ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·  Aprilie 2010  ·  Gratis

În acest număr
“S-a auzit că este în casă...”
Relaţii sănătoase între părinţi şi copii
Johannes Gutenberg
Testul temperaturii
Un pahar cu apă rece
 Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries
O. P. 1 - Gh. P. 1,
C. P. 1 Suceava 720300
camtmp@icamro.org
România
Comitetul executiv:
David Troyer
Paul Weaver
Roman B. Mullet
James R. Mullet
David King
Cuprins
Rubrica editorului
“S-a auzit că este în casă...” 3
Rubrica ‘nvqyqtorului
Importanţa ospitalităţii creştine 5
Reguli practice pentru împăcarea cu ceilalţi 10
Rubrica părinţilor
Poporul lui Dumnezeu la râul Ahava 12
Relaţii sănătoase între părinţi şi copii 14
Iov - rugăciunile unui tată 16

Comitetul de Rubrica istorică

îndrumare: Casa zidită pe stâncă rezistă 18
O împărăţie veşnică 19
Ernest Hochstetler
Johannes Gutenberg 20
James Mullet
Joe Peachey
Johnny Miller Rubrica practică
Jonas Miller La început Dumnezeu a creat... vrabia cu gâtul alb 22
Perry Troyer Testul temperaturii 24
Phil Beiler
Rubrica tineretului
Editor Jay Paul învaţă despre durere 25
Alvin Mast Un pahar cu apă rece 28

Editor adjunct Rubrica pentru copii

James K. Nolt Să fii prieten 30
Lowell perseverează 33
Grafica
Gicu Cotleţ
Rubrica ,,O carte în serial”
Gloria Miller
În căutarea unui cămin - Partea a I-a 34
Coordonator traduceri
T.M.P. România O poezie pentru azi
Vine Paştele 43
Foto copertă: B
­ enjamin Beachy
Comori zilnice pentru rugăciune 44
© 2010 de Christian Aid
Ministries. Nici un text din această
publicaţie nu poate fi folosit fără
aprobarea scrisă.
Toate drepturile rezervate.
 ,,Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste
cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un
semn de aducere aminte pe mâinile voastre,
şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri.”
Deut. 11:18

Rubrica
Editorului
“S-a auzit că este în casă...”
Îmi aduc aminte şi astăzi cu multă plăcere de
bisericuţa mică din satul meu natal. Eram copil
dar nu lipseam de la serviciile de închinare.
Atmosfera din adunare era înălţătoare, cântările
erau cântate cu atâta ardoare de parcă se mişcau
şi geamurile casei. Rugăciunile erau pline de
putere iar prezenţa Duhului Sfânt era simţită
de întreaga adunare. Timpul nu era o problemă
pentru nimeni, toţi sorbeau Cuvântul Scripturii
cu mare sete. În toate duminicile biserica era
arhiplină cu toate că condiţiile din interior nu
erau dintre cele mai bune. Oamenii de atunci
erau mult mai săraci din punct de vedere
material dar erau mult mai bogaţi din punct de
vedere spiritual. Lucrul acesta îl puteai citi pe
feţele lor ridate de poverile vieţii dar udate cu
lacrimile bucuriei pentru că prezenţa Duhului
lui Dumnezeu era în locul acela şi-n sufletele
lor.
Dus de aceste amintiri m-am oprit cu
gândul la adunarea din Capernaum descrisă de
apostolul Marcu în capitolul 2. După descrierile
apostolului se pare că adunarea aceasta era în
casa lui Simon şi Andrei. Vestea că Isus este în
casă s-a răspândit cu repeziciune în toată cetatea.
Toţi au lăsat la o parte orice altă preocupare şi au
venit să-L asculte pe Isus. M-am întrebat singur
—Gicu Cotleţ
oare ce i-a determinat pe aceşti oameni să
vină la adunarea din casa lui Simon? Oare nu
erau şi alte adunări în tot Capernaumul? Nu
erau oare şi alte adunări în care oamenii să fie
adunaţi pentru a învăţa cum să facă afaceri, sau
să discute diferite probleme sociale ce privesc
comunitatea? De ce au ales totuşi adunarea din
casa lui Simon? Ei au ales adunarea din casa lui
Simon pentru că Isus era prezent acolo şi erau
nerăbdători să-L asculte vestindu-le Cuvântul
şi să vadă minunile pe care le făcea.
Astăzi majoritatea caselor de închinare au
inscripţii scrise cu litere mari de-o şchioapă iar
unele chiar luminate cu lumini multicolore şi
totuşi puţini sunt cei care sunt curioşi să afle
ce se petrece înlăuntru. În alte locuri sunetul
strident al muzicii scoală din somn chiar şi
pe cei ce dorm somnul nepăsării, dar totuşi
nu sunt curioşi să afle ce se petrece înlăuntru.
Ceva lipseşte, ceva îi împiedică pe oameni să
intre în casă. Cel care lipseşte din multe case
este Isus, dar mulţi nu vor să recunoască lucrul
acesta. Nu puţine sunt locurile unde Isus este
lăsat afară la uşă iar înlăuntru a pătruns lumea
cu tot alaiul ei. Poate unii din cei dinlăuntru
ar dori ca Isus să intre în casă dar să nu stea
prea mult deoarece timpul este preţios şi costă.

“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  3
 Alţii nu-L vreau pe Isus în aşa zisele case de
închinare deoarece consideră că învăţăturile
Lui sunt învechite şi nu mai corespund cu
vremurile noastre. Alţii ar putea fi deranjaţi de
prezenţa lui Isus din cauza ţinutei indecente
sau a altor obiceiuri împrumutate de la lumea
dinafară.
Pe de altă parte m-am întrebat oare credinţa
celor din casa din Capernaum se potriveşte cu
cea din Bisericile timpurilor noastre? Puţini
mai sunt cei care sunt gata să ducă tărgile
cu slăbănogi. Îmi place să cred căci credinţa
oamenilor care-l purtau pe slăbănog a fost
poate mai mare decât cea a slăbănogului.
Credinţa lor a fost observată de însuşi Domnul
Isus care le-a cunoscut chiar şi inima. Puţini
mai sunt cei care sunt gata să spargă acoperişul
casei numai să poată ajunge la Isus. Cred că
nu exagerez când spun că sunt mulţi în zilele
noastre care construiesc catedrale şi le fac tot
mai înalte pentru ca slăbănogii să nu ajungă la
Isus şi să-L deranjeze.
Ca şi în Capernaum şi astăzi sunt multe
piedicile care-i opresc pe oameni să ajungă la
Domnul Isus. Voi încerca pe scurt să enumăr
doar câteva lucruri care-i împiedică pe oameni
să ajungă la Isus.
Nepăsarea faţă de Cuvântul Scripturii. - Astăzi
este tot mai greu să-i atragi pe oameni la Biserică.
Oamenii au devenit foarte individualişti,
fiecare parcă încearcă să agonisească mai mult
decât vecinul de alături. Alţii se bucură dacă
ar putea ca ei să aibă cea mai frumoasă maşină
din cartier sau din Biserică. În unele cazuri
pentru ai atrage pe oameni la Biserică trebuie
să foloseşti fel de fel de evenimente sportive
sau cântăreţi de valoare pentru ai motiva să
vină să asculte Cuvântul Scripturii. Nepăsarea
pentru suflet şi mântuire a cuprins ca o mreajă
omenirea şi încetul cu încetul se răspândeşte
tot mai larg şi-n lumea creştină. Ellie Wiesel,
un evreu supravieţuitor al Holocaustului şi
câştigător al premiului Nobel pentru Pace,
scria: „Cred că cea mai mare sursă a pericolului
4  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
în această lume este indiferenţa. Întotdeauna am
crezut că opusul iubirii nu este ura, ci indiferenţa.
Că opusul vieţii nu e moartea, ci indiferenţa.
Că opusul păcii nu e războiul, ci indiferenţa faţă
de pace şi indiferenţa faţă de  război. Că opusul
culturii, opusul frumuseţii, opusul generozităţii
este indiferenţa. Indiferenţa este duşmanul!”
Necredinţa în Domnul Isus. - Întrebarea se
pune oare nu mai erau şi alţi slăbănogi în
Capernaum sau în împrejurimi care să aibă
nevoie de vindecare? Putem fi mai mult ca
siguri că slăbănogi erau pretutindeni dar ori le
lipsea credinţa ori nu avea cine să-i ducă la Isus.
Apostolul Matei însuşi mărturiseşte că … “n-a
făcut multe minuni în locul acela, din pricina
necredinţei lor.” (Mat. 13:58) Dacă avem ochii
deschişi putem observa slăbănogi la fiecare colţ
de stradă dar ne lipseşte credinţa cât grăuntele
de muştar să-i aducem la Domnul Isus. Acest
zid al necredinţei nu poate fi dărâmat de unul
singur, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Ei au nevoie de mine şi tine să-i ajute să ajungă
la Isus. Au nevoie ca cineva să le desluşească
tainele ascunse ale Cuvântului lui Dumnezeu. Şi
nu este lipsit de importanţă fapul că pentru a fi
vindecaţi ei au trebuit să fie “în casă” unde erau
şi alţi urmaşi a lui Isus. Astăzi sunt mulţi care ar
vrea să fie vindecaţi dar stau afară din Biserica
lui Hristos. Ei desconsideră părtăşia şi prezenţa
Duhului Sfânt din locurile de închinare.
Negarea puterii divine a Domnului Isus. - Şi
astăzi ca şi atunci sunt mulţi cărturari şi farisei
care neagă puterea Divină a Domnului Isus. Şi
cei din Capernaum ca şi filozofii zilelor noastre
îl consideră pe Isus ca un prooroc simplu care
a trăit cândva pe meleagurile Nazaretului. Nu
puţini sunt cei care consideră că astfel de minuni
s-au petrecut doar pe vremea Apostolilor. Este
surprinzător să observi astăzi cât de mulţi cred în
Mahomed, în Alah sau Buda fără să-L cunoască
pe Cel care are puterea să vindece şi trupul şi
sufletul. Există astăzi oameni care pretind că au
puteri divine cu care fac fel de fel de minuni
însă marea deosebire este că la atingerea unora
continuare la pagina 13
 ,,Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care
le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi
dragostea care este în Hristos Isus.”
2 Tim. 1:13

Rubrica
Învăţătorului
Importanţa
ospitalităţii creştine
—Daniel Good

Ospitalitatea creştină înseamnă mai mult acoperă o sumedenie de păcate. Fiţi primitori

decât să ai o atitudine caldă şi generoasă faţă
de alţii pentru că aşa e obiceiul. Ospitalitatea
creştină e un dar pe care Dumnezeu aşteaptă
să-l practicăm indiferent de societatea sau
zona în care am crescut. Ascultaţi următoarele
cuvinte rostite de Dumnezeu Însuşi:
„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi
de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi
le zice: «Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi
săturaţi-vă!» fără să le dea cele trebuincioase
trupului, la ce i-ar folosi?” (Iacov 2:15, 16)
„Dragostea să fie fără prefăcătorie (...).
Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească.
În cinste, fiecare să dea întâietate altuia
(...). Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi
primitori de oaspeţi (...). Bucuraţi-vă cu cei
ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi
aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu
umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la
cele smerite.” (Romani 12:9-16)
„Mai presus sus de toate, să aveţi o dragoste
fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  5
de oaspeţi între voi, fără cârtire.” (1 Petru
4:8, 9)
„Şi oricine va da de băut numai un pahar
de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele
unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va
pierde răsplata.” (Matei 10:42)
Ospitalitatea nu e un simplu cuvânt; a
fi ospitalier înseamnă a pune în practică
principiile dragostei şi ale dăruirii. Dragostea
„fără prefăcătorie” înseamnă dragostea
curată, lipsită de ipocrizie. Ne putem preface
uneori?
Practicăm ospitalitatea pentru că aşa ştim
că trebuie să facem, sau pentru că e rândul
nostru, sau o facem doar ca să fim „amabili”.
Surorilor, de câte ori nu v-aţi dorit ca un
anume frate să nu fi venit la biserică – pentru
că nu era o zi „potrivită” pentru vizitatori?
Aveţi grijă: aceasta e ospitalitatea „cu cârtire”.
Ospitalitatea creştină se naşte din dragostea
frăţească, din mila şi bunăvoinţa inimilor
 noastre care ne îndeamnă să împărţim ceea ce
avem cu ceilalţi.
Matei ne dă un exemplu de ospitalitate pe
care n-o pot practica decât cei ce sunt creştini,
deşi e un lucru atât de simplu. Putem oferi
o cană de apă rece. Şi lumea poate să facă
acest lucru, dar nu-l poate face „în Numele
lui Isus”. Surori dragi, puneţi câteva cuburi de
gheaţă în apă. Biblia spune „apă rece”. Şi mai
spune „unuia din aceşti micuţi ai mei” – nu
preşedintelui, regelui sau reginei. Câte răsplăţi
ai în banca spirituală pentru paharele de apă
rece pe care le-ai dat?
Ospitalitatea înseamnă să-i primeşti sau să-i
tratezi pe ceilalţi cu căldură şi dăruire. Mai
presupune şi bunătate şi curtoazie. Şi e o mare
diferenţă să fii ospitalier pentru că vrei să fii
aşa. Considerăm un privilegiu posibilitatea de
a-i sluji pe ceilalţi? Ne e deschisă casa, suntem
fericiţi să ne întâmpinăm oaspeţii cu căldură,
indiferent dacă sunt prieteni sau străini?
Ospitalitatea înseamnă dragoste pentru
străini. Se cuvine să ne simţim binecuvântaţi
pentru că putem face ceva pentru cineva.
Mulţi dintre noi suntem atât de preocupaţi
cu problemele noastre, încât am prefera mai
degrabă să fim lăsaţi în pace. „Nu mă deranja”
strigă vieţile noastre. „Am o grămadă de lucruri
pe cap. Să se ocupe fratele cutare de vizitatori.
Au o casă mai mare şi mai multe posibilităţi!”
Ce multe binecuvântări pierdem atunci când
gândim în felul acesta!
Ospitalitatea se mai poate defini ca
„primind pe oricine”. Desigur, trebuie să
fim precauţi. Dar ne încredem în Domnul,
urmăm Cuvântul Lui şi ne închinăm vieţile
Lui. Cu câţiva ani în urmă, lucram împreună
cu alţi fraţi printre indienii Navaho. La un
moment dat, un frate a trebuit să meargă în
rezervaţie pentru ca să transmită un mesaj. Se
întreba dacă e înţelept să meargă într-un loc
unde bătăile şi beţiile erau atât de frecvente.
6  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
Dar mesajul era urgent, aşa că, din bunătate
creştină, s-a dus. A ciocănit la uşă şi, în cele
din urmă, un bărbat extrem de neprietenos
s-a ivit în prag. Fratele i-a transmis mesajul.
Apoi, bărbatul s-a întors ca să intre în casă şi,
surpriză, la spate ascundea un cuţit mare şi
lung. Dumnezeu a avut grijă de acel frate şi
ne va proteja şi pe noi dacă suntem ospitalieri
într-o lume periculoasă.
Ospitalitate înseamnă şi întreţinerea
oaspeţilor. Nu e vorba de un joc de volei,
de instrumente muzicale, suc sau îngheţată.
Înseamnă să-ţi tratezi oaspeţii în aşa fel încât
timpul să treacă în mod plăcut. Şi atunci
când pleacă din casa noastră, ar trebui să
poată spune: „A fost o seară minunată. Am
fost binecuvântat să mă aflu aici.” Arătăm
dragoste faţă de musafirii noştri şi îi facem să
se simtă bine dacă ne arătăm interesaţi de ei
şi de preocupările lor.
Atunci când suntem cu adevărat captivaţi
de ceea ce a făcut şi face Dumnezeu pentru
noi – ştiind că n-am meritat deloc aceasta
– din inimile noastre se va revărsa dragostea
pentru ceilalţi. De asemenea, trebuie să ne
amintim că şi fraţii au făcut pentru noi multe
lucruri pe care, poate, nu le-am meritat! Câtă
dragoste trebuie să întoarcem! Trebuie să
fim buni unii cu alţii, miloşi, preocupaţi de
ceilalţi. Trebuie să ne slujim unul altuia în
dragoste. Trebuie să ne iubim aproapele ca
pe noi înşine şi să le facem aşa cum am vrea
să ni se facă nouă. (Cum te-ai simţi dacă ai
merge în biserică şi după terminarea slujbei
fiecare ar ieşi pe uşă şi te-ar lăsa singur?) De
asemenea, trebuie să-i slujim pe toţi în mod
egal. Nu contează cine sunt, de unde au venit
sau cum se numesc!
Pavel îi scria lui Tit că episcopul, trebuie
să fie primitor de oaspeţi. Dar, sigur,
aceasta nu e numai pentru ei. Te-ai rugat
sincer ca Dumnezeu să te ajute să-ţi placă
să fii ospitalier? Să nu ne găsim scuze: „Nu
 sunt tipul acela de persoană.” „Nu-mi vine
uşor.” „La noi în casă nu se obişnuia.” „Casa
noastră nu e foarte frumoasă.” Trăim într-o
lume extrem de egoistă, unde e uşor să
spui: „Dumnezeu să te binecuvânteze. Să-
ţi meargă bine! Pa!” Şi-i lăsăm altui frate
treaba cu împlinirea nevoilor. Aceasta nu e
ospitalitate creştină şi, potrivit cu cuvintele
din Iacov capitolul 2, Dumnezeu nu poate
binecuvânta o asemenea atitudine.
Gândiţi-vă la cuplurile care se întâlnesc
înainte să se căsătorească. Tânăra soră depune
toate eforturile ca să fie sigură că tânărul
va fi plăcut impresionat. Casa e curată, e
pregătită o mică gustare, surorile şi fraţii mai
mici sunt instruiţi cum să se poarte, iar fata
îl întâmpină, cu o inimă mare, la uşă. Totul
e bine şi frumos. În mod asemănător, acelaşi
efort trebuie prelungit şi în căsnicie atunci
când vine momentul să fie primiţi oaspeţii.
În Genesa 18 găsim un exemplu remarcabil
de ospitalitate: „Domnul i S-a arătat la stejarii
lui Mamre, pe când Avraam şedea la uşa
cortului, în timpul zădufului zilei. Avraam a
ridicat ochii şi s-a uitat: şi iată că trei bărbaţi
stăteau în picioare lângă el. Când i-a văzut, a
alergat înaintea lor, de la uşa cortului, şi s-a
plecat până la pământ. Apoi a zis: «Doamne,
dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece,
rogu-Te, pe lângă robul Tău. Îngăduie să se
aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele;
şi odihniţi-vă sub copacul acesta. Am să mă
duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi
la inimă, şi după aceea vă veţi vedea de
drum; căci pentru aceasta treceţi pe lângă
robul vostru.» «Fă cum ai zis», i-au răspuns
ei. Avraam s-a dus repede în cort la Sara, şi
a zis: «Ia repede, trei măsuri de făină albă,
frământă, şi fă turte.» Şi Avraam a alergat la
vite, a luat un viţel tânăr şi bun, şi l-a dat
unei slugi să-l gătească în grabă. Apoi a luat
unt şi lapte, împreună cu viţelul pe care-l
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  7
gătise, şi l-a pus înaintea lor. El însuşi a stat
lângă ei, sub copac, şi le-a slujit până ce au
mâncat.”
Să ne gândim puţin la contextul acestei
relatări. Afară era foarte cald. Avraam se odihnea
la umbră, dar nu a dat nici un semn că s-ar fi
simţit ofensat de „deranj”. Ce s-ar fi întâmplat
la tine acasă? „Sara, vin nişte musafiri, dar nu
avem deloc timp să mai pregătim ceva. Tu eşti
ocupată, iar eu am ceva treabă de făcut. Şi e
aşa de cald afară! Trebuie să le dăm drumul
când bat la uşă, dar hai să scăpăm repede de
chestia asta.” O, nu, Avraam nu s-a comportat
deloc ca un ipocrit. Nu a cârtit. S-a bucurat
din plin de vizita primită. S-a grăbit să alerge
în toate părţile, dând instrucţiuni.
Surorilor, ce privire i-aţi fi aruncat soţului
vostru dacă el v-ar fi cerut nişte lucruri aşa
cum i-a cerut Avraam Sarei? El i-a spus ce să
pregătească, cât de mult şi să termine cât se poate
de repede. Soţilor, ce-aţi fi găsit în cort, dacă
aţi fi mers să vorbiţi cu soţia dumneavoastră?
Dezordine or ordine? Oare Sara ar fi fost gata
să primească musafiri, ori ar fi fost complet
nepregătită? Oare Sara citeşte prea mult, sau
petrece prea mult timp la cumpărături, sau
vorbeşte prea mult la telefon cu prietenele? Şi
ce aţi fi ales dacă v-aţi fi dus în grajd? O vită
şchioapă sau una care nu a crescut cum trebuie
şi pe care oricum aţi fi tăiat-o?
Putem învăţa foarte mult de la Avraam. Nu
ştim cât de diferită ar fi fost relatarea dacă
Avraam ar fi fost rece şi distant sau dacă şi-ar fi
grăbit oaspeţii spre uşă. Dar ştim că ei au fost
mesageri cereşti, iar Avraam şi Sara au fost
răsplătiţi din plin pentru eforturile pe care
le-au făcut. Cine ştie câte binecuvântări am
pierdut pentru că nu am fost ospitalieri.
În 2 Împăraţi 4:8-10, citim despre femeia
sunamită. „Într-o zi Elisei trecea prin Sunem.
Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el
să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte
 ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Ea a zis
bărbatului ei: «Iată, ştiu că omul acesta care
trece totdeauna pe la noi, este un om sfânt al
lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu
ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o
masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo
când va veni la noi.»”
Sunamita şi-a împărţit hrana şi confortul
casei cu acest om călător al lui Dumnezeu.
În casa ei, el a găsit pace, iar nevoile lui au
fost împlinite. Femeia aceasta se bucura de un
prestigiu în mijlocul societăţii în care trăia, dar
s-a remarcat şi prin felul în care a oferit din
ceea ce avea.
În Luca capitolul 7 ni se vorbeşte despre o
familie care nu a arătat ospitalitate şi despre
o femeie care s-a ocupat din toată inima de
nevoile Oaspetelui. Potrivit versetului 36,
un anumit Fariseu L-a invitat pe Isus în casa
lui. Dar nu s-a deranjat să respecte normele
obişnuite, acceptate, ale ospitalităţii. O femeie
din cetate a intrat în casă chiar atunci când
oaspeţii erau la masă. Aşa cum era obiceiul,
Isus stătea întins pe un pat. Ea s-a aşezat în
spatele Lui, în timp ce lacrimile de iubire şi
căinţă cădeau pe picioarele Lui. Apoi femeia
i-a şters picioarele cu părul ei şi I le-a uns cu
mir. Isus s-a întors către gazdă şi i-a adresat
câteva cuvinte. „Vezi tu pe femeia aceasta? Am
intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru
spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele
cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului
ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când
am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.
Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea
Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea îţi spun:
Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci
a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte
puţin.”  Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt
păcatele!” (Luca 7:44b-48) Femeia aceea a
primit cea mai mare răsplată dintre toate pentru
bunătatea şi ospitalitatea ei – iertarea păcatelor
8  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
şi bunăvoinţa lui Dumnezeu Însuşi.
În Faptele Apostolilor capitolul 16 ni
se oferă o altă relatare despre cineva care a
practicat ospitalitatea. „Una din ele, numită
Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea
Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu
şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia
aminte la cele ce spunea Pavel.  După ce a fost
botezată, ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis:
«Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului,
intraţi şi rămâneţi în casa mea.» Şi ne-a silit
să intrăm.” (Fapt. 16:14)
Cuvântul „a sili” înseamnă „a forţa”. Ai
forţat pe cineva în ultima vreme să intre în
casa ta?
În Faptele Apostolilor capitolul 28, citim
despre băştinaşii de pe Insula Malta. Vasul cu
prizonieri, cu destinaţia Roma, a naufragiat în
apropierea unei coaste. „Barbarii ne-au arătat
o bunăvoinţă puţin obişnuită; ne-au primit pe
toţi la un foc mare, pe care-l aprinseseră din
pricină că ploua, şi se lăsase un frig mare.” Ce
ai fi gândit la vederea unui grup de deţinuţi?
S-ar putea să fie periculoşi. S-ar putea să ne
facă robi. Să fugim cât de departe putem!
Într-o asemenea situaţie, ar trebui să ne
simţim constrânşi, determinaţi, de dragostea
lui Isus şi de dragostea noastră pentru toţi
cei pierduţi să le împlinim toate nevoile.
Oamenii de pe insulă nu erau creştini, şi,
totuşi, cu câtă bunătate s-au ocupat de
nevoile supravieţuitorilor. Şeful insulei,
Publius, i-a primit cu multă bunăvoinţă şi i-a
găzduit timp de trei zile. Apoi, când a venit
timpul ca ei să plece, cei de pe insulă „le-au
dat tot ce le trebuia pentru drum.” Putem
învăţa ceva din bunăvoinţa şi amabilitatea
acestor oameni?
Când ar trebui să ne arătăm ospitalieri
şi unde? Simplu: tot timpul şi faţă de toţi.
(Desigur, există excepţii, şi trebuie să ne
folosim de bunul simţ şi călăuzirea Domnului.)
 Practicăm ospitalitatea în familiile noastre, ca
fraţi şi surori, cu vecinii sau prietenii noştri. În
special, ar trebui să ne arătăm ospitalieri faţă
de cei care vor să cunoască adevărul. Primele
impresii determină atât de des cât de departe
putem ajunge cu Evanghelia în vieţile lor.
Ospitalitatea noastră faţă de aceşti oameni ne
oferă cea mai bună cale să ni-i facem prieteni.
Iar prietenia noastră cu ei e oportunitatea de
aur de a câştiga suflete pentru Hristos.
În relatarea despre Isus şi Zacheu, din Luca
capitolul 19, Isus s-a autoinvitat în casa lui
Zacheu. Lucrurile au mers foarte bine şi,
datorită bunăvoinţei lui Zacheu de a-L primi
pe Isus, mântuirea a intrat în casa lui chiar în
ziua aceea. Nu ştim cât de diferită ar fi fost
relatarea, dacă Zacheu I-ar fi spus lui Isus că
fusese ocupat în ziua respectivă şi că nu-L
putea primi la masă în casa lui.
În Evrei capitolul 13, autorul ne încurajează:
„Stăruiţi în dragostea frăţească.  Să nu daţi
uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea
au găzduit, fără să ştie, pe îngeri,” referindu-
se la ospitalitatea lui Avraam şi la răsplătirea
ce a urmat. Pavel nota în 1 Timotei 3:2 că
episcopul trebuie să fie „primitor de oaspeţi”.
În 1 Timotei 5:10, el le menţiona pe văduvele
cunoscute „pentru faptele lor bune”. Faptele
bune includeau găzduirea străinilor, spălarea
picioarelor sfinţilor şi uşurarea celor aflaţi în
necaz.
Ospitalitatea trebuie să vină din inimă. „Şi
orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi
totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi,
prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” (Coloseni 3:17)
Versetul 23 din acelaşi capitol afirmă: „Orice
faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru
Domnul, nu ca pentru oameni”. Suntem
bucuroşi să putem fi ospitalieri şi ne place să
facem ceva pentru slava lui Dumnezeu.
În Matei capitolul 25, Isus ne-a oferit o scenă
care ilustrează judecata finală. Felul în care ne
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  9
exprimăm ospitalitatea nu determină în mod
necesar unde ne vom petrece veşnicia, pentru
că aceasta implică şi alte lucruri. Isus chiar a
accentuat foarte mult ospitalitatea.
„Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de
mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut;
am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol,
şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi
venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi
venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi
vor răspunde: «Doamne, când Te-am văzut
noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau
fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut?  Când
Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau
gol, şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut
noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la
Tine?» Drept răspuns, Împăratul le va zice:
«Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi
făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi
făcut.»”
Pe aceştia Isus îi va invita în Împărăţia
Sa. Dar celor din stânga Lui le va zice: „Ori
de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia
dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei,
Mie nu Mi le-aţi făcut.” Iar aceştia vor suferi
pedeapsa veşnică.
În calitate de creştini, iubim noi „primirea
de oaspeţi”? Cu siguranţă, vor fi răsplătiri
pentru noi. Dar, mai presus de orice, trebuie
să ne arătăm ospitalieri de dragul celorlalţi,
pentru încurajarea şi binecuvântarea lor. Nu
ştim niciodată dacă nu cumva ospitalitatea
pe care o oferim nu va contribui la mântuirea
cuiva. Şi, la urma urmelor, pentru asta
suntem în lume.
Din The Christian Contender, martie 2006
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Reguli practice
pentru împăcarea cu ceilalţi
—Harold S. Martin
A avea relaţii paşnice cu alţi oameni este un celuilalt. Fiecare om este unic în felul său, iar
lucru ce se poate învăţa. Sunt câteva reguli de unii au personalităţi diferite de ale noastre.
bază care să ne ajute „să urmărim lucrurile, Dăm de necaz când aşteptăm ca alţii să fie
care duc la pacea … noastră.” exact aşa ca noi. Amprentele noastre nu sunt
identice. Constituţia organismelor diferă
1. Decide-te să ai o atitudine smerită. (unii se simt bine la 25o C, alţii doar la 20o
Biblia spune: „Şi toţi în legăturile voastre, să C). Diferă şi ceea ce ne place ori nu ne place
fiţi împodobiţi cu smerenie.” (1 Pet. 5:5b) (unii preferă mâncarea simplă, alţii pe cea
Trebuie să-i întâmpinăm pe cei ostili cu un condimentată). Şi totuşi, în ciuda acestor
spirit copleşitor de bunăvoinţă. Trebuie să fim diferenţe, Dumnezeu are un loc pentru toţi.
calmi, maleabili, curaţi şi smeriţi – decişi să Când Isus i-a ales pe cei doisprezece ucenici,
trăim în pace cu toţi oamenii – chiar şi cu cei ei aveau personalităţi diferite. Petru era direct,
mai arţăgoşi. Noul Testament ne porunceşte alţi doi erau numiţi „fiii tunetului”, Andrei
de peste douăzeci de ori să arătăm o bunătate era tăcut, Toma un îndoielnic, Simon fusese
şi o generozitate permanentă. chiar un zilot. Şi totuşi, fiecare
2. Roagă-te ca Dumnezeu să Când Isus a avut rolul său important în
aducă schimbarea. Dumnezeu planul lui Dumnezeu.
vrea ca noi să ne înţelegem bine
i-a ales pe cei 4. Veghează atent la felul în care-
unii cu alţii. El îi îndeamnă pe doisprezece ţi foloseşti limba. Limba este în
creştini să trăiască „în pace” ucenici, gură, ea se află într-un loc umed
între ei. (2 Cor. 13:11) Romani şi poate luneca uşor. Amintindu-
12:18 spune că trebuie să trăim
ei aveau ne că omul obişnuit rosteşte
„în pace cu toţi oamenii.” În personalităţi peste 20.000 de cuvinte zilnic
Matei 5:9, Isus a spus: „Ferice de diferite. (după un studiu al Universităţii
cei împăciuitori.” Romani 14:19 Minnesota), ne dăm seama că nu
ne sfătuieşte „să urmărim lucrurile, care duc este deloc uşor să ne păzim limba. Bârfelile,
la pacea … noastră.” Trebuie să ne rugăm denigrările, exagerările şi împroşcările cu
specific pentru aceasta, cerându-i Domnului noroi nu trebuie pomenite printre copiii
să ne ajute să găsim modalităţi prin care să Domnului.
ne înţelegem mai bine cu membri familiei, 5. Învaţă arta comunicării mărinimoase.
cu şeful la lucru, cu cei mai respingători şi Trebuie să confruntăm persoana care ne-a
cu alţi oameni din biserică. Uneori pare că greşit. În Matei capitolul 18 ni se spune:
stăruinţa noastră în rugăciune nu aduce nici „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-
un rezultat, însă Dumnezeu poate să schimbe te şi mustră-l între tine şi el singur (v. 15).
atitudini şi să transforme comportamente – În loc să-ţi pierzi cumpătul, să ridici tonul
şi de multe ori El face aceasta ca răspuns la şi să izbeşti cu pumnul, abordează persoana
rugăciunile noastre. ofensatoare deschis şi cu bunătate şi încearcă
3. Încearcă să înţelegi punctul de vedere al reconcilierea. În timpul conversaţiei: nu

10  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010

 întrerupe vorbirea celuilalt, stăpâneşte-te Îl primim pe El ca Mântuitor personal. El
emoţional, rosteşte problemele clar şi nu bate ne şterge trecutul şi ne pune într-o poziţie
câmpii, spune adevărul, dar „în dragoste” restaurată înaintea Tatălui. Acum El ne cere
(Efes. 4:15), fă-l pe celălalt să te îndrăgească, să-i iertăm pe cei ce ne-au greşit. E prea
nu neapărat pentru ce spui, cât mai degrabă mult?
pentru cum o spui. De obicei, când doi 7. Fii conştient că unele conflicte nu vor
oameni comunică, descoperă dispărea. Îndemnul din Romani
că ofensa n-a fost chiar atât de Cum pentru 12:18 spune că trebuie să trăim
mare pe cât au crezut, ba uneori
nici nu a existat vreo ofensă. Iar
o neînţelegere în pace cu toţi – dar porunca
nu este absolută. Spune acolo:
alteori, ei se pocăiesc şi totul se e nevoie de „întrucât atârnă de voi, trăiţi în
poate îndrepta fără alte demersuri doi oameni, de pace cu toţi oamenii.” Aceasta
ulterioare. tot atâţia este implică faptul că uneori nu
6. Practică îngăduinţa şi nevoie pentru a este posibil să ne înţelegem
iertarea. Biblia spune: „Îngăduiţi- perfect cu alţii. Cum pentru
vă unii pe alţii, şi, dacă unul are
se putea rezolva o neînţelegere e nevoie de
pricină să se plângă de altul, o problemă. doi oameni, de tot atâţia este
iertaţi-vă unul pe altul” (Col. nevoie pentru a se putea rezolva
3:13). Îngăduinţă înseamnă „a suporta”, o problemă. Dacă încerci reconcilierea,
„a îndura”. Aceasta implică probabilitatea dar celălalt nu cooperează, va trebui poate
ca fiecare din noi, într-un fel sau altul, să să accepţi că (cel puţin pentru moment)
facă ceva care să-i pună pe alţii la încercare. tensiunea va continua. Însă nu renunţa.
Venim din locuri diferite, culturi diferite – Continuă să încerci să îndrepţi situaţia
nu ne înţelegem întotdeauna unii pe alţii şi alături de cel ce îţi este critic. Niciodată să
nici nu suntem mereu de acord unii cu alţii: nu încetezi să-l tratezi cu respect, dar nu te
în privinţa metodelor de educare a copiilor, lăsa prins de el într-o ceartă de vorbe. Ţine
timpul de începere a serviciilor bisericeşti minte că Dumnezeu poate interveni şi aduce
etc., dar trebuie să „ne îngăduim” reciproc. pace mai târziu, chiar dacă o soluţie pare
Uneori preferăm ca un lucru să fie făcut improbabilă acum.
într-un mod diferit, dar de dragul armoniei Întreaga biserică trebuie să urmărească
nu spunem nimic. Îngăduinţa înseamnă pacea. Cele de mai sus au fost doar câteva
reţinere. Iertarea, prin contrast, înseamnă „a sfaturi practice menite să ne ajute în această
nu ţine nimic împotrivă.” A ierta înseamnă privinţă.
„a da drumul” altuia, a elibera pe cineva de
greşelile făcute împotriva noastră. Dumnezeu Tradus şi folosit cu permisiune
de la BRF Witness
ne iartă complet când venim la Hristos şi
Vol. 40, No. 1 (Ianuarie, Februarie 2005).

Dacă tu ai aşa de multe afaceri de care

să te ocupi încât nu mai ai timp să te rogi, înseamnă că
tu ai mai multe afaceri la dispoziţie decât a intenţionat
Dumnezeu să-ţi dea.
—D. L. Moody

“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  11

Părinţilor
Poporul lui Dumnezeu la râul Ahava
Punându-L pe Dumnezeu pe primul loc
Ezra 8:15-31
Ezra şi cei care-l însoţeau s-au strâns lângă
râul Ahava pentru a face ultimele pregătiri în
vederea călătoriei lungi ce-i aştepta. Sperau să
ajungă la Ierusalim după câteva săptămâni şi
după ce vor parcurge peste o mie patru sute
patruzeci de kilometri. Uitându-se peste cei
adunaţi lângă râu, Ezra a observat absenţa
leviţilor. El le-a cerut liderilor religioşi
un număr de preoţi şi cântăreţi care să-l
însoţească. Dumnezeu le-a dăruit pe Serebia,
un „bărbat cu minte” şi cu el pe fiii şi fraţii
lui în număr de optsprezece, pe Haşabia şi
cu el pe fiii şi fraţii lui în număr de douăzeci
împreună cu 220 de cântăreţi. Dumnezeu a
binecuvântat decizia lui Ezra de-a face din
închinarea divină o prioritate.
Călătoria nu era deloc uşoară: pericolele îi
pândeau la tot pasul. Tâlharii ar fi putut jefui
caravana încărcată cu talanţi de aur şi vase
frumoase. Cum puteau ajunge la Ierusalim
în siguranţă, fără o armată care să-i protejeze?
Ezra a fost convins că e o contradicţie să ceară
un convoi de soldaţi după ce a mărturisit că
binecuvântarea lui Dumnezeu este peste cei
care se încred în Providenţă. Aşa că i-a adunat
pe toţi cei prezenţi la rugăciune pentru
12  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
,,V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut
pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor,
fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu
rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău.”
1 Ioan 2:14
Rubrica
—James Schuler
a cere protecţia lui Dumnezeu şi călăuzire
pentru călătoria în care urmau să se angajeze.
Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor înflăcărată
şi le-a dăruit o călătorie în deplină siguranţă.
Atunci când facem din închinarea către
Dumnezeu o prioritate, familiile noastre
prosperă. Un tată dedicat îşi va aduna în fiecare
zi familia la închinare. Trebuie să organizăm
aceste momente de părtăşie atunci când familia
e odihnită. Un timp regulat de închinare îi va
ajuta pe copii să deprindă de timpuriu obiceiul
închinării. Familiile care consideră că închinarea
este importantă vor încerca să suprime lucrurile
sau situaţiile care distrag. Telefoanele care sună
Familiile noastre prosperă
atunci când considerăm
prioritară voia lui
Dumnezeu.
sau copiii dezordonaţi creează dificultăţi atunci
când e vorba să primim putere şi inspiraţie
pentru ziua ce urmează. Închinarea familială
oferă minunate oportunităţi de a-i învăţa pe
 copii istorioare biblice şi cântări care să le
ofere structura, baza credinţei de mai târziu.
Familiile noastre prosperă atunci când
considerăm prioritară voia lui Dumnezeu.
Ce direcţie dă Biblia familiei? Soţilor, iubiţi-
vă soţiile. Soţiilor, respectaţi-vă soţii. Copii,
ascultaţi şi cinstiţi-i pe părinţii voştri! Taţilor,
nu-i provocaţi pe copiii voştri la mânie.
Mamelor, fiţi mulţumitoare atunci când aveţi
grijă de casă şi familie. Părinţilor, creşteţi-vă
Familiile noastre
prosperă atunci când
credinţa în providenţa lui
Dumnezeu devine o
prioritate.
copiii în calea pe care trebuie s-o urmeze. O
viaţă de familie fericită reclamă ascultarea de
aceste porunci biblice extrem de practice.
Familiile noastre prosperă atunci când
credinţa în providenţa lui Dumnezeu devine
o prioritate. „Nu vă îngrijoraţi de viaţa
voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, sau ce
veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă
cu ce vă veţi îmbrăca. [...] Uitaţi-vă la păsările
cerului: ele nici nu seamănă [...]; şi totuşi
Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu
“S-a auzit că este în casă...”
dintrei ei, oamenii cad la pământ iar cei pe
care-i atinge Isus se ridică precum slăbănogul
din Capernaum.
Cred că a sosit timpul să nu mai stăm
nepăsători de casa Domnului. Să încercăm să-i
atragem pe oameni cu adevărul, cu Cuvântul
Scripturii, cu puterea Evangheliei care are putere
şi astăzi să vindece şi să lege rănile slăbănogilor.
Să dărâmăm toate zidurile care-i împiedică
pe oameni să ajungă la Isus. Să-i căutăm pe
slăbănogi şi să-i ducem la El, iar atunci când nu
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  13
sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? [...]
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se
vor da pe deasupra.” Familia care caută mai
întâi Împărăţia lui Dumnezeu se încrede în
Dumnezeu pentru împlinirea nevoilor ei.
Familiile noastre
prosperă atunci când
strălucim ca nişte
lumini puternice în
lume.
Familiile noastre prosperă atunci când
strălucim ca nişte lumini puternice în lume.
Copiii creează adesea oportunităţile de
comunicare. Putem să arătăm lumii felul în
care ne iubim copiii. Putem mărturisi despre
bunătatea lui Dumnezeu care ne dă puterea
de a-i creşte cu multă înţelepciune. Conduita
copiilor noştri va vorbi despre educaţia impusă
după principiile lui Dumnezeu. Chiar şi cei
micuţi pot să rostească mai gângăvit, mai peltic,
Cuvântul lui Dumnezeu şi cântările Sionului.
Harul lui Dumnezeu dă putere familiilor
creştine să aducă o mărturie strălucitoare
pentru Dumnezeu în această lume întunecată.
Din Home Horizons, martie 2008
Tradus şi folosit cu permisiune.
continuare de la pagina 4
avem credinţă să spunem şi noi ca şi ucenicii
altădată: „măreşte-ne credinţa Doamne” E
timpul să nu lăsăm ca nepăsarea şi indiferenţa
să cuprindă tot mai mult viaţa noastră, biserica
noastră, familia noastră. Să nu lăsăm ca lumea
cu toate stricăciunile ei să inunde bisericile
noastre. Domnul Isus o vrea curată şi sfântă.
Eşti şi tu gata să duci mesajul Domnului Isus la
cei slăbănogi şi necredincioşi? Doamne ajută!
Doamne dă izbândă!
 Relaţii sănătoase
între părinţi şi copii
—C. N.
Ca în celelalte domenii de viaţă, Biblia
oferă sfaturi bune şi pentru relaţii sănătoase
între părinţi şi copii. „Copii, ascultaţi
în Domnul de părinţii voştri, căci este
drept. «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama
ta» …” (Efes. 6:1, 2). „Copii, ascultaţi de
părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul
acesta place Domnului.” (Col. 3:20)
Aceste versete arată că planul divin este
ca părinţii să aibă autoritate şi control în
căminul lor. Dumnezeu i-a făcut pe părinţi
responsabili de a trasa principii, restricţii şi
reguli pentru binele fizic, spiritual şi social
al familiei.
„Copii, ascultaţi de părinţii voştri” este
singura poruncă pe care Dumnezeu a dat-o
exclusiv copiilor. Dragi copii, trebuie să
acceptaţi autoritatea părinţilor ca plan al lui
Dumnezeu pentru binele vostru. Aveţi nevoie
de aceasta pentru protecţia şi îndrumarea
voastră. Nu încercaţi s-o subminaţi sau s-o
distrugeţi.
„În toate lucrurile” nu înseamnă că trebuie
să ascultaţi de părinţii necredincioşi dacă
Dumnezeu nu ţi-a
cerut să asculţi doar
dacă îţi convine ţie.
aceştia vă poruncesc să faceţi ceva greşit.
Aceasta înseamnă totuşi ascultare în lucrurile
pe care nu le înţelegeţi. Uneori, copiii spun:
„Dar mi se pare fără rost!” Dumnezeu nu
14  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
ţi-a cerut să asculţi doar dacă îţi convine ţie.
Părinţii creştini sunt profund preocupaţi şi
de obicei au un motiv bun pentru ceea ce cer
de la voi, chiar dacă le e greu să vă explice. Pe
măsură ce copiii ajung la adolescenţă, părinţii
trebuie să le explice scopul poruncilor lor, iar
copiii să încerce să înţeleagă.
În „toate lucrurile” se includ şi cele pe care
alţi părinţi nu le cer de la copiii lor. Nu toate
căminele sunt la fel. Convingerile tuturor
părinţilor nu sunt identice, dar Dumnezeu
v-a chemat să ascultaţi de părinţii voştri, nu
Respectul afectează
felul în care
asculţi.
de cei ai prietenilor. Copiii trebuie să evite
să-i înfrunte pe părinţi sau să protesteze,
cu scopul de a obţine ceea ce doresc.
Aceasta pune o presiune enormă pe umerii
părinţilor.
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” ne
îndeamnă la respect. Respectul afectează felul
în care asculţi. Copiii care-şi cinstesc părinţii
caută să le fie pe plac. Poate că observi unele
contradicţii evidente. Poate că nu par ei la fel
de „scumpi” precum părinţii prietenilor. Şi
ce dacă? Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.
Nu veţi regreta niciodată că v-aţi respectat
părinţii. Odată poate veţi avea şi voi copii.
 Respectaţi-vă părinţii în felul în care vreţi
să fiţi respectaţi de copiii voştri. Pentru că,
probabil, aşa se va întâmpla.
„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie
pe copiii voştri.” (Efes. 6:4)
„Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca
să nu-şi piardă nădejdea.” (Col. 3:21)
Felul în care noi, părinţii, ne raportăm
la copiii noştri le va uşura sau îngreuna
acestora îndatorirea de a ne respecta şi de a
avea atitudini corecte. Ce îi poate întărâta pe
copii la mânie şi descurajare?
1. Părinţii egoişti. Cerând mereu copiilor
să facă unele treburi neplăcute sau ceea ce
nu vrem noi personal să facem, punându-i
să fie responsabili întotdeauna de treburile
casei, fără ca noi să renunţăm la interesele
proprii pentru a le face şi lor uneori pe plac,
toate acestea reprezintă acţiuni egoiste ce-i
provoacă pe copii. Deşi este bine ca ei să-şi
ajute părinţii ocupaţi, trebuie ca şi părinţii
să-şi arate uneori consideraţia, făcând ceva
Reacţiile noastre venite
din firea pământească
tind să producă aceleaşi reacţii
şi în copii.
pentru copii, altfel aceştia din urmă s-ar
putea simţi exploataţi şi neapreciaţi.
2. Mânia şi nerăbdarea. Copiii vor face
greşeli sau nu se vor descurca aşa cum
ne-am aşteptat. Ţipetele, cicălelile şi alte
expresii respingătoare au un mare potenţial
de a stârni mânia copiilor. Reacţiile noastre
venite din firea pământească tind să producă
aceleaşi reacţii şi în copii, lucru valabil şi în
cazul reacţiilor bune.
3. Neiertarea greşelilor lor. Înjosindu-i pe
copii şi amintindu-le mereu de un eşec din
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  15
trecut, luându-i în derâdere sau comparându-i
cu alţi copii (mai ales în prezenţa altora)
poate fi un fapt foarte descurajator.
4. Apostrofarea peste măsură, mai ales când
nu e îmbinată cu aprecierea şi lauda poate fi
deprimantă. „Nu, nu aşa!”, „De ce n-ai…?”
trebuie îmbinate şi cu „Ai făcut o treabă
bună” sau „Mulţumesc pentru masă.”
5. Inconsecvenţa. A-i pedepsi astăzi pentru
acelaşi lucru pe care ieri l-am trecut cu
vederea, a-i disciplina în funcţie de starea
noastră sufletească, disciplina reacţionară
(sau la mânie), apostrofarea copiilor pentru
ceva ce noi înşine facem şi nerespectarea în
mod repetat a angajamentelor sunt toate
lucruri ce afectează respectul.
6. Lipsa de interes şi implicare în viaţa lor.
Copiii noştri au nevoie să le fie recunoscute
hobby-urile şi alte lucruri de care sunt
interesaţi.
7. Lipsa de îndrumare şi călăuzire clară.
Copiii apreciază
regulile bine definite.
Deşi copiii se mai revoltă uneori în privinţa
aceasta, ei apreciază regulile bine definite.
Copiii se simt frustraţi dacă nu sunt siguri
de ceea ce se aşteaptă de la ei.
Unor părinţi le e teamă să traseze reguli
şi să-şi disciplineze copiii cum trebuie, ca
nu cumva să-i provoace la mânie. Copiii
răspund în general bine la disciplina şi
îndrumarea fermă, dacă observă dragoste,
acceptare, înţelegere, respect şi apreciere şi
atunci când părinţii dau dovadă de smerenia
necesară pentru a-şi cere scuze pentru
propriile greşeli.
Din The Christian Contender, nov. 2005
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Iov— rugăciunile unui tată
Relatarea biblică despre Iov nu e un mit
sau un fapt istoric lipsit de semnificaţie. Acest
bărbat din Uţ era mai mult decât o persoană
cu un caracter evlavios: „fără prihană şi curat
la suflet... se temea de Dumnezeu şi se abătea
de la rău.” Iov era om al rugăciunii care se
trezea devreme în fiecare dimineaţă pentru a
mijloci pentru familia lui.
Credinţa, devotamentul şi preocuparea
pentru sfinţenie, exprimate de rugăciunile
de familie ale lui Iov, ar trebui să-i provoace
şi să-i inspire pe toţi taţii din zilele noastre.
Iov aducea zilnic „pentru fiecare din ei [fiii şi
fiicele lui] câte o ardere de tot”. Acest lucru
implică faptul că Iov se ruga pentru copiii
lui în mod individual, pe nume. Îl îngrijora
faptul că fiii lui ar fi putut păcătui sau că
„au supărat pe Dumnezeu în inima lor”. La
fel ca taţii duhovniceşti din toate timpurile,
Iov ştia că una din cele mai mari tragedii ale
vieţii ar fi să-şi vadă familia îndepărtându-se
de adevăr şi pierzându-şi spiritualitatea.
Rugăciunile din familie făcute cu
regularitate constituie mai mult decât un
suport, un sprijin oferit copiilor. Credinţa
lui Iov, exprimată în rugăciunile din familie,
l-a ajutat să înfrunte încercarea şi suferinţele
care au venit odată cu pierderea bunurilor
materiale, a fiilor şi a fiicelor şi apoi şi a
sănătăţii sale. În ciuda loviturilor care au venit
una după alta, Iov şi-a păstrat integritatea şi a
vorbit ca un erou al credinţei şi al curajului:
„Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele
Lui binecuvântat.”
Iov a înţeles că forţele răului sunt pornite
să distrugă fiecare membru al familiei: soţ,
soţie, fiu, fiică. Familia, biserica, naţiunea şi
tot ce e bun se află sub asediul direct al celui
rău. Atunci când tatăl neglijează rugăciunea,
vrăjmaşul se poate bucura de o pradă
uşoară.
Influenţa unui tată care se roagă ajunge
16  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
—David Peachy
mult mai departe de cercul familiei lui.
Dumnezeu a folosit exemplul de credinţă
al lui Iov, dedicarea şi rugăciunile lui ca o
demonstraţie vie şi o manifestare evidentă
a tăriei şi loialităţii divinităţii. Satan, lumea
şi poporul lui Dumnezeu au rămas, veacuri
de-a rândul, uimiţi de credincioşia acestui tată
neprihănit, dedicat rugăciunii.
Rugăciunile lui Iov erau o parte din zidul de
protecţie pe care Satan l-a văzut construindu-
se în jurul lui Iov şi al familiei sale. Zilnic, acest
om cerea harul lui Dumnezeu peste sufletele
celor dragi lui şi protecţie peste lucrurile care îi
fuseseră încredinţate. La prima vedere, aceste
rugăciuni par să nu fi valorat mare lucru în
perioada grea a încercării. Şi totuşi, „în cei din
urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul
mai multe binecuvântări decât primise în cei
dintâi.”
Niciun părinte nu ar trebui să raporteze
valoarea rugăciunilor lui la circumstanţele
prezente. A-L iubi pe Dumnezeu cu toată
inima, cu tot sufletul, mintea şi puterea
noastră, nu ne va scuti de necazuri, împotriviri,
adversitate şi suferinţă. Experienţa lui Iov
ilustrează faptul că dificultăţile vieţii nu trebuie
să înece credinţa tatălui şi în niciun caz nu pot
să anuleze valoarea rugăciunilor lui.
Prin rugăciune, taţii duhovniceşti se
încredinţează lui Dumnezeu în fiecare zi.
Atunci când viaţa tatălui este pusă pe altar,
el e gata să-şi încredinţeze şi fiii, şi fiicele lui
Hristos. Inima curată şi conştiinţa neîntinată a
tatălui constituie o influenţă puternică asupra
familiei lui. Totuşi, mântuirea copiilor vine
atunci când ei îndeplinesc condiţiile cerute de
Dumnezeu.
Când se formează un nou cămin, tatăl trebuie
să fie liderul spiritual al familiei. E important ca
tinerii să aibă o viaţă de rugăciune şi înainte de
căsătorie. Astfel că, după căsătorie, când încep
 să apară copiii, nu e o noutate să fii un tată al Să ne gândim şi la rugăciunile lui Avraam,
rugăciunii. Nu putem supraestima valoarea şi „părintele celor credincioşi”. Când a auzit de
influenţa rugăciunilor tatălui într-un cămin judecata ce stătea să cadă peste Sodoma, s-a
creştin. gândit imediat la nepotul lui, Lot.
O mare parte din rugăciunile tatălui se S-a simţit responsabil pentru salvarea lui
desfăşoară în taină, în singurătate, dar la Lot şi a familiei lui şi a intervenit pentru el,
închinarea din familie, el se poate ruga deschis. cerându-I lui Dumnezeu să cruţe cetatea şi
Atunci când se roagă împreună cu ceilalţi să-l scoată pe Lot din Sodoma. Acest lucru l-a
membri ai familiei, rugăciunile tatălui trebuie ajutat pe Avraam să se încreadă în Domnul
să fie specifice, nu generale. Tatăl trebuie să şi să aibă sufletul liniştit atunci când cetatea
se roage pentru fiecare copil pe nume, pentru a fost distrusă.
nevoile familiei, pentru lucrătorii din biserică, Avraam ar fi putut vedea situaţia în care
pentru văduve, orfani şi alte persoane dinafara se afla Lot şi întreaga cetate ca disperată. Ar
cercului familial. Aceste rugăciuni exprimă fi putut gândi: N-are niciun rost să mă rog
credinţa şi preocuparea pentru Lot şi familia lui. Lot
spirituală a tatălui şi îi Iov şi Avraam e aşa de prins în bogăţiile lui
învaţă pe copii cum să se din Sodoma, încât n-o să vrea
au experimentat realităţile
roage. să-şi lase poziţia şi situaţia
dure ale vieţii, au îndurat materială la porţile cetăţii. Şi
Mulţi oameni din
biserica de astăzi au simţit necazuri şi suferinţe şi s-au totuşi, Avraam a continuat
valoarea şi influenţa confruntat cu ceea ce pare să mijlocească pentru Lot
rugăciunilor taţilor. Îmi o imposibilitate umană. şi pentru familia sa, iar
amintesc că într-o zi, pe Dumnezeu a
când eram elev la şcoală, onorat rugăciunea
Dar, datorită credinţei şi
un coleg a venit să stea la noi până lui. “Căci voi
rugăciunilor lor, au găsit cinsti pe cine Mă
a doua zi. Ca de obicei, dimineaţa,
am avut timpul de închinare. Mai putere şi ajutor în Tatăl cinsteşte.”
târziu, acest prieten de şcoală i-a ceresc pentru a depăşi Iov şi Avraam
spus fratelui meu că a fost foarte adversităţile. sunt doar două
impresionat să-l audă pe tata exemple de părinţi
rugându-se; nu-l auzise niciodată pe tatăl său care se roagă. Aceşti bărbaţi au experimentat
rugându-se sau iniţiind un timp de închinare realităţile dure ale vieţii, au îndurat necazuri
în familie. şi suferinţe şi s-au confruntat cu ceea ce pare o
Uneori, când treburile sunt urgente şi timpul imposibilitate umană. Dar, datorită credinţei
este limitat, taţii sunt tentaţi să scurteze timpul şi rugăciunilor lor, au găsit putere şi ajutor
de închinare sau să-l neglijeze. Totuşi, trebuie în Tatăl ceresc pentru a depăşi adversităţile.
să ne găsim timp pentru această activitate Prin rugăciunile lor, taţii duhovniceşti de
vitală pentru familia creştină. astăzi îşi conectează familiile la aceeaşi sursă
Cu siguranţă, timpul pe care Iov îl petrecea de ajutor divin.
în rugăciune pentru copiii lui putea fi alocat Fiecare tată trebuie încurajat să se roage
altor îndatoriri – delegarea de responsabilităţi mereu şi să nu obosească. „Mare putere are
servitorilor, administrarea turmelor de oi, vaci rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”
şi cămile etc. Dar Iov, la fel ca taţii evlavioşi (Iacov 5:16)
din zilele noastre, a înţeles că dezvoltarea Retipărit din Home Horizons
spirituală a fiilor şi fiicelor lui este cea mai Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
importantă lucrare.

“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  17

îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor,
Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar,
în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!”
Casa zidită pe stâncă rezistă
„A dat ploaia, au venit şuvoaiele,
au suflat vânturile şi au bătut în
casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit,
pentru că avea temelia zidită pe
stâncă.” (Matei 7:25)
Să nu se gândească nici
măcar cel care zideşte pe Stânca
Veacurilor că nu va mai exista
nici o luptă. El sau ea nu se află în
afara ispitei. Dumnezeu continuă
să-şi dovedească harul pe care l-a
dăruit. Chiar şi cei înţelepţi vor
fi încercaţi precum aurul în foc,
ispitiţi nu mai puţin decât cei
care nu-L cunosc pe Dumnezeu
– poate chiar mai mult. Pentru că
Satan nu va înceta să-i încerce pe
cei pe care nu-i poate distruge.
Ploaia va cădea cu furie –
numai că la timpul şi în modul
pe care le găseşte potrivite nu
domnul văzduhului, ci Cel a
cărui împărăţie se întinde peste
tot. Şuvoaiele, torentele vor veni;
valurile se vor înălţa urlând.
18  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
,,Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am
Hab. 3:2
Rubrica
Istorică
Domnul stă însă deasupra
potopului. El rămâne pentru
totdeauna Împărat şi El le va zice:
„Până aici trebuie să veniţi, şi nu
mai departe. Aici să rămâneţi,
voi, valuri semeţe.” Vânturile vor
sufla şi vor lovi casa ca s-o smulgă
de pe temelie. Dar nu vor putea
face aceasta; casa nu va cădea,
pentru că este zidită pe stâncă.
Cei înţelepţi construiesc pe
Hristos prin credinţă şi dragoste;
ei nu vor fi doborâţi la pământ.
Deşi apele se frământă şi urlă, iar
munţii se zdruncină în furtună,
totuşi ei rămân în siguranţă sub
umbra Celui Atotputernic.
Preluat din Renew My Heart,
Daily Wisdom from
The Writings of John Wesley
Compilat de Alice Russie
© 2002 by Barbour Publishing Inc.,
Tradus şi folosit cu permisiune.
 O împărăţie veşnică
„Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare
dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13:13)
Eşti flămând şi însetat după viaţa veşnică? Atunci calcă în picioare lumea şi
lucrurile lumii – bogăţiile, slava, plăcerile. Ce înseamnă lumea pentru tine?
Urmăreşte lucrurile lui Dumnezeu. Ai grijă să nu se stingă setea aceea binecuvântată,
dacă Dumnezeu deja a aprins-o în sufletul tău. Nu o lăsa să dispară prin ceea ce
se numeşte în mod obişnuit religie – o formă goală, o copie falsă, un spectacol
exterior – care lasă inima lipită de ţărână, la fel de pământească şi plină de patimi
ca întotdeauna. Să nu te împlinească nimic altceva decât puterea sfinţeniei, o
religie care e duh şi viaţă, tu în Dumnezeu şi Dumnezeu în tine. Luptând ca să
devii un locuitor al Cerului, intrând acolo prin sângele vărsat „care pătrunde
dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului”, stând „împreună în locurile cereşti,
în Hristos Isus”.

Fie ca dragostea ta să

sufere totul şi să fie îndelung

răbdătoare.
Şi văzând că poţi face toate lucrurile prin Isus Hristos care te întăreşte, fii plin
de milă aşa cum Tatăl tău din cer este plin de milă. Iubeşte-ţi aproapele – prieten
sau vrăjmaş – ca pe tine însuţi. Fie ca dragostea ta să sufere totul şi să fie îndelung
răbdătoare. Să fie bună, blândă şi binevoitoare, însufleţindu-te cu amabilitate
şi o voinţă înflăcărată şi chibzuită. Bucură-te în adevărurile sfinţeniei. Acoperă
toate lucrurile în dragoste, crede totul, doreşte tot binele aproapelui. Suferă toate
lucrurile, triumfând asupra ostilităţii; pentru că dragostea adevărată nu piere
niciodată – nici acum, nici în veşnicie.

Preluat din Renew My Heart, Daily Wisdom from the Writings of John Wesley
Compiled by Alice Russie
© 2002 by Barbour Publishing, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.

“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  19
 Johannes Gutenberg
1400-1468
Inventator german
cea mai mare realizare:
inventatorul procesului de tipărire cu matriţa
Specialiştii sunt de acord că tiparul inventat
de Johanes Gutenberg a avut un impact mai
mare asupra omenirii în ultimul mileniu decât
oricare altă invenţie.
Gutenberg s-a născut în Germania în jurul
anului 1400. Ştim prea puţine lucruri despre
perioada timpurie a vieţii sale. Şi-a câştigat
existenţa lucrând ca bijutier şi cioplitor în
piatră.
Gutenberg a trăit într-o vreme în care oamenii
făceau cărţi, copiindu-le atent cu mâna. Cei care
copiau Biblia luau măsuri speciale pentru a nu
face greşeli de copiere. Ultima verificare consta
în a număra fiecare literă de pe pagina copiată.
Fiecare pagină trebuia să aibă acelaşi număr de
litere câte avea pagina din documentul original.
O persoană care lucra singură avea nevoie de
şapte ani pentru a copia întreaga Biblie.
De asemenea, copierea se făcea prin
încrustarea unei pagini pe o bucată de lemn,
iar apoi, cu ajutorul lui, se imprima. Bucăţile
de lemn erau încrustate asemenea unei pagini,
dar scrisul şi desenele erau inversate. Câteva
sute de pagini puteau fi imprimate cu ajutorul
Bisericile obişnuiau să ţină
la vedere o Biblie deschisă. În
fiecare săptămână se întorcea
o altă pagină, astfel încât
oamenii să poată citi.
unei singure bucăţi de lemn. Cerneala înmuia
lemnul şi făcea ca paginile să iasă înnegrite şi
murdare.
20  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
—John Hudson Tiner
Cărţile erau puţine la număr şi mult prea
scumpe pentru cei mai mulţi oameni. Numai
guvernul, biserica şi universităţile puteau avea
biblioteci mari. Deţinătorul unei Biblii sau
a altor cărţi putea fi considerat o persoană
bogată. Bisericile obişnuiau să ţină la vedere
o Biblie deschisă. În fiecare săptămână se
întorcea o altă pagină, astfel încât oamenii să
poată citi.
În 1436, Gutenberg a început să se
gândească cum să folosească tiparul pentru a
tipări cărţi. Fiecare literă era aşezată la capătul
unei tije separate. Astfel se puteau asambla
litere individuale într-o matriţă pentru a tipări
o pagină de carte, după care tipărirea se putea
relua. Apoi urma ca literele pentru pagina
următoare să fie rearanjate. Procesul avea ca
rezultat tipărirea a sute de copii de carte.
Gutenberg a lucrat câţiva ani pentru
a-şi perfecţiona invenţia. Partenerii lui au
aşteptat să obţină un profit rapid de pe urma
investiţiei lor considerabile. Pe de altă parte,
Gutenberg a preferat să-şi îmbunătăţească
tiparul. Experimentele nereuşite i-au cheltuit
atât banii săi, cât şi pe cei ai investitorilor.
Gutenberg a avut convingerea că ideea lui
va izbuti. Avea nevoie de bani cu disperare. În
1450 a stabilit un alt parteneriat cu un om de
afaceri din Mainz, Germania.
Curând şi-a dat seama că tipărirea implica
câţiva paşi separaţi. A început cu forţe noi şi a
lucrat la fiecare pas până când a reuşit; matriţa,
tiparul, cerneala şi suprafaţa de imprimat
trebuia să facă parte toate din acelaşi proces.
A început cu un tipar mobil. Literele micuţe
de metal trebuia să fie toate de aceeaşi mărime
astfel încât să le poată înlocui cu altele. Ele
 trebuia să se potrivească perfect şi să formeze o
suprafaţă plană. Trebuia să rămână nemişcate în
decursul mai multor imprimări. A confecţionat
mici litere din cupru. De data aceasta, literele
au lucrat perfect.
Tiparul a făcut ca hârtia să ia contact cu
matriţa. Un mâner ajuta ca matriţa să se
închidă şi să preseze bine hârtia de matriţă.
Astfel se reuşea ca întreaga coală de hârtie să fie
imprimată la fel.
A făcut experimente cu cerneală. Aceasta
trebuia să se prindă de metal şi apoi să lase
urme pe hârtie. A creat o cerneală pe bază de
ulei pentru care şi-a ales singur ingredientele.
Hârtia începuse să fie folosită în Europa
pentru scris, doar cu câteva sute de ani înainte
de vremea în care a trăit Gutenberg. Hârtia avea
o suprafaţă netedă care absorbea cerneala. Ea a
fost singurul lucru din procesul imprimării pe
care Gutenberg nu l-a inventat. Chiar şi aşa, a
folosit cea mai bună hârtie pe care a reuşit s-o
găsească.
Procesul de tipărire complet pe care Gutenberg
l-a inventat a fost cu mult superior oricărui
altul pe care îl încercase. A găsit o metodă să
tipărească cărţi identice în număr mare.
În 1454, a avut loc unul dintre cele mai mari
evenimente ale istoriei mondiale. Gutenberg
a început să tipărească prima carte cu ajutorul
unei matriţe. A folosit şase tipare. A pregătit
In 1454, a avut loc unul
dintre cele mai mari
evenimente ale istoriei
mondiale.
matriţa pentru cea mai nobilă misiune: tipărirea
întregii Biblii.
Gutenberg a vrut ca Biblia tipărită să fie
la fel de frumoasă ca oricare copie de mână.
A ales un design atractiv pentru tipărire şi a
făcut eforturi ca fiecare pagină să arate perfect.
Biblia lui Gutenberg nu a fost doar prima carte
tipărită vreodată, ci mulţi o consideră şi cea mai
frumoasă. Rareori se întâmplă ca o invenţie să-
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  21
şi demonstreze performanţa sa maximă chiar
la debut. Realizarea sa nu a fost niciodată
egalată.
Fiecare Biblie are 1282 de pagini şi 42 de
rânduri pe pagină tipărite pe două coloane.
A tipărit 300 de copii pentru fiecare pagină
şi le-a pus împreună pentru a forma 300 de
Biblii identice. Din cele 300 de cărţi originale,
astăzi mai există doar 45. În prezent, fiecare
exemplar este extrem de preţios. Foi rupte din
unele Biblii Gutenberg incomplete se vând
pentru mii de dolari.
Tiparul s-a răspândit în toată Europa. În 50
de ani s-au tipărit mai mult de 9 milioane de
cărţi. Tipografii au tipărit Biblii în limbile de
circulaţie internaţională cum ar fi germana,
engleza sau franceza. Preţul lor a scăzut aşa de
mult, încât chiar şi oamenii de rând puteau
să-şi cumpere o Biblie.
Oamenii de ştiinţă, învăţaţii religioşi şi
filozofii au putut să-şi împărtăşească ideile
uşor şi repede. Invenţia lui Gutenberg a
condus la trei revoluţii separate. Mai întâi,
cărţile scrise de fondatorii ştiinţei moderne
cum ar fi Copernicus şi Galileo au răspândit
informaţii despre descoperirile moderne.
Aceasta a dus la apariţia revoluţiei ştiinţifice.
În acelaşi timp, oamenii au început să
citească Biblia în propria lor limbă. Aceasta
a dus la o trezire spirituală care s-a întins în
toată Europa. În cele din urmă, oamenii de
rând au putut să se informeze în legătură cu
evenimentele curente. Ei au cerut să aibă un
mai mare control asupra vieţii lor zilnice. Prin
aceasta au făcut ca guvernul să devină mai
democratic.
De ce Gutenberg a reuşit când mulţi alţii
au încercat acelaşi lucru şi au eşuat? Ajuns la
sfârşitul vieţii, Gutenberg a mărturisit de ce
a avut succes. În marele dicţionar publicat
în 1460 el a explicat că munca lui s-a aflat
sub “protecţia Celui Preaînalt care adesea
descoperă celor smeriţi lucrurile ascunse celor
înţelepţi.”
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

L a î n c e p u t d u m n e z e u a c r e at . . .
vrabia cu gâtul alb
De ce mănâncă vrăbiile cu gâtul alb
seminţe de păpădie? Pare o întrebare destul
de logică. Lucram în subsolul casei noastre,
când Bethany s-a oprit şi a privit pe fereastră.
„Cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece...”
număra ea în timp ce vrăbiile cu gâtul alb
veneau de după casa noastră, la doar câţiva
metri de fereastra de unde priveam. M-am
uitat pe fereastra din faţă în direcţia din care
veneau şi am văzut aproximativ cincizeci de
păsări în curtea din faţă.
Marlin s-a dus la o altă fereastră şi a
numărat peste şaptezeci de păsări până când
a renunţat la numărat. Ce făceau aceste peste
o sută de vrăbii în curtea noastră? Ciuguleau
seminţe de păpădie din florile strâns închise.
Dacă florile erau mai greu de atins, săreau ca
să ajungă la ele.
Imediat am deschis o fereastră şi am
fotografiat o păpădie. Păsările s-au întors în
câteva clipe, aşa că am putut face alte câteva
fotografii.
Vrăbiile cu gâtul alb îşi au cuiburile în
Canada şi în partea de nord-est a Statelor
Unite. Păsările din curtea noastră migrau
22  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
,,Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar
n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe
urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Ps. 37:25
Rubrica
Practică
—Kevin Shank
înapoi la cuiburile de acasă.
Uitaţi-vă cu atenţie la vrăbiile cu gâtul alb
şi veţi vedea că dunga de pe capul unora e
albă, în timp ce la altele e bej. Credeţi că
în felul acesta se pot distinge masculii de
femele? Nu, nu poţi deosebi un mascul de
o femelă după culoare. Variaţia de culoare e
genetică. Asta înseamnă că se moşteneşte, aşa
cum unii copii se nasc cu păr blond, iar alţii
cu păr închis la culoare.
Un lucru foarte interesant e că o pereche
de vrăbii cu gâtul alb e aproape întotdeauna
formată dintr-o pasăre cu dungă albă şi o
pasăre cu dungă bej. O teorie legată de acest
aspect susţine că femelele cu dungă albă
sunt mai agresive şi cântă mai tare decât
rubedeniile lor cu dungă bej. Le preferă
oare masculii cu dungă albă pe femelele cu
dungă bej, mai puţin agresive şi mai puţin
zgomotoase? O altă teorie afirmă că femelele
cu dungă albă pe cap pot să aleagă, iar ele
preferă masculii cu dunga de altă culoare. O
dată ce sunt împreună, vrăbiile cu gâtul alb
rămân parteneri pentru toată viaţa.
Deci, de ce mănâncă seminţele de păpădie?
Cred că fiindcă le este foame.
 ©istockphoto.com/Mr_Jamesy

De ştiut:
* Păsările iernează în sudul Statelor Unite,
* Cântecul unei vrăbii cu gâtul alb e un
dar îşi au cuiburile în Canada şi nord-estul
fluierat pe care probabil l-aţi auzit. Începe
Statelor Unite. Cuiburile, construite la nivelul
cu două note cântate lent şi continuă cu mai
solului, la marginea poienilor, sunt făcute
multe note cântate „allegro”. Intensitatea lor
din ierburi şi rămurele şi sunt umplute cu
variază.
păr de cerb, muşchi sau alt material moale.
* Melodia e adesea descrisă ca ceva de felul:
* Privesc din nou pe fereastră şi văd multe
„Old Sam Peabody, Peabody, Peabody” sau
seminţe de păpădie. Ca să vezi, aş avea nevoie
„Oh, Sweet Canada, Canada, Canada”. (n.
de mult mai multe păsări!
t. traducerea e irelevantă pentru că în limba
română corpul fonetic al acestor cuvinte
„Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta
e altul, iar sonoritatea lor nu mai aduce a
stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apocalipsa
melodie cântată de vrăbiile cu gâtul alb).
4:11 b)
Chiar dacă melodia e descrisă în felul acesta,
cred că cineva a dovedit o imaginaţie bogată
Din Nature Friend Magazine
închipuindu-şi-o aşa. © Dogwood Ridge Outdoors
Tradus şi foolosit cu permisiune.

„Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau

în fiinţă şi au fost făcute!” (Apocalipsa 4:11 b)
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  23

Testul
temperaturii
—Merle Sensenig
Ai ascultat vreodată cu atenţie cântecul
unui greier? Dacă reuşeşti să localizezi sursa
cri-cri-ului, vei observa că greierul „cântă”
prin mişcarea aripilor.
O examinare microscopică a aripii unui
greier mascul (numai masculii cântă) dezvăluie
un instrument muzical încorporat. Aproape
de capătul din faţă al aripii superioare, câteva
zeci de spirale în formă de gogoaşă sunt fixate
pe o prelungire în formă de băţ. Fiecare
aripă posedă şi un „dispozitiv de lovire”,
în formă de semicerc. Greierul compune
muzica ridicându-şi aripile şi atingând inelele
spiralate cu „dispozitivul” special.
Tempoul cântecului său variază în
funcţie de temperatură. S-a avansat ipoteza
că, numărând ţârâitul greierilor timp
de treisprezece secunde, apoi adunând
acel număr cu patruzeci, putem estima
temperatura prezentă, în grade Fahrenheit.
Deşi eficienţa metodei este cu semnul
întrebării, cântecul greierului chiar are un
tempo mai crescut la temperatură ridicată şi
unul mai coborât la temperatură scăzută.
Ţârâitul greierului poate fi asemănat cu
mărturia creştinului. Fiecare credincios
trebuie să „cânte” lumii acesteia. Câtă
mărturie şi laudă iese din gura noastră? Unui
om care e plin de râvnă pentru Dumnezeu
nu-i vine deloc greu să vorbească despre El.
Vorbirea noastră, indică ea căldura relaţiei
cu Dumnezeu? Aşa ar trebui! Sau suntem atât
de prinşi de grijile vieţii şi de problemele de
afaceri, încât nu mai reuşim să împărtăşim
Vestea Bună oamenilor cu care interacţionăm?
Cei ce ne calcă pragul uşii aud vreodată un
24  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
cuvânt de mărturie din partea noastră?
Pentru greier, temperatura ridicată înseamnă
un cântec mai rapid. Invariabil, creştinii
înfruntă perioade de persecuţie în viaţă. Potrivit
crezului greierului, mărturia creştinului trebuie
să crească în rezonanţă atunci când opresiunea
şi prigoana apasă. Exemplul înaintaşilor noştri
plini de credinţă, cântând şi mărturisindu-L
pe Hristos în faţa morţii crude, ne inspiră în
mijlocul mai puţin asprelor încercări din viaţa
noastră.
Greierii cântă peste tot şi pentru oricine.
Poate că noi ne abţinem prea repede să-L
mărturisim pe Hristos din cauză că ne e frică să
nu-i ofensăm pe alţii. Deşi nu dorim să intrăm
în conflict cu nimeni, nu putem promite că
Biblia, Cuvântul Domnului, va fi întotdeauna
uşor de acceptat. Indiferent de situaţie, este bine
să spunem de fiecare dată ceea ce Dumnezeu a
făcut pentru noi.
Se poate ca unii creştini să spună că ei n-au
nici un motiv pentru care să-L mărturisească pe
Domnul. Poate au fost crescuţi într-un mediu
ocrotit, sănătos, care i-a apărat în mare parte de
nelegiuirea acestei lumi. Însă harul mântuitor
al Domnului este revărsat la fel de mult în viaţa
unui om ferit de rău ca şi în viaţa celui iertat
de păcate grele. Indiferent care ne este poziţia,
trebuie să spunem lumii despre Mântuitorul
nostru!
Isus a promis: „Ci voi veţi primi o putere,
când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi
veţi fi martori.” (Fapt. 1:8a) Mărturia noastră
nu creşte şi descreşte o dată cu „temperatura
fluctuantă” din jur, pentru că Duhul Sfânt
ne oferă necontenit pace şi bucurii cereşti.
În „frigul” descurajării sau al durerii, pacea şi
credinţa în Dumnezeu ne întăresc să mărturisim
despre harul Său. Şi chiar în momente de aspră
persecuţie, copiii Domnului, întocmai ca şi
greierul, pot aduce o mărturie clară şi sonoră.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
 ,,Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii
o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare,
în dragoste, în credinţă, în curăţie.”
1 Tim. 4:12

Rubrica
Tineretului

Jay Paul învaţă despre durere

—C. Eberly

Jay Paul visa că Bones, câinele său, îi
mesteca urechea. „Încetează!”, îi strigă. Se
trezi brusc văzându-se în pat fără nici un
câine prin preajmă, dar cu urechea dreaptă
palpitându-i de o durere severă. Fratele său
Lamar dormea nestingherit în celălalt pat,
în partea opusă a camerei care era rece şi
întunecată. Acele iluminate ale ceasului
deşteptător de pe măsuţă indicau două fără
un sfert.
S-o trezesc pe mama? Ea e o bună asistentă
pentru noi, copiii, şi ştie cum să ia durerea,
gândi el. Dar poate că un băiat de 14 ani ca
mine, cel mai mare în familie, ar trebui să
încerce să aştepte până dimineaţa.
Răsucindu-se când pe-o parte, când pe
alta, Jay Paul rezistă orelor lungi până la
ivirea zorilor. Se lumină până ce auzi paşii
grei ai tatălui coborând scările, urmaţi de
cei mai uşori ai mamei. Se îmbrăcă repede
şi coborî şi el.
Mama îşi ridică privirea de la ouăle pe care
le agita în cratiţă, uitându-se spre fiul ei.
— Jay Paul, te-ai trezit devreme în
dimineaţa asta!
— Dar nu arată prea grozav, observă tata.
Te simţi bine?
— Ştiţi cum a început totul, cu o răceală
şi durere de gât săptămâna trecută. Acum
am o durere groaznică de ureche. Dimineaţa
asta n-am putut dormi, aşa că am avut
timp berechet de meditat. De ce îngăduie
Dumnezeu durerea?
Mama băgă în priză perna electrică.
— Îl las pe tata să-ţi răspundă. Pune asta la
ureche. O să sun la doctor să te vadă imediat
ce deschide cabinetul. Se pare că ai o infecţie.
Azi nu mergi la şcoală.
Tata se aşeză lângă băiat.
— Am auzit un prezbiter explicând în
felul următor: când Adam şi Eva trăiau în
grădina Eden, nu cunoşteau nici suferinţa,
nici moartea. Avem motive să credem că ei
nu ştiau ce este aceea, durere. După ce L-au
nesocotit pe Dumnezeu, păcatul, suferinţa
şi moartea au intrat în lume, iar Dumnezeu
l-a izgonit pe om din grădină. El n-a dorit
ca acesta să mănânce din pomul vieţii şi să
trăiască veşnic în această lume a durerii.
— Deci, suferinţa n-a fost inclusă în planul
original al lui Dumnezeu pentru om? întrebă
Jay Paul.
— Nu, îi răspunse tatăl. Dar suferinţa şi
durerea, prezente în lumea aceasta, ne fac pe

“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  25
 noi, creştinii, să dorim să ajungem în Rai.
— Să privim acum durerea din alt unghi,
sugeră mama. Ştii ce se întâmplă când un
copil mic atinge din greşeală ceva fierbinte?
— Îl doare, ţipă şi îşi trage mâna înapoi.
— Exact. Dacă n-ar fi durerea, nu şi-ar
trage mâna şi s-ar arde foarte grav. Când
ţesutul organismului este afectat, simţim
durere. Nervii duc impulsurile de durere la
creier. Durerea îi protejează pe oameni de
accidentări ulterioare mai grave. Dumnezeu
n-a făcut nici o greşeală când a creat corpurile
noastre cu capacitatea de a simţi durerea.
Psalmul 139:14 spune: „Te laud că sunt o
făptură aşa de minunată.”
— Ce s-ar întâmpla cu urechea mea dacă
n-aş simţi durerea?
— Durerea este ca un semnal de alarmă
că ceva nu e în regulă cu urechea ta, explică
mama. Dacă n-ai simţi-o, n-ai şti că e ceva
26  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
în neregulă, aşa că n-ai lua nici o măsură.
Uneori, puroiul apasă pe timpan până ce
acesta este distrus. Dacă aceste infecţii ale
urechii de mijloc sunt neglijate, poate apărea
surzenia sau alte neplăceri.
După ce tata plecă la serviciu iar copiii la
şcoală, mama sună la doctor.
— Eşti programat abia la 1:45, spuse ea
după ce închise telefonul.
— Ăsta-i un timp lung de aşteptare când
te doare ceva, se plânse Jay Paul. Se prăbuşi
pe canapea, privind fix pe fereastră la copacii
goi şi peisajul deprimant.
Mama se îndreptă spre bibliotecă, luând o
enciclopedie.
— Iată ceva pentru tine cât timp mă duc
sus la cel mic. Vezi ce poţi învăţa despre lepră.
Aşa o să-ţi treacă timpul mai repede şi o să
înveţi mai multe despre valoarea durerii.
După un timp, mama se întoarse cu
pruncul gângurind în braţe.
 — Ei, ce-ai învăţat, Jay Paul?
— Foarte interesant. Am aflat că lepra
afectează terminaţiile nervoase, fapt ce duce la
pierderea simţului tactil. Pierderea degetelor
de la mâini şi de la picioare nu este cauzată
de lepra în sine, ci de răni infectate, tăieturi
sau arsuri, care au fost neglijate pentru că
n-au dat nici un semn de durere.
În acea după-amiază, sora mamei veni să
stea cu cel mic, iar mama merse la doctor
cu Jay Paul. Stăteau în camera de aşteptare,
când băiatul auzi un bâzâit pe sală. Apoi, un
tânăr zâmbitor aflat într-un cărucior rulant
electric intră înăuntru şi parcă lângă el.
— Salut, spuse. Se pare că nu sunt singurul
pe care nu-l interesează revistele şifonate de
pe masă.
Jay Paul încetă să-şi mai frece urechea şi
zâmbi, în ciuda disconfortului.
— Îmi place să citesc, dar aleg cu atenţie.
Sunt Jay Paul. Tu?
— Chad. Îşi scoase căciula, lăsând la vedere
o tunsoare îngrijită. Obişnuiam să citesc
toate gunoaiele înainte de a deveni creştin,
dar acum gata.
— Când ai devenit creştin?
— În urmă cu un an, la scurt timp după
ce am învelit un copac cu maşina mea. Arătă
spre picioarele lui inerte. Am paralizat şi nu
simt nimic de la mijloc în jos din acea noapte
de când m-au scos dintre fiarele maşinii.
— Oh, îmi pare rău, îşi arătă afecţiunea
Jay Paul.
— Nu mă compătimi. Mânam cu viteză.
Domnul m-a oprit în acea noapte de mai
multe ori. Aş fi putut fi mort, dar mi s-a dat
încă o şansă de a-mi schimba viaţa şi de a
deveni creştin.
— Deci, zici că durerea este întotdeauna
ceva bun?
Chad clătină din cap.
— Am o verişoară care şi-a luxat un os
de la picior sărind dintr-o căruţă. Timp de
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  27
câteva săptămâni bune, rana refuza să se
vindece. Drept rezultat, ea a căpătat o durere
cronică, severă. Pentru o scurtă perioadă de
timp durerea s-a ameliorat, însă a revenit şi
mai puternic când s-a tăiat la mână. Durerea
cronică s-a răspândit din partea inferioară
a organismului în cea superioară. Acum
întreaga ei parte dreaptă e afectată.
— A fost o tăietură mare?
— Nu, ceva obişnuit, cum ţi se întâmplă
şi ţie şi mie fără consecinţe grave. Doctorii
i-au spus că sistemul ei nervos a reacţionat
la o accidentare şi nu şi-a mai revenit, chiar
după ce aceasta s-a vindecat. Ea are dureri
întotdeauna.
— Azi am învăţat să fiu recunoscător că
terminaţiile nervoase trimit mesaje ale durerii
care-mi dau de ştire că ceva nu e în regulă în
organism, spuse Jay Paul. Dar n-am ştiut că,
dacă nervii sunt tăiaţi sau afectaţi într-un fel,
întregul sistem o ia razna. Pe mine mă doare
urechea, dar sunt recunoscător că o să scap
curând de durere.
— Nimănui nu-i place durerea, mai ales
cea cronică, admise Chad. Dar să-ţi arăt
un alt exemplu de ceea ce se întâmplă când
sistemul nu mai funcţionează. Chad se
întinse şi-şi ridică puţin pantalonul, lăsând
să se vadă o escară urâtă. Se poate să fi vărsat
ceva fierbinte pe picior. Nu ştiu exact când
şi cum s-a întâmplat, pentru că n-am simţit
nimic.
Asistenta intră şi întrerupse conversaţia.
— Jay Paul, doctorul vrea să te vadă.
Băiatul se ridică. Îl privi peste umăr pe
Chad.
— Mi-a plăcut să discut cu tine. Azi am
învăţat multe despre durere. Dau slavă
Domnului pentru înţelepciunea Lui!
Din Partners, oct. 2005
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Un pahar cu apă rece
În timp ce mulţimea o îmbrâncea, Janette
intră în piaţă. Atenţia i-a fost atrasă de o
femeie în vârstă, îmbrăcată modest, care
scotocea în poşeta ei mică, neagră. Căuta
nişte mărunţiş cu care să plătească bucata de
pâine. Dintr-o dată, Janette păşi lângă ea şi
îi dădu doi dolari vânzătorului impacientat,
aflat dincolo de tejgheaua brutăriei.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, spuse
Janette, zâmbindu-i femeii în vârstă. În
timp ce dădu mâna cu ea, îi puse în mâna
zbârcită un tractat. Sămânţa ajutorării
celorlalţi a încolţit în inima lui Janette în
mod inconştient în urma unei întâmplări
petrecute în 1958. Janette dispăru repede în
mulţime, iar în minte îi reveni o zi mohorâtă
de martie, de acum 40 de ani, pe vremea
când avea 12 ani.
În acea zi, profesoara de la clasa a şaptea
a terminat de strigat catalogul şi apoi a
continuat cu câteva anunţuri de rutină:
„Janette, ai o carte restantă, Călătoria lui
Judith. Te rog să treci azi pe la bibliotecă.”
Janette a rămas mirată pentru că, deşi
împrumutase o grămadă de cărţi, le-a dus
înapoi la termen. Ea s-a gândit: „Ce să fac?
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cartea aceea şi
nici nu vreau să cer părinţilor mei bani să o
plătesc. Ei se chinuie să procure bani pentru
spitalizarea mamei.”
La ora prânzului, Janette se grăbi să le
ajungă pe colegele ei, Noreen şi Linda,
pe hol. Câţiva elevi care se îndreptau spre
cantină, le-au înconjurat cât timp cele trei
prietene şi-au deschis dulapurile ca să-şi ia
pacheţelele cu mâncare.
În timp ce trecea pe lângă ea, una dintre
amice i-a spus Lindei:
— Hei, Linda, de ce nu mergi să-ţi cumperi
prânzul de la cantină şi să stai cu noi la masă?
28  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
—C. Eberly
Locul tău nu este lângă nişte neisprăvite ca
Noreen şi Janette.
Janette rămase înmărmurită. Oare Linda
le va părăsi? Îşi aminti cât de grele au fost
primele zile la această nouă şcoală. Era singura
fată menonită din clasă. Nu avusese nicio
prietenă până când Linda s-a împrietenit cu
ea.
— Să ne prefacem că nu am auzit nimic,
sugeră Linda. Eu aşa fac când ceilalţi îmi
spun „slăbănoagă”.
În timpul ce-şi mâncau prânzul, Janette a
început să li se destăinuiască:
— Nu ştiu ce să fac. Am fost la bibliotecă
şi d-na Rath mi-a spus că am împrumutat
cartea Călătoria lui Judith. Am întârziat deja
trei săptămâni. Ştiu că vroiam să o citesc, dar
nu am apucat. Nu ştiu unde este. Dacă nu
o găsesc, trebuie să plătesc opt dolari pentru
ea.
— Poate că e acasă, a consolat-o Noreen.
Şi eu vroiam să citesc cartea asta odată.
Janette a luat o gură de prăjitură.
— Vrea cineva cealaltă bucată? M-am
săturat deja. Janette ştia că părinţii Lindei îşi
puteau permite să-i cumpere prânzul de la
cantină, dar Linda prefera să-şi aducă prânzul
de acasă pentru că aşa făceau şi prietenele ei.
Janette mai ştia că Noreen nu avea niciodată
destulă mâncare.
Noreen a întins mâna să ia prăjitura ei
favorită.
— Mulţumesc! Tu faci cele mai bune
prăjituri.
În ziua următoare, Janette păşea grăbită în
bătaia vântului rece şi tare, dinspre autobuz
spre clasa ei. Nici nu se mai gândea că
putea exista o soluţie pentru problema ei.
A întâlnit-o pe Noreen care aştepta în hol şi
 care i-a strâns mâna spunând:
— O, Janette, îmi pare aşa de rău. Oare
mă vei ierta?
— Ia-o încet şi începe cu începutul. De ce
îţi pare rău?
Noreen a scos din ghiozdanul ei, aflat pe
podea, o carte ce părea murdară şi clătină din
cap.
— Am Călătoria lui Judith. Îţi mai
aminteşti că ai împrumutat cartea de la
bibliotecă, iar apoi te-ai gândit că nu aveai
atunci timp suficient să o citeşti? Ştiai că şi
eu eram interesată şi mi-ai spus că o pot citi
eu prima. Am luat-o acasă, dar am uitat cu
totul de ea până seara trecută, când am ajuns
acasă.
— Da, îmi amintesc acum, a răspuns
Janette privind paginile îndoite ale cărţii.
Mila a luat repede locul supărării, când a
observat haina subţire şi învechită pe care o
purta Noreen.
— Mă bucur că ai găsit-o.
— Da, dar e distrusă şi nu pot cu niciun
chip să o plătesc.
Janette se îndoi că d-na Rath va accepta
cartea în starea în care era, dar a răspuns doar
atât:
— Spune-mi ce s-a întâmplat.
— Tata a vărsat apă pe ea seara trecută,
când era beat, a răspuns Noreen roşind.
Când am început să plâng, s-a înfuriat şi m-a
făcut în toate felurile. O să mă bată dacă aş
încerca să-i cer bani pentru carte.
Janette o cuprinse după umăr pe prietena
ei.
— Poate că d-na Rath va înţelege dacă
îi voi explica cele întâmplate. Eu sunt cea
care am luat cartea, deci eu sunt persoana
responsabilă. Nu-ţi face probleme.
— Rămânem prietene?
— Bineînţeles! Nu e vina ta că tatăl tău se
comportă aşa.
— Ştiu. Dar nimănui nu-i place de mine
din cauza asta. Tu şi Linda sunteţi singurele
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  29
mele prietene.
— Să-ţi aminteşti mereu că ceilalţi elevi
râd de Linda pentru felul în care arată şi
de mine pentru că mă îmbrac diferit de ei,
aşa că este ceva care ne leagă, a consolat-o
Janette.
După ore, Janette i-a explicat cu emoţie
d-nei Rath ce s-a întâmplat cu cartea.
Ridicându-se pe tocurile sale înalte, d-na
Rath a înşfăcat cartea care avea paginile
pătate şi a aruncat-o în coşul de gunoi. Apoi
şi-a îndreptat degetul înspre Janette.
— Cartea este responsabilitatea ta. O
să plăteşti opt dolari înainte să se termine
semestrul, dacă vrei să treci clasa.
Janette a fugit la baie ca să şteargă urmele
de plâns de pe faţă. S-a simţit eliberată
când a ieşit din baie şi a văzut că prietenii ei
plecaseră. Locuiau în oraş şi plecaseră acasă
pe jos. A rămas mai în urmă pe holul gol ca
să nu fie nevoită să vorbească cu cineva.
Deodată, s-a auzit motorul autobuzului
care pleca din staţie. Fugind înspre uşă, a
aruncat o privire la numărul de pe autobuzul
care tocmai făcea colţul. Acum trebuia să
meargă pe jos. Până acasă era ceva mai mult
de un kilometru şi jumătate, dacă o lua pe
scurtătură, pe câmp.
Janette s-a grăbit să o ia pe drumul care
ducea în sat cu capul plecat şi lacrimi
pe obraz. Deodată, se izbi de o femeie
necunoscută.
— Încet, domnişoară. Ce s-a întâmplat?
De ce plângi?
Vocea blândă a femeii o făcu pe Janette
să-şi dezvăluie necazul.
— Bibliotecara a spus, suspină ea, că dacă
nu plătesc cartea distrusă, nu mă vor lasă să
trec clasa.
— Cât trebuie să plăteşti?
— Opt dolari, dar părinţii mei abia se luptă
să plătească pentru spitalizarea mamei.
continuare la pagina 32
 <Isus a chemat la Sine pe copilaşi, şi a zis:
<Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi;
căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei.”
Luca 18:16

Rubrica
pentru copii

Să fii prieten
Kayla intră în sufragerie şi se aşeză lângă
mama, spunând:
—Învăţătoarea mea de la şcoala duminicală
a spus că Isus doreşte ca nouă să ne pese de
ceilalţi oameni. A spus că dacă ştim pe cineva
care este singur, atunci ar trebui să încercăm
să-i fim prieten.
— Sună bine, zise mama. Un prieten care
să-I placă lui Isus.
— Ştiu, spuse Kayla. Vorbea despre alţi
băieţi şi fete. Am discutat despre jocuri şi
împărţirea jucăriilor.
— Tu eşti drăguţă când e vorba de împărţit,
spuse mama.
— Da, dar unica persoană despre care ştiu
că este singură este o bătrânică. Ce pot face
pentru ea? Nu vrea să se joace. Nu pot găti
şi să-i duc de mâncare. Nu pot merge cu
maşina ca s-o duc încolo şi încoace. Nu sunt
suficient de înaltă ca să-i spăl geamurile.
— Uneori, spuse mama, trebuie să facem
puţinul pe care îl putem. Tu poţi să vorbeşti şi
să asculţi. Te gândeşti la doamna Campbell,
nu-i aşa? Ştiu că este singură, iar eu trebuie
—Ruth Cox Anderson
să rămân aici ca să am grijă de bunica, aşa că
nu pot merge prea des la ea. Tu poţi să-i faci
vizite. Isus o să-ţi arate ce poţi face pentru ea.
— Da, aprobă Kayla. Mă gândesc la doamna
Campbell. Am să merg să-i fac o vizită.
În următoarea după-amiază, Kayla spuse:
— Doamna Campbell m-a rugat să merg
din nou şi azi. Pot merge?
— Da, răspuse mama, pentru o oră.
Când Kayla era în apropiere, simţi mirosul
biscuiţilor cu ginger, proaspăt copţi. Ieri,
i-a spus doamnei Campbell că îi plac mult.
Doamna Campbell deschise uşa şi spuse:
— Tu eşti, Kayla?
Când fetiţa răspunse, doamna Campbell
adăugă:
— Intră! O, am un mare necaz. Mi-am
pierdut ochelarii. Nu văd şi nu-i pot găsi. Am
pipăit în jur, dar până acum nu am dat de ei.
Poate ochii tăi ageri îi văd.
Kayla privi în jur. Nu vedea nicăieri ochelarii.
Se urcă în genunchi pe o băncuţă să poată
vedea mai bine căminul. Ca să coboare în
siguranţă, îşi aşeză mâna pe spătarul scaunului

30  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010

 foarte buni, doamna
Campbell.”
Kayla zâmbi şi muşcă
din biscuite.
— Sunt super-
buni, spuse ea. Sunt
biscuiţii mei preferaţi.
Mulţumesc că i-aţi
făcut.
— Mă bucur că am
putut, răspunse doamna
Campbell. Am învăţat
să-i fac de la bunica
Darcy. Dar asta-i o
poveste întreagă.
— Spuneţi-mi-o,
insistă Kayla.
— Cam când eram
de vârsta ta, începu
doamna Campbell, tatăl
meu mi-a spus să merg
la bunica Darcy, peste
drum, pentru că ea dorea
doamnei Campbell. să-mi pună biscuiţi cu
Aici stă ea cel mai mult, se gândi Kayla. Îşi ginger în pacheţelul meu cu mâncare şi apoi
plimbă privirea pe mânerele scaunului, ridică să iau autobuzul de acolo. L-am întrebat unde
perna. Privi pe taburete. Apoi se uită din nou e mama, unde e Muffet. El mi-a răspuns că
pe masa de lângă scaun. Acolo era doar o mama este cu Muffet. Mi s-a părut ciudat,
hârtie de la biserică. Apoi mai observă ceva dar pentru că trebuia să sosească autobuzul
– o parte din braţul ochelarilor. Dădu la o spre şcoală am plecat. Biscuiţii au fost buni.
parte hârtia; iată ochelarii D-nei Campbell. Am mâncat unul înainte să plec la şcoală şi alţi
— Îmi aduc aminte acum, spuse doamna doi în pauză. Când m-am întors, căţelul meu
Campbell. Am fost obosită de la biscuiţi, aşa Muffet avea şase căţeluşi.
că m-am aşezat să citesc. Apoi mi-am dat jos — Ce frumos! exclamă Kayla. Eu nu am
ochelarii, am pus foaia şi m-am culcat puţin. avut niciodată căţeluşi.
Îşi puse ochelarii. Nici nu ştii cât mă bucur — Erau drăgălaşi, aprobă doamna Campbell
că ai venit. Data trecută, când mi-am pierdut – dar e mult de lucru cu ei.
ochelarii, mi-a luat trei zile ca să-i găsesc. — Aţi învăţat repede să faceţi biscuiţi?
— Mă bucur că am venit, răspunse Kayla. întrebă Kayla.
Vreţi să mai fac ceva? — Nu, răspuse doamna Campbell. Am
— Mi-ar plăcea să mâncăm împreună învăţat abia când am fost mai mare. Nu o să
biscuiţi cu lapte, zise doamna Campbell. uit niciodată ce buni erau. Când aveam 12
Sper să-ţi placă biscuiţii. Aş vrea să mai aud sau 14 ani, am rugat-o pe bunica Darcy să mă
pe cineva spunând: „Faceţi nişte biscuiţi

“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  31
 înveţe. Mi-a plăcut să repovestesc întâmplarea.
Mulţumesc că m-ai ascultat. Apoi, ea privi
gânditoare.
— Mi-ai spus ieri despre Isus. Te rogi în
fiecare zi?
— Bineînţeles, răspuse Kayla, înainte să
mănânc, să mă culc şi uneori şi atunci când
simt.
— O să te rogi şi pentru mine? întrebă
doamna Campbell. Cred că nu m-aş simţi aşa
de singură uneori, dacă aş şti că cineva rosteşte
numele meu înaintea lui Isus.
— Bineînţeles că o să mă rog, doamna
Campbell, răspunse Kayla. Îmi place să fiu
prietena dumneavoastră. Poate atunci când
o să mai vin, o să-mi mai spuneţi o poveste.
Un pahar cu apă rece
— Nu-ţi mai face griji. O să merg imediat
la bibliotecară şi o să plătesc cartea. Cum te
cheamă?
— Janette, dar nu trebuie să faceţi asta, se
împotrivi Janette.
— Cred că a fost voia Domnului să te
întâlnesc în timp ce-mi făceam plimbarea
obişnuită. O să plătesc cartea, dar te rog să nu
uiţi versetul acesta din Matei: „Şi oricine va da
de băut numai un pahar de apă rece unuia din
aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat
vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” Îl poţi
ţine minte?
Janette a dat din cap. Mai auzise versetul şi
altădată.
— Îl iubeşti pe Isus? a întrebat-o femeia.
— Desigur, a încredinţat-o Janette.
— Atunci, va trebui să răsplăteşti bunătatea
mea şi să faci bine la alţii. Asta îl va bucura pe
Isus şi te va face şi pe tine fericită.
— Mulţumesc! O, mulţumesc mult! a
32  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
Poate despre căţeluşi. O să mă rog ca Isus să
vă binecuvânteze. Pot să mai iau un biscuite,
vă rog?
Doamna Campbell întinse farfuria cu
biscuiţi.
— Când o să mă rog, spuse ea, o să-I
mulţumesc lui Isus pentru că am o nouă
prietenă, pe nume Kayla.
În timp ce fetiţa se întorcea acasă, se
gândea: O iubesc pe doamna Campbell.
Când am încercat să-L slujesc pe Isus, am fost
răsplătită, exact cum mi-a spus învăţătoarea de
la şcoala duminicală.
Din Story Mates, dec. 2007
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.
continuare de la pagina 29
exclamat Janette.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, Janette,
iar tu să fii o binecuvântare pentru alţii!
Janette reveni cu gândurile la cumpărăturile
pe care trebuia să le facă. Se opri la măcelărie
să ia nişte jumări. Vânzătorul îi oferi ceea ce
comandase.
— Mulţumesc, spuse el. Să aveţi o zi
bună.
Janette zâmbi şi se gândi: Întotdeauna poţi
avea o zi bună dacă faci ceva pentru ceilalţi,
chiar dacă oferi doar un pahar cu apă rece.
Niciodată nu am aflat cine a fost femeia care
a plătit pentru cartea mea de la bibliotecă, dar
voi fi mereu recunoscătoare pentru lecţia pe
care am primit-o de la ea..
Din Partners, ianuarie 2005
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.
 Lowell perseverează
— Lowell, vino aici te rog, îl chemă mama
din bucătărie, unde spăla vesela de la cină.
— Da, ce este?, întrebă Lowell.
Mama îşi ridică privirea.
— Vom merge să vizităm şcoala în această
după-amiază, răspunse ea.
— Foarte bine. Îmi place să vizitez şcoala,
spuse Lowell.
— Mai întâi aş vrea să pui la loc jucăriile
cu care tocmai te-ai jucat, continuă mama.
Apoi ar trebui să-ţi schimbi hainele şi să-ţi iei
şosetele şi încălţămintea în picioare.
Vom vizita şi camera sorei Dorcas?, întrebă
Lowell. Ea ne-a dat cărţi ca să ne uităm în ele
când am vizitat-o.
Mama spuse:
— Da, ne gândim să vizităm fiecare sală de
clasă. Acum du-te şi strânge-ţi jucăriile.
Curând, Lowell puse ferma şi animalele
în ordine la locul lor. Apoi se grăbi spre
dormitorul lui.
În scurt timp se îmbrăcă, mai trebuia să se
încalţe. Se încălţă şi încercă să lege şireturile.
Legă unul dintre pantofi, dar nici după cinci
încercări tot nu reuşi să-l lege pe cel de-al
doilea. Şireturile nu-i stăteau şi gata.
— Asta-i prea greu. Nu pot să le leg,
îşi spuse Lowell. Încet, coborî scările cu
încălţămintea atârnându-i.
— Mamă, spuse el, nu pot lega unul din
şireturi.
— Ieri le-ai legat pe amândouă aşa de
frumos înainte de a merge la biserică,
răspunse mama.
— Dar am încercat şi de data aceasta şi
numai nu reuşesc, continuă Lowell.
Mama îl întrebă:
— Ai nevoie de mai multă perseverenţă?
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  33
—Freda
— Ce înseamnă perseverenţă?, întrebă
Lowell.
— A persevera înseamnă să încerci
continuu, chiar şi atunci când ţi se pare greu.
Biblia spune în Proverbe 6 că trebuie să luăm
exemplul furnicii, spuse mama.
Lowell se uită nedumerit.
— Ce face furnica?, întrebă el.
— Odată, am văzut o furnică ce încerca
să ducă o bucăţică de pâine în muşuroiul
ei peste o piatră. Bucăţica de pâine era la
fel de mare ca ea. De câteva ori furnica a
scăpat-o jos. Apoi a ridicat-o şi a dus-o din
ce în ce mai aproape de muşuroi. Furnica
a perseverat şi, în final, a ajuns cu bucăţica
de pâine acolo unde şi-a dorit. Dumnezeu
foloseşte exemplul furnicii ca să ne arate că
şi noi putem persevera. Dacă ai perseverenţă
vei încerca până vei reuşi.
— Bine, voi face la fel ca furnica. Voi
încerca din nou şi din nou, spuse Lowell
zâmbind, în timp ce se aplecă iarăşi asupra
pantofului.
— Mai încearcă, îl încurajă mama. Dacă
tot nu poţi, te voi ajuta eu după ce o termin
de pieptănat pe Julie.
Timp de încă un minut Lowell încercă
să-şi lege şiretul. Şiretul îi scăpa din degete
tocmai când nu trebuia şi apoi o lua de la
capăt. În sfârşit, el făcu un nod.
— Mamă, am reuşit! exclamă el.
— Perseverenţa te-a ajutat, nu-i aşa? îl
întrebă mama. Practicând mai mult, vei
reuşi să fii mai îndemânatic. De obicei, când
insişti asupra unui lucru, reuşeşti să-l faci.
Din Wee Lambs, dec. 2005
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.

În căutarea unui cămin
Partea 1
În sunetul strident al clopoţelului ce anunţa
recreaţia, copiii dădură buzna pe holurile şcolii.
Zgomotul oraşului, cu traficul lui intens, părea
departe şi, oricum, era acoperit de murmurul
vesel al copiilor şi troncănitul papucilor din
picioare care alcătuiau o lume aparte, distinctă
– lumea şcolii.
Din grupurile de elevi care traversau în grabă
coridoarele, se desprinse un băiat brunet, de
clasa a VII-a, care o luă spre grupul de fete ce
se apropia. Una dintre ele îl interesa în mod
deosebit.
Zumrat nu se uita la nimeni în timp ce
mergea. Figurile din jur făceau pur şi simplu
parte din tabloul zilnic. Ca de obicei, se afla la
marginea grupului de fete, fără să ia parte în
vreun fel la sporovăiala lor veselă. Dar liniştea
din jurul ei a fost spartă atunci când Monat se
apropie de ea şi i se adresă cu neruşinare:
— Chiar mi-ar plăcea de tine dacă ai fi tot
atât de drăguţă pe cât de bine arăţi. Pe dinafară
eşti frumoasă, dar înăuntru eşti foarte rece.
Băieţii izbucniră în râs şi se adunară în
34  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
,,Să ascultăm dar încheierea tuturor
învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu
şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om.” Ecl. 12:13
Rubrica
“O carte în serial”
—Harvey Yoder
semicerc în jurul celor doi. Monat se întoarse
ca să primească linguşirea tovarăşilor lui,
greşeală pe care avea s-o regrete imediat.
Zumrat îi aruncă o privire dispreţuitoare,
după care făcu un pas înainte, îl apucă de
cămaşă şi îl împinse cu putere până în peretele
holului. Băiatul nu apucă să înţeleagă ce i se
întâmplă. Ochii negri, din faţa lui, scăpărau
scântei, în timp ce o voce îi şuieră în obraz:
— Să nu te mai iei de mine, mă auzi? Să nu
te mai prind că mă mai tragi de păr sau faci
glume proaste la adresa mea! Spuse ea pe un
ton mai jos dar destul de ferm.
Murmurul vocilor din jurul lor îi aminti
lui Monat de ceilalţi elevi. Mândria lui rănită
se umflă brusc şi băiatul o lovi pe Zumrat,
încercând s-o dezechilibreze.
Cu o mişcare rapidă, fata îi apucă piciorul,
iar Monat căzu grămadă la pământ. Icni
surd când fata nervoasă sta cu genunchii pe
stomacul lui şi începu să-l lovească cu pumnii
în cap şi umeri.
—Dacă nu mă laşi în pace, o păţeşti şi mai
 rău! îi strigă ea în culmea furiei.
Apoi un braţ puternic o apucă pe Zumrat.
— Încetează imediat! Să te văd de îndată în
biroul directorului!
Roşie la faţă, Zumrat îşi eliberă victima.
Monat se ridică şi el şifonat de jos.
” Biroul directorului era mare şi spaţios.
Ferestrele înalte se închideau ermetic pentru
a oferi protecţie împotriva iernii grele şi a
vântului aspru ce se abătea din munţi asupra
Kyrgyzstanului şi asupra oraşului Osh. În
încăpere se aflau trei persoane.
— Doamna Ivanov, fiica dumneavoastră
a fost mustrată de nenumărate ori pentru
comportamentul ei. V-am chemat să vă
transmitem că, dacă nu pune punct purtărilor
ei incalificabile, va trebui să luăm măsuri
disciplinare severe.
Directorul şcolii era o femeie, însă era clar,
din felul în care vorbea şi se purta, că era foarte
potrivită pentru această poziţie. Îşi ţinea capul
sus, privirea îi era semeaţă, umerii drepţi, în
timp ce i se adresa mamei lui Zumrat cu un
ton autoritar.
— Îmi cer scuze pentru comportamentul
lui Zumrat, spuse femeia, evident deranjată
de faptele fiicei ei. O să mă ocup imediat de
incidentul acesta nefericit.
Zumrat stătea pe un scaun, lângă mama
ei, nedezlipindu-şi ochii de la mâinile pe care
le ţinea pe genunchi, peste fusta de culoare
bleumarin a uniformei. Părea că le studiază cu
foarte mare atenţie, iar faţa ei nu trăda nicio
emoţie.
— Zumrat! Se auzi vocea tăioasă a directoarei.
Nu vreau să mai aud de scandalurile şi bătăile
pe care le provoci! Mă auzi?
— Da, doamnă, răspunse fata cu o voce
nici prea aspră, nici prea slabă. Mai degrabă
sfidătoare, se gândi directoarea, uitându-se cu
severitate la eleva din faţa ei.
— Cere-ţi scuze, îi şopti mama, extrem de
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  35
supărată pentru lipsa de respect pe care o arăta
fata ei.
— Îmi pare rău că am provocat agitaţie,
spuse repede Zumrat.
Se vedea că se aşteptase la o asemenea
situaţie şi era pregătită să-şi spună poezia.
Atât voiau să audă: o propoziţie. Şi învăţase să
spună foarte politicos că-i pare rău, fără ca în
realitate să aibă vreun regret.
— Agitaţie! A fost mai mult decât agitaţie!
A fost bătaie în toată regula! Spuse directoarea
cu voce tare.
— O să mă ocup de această problemă,
doamna directoare. O să am grijă ca Zumrat să
se poarte frumos, spuse ea privind ascuţit spre
fată apoi direct în ochii reci ai directoarei.
Brusc, directoarea se ridică în picioare:
—Păi să aveţi grijă! Şi le arătă, cu un gest,
că pot pleca.
Tot drumul spre casă, Zumrat simţi ca o
povară supărarea mamei. Când intrară în
casă, furia acesteia se dezlănţui. Sub ploaia
de cuvinte, Zumrat apucă să spună foarte
puţin. Rămase în pragul uşii privind-o pe
mama sa care umbla de colo-colo, încercând
să pregătească masa de seară.
Nimeni nu o întrebase de ce îl lovise pe
Monat. Nimeni nu a fost interesat de partea
aceasta a întâmplării. Părea să nu-i pese
nimănui că Monat o hărţuia fără încetare
încă de la începutul şcolii. Cu o zi înainte o
trăsese de păr. Se hotărâse atunci să-şi facă
singură dreptate, de vreme ce ştia că nimeni
nu o va ajuta. Nu văzuse ea că bătăuşii din
şcoli le făceau viaţa mizerabilă victimelor
lor? Păi, ea n-avea de gând în niciun caz să
devină una din acele fete timide care evitau
holurile şcolii şi erau mereu căutate de cei care
le terorizau. A fost nevoie doar de câteva luni
ca Zumrat să înţeleagă că profesorilor nu prea
le păsa de ceea ce se întâmpla printre elevi.
În clase, păstrau ordinea şi regulile erau foarte
stricte, dar coridoarele şi terenul de joacă erau
teritorii ale cruzimii şi ale bătăilor. Zumrat
 ştia ce trebuie să facă prima dată când i se dădea
ocazia, iar astăzi fusese acea zi.
Fusese implicată în câteva dispute, de la
începutul şcolii, dar acelea au fost doar cu fete
şi ea le-a învăţat repede să o lase în pace.
Sistemul politic sovietic care controla acum
Kyrgyzstanul şi care îşi impusese valorile de-a
lungul a cincizeci de ani nu o interesa pe
Zumrat. Ştia doar că la treisprezece ani, în
1974, îşi construise propriul sistem de valori –
unul care o ajuta să supravieţuiască.
Astăzi învăţase ceva în plus. Trebuia să se
asigure că toate disputele viitoare vor avea loc
în spaţii mai sigure. Era convinsă că va trebui să
se apere din nou. De obicei, victoria nu venea
atât de uşor.
După ce aşeză mai bine arzătorul din soba
cu petrol, Zumrat verifică temperatura apei
din găleată. Se uită pe fereastră la tatăl ei care
îşi spăla maşina. Mama nu ajunsese acasă de la
şcoala unde lucra ca învăţătoare, iar Zumrat
fusese singură până când tata a intrat cu maşina
în curte. Surorile ei erau la bunica, vizavi de casa
lor. Dar pe această fată singuratică prin firea ei,
nu o deranja să rămână singură. Petrecea ore
întregi retrasă, citind sau hoinărind prin oraş.
Nu-i lua mult timp să-şi facă temele, învăţa
întotdeauna foarte uşor.
Când apa se încălzi, Zumrat luă găleata şi o
duse afară, la maşină. După o iarnă friguroasă,
vremea primăvăratică de afară era o adevărată
încântare.
— Mulţumesc, îi spuse tatăl zâmbind. Ştii
întotdeauna ce am nevoie chiar înainte de a
cere.
Zumrat zâmbi. Semăna destul de bine cu
tatăl ei: era tăcută şi foarte atentă la detalii.
Între ei exista o legătură specială.
Tata începu să spele maşina cu un burete.
Era taximetrist şi o maşină curată îi aducea mai
mulţi clienţi. Salariul de la stat era bunicel, dar
uneori clienţii mai lăsau şi bacşiş, iar veniturile
36  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
suplimentare erau întotdeauna binevenite.
Zumrat se aplecă să ia găleata goală ca să
aducă apă de clătit. Tată şi fiică au lucrat o
bucată de timp împreună, în linişte.
Mintea fetei era însă plină de gânduri. Cum
se face că mama ei nu-i înţelegea stările, în
timp ce tata părea să înţeleagă felul în care
vedea ea lucrurile, viaţa? Mama ei fusese
atât de supărată în legătură cu încăierarea
cu Monat. Când tata a venit acasă, chiar în
momentul în care mama îşi spunea tirada, el
i-a cerut să se oprească. Mai târziu a vrut să ştie
cu ce-o supărase Monat. A spus puţine lucruri
şi, chiar dacă simţea că nu e deloc încântat de
incident, contase mult faptul că a ascultat-o.
În timp ce turna apă curată pe maşină,
Zumrat se gândi că bătăuşii şcolii o lăsaseră în
pace după acea încăierare. Spre surprinderea
ei, ajunsese chiar un fel de erou printre cei
dispreţuiţi. La numai două săptămâni după
incident, în timp ce ieşea din şcoală, văzu un
grup de fete între două clădiri.
— Lăsaţi-o în pace, le porunci ea ferm, când
văzu că fetele îşi băteau joc de o colegă a lor.
Fetele se întoarseră, surprinse de vocea ei
autoritară. Văzând că ezită, fata îşi încleştă
pumnii, iar după ce grupul se împrăştie, îi
spuse victimei înspăimântate:
— Trebuie să te aperi singură. Nimeni n-o
să te ajute.
Fata era prea speriată ca să spună ceva, dar
veştile se răspândiră repede, iar elevii ajunseră
să se teamă de fata aceea distantă şi rece. În
ultimii ani de liceu, Zumrat se împrieteni cu
câteva fete care o admirau pentru curajul şi
hotărârea de a lupta pentru drepturile ei.
— De ce nu poţi să vii cu noi la petrecere?
se strânseră fetele în jurul lui Zumrat,
implorând-o care mai de care.
Petrecerea de absolvire din acea seară
urma să fie un eveniment important. Chiar
şi Zumrat, care evita de obicei întrunirile şi
 mulţimile zgomotoase, şi-ar fi dorit să meargă.
— Am de lucru. Tata adaugă încă o cameră
la casa noastră, iar mama vrea să mut toate
cărămizile în partea aceea a casei. Îmi va lua
toată seara, le informă Zumrat pe un ton detaşat,
nelăsând să se întrevadă vreun sentiment.
Bineînţeles că voia să meargă la petrecere, dar
viaţa o învăţase să nu-şi lege inima de nimic.
Dezamăgirile ar fi fost mult prea mari.
— O să te ajutăm noi, îi spuse Margreta şi se
uită la celelalte fete, aşteptând confirmarea lor.
Toate aprobară în cor.
O clipă Zumrat rămase tăcută. Apoi întrebă.
— Vreţi să veniţi să mă ajutaţă să mut
cărămizile? Dar sunt sute!
Ca răspuns, fetele s-au strâns în jurul ei şi au
luat-o împreună spre casa ei.
Preocupată de propriile gânduri, fără să dea
atenţie la maşinile care treceau pe lângă ea,
mama lui Zumrat o luă spre casă din staţia de
autobuz unde cobora de obicei. Fusese o zi ca
toate celelalte: activităţi epuizante la şcoală,
lucrul cu copiii şi încercarea de a-i face să înveţe
cât mai multe lucruri, deşi uneori mintea
lor părea complet blocată, dar ea şi-a păstrat
întotdeauna o atitudine corespunzătoare,
profesională.
Aproape că ajunsese acasă, când văzu o scenă
incredibilă în propria curte. Două rânduri lungi
de fete, poate mai mult de douăzeci, pe două
şiruri care porneau din faţa casei, îşi treceau
din mână în mână cărămizi, până la Zumrat
care prelua cărămizile de la ultima fată, apoi le
clădea pe toate într-o grămadă.
Ţinându-se de gard, Sopia surprinsă întrebă:
— Ce se întâmplă?
— O, am venit s-o ajutăm pe Zumrat ca să
poată veni cu noi la petrecerea de absolvire,
răspunse râzând o fată din grup, întinzându-i
celeilalte o cărămidă. Nu ne-am putut împăca
cu gândul că cea mai bună prietenă a noastră
lipseşte de la un eveniment atât de important.
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  37
Sopia îşi veni în fire şi intră în curte. O văzu
pe Zumrat roşie la faţă, punând una peste alta
cărămizile care îi veneau la mână.
— Ce se întâmplă? întrebă Sopia. Cine în
lumea asta le-a făcut pe fetele astea să vină să
te ajute?
— Păi, nu eu le-am forţat să vină, răspunse
Zumrat privind-o pe mama sa în ochi. Ele au
insistat.
— Nu-mi prea vine să cred, spuse Sopia
uitându-se nedumerită la fetele care lucrau
grăbite, trecându-şi una alteia cărămizile grele.
Cu viteza la care lucrau, se părea că treaba
urma să fie gata curând. Toată curtea era plină
de sporovăiala fetelor şi de râsete.
— E ridicol, apucă Sopia să spună. Se uită
din nou la fiica ei şi parcă o vedea acum într-o
altă lumină. Nu mai era o copilă de şcoală –
devenise o tânără atrăgătoare.
— O să merg, mama, spuse calm Zumrat.
Ai vrut cărămizile mutate, uite, le-am mutat.
Ştii că tata mă va lăsa să merg.
Sopia rămase fără cuvinte. Cum îndrăznea?
Dar când întâlni căutătura dârză a fetei, trebui
să admită că fiica ei era acum o persoană
adultă. Dacă cineva ar fi întrebat-o pe Sopia de
ce nu voia ca fata ei să meargă la petrecerea de
absolvire, n-ar fi ştiut ce să răspundă. Încerca
într-un fel să oprească timpul, privind la copii
cum se maturizează? Voia şi ea, ca atâţia alţi
părinţi, să aibă controlul total asupra copilului
ei matur, aşa cum se obişnuise până acum?
Zumrat simţi ezitarea mamei ei şi spuse
încă o dată:
— Mă duc la petrecerea de absolvire. Fetele
au venit să mă ajute la treabă ca să pot merge
şi eu, aşa că n-o să le dezamăgesc.
— Tot nu pot să-mi dau seama cum ai
convins aşa de multe fete să vină să te ajute
la o treabă deloc plăcută! continuă Sopia,
încercând să-şi lămurească nedumerirea. Nu
ştiam că ai atât de multe prietene. Incredibil!
 Zumrat nu spuse nimic, zâmbi doar, pentru
că nici ea nu înţelegea prea bine cum de s-a
întâmplat aşa. Nu era sociabilă, nici prea
vorbăreaţă la şcoală, aşa că a fost o surpriză
şi pentru ea să descopere că era respectată şi
îndrăgită.
Petrecerea de absolvire nu i-a plăcut în mod
deosebit, dar a mâncat şi a dansat cu colegii de
clasă. Pe la miezul nopţii s-a scuzat şi a plecat
acasă. Îşi stabilise foarte clar că n-o să stea
prea târziu şi n-o să se amestece cu mulţimea
gălăgioasă.
A meritat? se întrebă ea în drum spre casă.
Dădu din cap: Da, meritase. Acum, o parte din
viaţa ei se încheiase, iar ea trebuia să-şi continue
drumul spre viitor, oricare ar fi fost el.
Umbrele serii se lungeau tot mai mult, în
timp ce soarele îşi trimitea ultimele raze călduţe
prin fereastra camerei în care se aflau cele două
prietene. De la radio se auzeau cântece folk, iar
fetele stăteau pe pat, uitându-se într-o revistă
de modă şi fredonând câte ceva din ritmurile
săltăreţe care le ajungeau la urechi.
Zumrat se uită admirativ la camera prietenei
ei, Rano. Îi plăcea la ea acasă. Şi casa ei era
drăguţă, dar părinţii lui Rano se pare că se
descurcaseră mai bine cu slujbele lor. Zumrat
nu ştia unde lucrează tatăl lui Rano, dar îl vedea
întotdeauna îmbrăcat în costum, afişând un aer
important.
— La ce te gândeşti? o întrebă Rano râzând
privind spre faţa serioasă a lui Zumrat. Te întrebi
ce băiat o să te ceară? Ai câţiva pretendenţi!
Râse ea scuturându-şi părul negru.
Zumrat se strâmbă şi îi dădu un ghiont
prietenei ei:
— Nuu! Mă gândeam ce cameră frumoasă
ai. De fapt ce casă frumoasă! adăugă ea.
— Mulţumesc. Da. Avem o casă frumoasă,
dar uneori mi se pare tare pustie.
— Am o idee, sări Rano. Trebuie să faci parte
din familia mea. În felul ăsta o să te văd mai
des.
38  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
Fata se duse la dulapul cu haine, scotoci
ceva prin sertarul de sus, apoi se întoarse
triumfătoare cu o fotografie alb-negru.
— Ăsta e verişorul meu, Abdullah, iar tu
trebuie să te măriţi cu el. Aşa vei fi ca sora
mea, chicoti Rano punându-i fotografia sub
nas.
Aruncând o privire peste ea, Zumrat ridică
din umeri:
— Nu mă interesează. Nu-mi place cum
arată.
— Of, şi tu! spuse Rano prefăcându-se
supărată. Nu-ţi place de nimeni. Băieţii te
invită în oraş, şi tu-i refuzi întotdeauna. Uite,
Abdullah arată foarte bine. E mai mare decât
tine, dar tu ai părut întotdeauna mai matură
decât noi toate. Ar trebui să te gândeşti serios
la el. Vreau să-i spun despre tine.
Zumrat încercă să zâmbească. Oricât de
mult o iubea pe prietena ei, n-o s-o lase pe
ea să-i aleagă viitorul soţ. Se uită încă o dată
la fotografia din faţa ei. Păr negru, mustaţă
neagră, tunsă scurt, şi un aer serios – era cu
siguranţă din Kyrgyzstan, ca şi ea. Cam asta
era tot ce putea obţine din fotografie.
Dându-i-o înapoi lui Rano, Zumrat repetă:
— Nu mă interesează. Pare destul de
comun.
Apucând-o de umeri, Rano protestă:
— Ce să ne facem cu tine? Eşti cea mai
căutată din grup şi îi refuzi pe toţi. Ce-i cu
tine?
Deşi tonul era mai degrabă jucăuş, Zumrat
simţi nerăbdarea din vocea prietenei ei.
— Nu ştiu, răspunse calm ea. Nu ştiu ce-i
cu mine.
Acordurile muzicii se auzeau în continuare,
dar o vreme fetele au rămas tăcute. Zumrat
se gândea la sentimentul de singurătate care
o copleşise săptămâna trecută în camera ei.
Nu-şi explica ce se întâmpla cu ea. Deschisese
radioul – orchestra sovietică interpreta o piesă
muzicală clasică – şi începu să plângă. Nu
înţelegea de ce. Simţea doar un mare gol în
 inima ei.
— Deci când o să te măriţi? insistă Rano.
— O să-ţi spun exact ce i-am răspuns şi
mamei mele când mi-a pus întrebarea, spuse
Zumrat zâmbind forţat.
— Ce anume? întrebă Rano.
— I-am spus că o să mă mărit cu un bărbat
care lucrează în armată şi o să am zece copii.
N-o să trăiesc în Osh toată viaţa mea.
— Ce-ţi veni să-i spui asta? întrebă Rano
râzând.
— Habar n-am, replică Zumrat. Cred că
m-am cam săturat să mă tot întrebe.
— Eşti o figură! Auzi, un bărbat din armată
şi zece copii. Nimeni nu mai face atâţia copii.
Cel puţin nu oamenii moderni.
— Da, păi mama crede că e ceva ruşinos să
ai o fată nemăritată în casă. Chiar zilele trecute
a făcut o remarcă de genul: „Ai deja douzeci şi
doi de ani şi nu ţi-ai găsit un soţ.”
Păi, îţi spun, nici nu mă grăbesc.
— Chiar ar trebui să te gândeşti la Abdullah,
insistă Rano ridicând fotografia ce alunecase pe
duşumea.
După ce o studie o clipă, ridică din umeri şi
cu faţa ridicată spuse:
— Să ştii că arată mult mai bine în realitate.
O licărire de lumină se zării în ochii ei în
timp ce puse din nou fotografia în sertar.
Cu paşi repezi, Zumrat urcă grăbită scările
magazinului în care lucra ca vânzătoare.
Se întorcea din pauza de prânz. În timp ce
închidea uşa în urma ei, blocând zumzetul
oraşului, Tania, colega cu care lucra, i se adresă
din spatele tejghelei:
— Acuma vii, după ce băiatul acela chipeş
a plecat!
Zumrat nu spuse nimic, aşa că Tania
continuă:
— Îi ţii la distanţă pe toţi băieţii ca să ieşi cu
ăsta, nu? Ce figură eşti!
— Ce vrei să spui? întrebă Zumrat, obişnuită
cu tachinările fetelor cu care lucra.
— O, nu, acum vrei să spui că nu ştii nimic?
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  39
Pe mine nu poţi să mă păcăleşti. După ce tipul
ăsta a intrat, l-am întrebat cu ce-l pot ajuta,
iar el m-a întrebat foarte politicos: „Zumrat
e aici?”
Zumrat dădu din umeri şi se apucă să
reaşeze un teanc de prosoape la care se uitase
cineva. În cele din urmă adăugă:
— Nu ştiu nimic despre asta.
— Păi, râse Tania. Se pare că el ştia despre
tine.
— Linişte-te, Tania. Nu există niciun
bărbat în viaţa mea. Habar n-am despre cine
vorbeşti, o asigură Zumrat.
Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Tania
şuşoti:
— Uite, a venit din nou.
Zumrat îl măsură dintr-o privire pe
tânărul ce se uita la marfa expusă în vitrină,
apoi continuă să aranjeze rafturile. Îl ignoră
complet, în timp ce tânărul se uita la diferite
lucruri din magazin şi îi arunca din când în
când câte o privire.
— Scuzaţi-mă, vă rog, i se adresă el cu o
voce joasă, dar plăcută. Vreţi să mă ajutaţi cu
nişte cumpărături?
— Ce anume vă interesează? întrebă Zumrat
pe un ton indiferent.
— Două perechi de şosete, vă rog.
Zumrat căută şosetele şi i le aduse. Deşi îi
simţea privirea îndreptată asupra ei, nu-l privi
niciodată în faţă. Tania zâmbea din spatele
tejghelei, atentă la toate detaliile „întâlnirii”.
— Păstrează restul, îi spuse zâmbind
tânărul, în timp ce-i întindea banii pentru
cumpărături.
Zumrat îl privi în ochi şi spuse scurt:
— Sunteţi un om ciudat.
În timp ce se întorcea să plece, Zumrat se
uită la monedele din palma ei apoi îl văzu
retrăgându-se. Când el se întoarse spre ea, îi
spuse:
— N-am nevoie de mila nimănui, îi strigă
ea, aruncându-i banii. Asta ar trebui să-i
taie orice ambiţie romantică, se gândi fata
 zâmbind în sinea ei.
Tânărul se întoarse şi ridică banii de pe jos.
Apoi cu un zâmbet uşor privind spre ea, ieşi
din magazin.
Tot restul zilei, Zumrat încercă să ţină piept
tachinărilor Taniei. Voia să-şi scoată din minte
întâmplarea.
— La mulţi ani, Rano! strigă Zumrat
deschizând uşa şi intrând în casa prietenei ei.
— Ooo, mulţumesc! veni Rano să o
întâmpine.
— Ţi-am adus flori şi, uite, bomboane şi
şampanie! spuse Zumrat, îmbrăţişând-o strâns
pe prietena ei.
— Intră, o invită Rano. Sunt şi părinţii mei
aici, şi nişte rude.
Zumrat îi salută pe părinţii lui Rano, apoi
se aşeză pe canapea lângă prietena ei. După
ce aruncă o privire la ceilalţi oaspeţi, îşi dădu
seama că o faţă îi era familiară. Unde îl mai
văzuse pe tânărul acela? Bărbatul din magazin!
Cel căruia îi spusese că e ciudat...era aici, acasă
la Rano.
— Salut! i se adresă tânărul zâmbind.
Era prea încurcată ca să răspundă. Fără vreun
cuvânt, se ridică şi „evadă” în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă Rano care se
ridicase după ea.
— Cine e tipul ăla? întrebă Zumrat în
şoaptă.
— E verişorul meu, Abdullah spuse ea
întorcându-şi capul. Îţi mai aduci aminte?
Fotografia pe care ţi-am arătat-o.
Zumrat simţea că se sufocă.
— Cum ai putut? Habar n-am avut... A
fost la magazin, iar eu m-am purtat urât cu el.
Probabil crede că sunt îngrozitoare, spuse ea
borborosind din gură.
Faţa îi ardea gândindu-se la felul în care se
purtase.
— Nu, nu cred, chicoti Rano. Mi-a spus că
te-a văzut şi nu părea deloc supărat. Cred că
40  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010
te place.
Zumrat inspiră adânc:
— Mă place? spuse în şoaptă. Ai înnebunit?
Apoi se întoarse şi privi spre geam.
Zumzetul vocilor din camera alăturată creştea,
semn că mai sosiseră şi alţi invitaţi. Apoi Zumrat
se întoarse către prietena ei:
— Plec, nu mai pot rămâne aici.
Şi, înainte ca Rano să apuce să spună ceva,
Zumrat era deja afară, aproape alergând pe
aleea din faţa casei.
Proastă! Proastă! Proastă! Spuse Zumrat
murmurând în timp ce paşii ei repezi o depărtau
de casa lui Rano. Probabil crede că sunt cea
mai nepoliticoasă şi insensibilă persoană din
lume. Cum a putut Rano să-mi facă una ca
asta? Gândurile ei se succedau cu repeziciune:
era supărată pe ea însăşi pentru felul în care
s-a comportat, dar şi pe Rano pentru că i l-a
trimis pe bărbatul acela – care era numele lui...?
Abdullah? – s-o spioneze, fără ca ea să ştie că e
verişorul ei. Se simţea copleşită de ruşine.
Era derutată. Până la urmă, de ce o deranja
atât de mult treaba asta? Îi mai respinsese şi pe
alţii. A dat de înţeles de mai multe ori băieţilor
care insistau că nu o interesa deloc atenţia lor.
De ce ar fi fost diferit acum?
— Când o să fii liberă?
Zumrat se uită în ochii negri ai tânărului din
faţa ei şi îl recunoscu pe băiatul de la petrecere.
Abdullah intră pe uşa magazinului imediat ce
acesta s-a deschis.
— La ora închiderii, răspunse repede
Zumrat, apoi se întoarse şi intră în camera din
spate. Când, în cele din urmă, se întoarse la
tejghea, tânărul dispăruse. Un alt val de ruşine
o copleşi.
E adevărat, era liberă la ora închiderii
magazinului, dar astăzi era ziua când lucra doar
până la prânz. Aşa că la amiază, ieşi din magazin
şi plecă grăbită spre casă. Poate că în felul acesta
o să priceapă aluzia şi o s-o lase în pace.
 Dar nu. Ziua următoare, spre seară, băiatul
era din nou la magazin, chiar la ora închiderii.
Când Zumrat o întrebă pe Tania ce-i spusese
aseară, Tania a ridicat din umeri, zâmbind cu
inocenţă.
— Te-am aşteptat aseară, spuse calm
Abdullah, când fata a ieşit din magazin.
— Am plecat la prânz, răspunse ea.
— Ştiu.
Cei doi au mers o bucată de drum în tăcere.
Abdullah a încercat o conversaţie despre vreme
şi despre viaţa în oraş. Zumrat răspundea
sporadic, iar înainte de a intra pe strada pe
care locuiau, îi spuse:
— Nu trebuie să mă conduci mai departe.
Nu vroia ca nimeni din familia ei să-l vadă.
Abdullah nu insistă şi rămase privind-o cum
se îndepărtează.
În următoarea seară, o aşteptă din nou şi o
conduse până în acelaşi loc. Apoi, timp de o
săptămână, a dispărut cu totul.
Zumrat încercă să-şi spună că în definitiv nu
era mare lucru. În primele zile la serviciu nu
se uită să vadă dacă nu apare. În a treia zi însă,
privi în josul străzii. Nici urmă de Abdullah.
Parcă se evaporase.
Ah! Ce uşurare! Da, era o uşurare. Până la
urmă, episodul stânjenitor era lăsat în urmă.
Se simţea bine.
— A, pe Abdullah...da! Îl cunosc, spuse
Nadia repede.
Zumrat se întâlnise cu o fostă colegă de
clasă şi, din una în alta, o întrebă dacă nu ştie
un băiat pe nume Abdullah.
— Lucrează în aceeaşi şcoală în care lucrez
şi eu. E foarte inteligent, spuse admirativ
Nadia.
Următoarea dată când se întâlni cu colega
ei, tonul Nadiei era diferit.
— Ce faci, îmi furi prietenul? I-am spus
că m-ai întrebat despre el şi a început să-mi
spună cât de drăguţă şi inteligentă eşti. Ochii
“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.” (Ps. 34:18)  41
ei străluceau în timp ce vorbea.
— Poţi să-l ţii liniştită. Nu vreau să fur
prietenul nimănui, spuse iritată Zumrat, după
care se întoarse şi plecă. Nu era una dintre acele
fete care umblau înnebunite după băieţi şi în
niciun caz nu o interesau prietenii altor fete.
Aşa că, săptămâna următoare, când îl văzu
pe Abdullah aşteptând-o în faţa magazinului,
Zumrat se comportă rece şi distant. Vorbi foarte
puţin şi încercă să-i arate că nu o interesează.
În aceeaşi seară, când Rano a venit să vadă
„cum merg lucrurile” şi-a dezamăgit prietena
spunându-i că lucrurile nu merg nicicum.
În seara următoare însă, tânărul o aşteptă din
nou şi o conduse încă o dată acasă.
— De ce nu mă laşi în pace? îl întrebă aspru
Zumrat, după ce au străbătut câteva străzi. Era
foarte sigură că el încerca să-i facă curte. De ce
nu te întorci la prietena ta?
Rămase tăcut pentru o vreme, doar zgomotul
paşilor pe trotuar tulburară liniştea.
— Nu am nicio prietenă, veni răspunsul
ferm, după câteva clipe de tăcere. Ce te face să
crezi că am pe cineva?
O, grozav... se gândi ea. Pe altcineva. Nu doar
că neagă, dar se mai şi consideră prietenul meu.
— Nadia mi-a spus să te las în pace. Mi-a
spus că încerc să-i fur prietenul.
Din nou tăcere.
— Nadia e o fată naivă. Doar pentru că vrea
să fie prietena mea, nu înseamnă că şi eu vreau
acest lucru. E prostuţă, aşa cum sunt multe
fete.
Zumrat încercă să-şi facă ordine în gânduri
şi sentimente. Cel puţin ştia că nu face un joc
dublu. Oricum, restul plimbării fu destul de
neplăcut, aşa că Zumrat răsuflă uşurată când
ajunse aproape de casă.
Va urma...
Din In Search of Home
2008 TGS International
Subsidiar al Christian Aid Ministries
 Noul Testament Al Domnului Nostru Isus Hristos – Psalmii

ëw
Y

žw

Y

NN


7FSTJVOFB
%VNJUSV
$PSOJMFTDV
DV

QBHJOJ


DPQFSUʅ
DBSUPOBUʅ
OFBHSʅ
JOTDSJQʴJPOBUʅ
DV
MJUFSF
BVSJJ
&YDFMFOU
QFOUSV

FWBOHIFMJ[BSF
ʰJ
NJTJVOF
RO1003 . . . 12 Lei

Un stup de albinuţe harnice

"VUPS
o
Effie M. Williams
.BNB
TF
ÔNCPMOʅWFʰUF
QF
OFBʰUFQUBUF
JBS
%PO

ʰJ
+PZDF
TVQʅSBʴJ
TF
NVUʅ
QFOUSV
TDVSUʅ
WSFNF
MB
CVOJDJ
1FOUSV
BJ
ÔOWʅʴB

BTDVMUBSFB
DJOTUFB
CVOʅUBUFB
ʰJ
NVMʴVNJSFB
CVOJDB
MF
QPWFTUFB
DPQJJMPS
EJGFSJUF

ÔOUÉNQMʅSJ
DV
BTUGFM
EF
UFNF
&EJʴJF
SFWJ[VJUʅ


QBHJOJ RO3008 . . . 5 Lei

70x7 Puterea de a ierta

Johann Cristoph Arnold.
*FSUBSFB
FTUF
DBMFB
TQSF
QBDF
ʰJ
GFSJDJSF
&TUF
EF
BTFNFOFB

VO
NJTUFS
DBSF
WB
SʅNÉOF
BTDVOT
ÔO
OPJ
EBDʅ
OV
DʅVUʅN
TʅM
EFTDJGSʅN
$BSUFB

BDFBTUB
OV
JOUFOʴJPOFB[ʅ
Tʅ
FYQVOʅ
UFPMPHJB
JFSUʅSJJ
o
FTUF
JNQPTJCJM
TʅJ
TQVJ

DVJWB
DVN
Tʅ
JFSUF
o
EBS
JMVTUSFB[ʅ
OFDFTJUBUFB
JFSUʅSJJ
*FSUBSFB
FTUF
QPTJCJMʅ


QBHJOJ RO2010 . . . 9 Lei

Chemarea cerească
John Coblentz.
$F
ÔOTFBNOʅ
Tʅ
ĕ
VDFOJDVM
MVJ
)SJTUPT
ÔO
[JVB
EF
B[J
1FOUSV

B
SʅTQVOEF
MB
BDFBTUʅ
ÔOUSFCBSF
$IFNBSFB
DFSFBTDʅ
BQFMFB[ʅ
MB
$VWÉOUVM
MVJ

%VNOF[FV
"DFTUF
TUVEJJ
CJCMJDF
EFTQSF
VDFOJDJB
DSFʰUJOʅ
OF
BKVUʅ
Tʅ
ÔOʴFMFHFN

DIFNBSFB
%PNOVMVJ
Tʅ
QSJWJN
MB
QSPCMFNFMF
PCJʰOVJUF
QF
DBSF
MF
ÔOUÉNQJOʅ

BEFWʅSBʴJJ
VDFOJDJ
ʰJ
Tʅ
OF
BTVNʅN
SFTQPOTBCJMJUʅʴJMF
VDFOJDJFJ

QBHJOJ

RO2016 . . . 12 Lei

“Cumpără toate cele 4 cărţi pentru numai 32 de lei.”

Produs # $BOU %FTDSJFSF Preţ Total Comandă astăzi

prin poştă, fax,
telefon sau e-mail!
5"9&
10ɮ5"-&

-FJ 
-FJ
4VNB
UPUBMʅ
QSPEVTF
 
-FJ
-FJ 
-FJ
5BYF
QPʰUBMF
 
-FJ
-FJ 
-FJ
505"-
NBJ
NBSJ
EF

-FJ 
Nu expediem comenzi în Moldova şi
/VNFMF
ʰJ
QSFOVNFMF
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@ Ukraina. Trimitem în EU comenzi
plătite în avans.
$/1
/V
MJWSʅN
DPNFO[J
GʅSʅ
$/1@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
4US
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@/S
@@@@@
1MBUB
TF
GBDF
3".#634
#MPD
@@@@@@@@@@@@
4DBSB
@@@@@@@@
&UBK
@@@@@@@
"Q
@@@@@@
$PE
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
-PDBMJUBUFB
@@@@@@@@@@@@@@@@@ *$".

$"3ɲ*

+VE
4FDUPS
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
5FM
@@@@@@@@@@@@@@@@@ 01

o
(I
1

$
1

4VDFBWB

1SPHSBN
EF
MVDSV
t

o

-VOJ
o
7JOFSJ 3PNBOJB
5FMFGPO



t
'BY



t
&NBJM
DPNBOEB!JDBNSPPSH
"DFTUF
QSFʴVSJ
TVOU
WBMBCJMF
QÉOʅ
MB
BQBSJʴJB
VOFJ
OPJ
PGFSUF

42  Sămânţa adevărului • Aprilie 2010

Vin Paştele
Vin Paştele Isuse, din nou învii şi iară
arăţi la lumea asta de orbi şi de orbiţi
c-ai ispăşit păcatul prin Jertfa Ta amară
şi c-ai adus viaţa la cei neprihăniţi.
Privind cu ochii-n lacrimi Făptura Ta măreaţă
ca mii de sori Isuse Te văd mai strălucit
că-nvii cu Tine-o dată Slăvita Dimineaţă
din care fericirea e fără de sfârşit.
Îţi văd şi-n mine Chipul scăldat în foc de soare
cu nimb de mii de lacrimi de drag încununat
şi strâng în zări de suflet slăvita sărbătoare
a zilei când Isuse şi-n mine-ai înviat.
Ţi-a fost săpat mormântul de-atâţia ani şi-n mine,
cu-atâtea lespezi grele fiind acoperit
atâtea străji avut-a străinul lângă Tine,
de-atâta întuneric ai fost pecetluit...
Dar când sosit-a ceasul slăvit al Învierii
ai rupt şi-ntunecarea şi lespzi şi peceţi
şi-ai înviat, ca-n locul obidei şi durerii
s-aduci minunăţia atâtor frumuseţi.
... Era-ntr-o primăvară ca asta de senină
cu cer de sărbătoare şi strai de cireşar
când ai adus în mine tot raiul de lumină
cu toată revărsarea belşugului de har.
Iar astăzi când cântarea prin lacrimi mi se cerne
cu sufletul de mână îmi vine ruga-n Sus
şi braţul plin de crinii luminii-n drum Ţi-aşterne
prinos al fericirii pe care mi-ai adus.
Şi vin cu mine-odată toţi vişinii din lume
toţi piersicii şi merii împodobiţi cu flori
s-aştearnă-n calea-Ţi sfântă petalele de spume
podoaba cea mai nouă a Albei Sărbători.

... Învie iar Isuse cu slavă tot mai mare

în sufletele albe a-ntregului norod
ca-n toamnele chemării azi primul braţ de floare
s-aducă-n calea-Ţi sfântă pe-atât belşug de rod.

de Traian Dorz
Notă:
Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
 Comori
—Lester Troyer
zilnice pentru rugăciune
Un soldat păgân l-a bătut pe un prizonier creştin până când acesta aproape şi-a pierdut cunoştinţa. În
timp ce-l lovea, l-a întrebat:
— Acum ce mai poate să facă Hristos al tău pentru tine?
Creştinul a replicat cu blândeţe:
— Poate să-mi dea putere să te iert.
Ce trist este atunci când păcatul ne desparte de Tatăl nostru ceresc şi ne aflăm în imposibilitatea de
a vorbi cu El. Ce trist când, din cauza păcatului nostru, Dumnezeu nu poate să aibă părtăşie cu copiii
Lui! Prin urmare, veniţi să ne mărturisim păcatele pentru ca părtăşia noastră cu Dumnezeu şi a Lui cu
noi să fie restaurate.
După câteva zile petrecute la un hotel, un om se pregătea de plecare. Fusese un oaspete dificil. În timp
ce se îndrepta spre ieşire, după ce îşi achitase nota de plată, funcţionarul de la birou strigă după el:
— Domnule, aţi lăsat ceva...
— Ce am lăsat?
— O impresie proastă, răspunse funcţionarul.
E nevoie de o credinţă creştină reală pentru a-ţi păstra demnitatea în condiţiile unor atacuri nedrepte,
fără a riposta nici măcar prin cuvinte. Adesea, vieţile creştinilor îi determină pe oameni să-L accepte
pe Hristos într-o măsură mult mai mare decât cele mai elocvente predici. În cazul multora dintre noi
dragostea ne este testată în felul acesta, când cineva ne va răni în mod dureros, prin răspunsul nostru
vom dovedi măsura dragostei noastre. Dacă putem spune cu reală sinceritate: „Tată, iartă-i!”, vom avea
bucurie şi vom deveni martori puternici pentru alţii.
Rugăciune: Tatăl nostru din ceruri, Îţi mulţumim pentru promisiunile din Cuvântul Tău. În special,
Îţi mulţumim pentru asigurarea că prin Hristos păcatele noastre sunt iertate. Zideşte în noi inimi curate
şi reînnoieşte-ne prin Duhul Tău. În Numele Lui Isus Hristos ne rugăm. Amin.

Din Daily Devotional Treasures

Tradus şi folosit cu permisiune.