Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A fost odată un coiot care se simţea copleşit de tensiunile din viaţa sa.
Nu mai vedea decât prea mulţi pui flămânzi, prea mulţi vânători,
prea multe capcane. Aşa că într-o zi a fugit, ca să fie singur. Deodată
a auzit o melodie dulce, o melodie a stării de bine şi a unei păci imense.
S-a luat după cântec şi a ajuns într-un luminiş din pădure, unde a
dat peste o lăcustă mare care se însorea pe un buştean scorburos şi cânta.
„învaţă-mă cântecul tău", a rugat-o coiotul pe lăcustă. N i c i un
răspuns. I-a cerut din nou să-1 înveţe cântecul. D a r lăcusta nu zicea
nimic. în cele din urmă, când coiotul a ameninţat-o că o înfulecă,
lăcusta s-a învoit şi a cântat iar şi iar melodia cea dulce, până ce coiotul
şi-a întipărit-o în minte. Fredonând noul său cântec, coiotul a purces
înapoi către ai lui. Dintr-odată s-a ridicat în aer un cârd de gâşte
sălbatice şi i-a distras atenţia. C â n d şi-a revenit a deschis gura să cânte
iar, dar a descoperit că uitase cântecul.
Aşa că s-a întors la luminişul cel însorit din pădure. Dar între
timp lăcusta năpârlise, îşi lăsase învelişul cel vechi pe buştean, la soare,
şi sărise într-un copac, pe o creangă. Coiotul s-a asigurat cât ai clipi
că acel cântec o să fie în el tot timpul. A înghiţit pe loc învelişul
lăcustei, gândind că lăcusta era încă înăuntru. Pornind spre casă, a
descoperit că nu ştie cântecul. Şi-a dat seama că nu-1 poate învăţa
înghiţind lăcusta. Va trebui să-i dea drumul lăcustei şi să o silească
să-1 înveţe. A luat un cuţit şi şi-a tăiat burta, ca să elibereze lăcusta.
A tăiat atât de adânc, că a murit.
— Şi Eva, şi Lily.
Am simţit c u m îmi dau lacrimile când am început alături
de ea să evoc chipurile şi poveştile şi durerea primilor membri
din grupul nostru.
— Şi Madeline, şi Gabby.
— Şi Judy, şi J o a n .
— Şi Evelyn, şi Robin.
— Şi Sal, şi R o b .
îmbrăţişaţi, legănându-ne uşurel, Paula şi cu m i n e ne-am
continuat duetul, cântecul funebru, până ce am scos din urne
numele a douăzeci şi unu de membri ai micii noastre familii.
— Aceasta este o clipă sfântă, Irv, a spus ea, desprinzându-se
şi privindu-mă în ochi. Simţi prezenţa spiritelor lor?
— Mi-i amintesc perfect şi simt prezenţa ta, Paula. Este
destul de sfânt pentru mine.
— Irv, te cunosc bine. Ţ i n e minte vorbele mele — o să vină
ziua în care o să-ţi dai seama cât de credincios eşti. D a r este
nedrept să încerc să te convertesc câtă vreme eşti flămând. Mă
duc să p u n masa.
— Stai un pic, Paula. A c u m câteva minute, când ai spus
că fratele tău era cel care nu te-ar fi lăsat niciodată de izbelişte,
afirmaţia era pentru mine?
— Cândva, a spus Paula, privindu-mă cu ochii ei luminoşi,
într-o vreme când aveam foarte mare nevoie de tine, m-ai pără
sit. D a r asta a fost atunci. A trecut. A c u m te-ai întors.
Ştiam sigur care era acel atunci — momentul în care doctorul
Lee a făcut creta să salte în aer. C â t a durat zborul cretei? O
secundă? Două? D a r acele clipe scurte au îngheţat în amintirea
ei. Aş fi avut nevoie de o daltă pentru gheaţă ca să le sparg. Nu
eram atât de prost încât să încerc. Aşa că am revenit la fratele ei.
— Spusele tale, că fratele tău era ca o stâncă, mă duc cu
gândul la altă piatră, piatra mâniei pe care ai pus-o odată pe
m a s ă între noi. Ştii că niciodată p â n ă azi nu mi-ai p o m e n i t
de fratele tău? însă moartea lui mă ajută să înţeleg unele lucruri
despre noi doi. Poate că am fost întotdeauna trei - tu, eu şi
fratele tău. Mă întreb dacă moartea lui este motivul pentru
care ai ales să-ţi fii singură stâncă - motivul pentru care nu
m-ai lăsat niciodată pe mine să fiu stânca ta? Poate că moartea
lui te-a convins că alţi bărbaţi s-ar dovedi slabi şi nu te poţi
bizui pe ei?
M - a m oprit şi am aşteptat. C u m avea să reacţioneze? în toţi
anii de când o cunoşteam pe Paula îi ofeream pentru prima
oară o interpretare despre sine. Dar n-a zis nimic. Am continuat:
— C r e d că am dreptate şi cred că e bine că te-ai dus acolo,
e bine că ai încercat să-ţi iei rămas-bun de la el. Poate că a c u m
lucrurile pot fi diferite între mine şi tine.
Altă tăcere. Apoi, cu un zâmbet enigmatic, s-a ridicat, zicând:
„Acum e vremea să te hrănesc pe tine", şi a intrat în bucătărie.
E r a acea afirmaţie - „ A c u m e vremea să te hrănesc pe
tine" - o recunoaştere a faptului că tocmai o hrănisem pe ea?
La naiba, era greu să-i dai ceva!
D u p ă un moment, când ne-am aşezat la masă, s-a uitat drept
în ochii mei şi a zis:
— Irv, am necazuri. O să fii tu a c u m stânca mea?
— Desigur, am spus, bucuros să recunosc în cererea ei răs
punsul la întrebarea mea. Reazemă-te de mine. Ce fel de necazuri?
însă bucuria că mi s-a îngăduit în sfârşit să o ajut s-a trans
format repede în consternare, când a început să-mi explice
necazurile.
— Am vorbit aşa de sincer despre doctori, încât cred că am
fost pusă pe lista lor neagră. Nu mai pot obţine o îngrijire me
dicală bună. Toţi doctorii din Clinica Larchwood s-au coalizat.
Şi totuşi, nu p o t trece la altă clinică — asigurarea mă sileşte să
fac tratamentul acolo. Şi, în situaţia mea, care altă companie
de asigurări ar vrea să aibă de-a face cu mine? Sunt convinsă
că m-au tratat într-un m o d lipsit de etică — tratamentul lor este
răspunzător de lupusul meu. E limpede că a fost malpraxis!
Le e frică de mine! Scriu unele dintre notele mele medicale cu
cerneală roşie, ca să le poată identifica rapid şi să le şteargă din
fişă în cazul deschiderii unui proces. Mă folosesc ca pe un cobai.
Dinadins n-au vrut să-mi facă steroizi decât când a fost prea
târziu. Iar atunci mi-au făcut doze prea mari. Sincer, cred că
vor să scape de mine, a continuat Paula. M i - a m petrecut toată
această săptămână c o m p u n â n d o scrisoare în care îi reclam
comisiei medicale. Şi totuşi, încă n-am trimis-o — în primul
rând pentru că a început să mă îngrijoreze ce li s-ar întâmpla
doctorilor şi familiilor lor dacă ei îşi pierd licenţa. Pe de altă
parte, c u m le-aş putea îngădui să le facă în continuare rău paci
enţilor? Nu pot face un compromis. îmi amintesc că ţi-am spus
cândva că un c o m p r o m i s nu poate exista singur: el se înmul
ţeşte, şi nu trece mult până ajungi să pierzi lucrul în care credeai
din toată inima. Iar tăcerea, aici, acum, este un c o m p r o m i s !
M - a m rugat să primesc îndrumare.
Consternarea m e a a sporit. Poate că exista un m i c sâmbure
de adevăr în acuzaţiile Paulei. Poate că unii dintre doctorii ei
erau, la fel ca doctorul Lee a c u m mulţi ani, atât de sâcâiţi de
felul ei de a fi, încât s-o trimită la plimbare. D a r fişe scrise cu
cerneală roşie, teste pe cobai, refuzul medicaţiei necesare? Astea
erau acuzaţii absurde, şi eram sigur că sunt semne de paranoia,
îi cunoşteam pe unii dintre acei doctori şi credeam în integri
tatea lor. D i n n o u mă p u n e a în poziţia de a trebui să aleg între
convingerile ei ferme şi convingerile mele ferme. M a i mult ca
orice, nu voiam ca ea să creadă că o părăsesc. Şi totuşi, c u m
să-i stau alături?
M - a m simţit prins în capcană. în cele din urmă, după atâţia
şi atâţia ani, Paula apela deschis la mine. Nu vedeam decât un
singur fel de a reacţiona: să o consider extrem de tulburată
şi să o tratez — „tratez" în sensul întunecat, fals, al cuvântului,
în sensul de „abordare". Tocmai asta am vrut întotdeauna să
evit cu Paula - de altfel, cu oricine — deoarece a „aborda" o per
soană înseamnă să te raportezi la ea ca la un obiect şi, astfel,
este antiteza lui a fi cu acea persoană.
Aşa că am arătat înţelegere faţă de dilema ei. Am ascultat,
am tatonat uşurel şi mi-am ţinut părerea pentru mine. In cele
din urmă, i-am propus să scrie comisiei medicale o scrisoare
mai blândă.
— Cinstită, dar m a i blândă, am zis. Atunci doctorii se vor
alege doar cu o mustrare, în loc de pierderea licenţei.
Toate astea, desigur, erau cu rea-credinţă. Nici o comisie
medicală din lume nu i-ar fi luat în serios scrisoarea. N i m e n i
n-avea să creadă că toţi medicii clinicii conspiră împotriva ei.
Nu exista vreun risc nici de mustrare, nici de retragere a licenţei.
Ea a căzut pe gânduri, cântărindu-mi sfatul. Cred că simţea
grija mea pentru ea şi speram că n-o să ştie că eram ipocrit,
în cele din urmă a dat din cap.
— Mi-ai dat un sfat bun, solid, Irv. E î n t o c m a i ceea ce
îmi trebuia.
M-a durut ironia faptului că de-abia acum, când acţionasem
cu rea-credinţă, mă considera folositor şi d e m n de încredere.
în ciuda sensibilităţii ei la soare, Paula a ţinut să mă conducă
p â n ă la maşină. Şi-a pus pălăria de soare, s-a înfăşurat în văl
şi pânzeturi şi, pe când porneam motorul, s-a aplecat pe fereastra
maşinii ca să mă mai îmbrăţişeze o dată. în vreme ce mă înde
părtam, m-am uitat prin oglinda retrovizoare. Cu silueta desenată
de soare, cu pălăria şi învelitoarea de pânză strălucind, Paula
era incandescentă. S-a stârnit o adiere. Hainele i-au fluturat.
Părea o frunză care tremură, se răsuceşte pe codiţa ei, se pregă
teşte de căderea toamnei.
Lecţia a şasea:
Nu câta vreodată să afli pentru cine bat clopotele
Al doilea:
Tu eşti ghidul meu turistic într-un loc izolat dintr-o ţară străină —
poate Grecia sau Turcia. Conduci un jeep deschis şi ne ciorovăim în
privinţa locurilor pe care să le vizităm. Eu vreau să văd nişte minu
nate ruine antice, şi tu tot vrei să mă duci în oraşul modern, vulgar şi
superficial. începi să conduci atât de repede, încât mă sperii. Apoi
jeep-ulse înţepeneşte şi ne balansăm, legănându-ne înainte şi înapoi,
peste o prăpastie imensă. Mă uit în jos şi nu-ipot vedea fundul.
Bună. Sunt doctorul Ernest Lash, m-ai sunat mai devreme. îmi pare
rău că nu te găsesc, Desmond. Te rog încearcă să mă suni la 767-1735
între opt şi zece, în seara asta, sau la cabinetul meu mâine dimineaţă,
la prima oră.
Un lucru e sigur, şi-a zis ea, în nici un caz n-am să-i înapoiez
caseta asta aşa c u m fac de obicei. Trebuie să o mai ascult o dată.
O să mint, zic că am uitat-o, am lăsat-o acasă. Apoi p o t înregistra
pe altă casetă comentariile lui şi îi d u c î n a p o i caseta originală
s ă p t ă m â n a viitoare. S a u p o a t e zic pur şi s i m p l u că am pierdut
caseta. D a c ă nu-i convine — treaba lui!
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai sigură că n-o să-i
spună ce-a auzit. De ce să-şi descopere cărţile? Poate o să-i spună
cândva, în viitor. Poate niciodată. Ticălosul! A urcat până la
cabinetul lui. O r a patru fix. Vremea de vorbit.
.. .Dar unele dintre celelalte lucruri pe care le-am discutat m-ar face
să ezit... Ascultă bine ce o să-ţi zic. Culegi şi stochezi. Acumulezi
informaţii... dar nu dai nimic în schimbi... încă nu simt că te rapor
tezi la mine ca la o persoană — mai degrabă e ca şi cum m-ai privi
ca pe o bancă de date din care faci retrageri... Când o să asculţi caseta
acestei şedinţe, aş vrea să asculţi atent ceea ce am spus acum un
minut... Cred că este cel mai important lucru pe care ţi l-am spus
vreodată.
în sus privesc
la muchii pecetluite de compartimente-fagure
umflate de mistere nectarizate.
Când o să fiu mare
o să am odăile mele,
o să le umplu cu secretul adult.
dr. IRVIN D. Y A L O M
Nota autorului