Desaga cu fulgi

de Emilia Plugaru

        – Di! Di! Di! Renuţii mei,

        Să-mi zburaţi ca nişte zmei! zice moşul şi e gata să tragă de hăţuri, însă brusc se
opreşte…

        – Hm, şopteşte el, nepoţico, pare-se că am uitat pe cineva.

        – Pe cine? nu pricepe Crăciuniţa. Apoi îşi aminteşte.

        – Pârlică! Am uitat de Pârlică. Cred că doarme pe cuptor. Mă duc să-l trezesc.

        Dar nu mai e nevoie. Din direcţia căsuţei lui Moş Crăciun aleargă o zvârlugă de iepuraş.

        – Staaaaaţi, nu plecaaaţi! ţipă urecheatul. Am adunat fulgi pentru Vasilică! Aţi vrut să-l
lăsaţi pe Vasile fără de cadou!? Aţi vrut să plecaţi fără mine în satul lui Vasilică!?

        Iepuraşul e supărat, supărarea însă îi trece, urcă în sanie şi imediat începe să sforăie.

        – Pârlică, somnorosule, adineauri spuneai că ai adunat fulgi, unde e desaga? întreabă
bătrânul.

        Renii aşteaptă cuminţi, ninge lin, de jur-împrejur cât vezi cu ochii – doar o imensă
întindere albă, căci asta e ţara în care locuieşte moşulică, nepoţica şi iepuraşul Pârlică.

        – Desaga? deschide un ochi iepuraşul. Au! Sunt atât de uituc! Acuşi o aduc…

        Desaga plină cu fulgi e la locul ei, cadourile nu lipsesc, baniţa cu jăratec este, făcliile de
aprins în caz că tăbărăsc lupii – la fel, nepoţica cu Pârlică stau alături deci se poate trage de
hăţuri şi…

        – La drum!

        Sania lunecă pe zăpada lucioasă, zurgălăii de argint clincăie vesel, moşul îşi îndeamnă
renuţii să nu piardă din timp, căci atâţia copii îl aşteaptă şi ar fi mare păcat să întârzie.
Undeva departe, într-o ţărişoară mică, dar foarte frumoasă, trăieşte un băieţel pe care-l
cheamă Vasilică şi care i-a scris aşa:

        Moş Crăciune, să mă crezi,

        Eu în fiecare seară

        Te aştept şi te visez

        Că te-ntorci la mine iară!

        Dacă nu-mi aduci cadouri

        N-o să-mi pară tare rău,

        Dar adu-mi un car cu nouri

        Cu omăt din sacul tău!

        L-a impresionat scrisoarea băiatului. De la un timp Baba Iarnă ori a devenit prea bătrână,
ori îşi face de cap. Prin unele locuri toarnă zăpada cu nemiluita, prin altele – zare de fulguşor.
Pământul rămâne dezgolit şi mulţime de copilaşi tânjesc după săniuş. În fiecare an moşul
repară câte ceva din greşelile babei. În acest an, de Ajun, peste satul lui Vasilică va ninge
neapărat. Va ninge frumos, cu fulgi măşcaţi şi strălucitori.

        E drum lung până-n ţara lui Vasile. Renii au de trecut prin câteva păduri înfricoşătoare,
multe primejdii se pot întâmpla, dar moşul nu-şi face griji, căci Pârlică îi este alături.

        Pârlică, Pârlică… Şi Pârlică e bătrân şi moşul e de când lumea, doar Craciuniţa e mereu
tânără şi frumoasă…

        Ziua e pe sfârşite, sania continuă să lunece, în depărtare se întrezăreşte conturul Pădurii

de Cărbune. Anul trecut prin aceste ţinuturi au fost înconjuraţi de o mulţime de urşi fioroşi şi
bietul Pârlică abia de a reuşit să-i înlăture, prefăcându-i în animăluţe inofensive.

        Sania intră în pădure când afară e deja noapte, e întuneric şi e linişte-n jur. Din când în
când se aude trosnind, din pricina gerului, câte un vreasc. Fioroasa pădure doarme, doarme
Crăciuniţa, sforăie Pârlică şi doar Moşul e cu ochii în patru. Niciodată nu se ştie de unde vine
necazul…

        Brusc renii se opresc, se ridică speriaţi în două picioarele, nu vor să se mişte şi moşul e
convins – lupii sunt pe aproape. Aprinde iute făcliile, abia de reuşeşte să-l trezească pe
iepuraş, că sania e înconjurată de o haită de lupi. Zeci de perechi de ochi roşii, flămânzi sunt
îndreptate către ei şi… ce e mai rău, făcliile nu-i sperie pe dihănii.

        – Ha! Ha! Ha! iese în faţă căpetenia haitei. Stinge focul, moşnege! Noi suntem altfel de
lupi! Nu ne este frică de pălălaie! Şi nici de Om nu ne este frică!

        Arătându-şi colţii, lupii se apropie tot mai mult şi mai mult. Biata Crăciuniţă tremură,
moşul o linişteşte, iar până la Pârlică nici vânt rece nu ajunge.

        – Pe cine înfulecăm mai întâi? îşi întreabă confraţii căpetenia. Eu zic să o jumulim pe
fetiţă, pe moşneag îl lăsăm pentru când vom fi cu totul flămânzi. Păcătosul ăla de iepure nu
are decât să-şi ia tălpăşiţa! E pielea şi oasele! Vai de capul lui!

        – A-uuu! A-uuu! A-uuu! urlă haita. Să trăieşti, căpitane! Bineînţeles că înfulecăm fata!

        O lună mare, rotundă stă aninată deasupra pădurii, priveliştea probabil o înspăimântă,
dar nimeni nu ştie cât de viteaz poate fi Pârlică atunci când se enervează, şi mai ales când
trebuie să-i apere pe Moş Crăciun şi pe Crăciuniţă. Căci Pârlică nu e un iepuraş oarecare. E un
faimos vrăjitor care de obicei face doar lucruri frumoase, însă dacă e nevoie nu ezită să-şi
înlăture din cale vrăjmaşii. Coboară din sanie, boscorodeşte câteva descântece, se preface în
pară de foc şi acum lupii vor rămâne pentru mult timp nişte buturugi cu ochi, şi cine va trece
pe alături – grozav se va mira de o asemenea minune. La primăvară stoluri de păsărele se vor
aşeza pe aceste buturugi. Vor ciripi vesele fără să le dea prin gând că de fapt se odihnesc
aşezate pe căpăţâne de lup. În noaptea de Crăciun – fiecare primeşte ceea ce merită…

        Sania moşului îşi continuă drumul şi în amiaza celei de-a doua zi intră în Pădurea de
Granit. Această pădure e deosebit de frumoasă, însă când îşi îmbracă coroana verde – devine
de nepătruns şi… sub acoperemântul ei îşi găsesc adăpost cete de tâlhari. Pentru călătorii
obişnuiţi drumul e cu primejdie, nu însă şi pentru moş. Ca în fiecare an se va opri la căsuţa
pădurarului Mustaţă Deasă să bea izvar, să dea jăratec la reni. Apoi îşi vor continua calea, căci
de la Pădurea de Granit până-n satul lui Vasile e o azvârlitură de băţ.

        Cu doar puţin înainte să apară sania trasă de reni, în uşa lui Mustaţă Deasă bate cineva.
Bucuros să-l întâmpine pe cel mai de vază drumeţ, pădurarul deschide şi rămâne faţă-n faţă
cu… patru tâlhari.

        – Hei, tu! dau buzna în casă tâlharii. Pune ceva de-ale gurii pe masă şi nu uita să aduci
băutură!

        – Azi e o zi cu chilipir, vorbeşte mai marele tâlharilor. Am prădat câţiva negustori! Ha!
Ha! Ha! Mâine vom îmbrăca haine de Moş Crăciun şi vom purcede să împărţim prada celor
sărmani!

        – Nu e bine să furi, zice pădurarul în timp ce tâlharii se prăpădesc de râs.

        – Nu e bine zici!? se apropie de el căpetenia. Ba e foarte bine! Ori poate crezi că ăia erau
fără de păcate!? Anu-mprejur fură şi ei! Apoi o dată pe an devin buni ca sfinţii, găsesc nişte
bătrânei, le îmbracă căciuliţe roşii, le anină barbă, plete şi îi trimit cu sacul şi toiagul să
împartă daruri prin împărăţie!

        – Nu e adevărat! Pe la casele oamenilor merge un singur Moş Crăciun, cel care iată, iată
va sosi din ţara sa îndepărtată.

        – Ia mai tacă-ţi fleanca! se repede spre pădurar unul din tâlhari. Că nu eşti copil să crezi
în poveşti! Adu vinul până nu ne-a crăpat răbdarea!

        Dar tocmai atunci afară se aude clinchet de zurgălăi. Mustaţă Deasă aleargă să deschidă
şi rămâne în prag cu cei patru tâlhari în spatele său. Îl priveşte pe Moş şi inima îi sare din
piept la gândul că toţi cei din sanie sunt în mare primejdie.

        – Fârtaţilor, nu-i vine să creadă mai marelui dintre hoţi. Priviţi! Încă unul de-al nostru! Îl
prădăm imediat! Tăbărâţi asupra lui! Uite ce haină frumoasă are! Şi ce de-a bogăţii aduce cu
el! Ha! Ha! Ha! Ăsta da noroc! Avem şi o Albă ca Zăpada! Şi un urecheat! Pădurarule! Spintecă
imediat iepurele şi fă o friptură!

        Însă vai! De unde să ştie bieţii tâlhari ce se întâmplă atunci când Pârlică se enervează? Iar
Pârlică s-a enervat rău de tot. Mustaţă Deasă abia de clipeşte că din patru tâlhari nu rămâne
decât patru javre jigărite, jerpelite, speriate, care aleargă scheunând, cu cozile între vine.

        – Aşa le trebuie, răsuflă uşurat pădurarul, apoi coboară să-şi întâmpine oaspeţii.

        După ce au înfulecat o baniţă cu jăratec, renii zboară ca vântul. Zăpadă nu mai este şi
asta înseamnă că sunt aproape de ţărişoara lui Vasile. Moşul trage de hăţuri, renuţii îşi iau
avânt, se înalţă, ajung până la nori şi Pârlică dezleagă sacul. Împreună cu Crăciuniţa împrăştie
fulgii, râd şi se hârjonesc şi se bucură că au ajuns la timp.

        Vasilică priveşte prin fereastră. Zare de fulg. Băiatul e trist. I-a scris moşului încă de cu
vară, dar ori că moşul nu a primit scrisoarea, ori scrisoarea a nimerit la un moş care nu e
Crăciun. Cojocelul aşteaptă să fie îmbrăcat, pâslele stau şi ele cuminţi, lângă sobă motanul
Sfârlugă îşi toarce cu răbdare ghemele şi doar Vasilică, nerăbdător, e mereu cu ochii spre
fereastră. Şi deodată, Doamne, ce se întâmplă!? Afară porneşte să ningă. Mai întâi încet, apoi
tot mai tare, mai tare. Fulgii sunt măşcaţi, albi şi ninge atât de frumos încât lui Vasile i se pare
că văzduhul s-a umplut nu doar cu nea, ci şi cu flori albe de cireş.

        – Ninge! iese în curte băiatul împreună cu prietenul său Sfârlugă. Ninge, strigă copilul
alergând şi dansând prin noianul de fulgi.

        – Ninge! se aud mulţime de glăscioare de prin tot satul.

        De acolo, din nori, Moş Crăciun îi priveşte şi inima i se umple de bucurie. Drumul până
aici a fost presărat cu peripeţii. Dar parcă are însemnătate ceva de vreme ce aduci veselie şi
voie bună unor copilaşi atât de frumoşi, atât de înţelepţi şi de cuminţi ca Vasilică?

        – Crăciun fericit, le şopteşte cu drag tuturor copilaşilor adevăratul Moş Crăciun,
adevărata Crăciuniţă şi iepuraşul Pârlică.