuturor participanților, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menține numai cu privire
la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă).
Tot astfel, dacă prin infracțiune au fost vătămate mai multe persoane, fapta atrage
răspunderea penală chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menține numai de către una dintre
persoanele vătămate (indivizibilitate activă).
Plângerea prealabilă are, aşadar, caracter indivizibil (în raport cu efectele pe care le
produce) şi caracter personal (neputând fi introdusă de alte persoane decât victima
infracțiunii).
Potrivit art. 157 NCP, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Constatând lipsa plângerii prealabile, organul de urmărire penală va dispune, după
caz, neînceperea sau încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată va dispune
încetarea procesului penal.
Pentru motivele deja expuse, nu se va putea considera că lipseşte plângerea
prealabilă atunci când, în caz de participaţie, plângerea s-a făcut numai cu privire la unul
dintre participanţi. Dimpotrivă, se consideră că lipseşte plângerea prealabilă de câte ori
aceasta nu a fost introdusă în termenul legal sau, deşi introdusă în termenul legal, aceasta a
fost făcută de o altă persoană decât persoana vătămată (evident cu excepţiile prevăzute de
lege).
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu o cu
capacitatea de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor,
acțiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.
Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost
lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
acțiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.

30
2.4.2. Retragerea plȃngerii prealabile: noţiune, condiţii, efecte
Potrivit art. 158 alin. (2) NCP, retragerea plângerii prealabile, de asemenea înlătură
răspunderea penală. Dreptul de a retrage plângerea prealabilă îl are nummai persoana
vătămată.
Retragerea plângerii prealabile echivalează cu lipsa acesteia conducând la
înlăturarea răspunderii penale.
Retragerea plângerii prealabil reprezintă manifestarea de voință a persoanei
vătămate printr-o infracțiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru
punerea în mişcare a acțiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea
făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. 24
Retragerea plângerii prealabile produce efecte numai dacă intervine până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Dacă retragerea a intervenit în timp util
(până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare), ea produce efecte irevocabile, în
sensul că persoana vătămată nu mai poate reveni asupra ei, după cum nu poate formula o
nouă plângere pentru aceeaşi faptă.
Pentru a produce efecte, retragerea plângerii prealabile nu trebuie însă să fie
condiționată (de exemplu, de plata unor sume de bani); retragerta plângerii prealabile
trebuie, așadar, să fie totală şi necondiționată. 25
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile
se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu
restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acțiunii penale este
condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în
mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este
însuşită de procuror.

Condiţii privind retragerea plângerii prealabile

Pentru a înlătura răspunderea penală; retragerea plângerii prealabile trebuie să
privească ambele laturi ale cauze, atât penală, cât şi civilă (Trib. Suprem, secția penală,
decizia nr, 5069/1971, C.D. 1971, p. 340).

24
Potrivit art.284 din Codul de procedură penală, plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de două
luni din ziua în care persoana vătămată a știut care este făptuitorul.
25
C.A. Cluj, secția penală, decizia nr.235/1996, R.D.P. nr.3/1997,pag.139.

31
 După cum prevăd dispozițiile art. 305 alin (2) C.pen.în vigoare/art. 378 alin. (3)
NCP, pentru infracțiunea de abandon de familie acțiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părților înlătură răspunderea penală,
iar conform art. 131 alin (2) din acelaşi cod, retragerea plângerii prealabile produce
aceleaşi efecte.
Teoria şi practica au admis că plângerea prealabilă trebuie să aparțină în mod
nemijlocit persoanei vătămate; în materia retragerii plângerii prealabile, nici o dispoziție
legală nu condiţionează valabilitatea retragerii ei de modul în care această retragere a fost
făcută, singura condiţie fiind aceea ca declaraţia de retragere să emane de la persoana care
are dreptul să dispună asupra ei, că ea este reală şi nu a fost obținută prin dol sau violență.
Spre deosebire de dreptul civil, care prevede expres că este nevalabil
consimțământul dat prin eroare, dol sau violență (art. 953 C.civ.), în dreptul penal o astfel
de dispoziţie nu există, aşa încât, într-o viitoare reglementare a procedurii plângerii
prealabile, credem că, în cazul retragerii plângerii, titularul ei trebuie să-şi manifeste în fața
instanței acest drept.26
Dacă partea vătămată şi-a retras plângerea numai față de una din persoanele
împotriva căreia a fost introdusă în mod legal, instanța continuă procesul penal față de
inculpatul împotriva căruia nu s-a retras plângerea.27

26
C.A. Suceava, decizia penală nr. 204 din 3 martie 2000, B.J. 2000, pag. 131.
27
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1889/1995, RDP. Nr.6/1996. Pag.114.

32
 CAPITOLUL III: ÎMPĂCAREA PĂRȚILOR

3.1. Acţiunea civilă în procesul penal în raport cu împăcarea părţilor

Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un raport juridic de drept penal, iar dacă
infracţiunea a avut drept urmare şi un prejudiciu material sau moral avem şi un raport de
drept civil.
În art. 14 din Codul de procedură penală se arată că prin exercitarea acţiunii penale
se vor trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni, acţiune care se
exercită numai în cadrul procesului penal.
Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la
răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru
prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. (art. 19 alin. 1
Codul de procedură penală).
Repararea pagubei produse prin infracţiune, dacă nu este exercitată prin acţiunea
civilă în procesul penal, alături de acţiunea penală, se poate exercita în faţa instanţei civile.
Întrucât acţiunea penală este o acţiune publică ea trebuie dintotdeauna exercitată
când s-a comis o infracţiune, acţiunea civilă poate sau nu să fie exercitată în funcţie de cum
v-a aprecia persoana prejudiciată.
Chiar dacă cele două acţiuni se exercită împreună au scopuri diferite deoarece
acţiunea publică are ca obiect pedepsirea celor care comit infracţiuni, pe când acţiunea
civilă are ca obiect repararea daunelor cauzate prin comiterea infracţiunilor. Acţiunea
penală (publică) se mai deosebeşte de acţiunea civilă şi sub raportul persoanelor contra
cărora pot fi îndreptate.
Acţiunea penală este îndreptată numai împotriva celor care săvârşesc infracţiuni
întrucât pedeapsa penală este personală, pe când acţiunea civilă poate fi îndreptată nu
numai împotriva celor care răspund penal ci şi contra altor persoane care răspund
civilmente pentru fapta celor care săvârşesc infracţiuni (părinţi, institutori, comitenţi) sau
care sunt succesorii patrimoniali (moştenitori) ai celor care săvârşesc infracţiuni.
Dacă acţiunile sunt exercitate împreună în cadrul procesului penal, acţiunea penală
constituie principalul, iar acţiunea civilă reprezintă accesoriul.

33
 Ca urmare, acţiunea civilă nu poate fi exercitată dacă nu există o acţiune penală
pusă în mişcare.
Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin folosirea căruia poate fi adus în
faţa organelor judiciare penale raportul substanţial de conflict rezultat din săvârşirea faptei
incriminate în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit
infracţiunile.
Astfel, acţiunea penală are caracterul de instituţie de bază a procesului penal,
constituind un instrument juridic concret prin care făptuitorul ca subiect de drepturi
procesuale devine inculpat şi parte în procesul penal, iar instanţa de judecată odată
investită prin promovarea acţiunii penale este obligată să judece cauza respectivă.
Acţiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ:
 infracţiunea să producă un prejudiciu material sau moral;
 între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate;
 prejudiciul să fie cert;
 prejudiciul să nu fi fost reparat;
 să existe manifestarea de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu dezdăunarea
sa.

Elementele acţiunii civile şi trăsăturile caracteristice în procesul penal

 Obiectul acţiunii civile
Acţiunea civilă, sub aspectul procesual, are ca obiect tragerea la răspundere civilă
delictuală a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, atunci când există.
Întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie a autorului
infracţiunii; independent de faptul că acesta a acţionat cu intenţie, neglijenţă ori culpă, el
este dator să repare în întregime prejudiciul cauzat prin fapta sa.
Chiar dacă acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale în procesul penal, repararea
pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile (art. 19 alin. 5 Codul de procedură
penală.), prin două modalităţi.
 În natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alte mijloace de
reparare; (art. 256 Codul de procedură penală.).

34
  Prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu
putinţă.
Deşi restituirea în natură primează, în funcţie de împrejurările cauzei pot exista
ambele modalităţi de reparare sau numai una dintre ele. La stabilirea cuantumului
daunelor, instanţele trebuie să ţină seama de coeficientul de inflaţie la data pronunţării
sentinţei (dacă partea civilă solicită actualizarea) în raport cu data când au fost cauzate
pagubele prin săvârşirea infracţiunii.
O problemă controversată este repararea bănească a prejudiciilor morale, problemă
tratată pe larg atât în statele occidentale, cât şi în ţara noastră. Cei care au ridicat obiecţiuni
împotriva acestui sistem de reparare a prejudiciilor morale au invocat „imposibilitatea
reparării băneşti a acestor daune“, „caracterul arbitrar al acestei reparaţii, deoarece nu se
poate stabili nici un fel de echivalenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani“.
Referitor la despăgubirile acordate pentru prejudiciile rezultate din atingerile aduse
sentimentelor de afecţiune s-a afirmat chiar că au „un caracter imoral“.

 Subiecţii acţiunii civile

În cadrul acţiunii civile alăturate acţiunii penale, avem ca subiect activ al raportului
de conflict civil persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul, iar ca subiect pasiv
inculpatul şi, în unele cazuri, partea responsabilă civilmente.
În cazul decesului uneia dintre părţi, se introduc în cauză moştenitorii acesteia.
Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduc în
cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză
lichidatorii.

 Trăsăturile acţiunii civile

Principiul disponibilităţii acţiunii civile se menţine şi în cadrul procesului penal.
Acţiunea civilă este disponibilă şi promovarea ei depinde de voinţa persoanei în
dauna căreia s-a produs prejudiciul, cu excepţiile prevăzute în art. 20 din Codul de
procedură penală când funcţionează principiul oficialităţii şi art. 255 din Codul de
procedură penală cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris şi art. 256 din Codul de procedură penală cu privire la restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii.
Astfel, ca trăsătură specifică disponibilitatatea acţiunii nu înseamnă că promovarea
ei nu depinde de voinţa persoanei vătămate ci şi de faptul că partea civilă în timpul

35
procesului penal are dreptul de a renunţa la calitatea sa şi prin aceasta implicit la
despăgubirile civile.
Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale pentru că rezolvarea în timp, cât şi
soluţiile propriu-zise sunt subordonate desfăşurării acţiunii penale şi modului de
soluţionare a acesteia.
Acţiunea civilă este divizibilă, deoarece poate fi exercitată atât asupra celui care a
produs prejudiciul, cât şi împotriva altor persoane (exemplu: partea responsabilă civilmente
– art. 1372 C. civ., Legea nr. 22/1969).

Momentele desfăşurării acţiunii civile în procesul penal

 Dreptul de opţiune.
Pentru a exista dreptul de opţiune, trebuie în primul rând să avem pornit un proces
penal pentru o faptă prevăzută de legea penală prin săvârşirea căreia s-a cauzat o pagubă
unei persoane.
Disponibilitatea acţiunii civile prin dreptul de opţiune se manifestă în felurite
modalităţi, dintre care cele mai importante se referă la: dreptul părţii interesate de a
introduce sau nu acţiunea civilă (cu excepţiile arătate în art. 19 alin.3 din Codul de
procedură penală.), dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării şi dreptul de a
renunţa la acţiune, precum şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie.
De îndată ce persoana vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, deci a
alăturat acţiunea sa civilă acţiunii penale, ea nu se mai poate adresa, pentru aceleaşi
pretenţii, cu o acţiune separată, unei instanţe civile; va opera principiul că, odată aleasă o
cale de judecată, nu mai este posibil să se recurgă la o altă judecată – electa una via, non
datur recursus ad alteram (originea acestei reguli este din dreptul roman, se bazează pe
echitate, astfel că partea vătămată prin inracţiune are drept să-şi aleagă instanţa şi să ducă
pe inculpat unde crede de cuviinţă, însă odată aleasă instanţa nu are drept ca, dacă vede că
nu-i este favorabilă să facă o noua alegere şi să-l ducă pe acesta la o altă instanţă).
Dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, ea sau
succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune (art. 27 din Codul de procedură penală.)
Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în
procesul penal pot să introducă acțiune în fața instanței civile dacă procesul penal a fost
suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se
suspendă.

36
 De asemenea, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acțiunea în
fața instanței civile, pot să părăsească această instanță și să se adreseze organului de
urmărire penală, judecătorului ori instanței, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a
avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare.
Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre,
chiar nedefinitivă. Acţiunea civilă este pornită prin constituirea ca parte civilă a persoanei
vătămate. Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a
întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază.
Acest lucru se poate face până în momentul începerii cercetării judecătoreşti
potrivit art. 20 alin. 1 din Codul de procedură penală.

 Exercitarea acţiunii civile.

Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se
constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente.
Partea civilă exercită acţiunea civilă în faţa organelor judiciare prin dovedirea
pagubei suferite şi a despăgubirilor pretinse prin cererea de a fi obligat inculpatul şi partea
responsabilă civilmente la repararea pagubei cauzate.
Ea se exercită şi din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. (art. 19 alin. 3 din Codul de procedură
penală.
Din acest motiv organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere
persoanei vătamate ca, prin reprezentantul sau legal, ori, după caz, persoanei care îi
încuviinţează actele să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a
daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.
Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente se face potrivit art.
21 din din Codul de procedură penală avându-se în vedere şi dispoziţiile Deciziei CCR nr.
257/2017 până la sesizarea instanţei de cameră preliminară.
Potrivit deciziei mai sus menţionate s-a constatat că sintagma "în termenul prevăzut
la art. 20 alin. (1) " din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este
neconstituțională, reţinând că normele procesual penale ale art. 21 alin. (1), reglementând
posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în
procesul penal a părții responsabile civilmente "până la începerea cercetării judecătorești",
nu sunt în măsură să mențină echilibrul între drepturi fundamentale aflate în concurs.

37
 De altfel, Curtea a reținut în paragraful 15 al Deciziei nr. 741 din 13 decembrie
2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017,
că "dreptul procesual român aparține categoriei de sisteme de drept protective pentru
persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni, care permite exercitarea acțiunii civile
în procesul penal, singura condiție ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a
manifestării voinței persoanei vătămate în termenul și în forma prevăzute de dispozițiile
Codului de procedură penală."
Curtea a reamintit că acțiunea civilă în procesul penal este guvernată de principiul
disponibilității, care este de sorginte civilă, fiind reglementat de norme imperative, de
ordine privată, asigurând protejarea intereselor particulare ale părților.
Cu alte cuvinte, dreptul de dispoziție al persoanei vătămate, cât privește acțiunea
civilă în procesul penal, este reglementat prin norme imperative, însă de ordine privată,
regulile care dau conținut principiului disponibilității în această materie asigurând, în
principal, protejarea intereselor private ale persoanei vătămate.
În aceste condiții, Curtea a constatat că este necesar ca, prin normele procesual
penale în materie, să se asigure dreptul părții responsabile civilmente de a formula cereri și
excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a
efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare,
tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în
concurs, și anume, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale persoanei
vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, și dreptul de acces liber la justiție și
dreptul la apărare ale părții responsabile civilmente, pe de altă parte.

Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal şi raportul dintre acţiunea penală şi

acţiunea civilă.
Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile. De asemenea,
instanța se pronunță prin hotărâre și asupra restituirii lucrurilor și restabilirii situației
anterioare, potrivit dispozițiilor art. 255 și 256. În cazul în care instanța lasă nesoluționată
acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin.
Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în
fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața
instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a
săvârșit-o.

38
 Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a
procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei
ilicite.
Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu
are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența
faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea
cercetării judecătorești la prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se
află în momentul intervenției.
Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce privește acțiunea civilă, toate
drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.

3.2.Condiţii de realizare a împăcării

Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între partea
vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii
penale.
Potrivit art. 159 alin. (1) NCP „împăcarea poate interveni în cazul în care punerea
în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.”
Împăcarea părților se poate realiza în cazul acelor infracțiuni pentru care legea
prevede această modalitate, adică reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală.
Împăcarea părților reprezintă un act bilateral, adică intervine între cele două părți.
Împăcarea este personală, adică are loc între persoanele care s-au înţeles să pună
capăt conflictului.
În cazul persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu, împăcarea se face prin
reprezentanții legali ai acestora; persoanele cu capacitate restrânsă de exercițiu se pot
împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.
În ceea ce privește împăcarea persoanei juridice, împăcarea se realizează de
reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.
Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracțiunea și persoana vătămată
nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.
Împăcarea nu operează decât dacă a intervenit până la citirea actului de sesizare.

39
 Împăcarea, ca și retragerea plângerii prealabile, trebuie să fie totală şi
necondiționată, adică să aibă în vedere stingerea procesului atât sub aspect penal, cât și
civil.
Instanța de judecată trebuie să constate nemijlocit acordul de voință al inculpatului
și al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat în şedinţa
de judecată de aceste părți, personal sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri
autentice.
În acest sens, în art. 159 NCP se prevede expres că împăcarea părților în cazurile
prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge șI acțiunea civilă.
Împăcarea trebuie să fie definitivă. Odată intervenită, împăcarea nu mai poate fi
revocată.
Împăcarea operează în personam, adică înlătură răspunderea penală numai față de
inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat, spre deosebire de lipsa plângerii prealabile
şi retragerea acesteia care, operând in rem, produc efecte față de toți participanții.
Întrucât împăcarea are caracter personal, partea vătămată trebuie să precizeze clar
care sunt inculpații cu care s-a împăcat.
Împăcarea poate fi şi implicită, atunci când rezultă dintr-o situație de fapt.

3.3 Amnistia
Amnistia reprezintă un act de clemenţă al puterii legiuitoare (Parlamentul
României) care, pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor
penale pentru anumite infracţiuni, anume prevăzute de legiuitor.
Amnistia reprezintă o renunţare din partea societăţii la folosirea răspunderii penale
şi a pedepsei, o „uitare” a caracterului penal al faptei.
Amnistia nu este însă o uitare sau iertare completă a faptei, fiindcă ea înlătură
numai consecinţele penale ale acesteia, nu şi alte consecinţe juridice (civile, administrative,
disciplinare etc.)
Amnistia se înfăţişează ca o instituţie juridică complexă care cuprinde atât norme
juri-dice de drept constituţional, cât şi norme de drept penal.
Potrivit art. 73 din Constituţie, amnistia se acordă prin lege, legea fiind aceea care
stabileşte infracţiunile pentru care se acordă amnistia, condiţiile în care se acordă şi
limitele incidenţei sale.
Ca instituţie de drept penal, amnistia este prevăzută în art. 152 Codul penal, care
stabileşte efectele pe care le produce amnistia, şi anume înlătură răspunderea penală pentru

40
fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnare, ea înlătură executarea pedepsei
pronunţate, precum şi cele-lalte consecinţe ale condamnării.
Amnistia nu are efecte asupra acţiunii civile.
Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a
obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al
trecerii unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.
Potrivit art. 153 din Codul de procedură penală, prescripţia înlătură răspunderea
penală, cu excepţia infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de
data la care au fost comise, infracţiunilor prevăzute la art. 188 din Codul penal (omorul) şi
art. 189 din Codul penal (omorul calificat), precum şi al infarcţiunilor intenţionate care au
avut ca urmare moartea victimei.
Art. 18 din Codul de procedură penală prevede că atât în cazul amnistiei, cât şi al
prescripţiei, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă se
constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 lit. a)-j) din Codul de procedură penală,
procurorul dispune clasarea, iar instanţa de judecată pronunţă achitarea pentru cazurile
prevăzute la art. 16 lit. a)-e) Codul de procedură penală şi încetarea procesului penal pentru
cazurile prevăzute la art. 16 lit. f)-j) Codul de procedură penală.
În ipoteza că prin continuarea procesului penal la cererea inculpatului, procesul
penal continuă şi acesta este găsit vinovat, condamnarea lui nu este posibilă.

Felurile amnistiei
În doctrină se face distincţie între mai multe feluri de amnistie, pornindu-se de la
diverse criterii.
În raport de aria sa de incidență, amnistia poate fi generală, atunci când priveşte
toate infracțiunile săvârşite până la data acordării ei, indiferent de natura, gravitatea sau
sediul legislativ al infracțiunilor, şi specială, care se acordă numai pentru anumite
infracțiuni, anume prevăzute în actul de clemenţă.
În raport cu condițiile în care se acordă, amnistia poate fi necondiționată (pură și
simplă), atunci când acordarea beneficiului ei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiții
cu privire la fapta săvârşită, la persoana făptuitorului sau la împrejurările în care s-a comis
infracțiunea, sau condiționată, atunci când acordarea ei este subordonată îndeplinirii unor
astfel de condiții (de exemplu, se cere ca prejudiciul să nu depășească un anumit cuantum,
ca făptuitorul să nu fie recidivist etc.).

41
 În raport cu momentul în care intervine actul de amnistie, se face distincţie între
amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă (denumită amnistie proprie) și
amnistia intervenită după condamnarea definitivă (denumită şi amnistie improprie).

Obiectul și caracterele amnistiei

Amnistia are ca obiect toate sau anumite infracțiuni săvârşite până la data apariției
actului de amnistie. Ea are, aşadar, un caracter obiectiv (real) şi operează de regulă in rem
pentru anumite fapte penale, fără a se lua în considerare persoana făptuitorilor.
Totuşi, legiuitorul poate să condiționeze beneficiul amnistiei şi de anumite condiții
personale, ceea ce are drept consecință faptul că amnistia capătă un caracter mixt, ea
operând nu numai in rem (pentru infracțiuni), dar şi in personam (pentru persoanele care
îndeplinesc condiţiile legii).
Deşi ipotetic o lege de amnistie poate viza toate infracțiunile săvârşite anterior
adoptării ei, în practică obiectul amnistiei îl constituie numai anumite infracțiuni sau
categorii de infracțiuni, ceea ce face necesar ca legea să cuprindă precizări de natură să
determine infracțiunile la care se referă.
Indicarea obiectului amnistiei se poate face prin arătarea expresă a incriminărilor
supuse amnistiei, prin stabilirea unui plafon până la care se poate ridica maximul special,
prin indicarea obiectului juridic special sau prin alte mijloace de identificare.

Efectele amnistiei
Am arătat că, în raport de momentul în care intervine actul de clemență şi de stadiul
în care se află în acel moment procesul penal, amnistia prezintă două modalităţi, şi anume:
amnistia antecondamnatorie și amnistia postcondamnatorie, ambele având drept principal
efect înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului pentru fapta săvârşită.
Pe lângă efectul lor comun, fiecare dintre cele două modalități produce însă şi
efecte proprii.
 Amnistia antecondamnatorie sau proprie constituie, după caz, o cauză de începere a
urmăririi penale sau o cauză de încetare a procesului penal.
Dacă urmărirea penală nu a fost începută, cauza aflându-se în faza actelor
premergătoare, se va pe spune neînceperea urmăririi penale.28

28 Tirb. Suprem, secţia penală, decizia nr. 707/2019, Dreptul nr. 1-2/2019, p. 140.

42
  Amnistia postcondamnatorie sau improprie are drept efect, pe lângă înlăturarea
răspunderii penale, şi înlăturarea pedepsei pronunțate şi a celorlalte consecințe ale
condamnării. Ea înlătură pedeapsa principală, în măsura în care aceasta nu a fost efecutată
sau, după caz, restul de pedeapsă rămas neexecutat. Amenda încasată anterior amnistiei nu
se restituie, după cum partea executată din pedeapsa închisorii nu poale face obiectul unei
cereri de dezdăunare în contra statului.
De asemenea, amnistia înlătură executarea pedepselor complementare, în măsura în
care nu au fost executate.29
În ce priveşte pedeapsa accesorie, aceasta, producându-și efectele numai în cursul
executării pedepsei principale, încetează odată cu încetarea executării pedepsei principale.
Amnistia postcondamnatorie produce efecte şi în privința celorlalte consecințe care
decurg din condamnare, făcând să înceteze decăderile, interdicțiile şi incapacitățile
prevăzute în legile speciale, penale sau extrapenale. Din acest punct de vedere, amnistia
produce aceleaşi efecte ca şi reabilitarea.
Amnistia înlătură starea de recidivă (art. 42 lit. b) NCP].

Limitele efectelor amnistiei

Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță şi măsurilor educative
luate prin hotărârea de condamnare 30 . De asemenea, amnistia nu produce efecte asupra
despăgubirilor civile sau cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea de condamnare, care
pot fi puse în executare potrivit legii civile.
Întrucât prin amnistie nu se operează o restitutire in integrum, persoana căreia i s-a
desfăcut contractul de muncă, ca urmare a comiterii infracțiunii, nu poate pretinde
reintegrarea în funcţia anterior deţinută.
Deşi amnistia priveşte întotdeauna şi modalitățile de participare, astfel că eventualii
coautori, instigatori sau complici beneficiază şi ei de efectele amnistiei, amnistia nu
produce efecte favorizatorilor sau tăinuitorilor decât în ipoteza în care legea de aministie
prevede în mode expres acesta.

29
C.S.J., secția penală, decizia nr. 2369/2000, B.J.C.D. 2000, pag. 270.
30
A se vedea G. Antoiniu, C. Bulai, „Comentarii în practica judiciară”, volumul II, Editura Academiei,
pag.152.

43
 Continuarea procesului penal pentru infracțiunile amnistiate
Amnistia are caracter obligatoriu, aşa încât organele competente trebuie să aplice
din oficiu dispoziţiile legii de amnistie, iar persoana condamnată nu poate să refuze
amnistia.
Cu toate acestea, întrucât amnistia presupune săvârşirea reală a unei infracțiuni
atunci când ea intervine anterior stabilirii vinovăţiei printr-o hotărâre de condamnare,
învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului penal (Confom art. 13
C.proc.pen. în vigoare), pentru a-şi demonstra nevinovăția.
Dacă se constată nevinovăția, se va dispune, după caz, scoaterea de sub urmărire
sau achitarea.
Dacă dimpotrivă, se stabileşte că el a săvârşit cu adevărat infracțiunea care i s-a pus
în sarcină, el nu va putea refuza beneficiul amnistiei, în privinţa sa dispunându-se, dup caz,
încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.

3.4. Prescripția răspunderii penale

Noțiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingeri a
obligaţiei infractorului de a suporta consecințele penale ale faptei săvârșite efect al trecerii
unui interval de timp, anume determinat prin dispoziții legale.
Rațiunea reglementării acestei instituţii de drept penal este strâns legată de însăși
rațiunea represiunii penale, care este aceea de a asigura prevenţia generală și specială a
săvârșirii de noi infracțiuni.
Aplicarea şi executarea pedepsei după trecerea unui interval îndelungat de timp,
chiar dacă ar da satisfacție ideii abstracte de justiție s-ar dovedi ineficientă în raport cu
scopul legii penale. Realizarea acestui scop impune, între altele, ca răspunderea penală a
infractorului să intervină cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii, ca procesul
penal să se desfășoare cu operativitate.
Trecerea timpului conduce la ştergerea ori denaturarea probelor, cu riscul
condamnării unor persoane nevinovate, iar rezonanţa socială a infracțiunii se diminuează
până la dispariție.
În plus, s-a arătat că teama de a nu fi descoperit, pe care ani de-a rândul infractorul
a trebuit să o înfrunte, echivalează cu o pedeapsă îndestulătoare pentru săvârşirea
infracțiunii. Spre deosebire de prescripţia pedepsei, prescripția răspunderii penale operează

44
prin simpla trecere a timpului, fără a se cere îndeplinirea vreunei condiţii active, cum ar fi
buna conduită a infractorului.

Efecte
Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecință aceea că prescripția îşi
produce automat efectul, înlăturând posibilitatea aplicării sancţiunilor de drept penal.
După caz, organul judiciar, constatând intervenită prescripţia, va dispune
neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
Verificarea împlinirii termenului de prescripţie este anterioară oricărui examen al fondului,
dar prescripția poate fi invocată în tot cursul procesului penal, instanţa fiind datoare să o
constate din oficiu.
Ca şi în cazul amnistiei, şi în cazul prescripţiei răspunderii penale învinuitul sau
inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia,
fără ca prin această cerere să piardă beneficiul prescripției în caz că s-ar stabili, totuşi,
vinovăția sa.
De la regula că prescripția reprezintă o cauză generală de înlăturare a răspunderii
penale, există o singură excepţie, care figurează în majoritatea legislaţiilor şi priveşte
infracțiunile contra păcii şi omenirii. În privința acestor infracțiuni prescripția nu operează.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică, prevăzute în
art. 154 NCP, sunt fixate în raport cu gravitatea infracțiunii, mai precis cu maximul special
al pedepsei.
Aceste termene, sunt:
 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte un an sau amenda.

45
 Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică
Potrivit art. 148 din Noul Cod penal răspunderea penală a persoanei juridice se
prescrie în condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispozițiile art. 153-144
aplicându-se în mod corespunzător.

Calculul termenelor de prescripţie

Potrivit art. 154 alin. (2) NCP, termenele de prescripţie a răspunderii penale se
socotesc de la data săvârșirii infracțiunii (chiar dacă aceasta a rămas în forma tentativei).
În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau
inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acțiuni sau
inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale
începe să curgă de la data săvârşirii acțiunii sau inacțiunii şi se calculează în raport ca
pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
În cazul infracțiunilor contra libertății şi integrității sexuale, săvârşite față de un
minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major.
Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data decesului.
La calcularea termenelor de prescripţie se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege,
făcându-se abstracție de eventualele circumstanțe atenuante sau agravante care o modifică.
Există opinii contradictorii în ceea ce priveşte pedeapsa care trebuie să fie luată în
calcul, în caz de tentativă.
Într-o opinie31 se susține că în calculul termenului de prescripţie se ia în considerare
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, chiar dacă infracțiunea a rămas
în forma tentativei.
În opinia contrară, V. Dongoroz susține că termenul de prescripţie depinde de
pedeapsa prevăzută de lege pentru această formă imperfectă, atipică a infracțiunii, întrucât
tentativa este ea însăşi o infracțiune, diferențiată de infracțiunea consumată prin gradul de
realizare laturii obiective, aşa încât este firesc, în raport cu prevederile art. 154 NCP care se
referă la infracțiunea „săvârşită”, ca durata termenului de prescripţie să se stabilească în
raport cu durata legală a tentativei.

31
A se vedea C. Bulai, “Manual de drept penal”, pag.334.

46
 În caz de participaţie, termenul de prescripţie curge, pentru toți participanții, de la
data săvârșirii infracțiunii, oricare ar fi data la care diverşii participanţi au prestat
contribuția lor .

3.5.1. Întreruperea cursului prescripţiei

Întreruperea cursului prescripției este, cum o arată şi denumirea, o cauză legală care
lipseşte de eficiență timpul scurs până în momentul intervenirii sale, făcând să înceapă un
nou termen de prescripţie, după îndeplinirea actului întrerupător.
Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prezintă trei caractere:
 este legală, deoarece actele care au efect întreruptiv al cursului prescripției sunt
expres prevăzute de lege;
 este obligatorie, pentru că recunoaşterea efectului lor întrerupător nu este lăsată la
aprecierea organelor judiciare;
 este absolută, în sensul că întreruperea poate opera în legătură cu oricare infracțiune
supusă prescripției.

Cauzele de întrerupere a prescripţiei

Potrivit art. 155 NCP, cursul termenului prescripției se întrerupe prin îndeplinirea
oricărui act de procedură în cauză. Dintre acestea menționăm: înmânarea unui exemplar al
mandatului de arestare, prezentarea materialului de urmărire penală etc.
Pentru a avea efect întrerupător, actul trebuie să fie făcut în conformitate cu
dispoziţiile legale, să fie, aşadar, valabil şi să fie comunicat, potrivit legii, învinuitului sau
inculpatului ori să fie îndeplinit în prezența acestuia (de exemplu, luarea interogatoriului,
ascultarea unor martori etc.).
În cazul unor acte procedurale nule, prescripția se socoteşte întreruptă la data
ultimului act întrerupător valabil.

Efecte
Actele întrerupătoare au drept efect neluarea în calcul a timpului scurs de la data
săvârşirii infracțiunii şi până la data îndeplinirii actului. Fiecare întrerupere face să curgă
un nou termen de prescripţie. Numărul întreruperilor este nelimitat. Îtreruperea cursului
prescripției produce efecte in rem şi, de aceea, aceste efecte se produc față de toți

47
participanții, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei [art. 155 alin.
(3) NCP].

Prescripția specială
Deşi legea nu limitează numărul întreruperilor, totuşi, pentru ca prin
reglemenintreruperii să nu se ajungă la însăşi negarea prescripției, prin dispoziția înscrisă
în [art. 155 alin. (4) NCP] a fost fixat un termen maxim, după a cărui expirare prescripția
va opera independent de numărul întreruperilor.
Potrivit textului legal menționat, prescripția înlătură răspunderea penală oricare
întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate. Cu alte
cuvinte, prin întrerupere, prescripția nu poate fi prelungită la infinit, ci numai cu o jumătate
din termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 NCP.

3.5.2. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale

Uneori, în cursul termenului de prescripţie se pot ivi obstacole, fie de drept, fie de
fapt, care impun ca timpul cât durează aceste obstacole sau împiedicări să nu se socotească
în calculul termenului de prescripţie.
Astfel, potrivit art. 156 alin. (1) NCP, cursul termenului prescripției prevăzute în
art. 154 este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut
sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acțiunii penale sau continuarea
procesului penal.

Cauzele de suspendare a prescripţiei

Aşa cum rezultă din chiar prevederea înscrisă în art. 156 alin. (1) NCP, cursul
prescripției poate fi suspendat, în primul rând, datorită unei dispoziții legale care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
De exemplu, lipsa autorizării prealabile a procurorului general în cazul săvârşirii de
infracțiuni contra statului român, în străinătate, de către străini.
Alte cauze sunt prevăzute în Constituţia României, cum sunt cele referitoare la
imunitatea membrilor Parlamentului sau în alte legi speciale. 32

32
Potrivit art.72 alin.(2) din Constituția României, reviziuită deputații sau senatorii pot fi urmăriți și trimiși în
judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile lor politice, dar nu pot fi
percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

48
 Cursul prescripției poate fi suspendat, în al doilea rând, datorită intervenției unor
cazuri de forță majoră, cum sunt, de exemplu, epidemiile, inundaţiile, starea de război etc.

Efecte
În raport cu întreruperea cursului prescripției, care are ca efect pierderea
beneficiului timpului scurs de la săvârşirea infracțiunii până la intervenţia actului
întrerupător, suspendarea cursului prescripției are un efect mai limitat, fiindcă ea nu
determină decât o amânare a curgerii termenului de prescripție, termen care se prelungește
cu durata cât a existat împiedicarea.
Proba suspendării, ca și a întreruperii, revine procurorului.
Suspendarea produce efecte in personam, ea operează numai în raport cu
persoanele față de care , din cauzele arătate nu a fost posibilă punerea în mișcare a acțiunii
penale sau continuarea procesului penal.

49
 CAPITOLUL IV: SOLUȚII DIN PRACTICA JUDICIARĂ

4.1. Noţiunea și necesitatea interpretării legii penale

Interpretarea legii penale reprezintă o modalitate logico-raţională de lămurire a
conţinutului uneia sau mai multor legii penale, ce se realizează cu ocazia aplicării normei
de drept și are drept scop aflarea voinţei legiuitorului exprimate în aceste norme cu privire
la cazul concret.
Legea penală, indiferent cât de transparentă este enunțată, depune multe eforturi cu
privire la interpretare atât din partea organelor de urmărire penală cât și a instanţelor de
judecată menite să efectueze încadrarea faptelor cu caracter juridic.
Interpretarea juridică este necesară mereu, pentru că normele fac trimitere la fapte
tipice, ce trebuiesc a fi aplicate unor fapte concrete, variate în conţinut.
Există în practica judiciară fapte ce nu sunt suficient de clare, situaţie ce au ieșit
din utilizarea unor noțiuni sau expresii cu mai multe sinonime, înţelesuri ori redactări
neglijente.
Interpretarea legii penale are loc nu pentru a crea noi norme de drept, ci pentru a
găsi semnificația reală a normei existente și a înlătura unele găuri ale legii penale cu
ajutorul altor reguli în materie.
Dacă în procesul de interpretare se constată grave lacune ale legii penale, s-ar putea
înainta propuneri motivate de “lege ferenda”.
În funcție de subiecţii care efectuează interpretarea, aceasta poate fi:
 oficială, când este efectuată de către :
 organe,
 subiecţi oficiali.
 neoficială când este efectuată de către oameni de:
 știinţă,
 profesioniști,
 cetăţeni de rând.
Interpretarea oficială poate fi legală/autentică sau cauzală,judiciară.
Interpretarea legală este realizată de către legiuitor și constă în explicarea anumitor
termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o interpretare unitară.

50
 Această interpretare poate fi contextuală, atunci când este făcută de legiuitor odată
cu adoptarea normei interpretate și în cuprinsul aceleiași legi, sau posterioară, atunci când
este făcută ulterior adoptării legii interpretate și deci prin act normativ separat.

4.2. Împăcarea în procesul penal – studiu de caz

Inculpatul G.A. și partea vătămată M.E. sau căsătorit în anul 2010, iar din căsătoria
lor a rezultat minorul G.F:, în prezent în vârstă de 10 ani. La scurt timp de la căsătorie,
între cei doi au apărut neînțelegeri, iar pe parcursul căsătoriei inculpatul a plecat, în două
rânduri în străinătate la muncă, ultima dată la începutul anului 2020. Din acest ultim
moment, relațiile dintre soți s-au deteriorat ascendent. Pe fondul accentuării conflictelor, în
primăvara anului 2020, partea vătămată a înaintat acţiune de divorţ, ia în luna februarie a
anului 2021 s-a pronunţat hotărârea de desfacere a căsătoriei şi încredințare a copilului
minor mamei.
Întrucât părţile nu s-au înțeles asupra partajării bunurilor comune, au continuat să
locuiască împreună.
În aceste condiţii, în noaptea de 15/16 martie 2021, pe fondu acestor neînțelegeri,
dar şi al consumului de alcool, inculpatul a intra în două rânduri în camera în care dormea
partea vătămată cu fiul său cerându-i să iasă pentru a putea discuta cu fosta soție situația
dintre ei.
Partea vătămată a refuzat, baricadându-şi uşa cu un scaun. Inculpatul a luat un cuţit
din bucătărie, a deschis cu putere uşa camerei şi, reproşând victimei că-l înşală cu un alt
bărbat, a început să o lovească cu cuțitul.
Partea vătămată a încercat să-şi apere capul de lovituri şi s-a refugiat în sufragerie,
urmată de copil.
Cum inculpatul a continuat să o lovească, partea vătămată s-a îndreptat spre uşa de
acces în locuință, dar a căzut peste prag, fiind lovită cu cuțitul în zona picioarelor de
inculpat.
Partea vătămată a reușit să se ridice, să scoată copilul din apartament şi să-l
împingă spre locuinţa vecinilor P.C. şi C.P., care, alertați de țipetele femeii, deschiseseră
uşa.
În continuare, partea vătămată a coborât treptele înspre etajul inferior, dar pe
palierul dintre etaje s-a prăbuşit din cauza sângerării.

51
 Instanța l-a condamnat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.
199 alin. (1) raportat la art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen., reținând că: „Maniera de acțiune şi
momentul ales de inculpat, prin pătrundere noaptea în camera victimei, trezindu-i din somn
atât pe aceasta, cât şi pe copilul minor, alături de cele 6 lovituri de cuțit aplicate victimei,
în prezența minorului, pe tot corpul (zona toraco-abdominală, a membrelor superioare şi
inferioare, a spatelui), pe care a urmărit-o în tot apartamentul, silind-o să se refugieze pe
scările blocului, unde au intervenit vecinii treziți de zgomotele şi stripătele de ajutor ale
victimei, nu poate constitui decât infracțiunea de omor calificat, infracţiune rămasă în faza
tentativei datorită intervenției prompte și de specialitate acordate victimei”.
M.E. a fost internată în spital iar la externare a depus declarație împotriva lui G.A.
L-a scurt timp cei doi s-au împăcat de dragul copilului, iar M.E. a decis să retragă
plângerea.

4.2.1. Plângere penală

Domnule Prim-procuror/Procuror general/Procuror şef/Comandant
al Secţiei 3 de Poliție Galați,

Subsemnata M.E. serie ZL nr. 012012 CNP 2861111171729 fiul lui M.V şi al
M.M. născută la data de în 11.11.1986 posesor al C.I. în calitate de persoană vătămată.
În temeiul art. 295 din Codul de procedură penală, formulez următoarea:
PLANGERE PENALĂ
Împotriva numitului G.A. domiciliat în Galați, str. Brăilei, nr.177, bl.A2, sc.3.et.2,
ap84, pentru săvârşirea infracțiunii de omor calificat rămas în fază de tentativă, prevăzută
de art 189 din Codul penal.
În fapt în data de 15/16 martie 2021, pe fondul neînțelegerilor cauzate de divorț,
dar şi al consumului de alcool, inculpatul a intra în două rânduri în camera în care
dormeam împreună cu fiul meu cerându-mi să ies pentru a putea discuta cu el situația
dintre noi.
Eu am refuzat, și mi-am baricadat uşa cu un scaun. Inculpatul a luat un cuţit din
bucătărie, a deschis cu putere uşa camerei şi, reproşându-mi că-l înşel cu un alt bărbat, a
început să mă lovească cu cuțitul.
Am încercat să-mi apere capul de lovituri şi m-am refugiat în sufragerie, urmată de
copil.

52
 Cum inculpatul a continuat să mă lovească, m-am îndreptat spre uşa de acces din
locuință, dar am căzut peste prag, fiind lovită cu cuțitul în zona picioarelor de inculpat.
Am reușit să mă ridic, să scoat copilul din apartament şi să-l împing spre locuinţa
vecinilor P.C. şi C.P., care, alertați de țipetelemele, deschiseseră uşa.
În continuare, am coborât treptele înspre etajul inferior, dar pe palierul dintre etaje
am prăbuşit din cauza sângerării.
Avand în vedere cele arătate, vă rog să efectuați cercetările necesare în vederea
tragerii la răspundere penală a fostului meu soț care a săvârşit infracțiunea de tentativă de
omor.
Mă constitui parte civilă în procesul penal cu suma de 50 000lei, reprezentând
daune materiale şi sau morale.
Dovada plângerii înțeleg să o fac cu:
- martori P.C. şi C.P., care au luat la cunoștiiță de cele mai sus menționate.
- înscrisuri care atestă următoarele: daune materiale provocate în apartament, spitalizare ca
urmare a loviturilor de cuțit.

DATA DEPUNERII: SEMNĂTURA:

13.04.2021 M.E.

Domnule Prim-procuror/Procuror general/Procuror şef/Comandant

al Secţiei 3 de Poliție Galați.

4.2.2. Declarație de retragere a plângerii prealabile

Domnule Prim-procuror/Procuror general/Procuror şef/Comandant

al Secţiei 3 de Poliție Galați,

Subsemnata M.E. serie ZL nr. 012012 CNP 2861111171729 fiul lui M.V şi al
M.M. născută la data de în 11.11.1986 posesor al C.I. în calitate de persoană vătămată în
dosarul penal nr.34557 din data de13.04.2021, privind inculpatul G.A.
În temeiul art. 289 din Codul de procedură penală, formulez următoarea:

53
 RETRAGERE A PLÂNGERII PENALE PREALABILE

Formulată la da de 13.04.2021, împotriva inculpatului G.A., pentru comiterea

infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art.189 din Codul Penal.
Cunosc faptul că retragerea plângerii prealabile înlăturănrăspunderea penală a
persoanei cu privire la care am formulat plângerea și în consecință solicit:
- clasarea cauzei penale, potrivt art.314 alin(1) lit. a)din Codul de procedură penală
raportat la art.16 lit.g) al Codului de procedură penală față de inculpatul G.A.

DATA DEPUNERII: SEMNĂTURA:

17.04.2021 M.E.

Domnule Prim-procuror/Procuror general/Procuror şef/Comandantal Secţiei

3 de Poliție Galați.

4.2.3. Declarația de împăcare a părților

Domnule Prim-procuror/Procuror general/Procuror şef/Comandant

al Secţiei 3 de Poliție Galați,

Subsemnata M.E. fiul lui M.V şi al M.M. născută la data de în 11.11.1986 posesor
al C.I. serie ZL nr. 012012 CNP 2861111171729 în calitate de persoană vătămată, și
Subsemnatul G.A fiul lui G.N şi al G.E. născut la data de în 09.05.1985 posesor al
C.I. serie ZL nr. 013013 CNP 1860509171724 în calitate de inculpat în dosarul penal nr.
nr.34557 din data de13.04.2021, privind plângerea prealabilă penală formulată de M.E.
pentru comiterea infracțiunii prevăzute de 189 din Codul penal.
În temeiul art.159 din Codul de procedură penală, vă facem cunoscut că:
NE-AM ÎMPĂCAT
Având în vedere că este vorba de o infracțiune pentru care împăcarea părților
înlătură răspunderea penalăși stinge acțiunea civilă, în consecință solicităm:

54
 - clasarea cauzei penale, potrivit art.314.alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală
raportat la art.16 lit.g) din Codul de procedură penală, față de G.A.
DATA DEPUNERII: SEMNĂTURA PĂRȚILOR:
18.04.2021 M.E. G.A.
Domnule Prim-procuror/Procuror general/Procuror şef/Comandant
al Secţiei 3 de Poliție Galați.

55
 CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Noțiunea de a fi legi penale este aceea de a realiza scopul ei, de a ocroti valorile
sociale fundamentale necesare pentru existența statului de drept și pentru propășirea
acestuia.
Normele juridice penale având menirea de a concura la realizarea unui țel bine
definit, nu ar putea îndeplini aceată funcție, dacă puterea publică nu le-ar imprima un
caracter de obligativitate și irefragabilitate, adică dacă nu le-ar crea o forță activă și
retroactivă.
Normele penale au o eficienţă virtuală chiar din momentul intrării lor în vigoare și
se adresează, pe de-o parte, tuturor persoanelor, care surt obligate să se conformeze prin
conduită lor cerințelor acestor norme, iar pe de altă pate, organelor chemate să-și aducă
contibuția la înfăptuirea coastrângerii jundice penale, în toate cazurile în care s-au săvârșit
fapte ce au fost incriminate ca infracțiuni.
Din observarea realității practie se desprinde faptul că dispozițiile legii penale, de
regulă, pot fi realizate prin executarea de bunăvoie de către cei cărora li se adresează, prin
respectarea obligațiilor impuse prin aceste dispoziții sau prin aplicarea sancțiunilor penale
față de cei care nu au respectat aceste obligații.
În situația executării voluntare a prevederilor legii penale, aceasta își îndeplineşte
funcţia sa de prevenție generală, prin efectul adeziunii pe care o dau destinatarii obligați să
o respecte.
Atunci când se comit fapte prevăzute de legea penală, deci de nerealizare a
obligațiilor impuse de aceasta, intervine aplicarea sancțiunilor de drept penal, folosindu-se
constrângerea juridică.
Aplicarea voluntară, benevolă a legii penale se realizează într-o măsură mult mai
mare decât aplicarea prin constrângere și, de aceea, în afară de a se descrie conduita
destinatarilor prin normele de incriminare și a se prevedea sancțiunile aplicabile în caz de
încălcare a obligaţiilor, nu sunt necesare alte reglementări.
Când însă, prevederile legi penale au fost nesocotite, producându-se un conflict
între voința legii și a celui care a încălcat legea, ordinea juridică trebuie să fie reinstaurată

56
şi aceasta se face prin supunerea persoanei la sancţiunea cuvenită, prin intervenţia
organelor judiciare.
În asemenea împrejurări este necesară o reglementare adecvată de aplicare s legii
penale, atât sub aspectul dreptului penal material, cât şi al celui formal.
Prin urmare reglementarea aspectelor procedurale își au sediul în legea de
procedură penală.
Din cele arătate în prezeanta lucrare, putem spune că prin aplicarea legii penale
înțelegem executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede, ce pot avea loc fie
de bunăvoie, prin respectarea prescripțiilor acesteia, fie silită, în cazul săvârşirii faptei
interzise.

57