Carte Calitatea Ingrijirii

Calitatea îngrijirilor de sănătate
CALITATEA ÎNGRIJIRILOR
DE SĂNĂTATE
Suport curs
1
CUPRINS
ABREVIERI
STRUCTURA CURSULUI.............................................................................................6
1. INTRODUCERE
1.1. Consideraţii asupra stării actuale a sistemului de sănătate românesc................7
1.1.1 Organizarea sistemului de sănătate din România................................................8
1.1.2 Problemele organizaţionale întâlnite în unităţile medicale................................11
2. CONCEPTUL DE CALITATE ȘI SIGURANȚA PACIENTULUI ÎN

SISTEMUL ÎNGRIJIRILOR DE SĂNĂTATE
2.1. Calitatea ca termen general...................................................................................13

2.1.1. Definiții..............................................................................................................14
2.1.2. Dimensiunile calităţii.........................................................................................15
2.2. Calitatea în sănătate
2.2.1. Serviciul de sănătate..........................................................................................19
2.2.1.1. Componente şi abordare............................................................................19
2.2.1.2. Reflexul de consum şi inflaţia de servicii..................................................20
2.2.1.3. Evoluţia mentalităţii...................................................................................21
2.2.2. Mediatizarea în sănătate....................................................................................22
2.3. Siguranța pacientului
2.3.1. Legislatie specifică domeniului sănătății...........................................................23
2.3.2. Reguli generale..................................................................................................24
2.3.3. Reguli speciale...................................................................................................25
2.3.4. Consimţământul persoanei ale cărei date personale sunt prelucrate.................26
2.4. Consideraţii privind strict domeniul sănătăţii.....................................................27
3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE
3.1. Funcţiile managementului calităţii...........................................................................29
2
3.2. Specificul managementului calităţii în sistemul de sănătate....................................32

3.3. Standardizarea în domeniul calității.........................................................................34
4. IMPLEMENTAREA SISTEMELOR DE ASIGURARE A CALITĂŢII

SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE
4.1. Asigurarea calităţii serviciilor la nivelul sistemului de îngrijiri pentru

sănătate.........................................................................................................................................36
4.1.1. Instrumentarea sistemului de management al calităţii în sănătate.....................39
4.1.2. Introducerea sistemului de management al calităţii la nivelul unei unităţi
medicale.........................................................................................................................................41
5. RESURSELE UMANE ȘI STRATEGIILE DE RECRUTARE DE PERSONAL
5.1. Rolul și importanța resurselor umane în sănătate..............................................43

5.1.1. Procesul de planificare a resurselor umane.......................................................43
5.1.1.1. Factorii care afectează oferta de forţă e muncă.........................................44
5.1.2. Procesul de recrutare și selecție a resurselor umane..........................................45
6. PROMOVAREA PROFESIONALĂ ȘI EDUCAȚIA CONTINUĂ ÎN

NURSING
6.1. Pregătirea profesională.............................................................................................49

6.2. Dezvoltarea profesională a resurselor mane.............................................................50
6.3. Motivarea personalului.............................................................................................51
6.4. Educația medicală continuă în nursing.....................................................................54
7. STRATEGII DE ÎMBUNĂTĂȚIRE CONTINUĂ A CALITĂȚII

ÎNGRIJIRILOR...........................................................................................................................55
8. INSTRUMENTE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR

8.1. Indicatorii de calitate................................................................................................58
8.2. Ghidurile de practică medicală și procedurile de practică pentru asistenții
medicali..........................................................................................................................................63
8.3. Standardele de calitate..............................................................................................64
3
9. INDEPENDENȚA ASISTENȚEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA ȘI

EVALUAREA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR
9.1. CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE al asistentului medical generalist, al
moaşei şi al asistentului medical din România…………………………………………………..68
9.2. JURĂMÂNTUL asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România…………………………………………………………………………….79
10. ANALIZA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR ȘI ÎMBUNĂTĂȚIREA PRACTICII

PROFESIONALE
Aplicație – protocol de prevenire a infecțiilor nosocomiale............................................80

11. BIBLIOGRAFIE....................................................................................................90
4
ABREVIERI
ANCIS - Agenţia Naţională pentru Calitate şi Informaţie în Sănătate
ANM - Agenţia Naţională a Medicamentului
ANMDM - Agenţia Naţională a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale
ANSPDCP - Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter
Personal
CE - Comunitatea Europeană
CEN - Comité Européen de Normalization (Comitetul European de Standardizare)
CFR – Colegiul Farmaciștilor din România
CJAS – Casa de Asigurări de Sănătate Județeană
CNAS - Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
CoNAS - Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor
CMDR – Colegiul Medicilor Dentiști din România
CMR - Colegiul Medicilor din România
DSP – Direcția de Sănătate Publică
ISO - International Organization for Standardization (Organizaţia Internaţională de
Standardizare)
MS - Ministerul Sănătăţii
NC - Nucleul de Calitate
OAMGMAMR – Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților
Medicali din România
OBBCR – Ordinul Biologilor, Biochimiștilor și Chimiștilor din România
OMS - Oraganizaţia Mondială a Sănătăţii
OTDM - Oficiul Naţional de Tehnică şi Dispozitive Medicale
RENAR - Asociaţia de Acreditare din România - Organismul Naţional de Acreditare
RMC - Responsabilul cu Managementul Calităţii
SMC - Sistemul de Management al Calităţii
UE - Uniunea Europeană
5
STRUCTURA CURSULUI
1. INTRODUCERE
2. CONCEPTUL DE CALITATE ȘI SIGURANȚA PACIENTULUI ÎN SISTEMUL
ÎNGRIJIRILOR DE SĂNĂTATE
3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE
4. IMPLEMENTAREA SISTEMELOR DE ASIGURARE A CALITĂȚII
SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE
5. RESURSELE UMANE ȘI STRATEGIILE DE RECRUTARE DE PERSONAL
6. PROMOVAREA PROFESIONALĂ ȘI EDUCAȚIA CONTINUĂ ÎN NURSING
7. STRATEGII DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR
8. INSTRUMENTE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR
9. INDEPENDENȚA ASISTENȚEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA ȘI
EVALUAREA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR
10. ANALIZA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR ȘI ÎMBUNĂTĂȚIREA PRACTICII
PROFESIONALE
6
CAPITOLUL 1: INTRODUCERE
1.1 Consideraţii asupra stării actuale a sistemului de sănătate românesc
Lumea este într-o continuă schimbare. Nevoile societăţii exprimă această schimbare
pentru a răspunde adecvat este necesar ca toate sectoarele de activitate economică şi socială să se
reformeze continuu. Sistemul de sănătate ocupă un loc central în acest vârtej al schimbărilor
economice, sociale, conceptuale şi manageriale.
Reforma în sănătate, proces cu evoluţie distorsionată de ciclurile electorale şi desele
schimbări ministeriale care determină o incoerenţă a politicii în sănătate, trebuie dusă la capăt fie
şi numai din cauza constângerilor economice şi nevoii imperioase de a stăpâni cheltuielile,
mereu crescânde, în acest domeniu. Sistemul de sănătate este în mod special rezistent şi
vulnerabil la aceste schimbări.
Mediul medical este puternic ataşat tradiţiei sale, prerogativelor sale de cultură, de
spiritualitate, de organizare şi modului de lucru al profesiniştilor în sănătate (medici şi asistenţi
medicali) şi nu în ultimul rând de funcţionarea unităţilor medicale.
Până acum, excelenţa tehnică a actului medical, apreciată doar subiectiv, fără o evaluare
pe criterii măsurabile, a fost determinantă pentru stabilirea calităţii. Astăzi, în era hegemoniei
informaţionale, primează raportul dintre nevoia de servicii medicale, aşteptările pacienţilor şi
oferta tehnică în relaţie cu posibilităţile financiare. Se constată o alunecare de la performanţa
tehnică intrinsecă ca singur criteriu al aprecierii calităţii spre o calitate relaţională, care include
performanţa tehnică şi constă în satisfacerea aşteptărilor pacientului. Nivelul calitativ al unui
serviciu medical este estimat pe baza mai multor caracteristici:
- perfomanţa tehnică;
- siguranţa;
- răspunderea la aşteptările relaţionale ale pacientului;
Sistemul românesc de sănătate este incapabil să demonstreze nivelul său de calitate şi
eficacitate datorită mai ales unei tradiţii a culturii orale în reglementarea procesului de îngrijiri,
lipsei de trasabilitate a acestuia ca urmare a lipsei procedurilor şi protocoalelor scrise şi a unui
sistem informaţional depăşit, incapabil să colecteze, să valideze, să prelucreze şi să stocheze
7
datele necesare unei astfel de demonstraţii. Acest lucru este din ce în ce mai puţin acceptat de
populaţia beneficiară, de politicieni, de administraţie şi în asamblu de mediul economic şi social.
Ca răspuns la dificultăţile cu care se confruntă sistemul de săntate, sistemul de asigurare
a calităţii propune instrumente şi metode de management performante, adecvate în furnizarea
serviciilor pentru sănătate. Elaborarea şi aplicarea demersului calităţii în sănătate oferă soluţii
reale pentru aceste probleme şi pentru implementarea reformelor de fond ale sistemului. Dar
lumea medicală nu ştie şi ezită să le utilizeze, rămânând ataşatată culturii organizaţionale
tradiţionale, dominată de performanţa tehnică evaluată subiectiv, de cutume ierarhice, respingând
evaluarea externă a rezultatelor sale şi transparenţa privind activitatea sa reală.
Presiunea socio-economică determină premisele unei revoluţii manageriale şi culturale
în domeniul sănătăţii. Introducerea demersurilor calităţii în unităţile medicale, înseamnă o
schimbare de paradigmă iniţiată de la vârf şi care, pentru a fi eficace şi eficientă, trebuie să
cuprindă toate nivelurile structurii organizatorice. Mai mult, presiunea de accelerare a
demersului pentru implementarea calităţii ar trebui să vină în primul rând de la profesionştii din
sănătate, care doresc să se delimiteze de cei care compromit imaginea sistemului, prin atitudini
incorecte, reminiscenţe ale unei mentalităţi depăşite. Acest curs are drept scop pregătirea de bază
a unor specialişti în managementul şi auditul calităţii serviciilor pentru sănătate, care să
constituie o resursă umană competentă pentru dezvoltarea managementului calităţii în sănătate,
necesară atât unităţilor medicale cât şi autorităţilor competente din domeniul sănătăţii.
1.1.1 Organizarea sistemului de sănătate din România
Sistemul serviciilor de sănătate cuprinde ansamblul resurselor umane, materiale,

financiare, informaţionale utilizate pentru a produce îngrijiri şi servicii care au ca scop
îmbunătăţirea sau menţinerea stării de sănătate.
În sistemul serviciilor de sănătate din România majoritatea furnizorilor de servicii de
sănătate privaţi sau publici, încheie contracte obligatorii cu casele de asigurări de sănătate.
Aceste contracte se bazează pe un contract – cadru, prin care statul, în consultare cu
reprezentanţii principalelor categorii de furnizori, reglementează condiţiile de acordare a
serviciilor medicale.
8
Principalele organizaţii implicate în sistemul de servicii de sănătate sunt:
1. Ministerul Sănătăţii (MS) şi direcţiile de sănătate publică judeţene (DSP)

2. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) şi Casele de Asigurări de Sănătate
Judeţene (CASJ)
3. Colegiul Medicilor din România (CMR), Colegiul Farmaciştilor din România (CFR),
Colegiul Medicilor Dentişti din România (CMDR), Ordinul Asistenţilor Medicali Generaliști,
Moaşelor și Asistenților Medicali din România (OAMGMAMR) şi Ordinul Biologilor,
Biochimiştilor şi Chimiştilor din România (OBBCR).
4. Alte ministere şi structuri ale autorităţilor locale cu competenţe specifice în probleme
de sănătate ( consilii locale, primării, prefecturi)
5. Institute de sănătate publică, alte institute.
6. Principalii furnizori de servicii de sănătate individuale: cabinete medicale, spitale,
centre medicale, de diagnostic şi tratament, laboratoare medicale şi farmacii.
Ministerul Sănătăţii:
- are rol de autoritate centrală în domeniul sănătăţii publice

- principalele responsabilităţi sunt:
 elaborează reglementări privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de asistenţă
medicală, atât publice cât şi private, a serviciilor de sănătate publică, a protecţiei şi
promovării sănătăţii, distribuţiei medicamentului;
 evaluează şi monitorizează starea de sănătate a populaţiei, organizează şi coordonează
inspecţia sanitară de stat, sistemul naţional de supraveghere şi control al bolilor şi
sistemul informaţional privind sănătatea publică;
 administrează şi evaluează programele de sănătate pe care le finanţează de la bugetul de
stat;
 finanţează construcţiile şi achiziţionarea de echipament medical de înaltă performanţă.
- la nivel local, Ministerul Sănătăţii acţionează prin intermediul DSP județene.
9
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate:
- este o instituţie publică, de interes naţional, cu personalitate juridică (personalitatea

juridică reprezintă capacitatea unui subiect de drept de a fi titular de drepturi si obligatii având
în acest sens o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui
anume scop), care funcţionează pe baza statutului propriu, aprobat prin hotărâre a Guvernului;
- principalul rol al CNAS este să asigure funcţionarea unitară şi coordonată a
sistemului de asigurări sociale de sănătate din România;
- la nivel local, CNAS acţionează prin intermediul Caselor de Asigurări de Sănătate
Judeţene;
Organizarea furnizorilor de servicii de sănătate
1. Serviciile de asistenţă medicală primară serviciile sunt furnizate în prezent de medicii

de familie. Cel mai frecvent tip de organizare la acest nivel este cabinetul medical individual.
Medicii de familie sunt furnizori independenţi de servicii de sănătate care îşi administrează
cabinetele în regim privat şi intră în relaţii contractuale cu casa de asigurări de sănătate.
2. Serviciile ambulatorii de specialitate sunt furnizate de cabinete medicale de
specialitate individuale, ambulatorii de specialitate ale spitalelor precum şi un număr mai redus
de centre de diagnostic şi tratament, centre medicale de specialitate şi societăţi civile medicale de
specialitate. Aceşti furnizori au apărut în urma reorganizării policlinicilor.
Pacienţii au în prezent dreptul de a alege medicul specialist din ambulatoriul la care se
adresează, pe bază de trimitere de la medicul de familie sau direct în cazul unor boli care
necesită monitorizare periodică de specialitate.
3. Serviciile de asistenţă medicală spitalicească sunt acordate de unitățile sanitare cu
paturi (spitale) publice și private. Marea majoritate a furnizorilor sunt instituţii publice. Acestea
se pot încadra în diferite categorii în funcţie de:
 teritoriul acoperit (spitale regionale, judeţene, municipale, orăşeneşti sau rurale),
 numărul şi tipul specialităţilor din structură (spitale generale, spitale de specialitate,
spitale de urgenţă),
 desfăşurarea de activităţi de cercetare şi învăţământ (spitale clinice de tip general
sau institute clinice de specialitate),
10
 durata tipică a internărilor (spitale pentru îngrijiri ale afecţiunilor de tip acut sau
pentru îngrijiri de lungă durată);
Plata furnizorilor de servicii de sănătate

Plata furnizorilor este unul din punctele cheie ale unui sistem de îngrijiri de sănătate,
ştiut fiind că aceasta este un element de bază al calităţii activităţii furnizorilor de servicii.
Pentru practicienii individuali, plate se face prin:

- capitaţie – reprezintă plata medicilor în concordanţă cu numărul pacienţilor înregistraţi
la cabinetul propriu (pe lista lor),
- plata per serviciu – adică plata fiecărei proceduri sau serviciu furnizate pacientului;
lunar medicul centralizează serviciile furnizate şi trimite o notă de plată terţului plătitor,
- salariu – metodă bine cunoscută, prin care anual se plăteşte o sumă fixă de bani,
indiferent de volumul de muncă sau de calitatea serviciilor furnizate,
Pentru spitale, plata se poate face prin:

- plata per unitate furnizată – furnizorul acordă un serviciu pacientului, iar plata se
face în general după aceea, pe baza unui tarif între terţul furnizor şi plătitor. O unitate de îngrijiri
se poate defini în mai multe moduri:
- ziua de spitalizare
- serviciul sau procedura furnizată
- costul mediu pe pacient
- standarde medicale economice
- costul pe tip de pacient
2. plata prin buget – adică furnizorul primeşte o sumă fixă pentru un an întreg
1.1.2 Problemele organizaţionale întâlnite în unităţile medicale
 Personalul medical se concentrează numai asupra exercitării profesiei nefiind

interesaţi de aspectele care privesc managementul serviciilor.
 Spitalul ca unitate majoră în sistem, ignoră evoluţia societăţii şi piaţa serviciilor
medicale.
11
 Unităţile medicale indiferent de tip, nu sunt suficient de deschise spre societate, suferă
de o „cecitate a organizaţiei” (Michel Cremadez).
 Într-o economie de piaţă unităţile medicale trebuie să-şi cunoască concurenţii,
performanţele acestora, să se preocupe de satisfacţia pacientului.
 Comunicarea dintre diferitele grupe profesionale deficitară, are consecinţe grave, mai
ales asupra pacientului. Transferurile neanunţate dintr-un spital în altul, solicitările de consult
între specialităţi fără o prezentare succintă a motivelor care au determinat consultul, expedierea
unor examene medicale cu formulări de tipul „nimic acut … în momentul examinării”, etc. au
dus de multe ori la evoluţii dramatice ale pacienţilor.
12
CAPITOLUL 2: CONCEPTUL DE CALITATE ȘI SIGURANȚA

PACIENTULUI ÎN SISTEMUL ÎNGRIJIRILOR DE SĂNĂTATE
2.1. Calitatea ca termen general
Preocuparea pentru calitatea produselor realizate este străveche, începuturile înfiripării

în conştiinţa oamenilor a semnificaţiei utilităţii obiectelor utilizate datând din perioada timpurie a
epocii primitive.
Odată cu apariţia comunităţilor umane şi cu diversificarea relaţiilor dintre oameni, se
dezvoltă şi semnificaţiile conceptului de calitate iar modul de şedere a acesteia se face în cadrul
relaţiei producător - piaţă de desfacere -utilizator direct.
Apariţia aşezărilor construite (case, turnuri, piramide, cetăţi, oraşe etc), şi a mijloacelor
de transport, diversificarea rapidă a mărfurilor şi relaţiile de schimb ale acestora, apariţia apoi a
structurilor organizate de producţie a mărfurilor (manufacturi antice, ateliere, bresle) şi a căilor
comerciale de transport şi desfacere a mărfurilor, fac ca treptat să apară reglementări, tehnici şi
metodologii specifice (de multe ori confidenţiale) de realizare şi comercializare a produselor .
Aprecierea calităţii în acest context se făcea prin utilizarea diverselor mijloace de
verificare şi măsurare iar la criteriile de apreciere precizate anterior se adaugă uneori şi gradul de
conformitate al produselor realizate cu mărimile, instrucţiunile sau reglementările stabilite. Este
apreciată şi măiestria artizanală i meseriaşilor.
Trecerea la producţia şi consumul de masă al produselor precum şi diversificarea extrem
de mare a acestora, a avut un impact deosebit asupra lărgirii conceptului de calitate. La obţinerea
calităţii în acest nou context conta modul de proiectare, punerea la punct şi menţinerea
proceselor şi modul de ambalare şi livrare al produselor.
Terminologia şi semnificaţia calităţii se dimensionează acum în raport cu toate aceste
aspecte. Se diferenţiază o calitate proiectată, o calitate fabricată şi o calitate livrată. Noţiunea de
calitate devine din ce în ce mai complexă iar preocuparea pentru definirea ei, considerabilă. Se
impun treptat diverse definiţii (fără a se ajunge la un punct de vedere unitar) cum ar fi :
- satisfacerea unei necesităţi;
- conformitatea faţă de specificaţie;
- gradul de satisfacere al consumatorului;
13
- conformitatea cu caietul de sarcini;

- un cost mic pentru o utilizare dată;
- capacitatea de a îndeplini o trebuinţă;
- ansamblul mijloacelor pentru realizarea unui produs viabil;
- conformitatea cu un model dat;
- respectarea caietelor de sarcini cu cele mai mici costuri de fabricaţie;
- satisfacerea în totalitate a beneficiarilor;
- reflectarea mărcii fabricii în ansamblul necesităţilor beneficiarilor;
- corespunzător pentru utilizare şi conformanţa faţă de cerinţe;
- expresia gradului de utilitate socială a produsului, măsura în care satisface nevoia
pentru care a fost creat şi în care respectă restricţiile şi reglementările sociale în contextul unei
eficiente economice.
Un moment de referinţă în evoluţia conceptului de calitate este cel al apariţiei
standardului ISO 8402 prin care se ajunge la consensul internaţional în ceea ce priveşte termenii,
definiţiile şi conceptele aplicabile calităţii.
În conformitate cu ISO 8402, calitatea reprezintă: ansamblul de proprietăţi şi
caracteristici ale unei entităţi care îi conferă acesteia aptitudinea de a satisface necesităţile
exprimate şi implicite.
Standardul ISO 9000:2000 aduce o nouă viziune asupra conceptelor specifice calităţii.
Calitatea este definită aici ca: măsura în care un ansamblu de caracteristici implicite satisface
cerinţele.
Prin cerinţă se înţelege nevoia sau aşteptarea care este declarată, implicită sau
obligatorie, iar caracteristica este o trăsătură distinctivă de natură: fizică, senzorială,
comportamentală, temporală sau funcţională.
Se remarcă în ultimul timp o redimensionare a noţiunilor referitoare la calitatea
produselor şi serviciilor în relaţie directă cu preocupările, reglementările şi normele sociale
referitoare la protecţia omului, a mediului înconjurător şi a naturii. Trebuie să se ţină seama de
redefinirea răspunderii juridice ce revine producătorului şi de contextul concurenţial acerb de
astăzi de pe piaţă şi că în adevăratul sens al conceptului de produs trebuie să înţelegem produsele
de tip material (tangibil) şi produsele de tip imaterial (netangibile) în care categorie intră
serviciile.
14
2.1.1. Definiții
Termenul „calitate” provine din latinescul „qualis”, care înseamnă „fel de a fi”.
a) Calitatea reprezintă ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unui
produs/serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea1 sau capacitatea2 de a satisface necesitatile
exprimate sau implicite.
b) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte calitatea astfel:
- la nivelul sistemului - “nivelul atingerii scopurilor intrinseci ale sistemului de
sănătate pentru îmbunătăţirea sănătăţii şi capacităţii de răspuns la aşteptările generale ale
populaţiei”
- la nivelul instituţiilor de sănătate - „un demers care trebuie să permită să se
garanteze fiecărui pacient armonizarea actelor diagnostice şi terapeutice care le va asigura cel
mai bun rezultat în condiţii de sănătate, în conformitate cu stadiul actual al ştiinţei medicale, la
cel mai bun cost pentru un acelaşi rezultat, cu cel mai mic risc iatrogen spre deplina sa
satisfacţie”
c) După Avedis Donabedian3, calitatea serviciilor de sănătate reprezintă "acele îngrijiri
care se aşteaptă să maximizeze dimensiunea bunăstării pacienţilor, luând în considerare
echilibrul câştigurilor şi pierderilor aşteptate, care apar în toate etapele procesului îngrijirilor
de sănătate”.
2.1.2. Dimensiunile calităţii
Abordată ca şi concept, calitatea poate dezvolta trei dimensiuni, sub a căror incidenţă
se poate vorbi despre “asigurarea calităţii în sănătate” şi anume:
- calitatea ca structura reprezintă totalitatea caracteristicilor la un moment dat;
- calitatea ca proces reprezintă totalitatea procedurilor utilizate în procesul de
realizare a serviciului;
- calitatea ca rezultat reprezintă gradul de atingere a obiectivelor.
1
Aptitudinea reprezintă nivelul de încadrare, respectiv performanţa desfăşurării activităţilor specifice.
2
Capacitatea reprezintă varianta de încadrare sau nu într-un context, respectiv conformitatea cu anumite repere.
3
Donabedian, A. "Concepts of Health Care Quality: A Perspective" An Occasional Paper, institute of Medicine, National
Academy of Sciences, February 1976, Washington D. C. 16 pp.
15
Abordată ca şi elemente de răspuns la cerinţele actorilor interesaţi din sănătate, calitatea

apare ca o consecinţă a unghiurilor de vedere diferite din care abordează problema fiecare,
depinzând de interesul şi de nivelul de informare al fiecăruia dintre actori. Astfel:
- din punctul de vedere al profesionistului – serviciul de calitate îndeplineşte toate
cerinţele stabilite prin consens de către “profesioniştii de top”;
- din punctul de vedere al pacientului – serviciul de calitate este acela care-i satisface
aşteptările în funcţie de nivelul său de informare, privind posibilităţile sitemului;
- din punctul de vedere al terţului plătitor – serviciul de calitate satisface cerinţele privind
raportul cost / eficacitate;
- din punctul de vedere al guvernului – calitatea serviciilor medicale este dată de impactul
electoral pe care acestea le pot avea ca urmare a satisfacerii aşteptărilor populaţiei dar şi de
impactul cheltuililor asupra bugetului de stat;
Atât pentru practica medicală, cât şi pentru managementul sanitar au fost definite nouă
dimensiuni ale calităţii, ce formează baza furnizării serviciilor medicale:
- competenţa profesională – cunoştinţele / abilităţile / performanţa echipei medicale, ale
managerilor şi ale echipei de suport;
- accesibilitatea - furnizarea serviciilor de sănătate nu este restricţionată de bariere
geografice, sociale, culturale, organizaţionale sau economice;
- eficacitatea - procedurile şi tratamentul aplicat conduc la obţinerea rezultatelor dorite;
- eficienţa - acordarea îngrijirilor necesare, corespunzătoare, la costurile cele mai mici;
- relaţiile interpersonale - interacţiunea dintre furnizori, dintre furnizori şi pacienţi
(clienţi), dintre manageri, furnizori şi plătitori, precum şi între echipa de îngrijri şi comunitate;
- continuitatea - pacientul beneficiază de un set complet de servicii de sănătate de care are
nevoie, într-o ordine bine determinată, fără întrerupere, sau repetarea procedurilor de diagnostic
şi tratament;
- siguranţa - risc minim pentru pacient de complicaţii sau efecte adverse ale tratamentului
ori alte pericole legate de furnizarea serviciilor de sănătate;
- infrastructura fizică şi confortul - curăţenie, confort, intimitate şi alte aspecte importante
pentru pacienţi;
- alegerea - pe cât este posibil, clientul alege furnizorul, tipul de asigurare sau tratamentul;
16
Având în vedere cele trei dimensiuni fundamentale ale conceptului de calitate

prezentate în capitolul de introducere, calitatea îngrijirilor medicale are următoarele componente:
calitatea profesională, satisfacţia pacientului şi managementul calităţii totale.
Primul care a subliniat natura complexă a calităţii îngrijirilor medicale a fost
Donabedian, care însă a indicat existenţa a două componente: tehnică şi interpersonală
(Donabedian, 1980).
Calitatea îngrijirilor medicale
Calitatea tehnică / profesională
Calitatea tehnică a îngrijirilor medicale este raportată de obicei la competenţa tehnică,

respectarea protocoalelor clinice şi a ghidurilor de practică, folosirea măsurilor de control al
infecţiilor, informare şi consiliere, integrarea serviciilor de sănătate, management eficient. Existenţa
acesteia conduce către un mediu de muncă eficace şi eficient, rezultate pozitive ale tratamentului,
urmate de satisfacţia pacientului şi, nu în ultimul rând, de satisfacţia furnizorului.
Gradul satisfacţiei practicianului este legat de calitatea actului medical, dar derivă şi din
condiţiile în care îşi desfăşoară munca, iar existenţa satisfacţiei duce la creşterea performanţei. în
concluzie, acesta este un factor cauzal al nivelului calităţii îngrijirilor de sănătate, deci poate fi
folosit drept criteriu de evaluare a calităţii acestora.
Calitatea interpersonală / percepută de pacient / client
În mod obişnuit, pacienţii nu posedă abilitatea sau cunoştinţele necesare evaluării

competenţei tehnice a furnizorului sau a felului în care au fost folosite măsurile de control al
infecţiilor, dar ştiu cum se simt, cum au fost trataţi şi dacă nevoile, aşteptările le-au fost
îndeplinite. Ei se raportează adeseori la posibilitatea de a pune întrebări, şi pot aprecia un serviciu
medical ca fiind convenabil sau nu.
Existenţa acestei dimensiuni a calităţii conduce către: comportamente pozitive din partea
pacientului (acceptarea recomandărilor, complianţă crescută la tratament, continuitatea tratamentului,
scăderea ratei abandonării tratamentului etc), imagine pozitivă a serviciului de îngrijire şi, cel mai
important, satisfacţia clientului/pacientului. Uneori, clientul aşteaptă de la medic mai mult decât acesta
17
poate da. Alteori, clientul are o vedere rigidă şi tinde să opună rezistenţă la ceea ce el consideră drept o
imixtiune în probleme personale. De aceea, percepţia pacientului asupra sănătăţii este mai degrabă o
consecinţă decât un atribut al îngrijirilor de sănătate.
Privită de specialişti, satisfacţia pacientului este un element al sănătăţii psihologice care
influenţează rezultatele îngrijirilor şi impactul lor. Un pacient satisfăcut tinde să coopereze cu
medicul şi să accepte mai uşor recomandările acestuia. Satisfacţia pacientului influenţează
accesul la serviciile medicale - un client satisfăcut va reveni la medicul respectiv sau la unitatea
sanitară respectivă. Ne putem aştepta însă ca rezultatele evaluării satisfacţiei pacientului să fie
diferite de cele ale evaluării profesioniştilor. Aceasta se întâmplă deoarece pacientul se axează în
special pe relaţiile interpersonale pe care le percepe şi le poate evalua mai uşor, deşi sunt
subiective, spre deosebire de aspectele tehnice sau de specialitate pe care le poate evalua mai
greu.
In concluzie, evaluarea satisfacţiei pacientului reprezintă felul în care furnizorul vine în
întâmpinarea valorilor şi aşteptărilor pacienţilor.
Calitatea totală
Managementul Calităţii Totale (MCT), a treia dimensiune a calităţii, nu este un concept

nou, dar nu a fost încă pe deplin dezvoltat în sfera serviciilor medicale. Prin „calitate totală" se
înţelege atât calitatea serviciilor cât şi calitatea sistemului.
Managementul calităţii totale extinde conceptul managementului calităţii, înglobând atât
participarea cât şi motivarea tuturor membrilor organizaţiei.
Managementul calităţii totale este un model organizaţional care implică participare
generală în vederea planificării şi implementării unui proces de îmbunătăţire continuă a calităţii
ce depăşeşte aşteptările clienţilor. Acest model pleacă de la premisa că 90% din probleme sunt
probleme legate de proces, nu de personal.
Cele trei principii ale calităţii totale sunt:
- focalizarea pe client
- îmbunătăţirea continuă a calităţii
- lucrul în echipă.
18
2.2. Calitatea în sănătate
2.2.1. Serviciul de sănătate
Sistemul de sănătate ca şi ansamblu al elementelor sale componente, al mecanismelor

de acţiune şi interacţiune, se adresează pacientului ca beneficiar, furnizorului ca prestator,
autorităţii ca reglementator şi plătitor, exprimându-se în servicii de sănătate.
Serviciul de sănătate reprezintă un concept relativ similar, dar de amploare ceva mai
mare decât cel de serviciu medical, concept asumat şi chiar promovat de către toate organismele
internaţionale, care se defineşte ca şi “ansamblul de servicii efectuate în interiorul unui sistem de
sănătate şi care se adresează direct sau indirect pacientului, pentru îngrijirea (promovarea,
menţinerea, îmbunătăţirea, redarea) stării sale de sănătate”.
2.2.1.1. Componente şi abordare
Componentele majore ale unui serviciu de sănătate, pot fi clasificate după forma lor
raportată la pacient, astfel:
- Componenta directă – medicală (specifică sistemului de sănătate) şi care cuprinde
totalitatea serviciilor cu caracter medical adresate pacientului:
 consultaţii;
 investigaţii;
 tratamente;
 manevre specifice;
 consiliere de specialitate;
 transport medicalizat.
- Componenta indirectă – de suport (existentă în orice tip de sistem) şi care reuneşte
totalitatea serviciilor cu caracter nemedical adresate fie pacientului, fie componentei directe
(medicale):
 servicii hoteliere;
 informare;
 consiliere nespecifică;
19
 asistenţă tehnică (financiar-contabilă, juridică);

 administrarea resurselor (umane, materiale);
 transport;
Câteva dintre caracteristicile unui serviciu de sănătate, care conferă acestui tip de
serviciu un specific aparte, sunt:
- forma nematerială - nu se concretizează în bunuri;
- nestocabilitatea - nu poate fi păstrat pentru a fi utilizat ulterior;
- intangibilitatea - nu poate fi perceput fizic;
- coincidenţa în timp sau spaţiu a producerii şi consumului - prezenţa simultană a
prestatorului şi beneficiarului în acelaşi loc;
Din cauza acestor trăsături, servicul de sănătate reprezintă o zonă cu un grad mare de
subiectivism, dificil de evaluat în mod obiectiv, atât ca performanţă, cât şi ca eficienţă, necesitate
sau în timp real.
Din aceste motive, în piaţa serviciilor de sănătate se instalează rapid o mare asimetrie
informaţională şi comportamentală a diferiţilor actori participanţi, ceea ce determină creşterea
gradului de risc cu privire la toate aspectele care ţin de această piaţă. Principiul cererii şi ofertei
este puternic influenţat şi deviat mult de la o medie acceptabilă.
2.2.1.2. Reflexul de consum şi inflaţia de servicii
Reflexul de consum reprezintă una dintre consecinţele ofertei de servicii medicale, într-
un sistem de sănătate fundamentat pe conceptul social, în care „hazardul moral” pentru
consumatorul de servicii medicale este stimulat de accesul necondiţionat sau relativ puţin
condiţionat la servicii medicale. Calitatea de asigurat, care stabileşte o relaţie „furnizor –
pacient” între sistemul de sănătate şi populaţie este un alt element stimulativ al reflexului de
consum.
Reflexul de consum definit ca „servicii consumate suplimentar, în absenţa nevoii
efective de servicii”, deci pe componenta de cerere – pacient, conduce către „inflaţia de servicii”,
definită ca „servicii efectuate suplimentar, în absenţa nevoii efective de servicii”, deci pe
componenta ofertă – furnizor; această distorsiune a principiului cererii şi ofertei, care se
comportă inductiv, are consecinţe negative dintre cele mai variate, cea mai evidentă, deşi nu
20
singura determinantă, fiind reprezentată în România de către prabuşirea exagerată a tarifelor de

servicii din sistem.
2.2.1.3. Evoluţia mentalităţii
Evoluţia mentalităţii. Mentalitatea evoluează odată cu evoluţia socioeconomică şi

tehnologică. Ca urmare, pacientul devine:
- mai exigent;
- mai preocupat de calitatea îngrijirilor;
- mai conştient de drepturile sale;
- mai informat;
- mai educat;
Atitudinea pacientului faţă de serviciile publice, implicit cele pentru sănătate, se
schimbă:
- este mai puţin încrezător în ceea ce i se oferă;
- este mai revendicativ, nerăbător, la limita intoleranţei;
- încrederea spontană în sistemul de sănătate nu mai este o atitudine apriorică;
- doreşte probe privind rezultatele medicale, mai multe informaţii, mai multă libertate în
relaţia cu medicii şi unităţile medicale;
- cresc exigenţele privind siguranţa actului medical;
- schimbările se reflectă şi în evoluţia generală a societăţii;
- au apărut asociaţii ale pacienţilor, care sunt din ce în ce mai influente;
- pacientul devine mai mult client:
 este mai puţin înţelegător;
 mai puţin respectuos faţă de deciziile medicale;
 mai puţin fidel – fenomenul „migraţiei” medicale;
- puterea medicului faţă de pacient a scăzut;
- pacientul judecă pertinenţa prescripţiei şi calitatea îngrijirilor;
- creşte numărul celor care reclamă nemulţumiri privind practica medicală.
21
2.2.2. Mediatizarea în sănătate
Interesul media pentru problemele sănătăţii este în continuă creştere, vizând în special
senzaţionalul „faptul divers”. Populaţia este, sau de cele mai multe ori se crede că este, mai bine
informată. Mediatizarea poate determina:
- un efect pozitiv în sensul creşterii ineresului pentru propria sănătate;
- un efect profund nefavorabil – riscul de dezinformare în masă, cu toate consecinţele sale;
- erori şi disfuncţionalităţi ale sistemului amplificate exagerat;
- diseminarea de informaţii fals ştiinţifice sau nevalidate;
- descoperiri ştiinţifice prezentate ca fiind achiziţii recente revoluţionare, în plan diagnostic
sau terapeutic, care, în cel mai fericit caz, nu sunt, încă, decât căi de cercetare;
- risc de creştere a consumului nejustificat de servicii medicale cu efecte economice
nedorite, ca urmare a modificării aşteptărilor în urma unor astfel de infromaţii;
- mediatizarea şi vulgarizarea cunoştinţelor medicale, dă pacienţilor sentimentul „că ştiu”
şi le creşte nivelul de aşteptare faţă de sistemul de sănătate, de multe ori aceste aşteptări fiind
nerealiste, ca urmare a neînţelegerii informaţiei accesate, pe lipsa unui fond educaţional
corespunzător sau a însuşirii unor informaţii cvasi/pseudoştiinţifice;
- creşterea exigenţelor faţă de sistemul de sănătate, exigenţe care sunt legitime, atâta vreme
cât nu sunt deformate de exagerări sau înţelegeri greşite a unor aspecte ale îngrijirilor medicale.
Vezi campania „Spitalul dăunează grav sănătăţii” etc.
Faţă de toate aceste riscuri, unitatea medicală trebuie să-şi creeze un mecanism de
protecţie, care constă în dezvoltarea unor proceduri de comunicare care să limiteze posibilitatea
de a se tramsmite informaţii deformate despre acitivtatea sa. Câteva sugestii ar putea să fie de
folos celor interesaţi:
- satisfaceţi nevoia de informaţii a presei prin organizarea cât mai frecventă a
conferinţelor de presă;
- pregătiţi conferinţele de presă cu informaţii formulate încât să poată constitui ştiri. Nu
este foarte greu. Prezentaţi aspecte din activitatea dumneavoastră comparativ cu diferite etape ale
evoluţiei spitalului. Exemplu:
 numărul de internări prin boala X a crescut / scăzut faţă de anul / anii anteriori cu atât...
 numărul de examene radiologice a crescut / scăzut faţă de anul / anii anteriori cu atât...
 în luna acesata s-au prezentat în urgenţă N1 cazuri cu bola X, N2 cazuri cu boala Y etc.
22
 Nu uitaţi să daţi şi o explicaţie evenimentului prezentat.

 Stabiliţi reguli privind comunicarea de informaţii din spital pentru a evita ca persoane
care nu au abilitatea de a cominica să dea iformaţii care pot fi deformate.
 Alegeţi şi instruiţi bine purtătorul de cuvânt.
 Veniţi în întâmpinarea presei atunci când se întâmplă un eveniment notoriu, mai ales
dacă este negativ, pentru a evita interpretările eronate sau răuvoitoare.
 Când o situaţie este neclară menţineţi presa lângă dumneavoastră menţionând că
informaţia completă va fi dată din moment în moment, adică imediat ce veţi dispune de
suficiente date.
 Purtătorul de cuvânt trebuie să aibă o relaţie bună cu presa.
 În situaţii neclare managerul nu trebuie să facă declaraţii. Purtătorul de cuvânt poate
greşi pentru că vine managerul şi corectează. Dacă greşeşete managerul nu mai are cine corecta.
2.3. Siguranța pacientului
2.3.1. Legislaţie specifică domeniului sanitar
1. Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătăţii

Articolul 218
(2) Asiguraţii au următoarele drepturi:
m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele, în special în ceea ce priveşte
diagnosticul şi tratamentul;
n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor medicale;
2. Legea nr. 46 / 2004 - Legea drepturilor pacientului
CAPITOLUL 4
Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului
Articolul 21. Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor,
diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul
acestuia.
Articolul 22. Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care
pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
23
Articolul 23. În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii
medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai
este obligatorie.
Articolul 24. Pacientul are acces la datele medicale personale.
Articolul 25.
(1) Orice amestec în viata privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia
cazurilor în care aceasta imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile
acordate şi numai cu consimţământul pacientului.
(1) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine
sau pentru sănătatea publică.
Legislaţia specifică domeniului sanitar, instituie obligaţia garantării confidenţialitatii
datelor care privesc asiguraţii, pacienţii şi necesită a fi interpretată şi aplicată prin coroborarea cu
toate actele normative care reglementează atât la nivel european cât şi pe plan intern această
temă.
2.3.2. Reguli generale
Datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrării trebuie sa fie:

a) prelucrate cu buna-credinţă;
b) colectate în scopuri determinate, explicite şi legitime; prelucrarea ulterioară a datelor cu
caracter personal în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică nu va fi considerată
incompatibilă cu scopul colectării dacă se efectuează cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi,
inclusiv a celor care privesc efectuarea notificării către autoritatea de supraveghere, precum şi cu
respectarea garanţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele
care reglementează activitatea statistică ori cercetarea istorica sau ştiinţifică;
c) adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate şi
ulterior prelucrate;
d) exacte şi, dacă este cazul, actualizate; în acest scop se vor lua măsurile necesare pentru
ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care sunt colectate şi
pentru care vor fi ulterior prelucrate, sa fie şterse sau rectificate;
24
e) stocate într-o formă care să permită identificare strict pe durata necesară realizării
scopurilor în care datele sunt colectate şi în care vor fi ulterior prelucrate; stocarea datelor pe o
durata mai mare decât cea menţionată, în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, se
va face cu respectarea garanţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute în
normele care reglementează aceste domenii, şi numai pentru perioada necesară realizării acestor
scopuri;
2.3.3. Reguli speciale
Prelucrarea datelor cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de

convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenenţa sindicală,
precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viaţa sexuală este
interzisă.
Prin excepţie, prevederile de mai sus nu se aplică în următoarele cazuri:
a) când persoana vizată şi-a dat în mod expres consimţământul pentru o astfel de
prelucrare;
b) când prelucrarea este necesară în scopul respectării obligaţiilor sau drepturilor specifice
ale operatorului în domeniul dreptului muncii, cu respectarea garanţiilor prevăzute de lege; o
eventuală dezvaluire către un terţ a datelor prelucrate poate fi efectuată numai dacă există o
obligaţie legală a operatorului în acest sens sau dacă persoana vizată a consimţit expres la această
dezvaluire;
c) când prelucrarea este necesară pentru protecţia vieţii, integrităţii fizice sau a sănătăţii
persoanei vizate ori a altei persoane, în cazul în care persoana vizată se află în incapacitate fizica
sau juridică de a-şi da consimţământul;
d) când prelucrarea este efectuată în cadrul activităţilor sale legitime de către o fundaţie,
asociaţie sau de către orice altă organizaţie cu scop nelucrativ şi cu specific politic, filozofic,
religios ori sindical, cu condiţia ca persoana vizată sa fie membră a acestei organizaţii sau să
întreţină cu aceasta, în mod regulat, relaţii care privesc specificul activităţii organizaţiei şi ca
datele sa nu fie dezvăluite unor terţi fără consimţământul persoanei vizate;
e) când prelucrarea se referă la date făcute publice în mod manifest de către persoana
vizată;
25
f) când prelucrarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în
justiţie;
g) când prelucrarea este necesară în scopuri de medicina preventivă, de stabilire a
diagnosticelor medicale, de administrare a unor îngrijiri sau tratamente medicale pentru persoana
vizată ori de gestionare a serviciilor de sănătate care acţionează în interesul persoanei vizate, cu
condiţia ca prelucrarea datelor respective sa fie efectuată de către ori sub supravegherea unui
cadru medical supus secretului profesional sau de către ori sub supravegherea unei alte persoane
supuse unei obligaţii echivalente în ceea ce priveşte secretul;
h) când legea prevede în mod expres aceasta în scopul protejării unui interes public
important, cu condiţia ca prelucrarea să se efectueze cu respectarea drepturilor persoanei vizate şi
a celorlalte garanţii prevăzute de prezenta lege.
Excepţiile prezentate nu aduc atingere dispoziţiilor legale care reglementează obligaţia
autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată.
2.3.4. Consimţământul persoanei ale cărei date personale sunt prelucrate
Consimţământul persoanei vizate reprezintă condiţia de legitimitate a prelucrării datelor

cu caracter personal. Aşadar, prelucrările de date cu caracter personal nu pot fi efectuate decât
dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în mod exepres şi neechivoc.
În conformitate cu prevederile art. 5 din Legea 677 / 2001 orice prelucrare de date cu
caracter personal, poate fi efectuată numai dacă persoana şi-a dat consimţământul pentru acea
prelucrare. Facem precizarea că prin excepţie de la această regulă, consimţământul persoanei
vizate nu este cerut în următoarele cazuri:
a) când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract la
care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înaintea
încheierii unui contract sau antecontract;
b) când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii
persoanei vizate ori a unei alte persoane amenintate;
c) când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a
operatorului;
26
d) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes
public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este investit
operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele;
e) când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului
sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes sa nu prejudicieze
interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate;
f) când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului, conform
legii;
g) când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau
ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării.
2.4. Consideraţii privind strict domeniul sănătăţii
In afara cazurilor care exced regulii de bază, conform careia prelucrarea datelor cu
caracter personal este interzisă, legiuitorul prin art.7 lit. g) şi art. 9, din Legea 677/2001,
reglementează cazurile şi condiţiile în care se poate face prelucrarea datelor privind starea de
sănătate şi anume:
- când prelucrarea este necesară în scopuri de medicina preventivă, de stabilire a
diagnosticelor medicale, de administrare a unor îngrijiri sau tratamente medicale pentru persoana
vizată ori de gestionare a serviciilor de sănătate care acţionează în interesul persoanei vizate, cu
condiţia ca prelucrarea datelor respective să fie efectuate de către ori sub supravegherea unui
cadru medical supus secretului profesional sau de către, ori sub supravegherea unei alte persoane
supuse unei obligaţii echivalente în ceea ce priveşte secretul;
- situaţia în care prelucrarea este necesară pentru protecţia sănătăţii publice;
În această situaţie, prelucrarea datelor privind starea de sănătate poate fi efectuată numai
de către ori sub supravegherea unui cadru medical, cu condiţia respectării secretului profesional,
cu excepţia situaţiei în care persoana vizată şi-a dat în scris şi în mod neechivoc consimţământul
atâta timp cât acest consimţământ nu a fost retras.
Cadrele medicale, instituţiile de sănătate şi personalul medical al acestora pot prelucra
date cu caracter personal referitoare la starea de sănătate, fără autorizaţia autorităţii de
supraveghere, numai dacă prelucrarea este necesară pentru protejarea vieţii, integrităţii fizice sau
sănătăţii persoanei vizate.
27
Totodată, în situaţia în care persoana vizată se află în imposibilitatea de a-şi da

consimţământul sau refuză acordarea acestuia în vederea prelucrării datelor sale personale, în
special a celor privind starea de sănătate şi ţinând cont de faptul că dreptul fundamental la viaţă
intimă, familială şi privată poate fi restrâns în scopul realizării unor interese publice, precum
protejarea sănătăţii publice, sau în scopul protejării vieţii, integrităţii fizice ori sănătăţii altei
persoane decât persoana vizată, prelucrarea datelor cu caracter personal este permisa după ce
operatorul solicită în prealabil autorizaţia autorităţii de supraveghere.
Prelucrarea datelor cu caracter personal în afară limitelor prevăzute în autorizaţie este
interzisă.
Cu excepţia motivelor de urgenta, A.N.S.P.D.C.P. emite autorizaţia numai după ce a
consultat Colegiul Medicilor din România.
Regulă: datele cu caracter personal privind starea de sănătate pot fi colectate numai de
la persoana vizată.
Excepţie: aceste date pot fi colectate şi din alte surse numai în măsura în care este
necesar pentru a nu compromite scopurile prelucrării, iar persoana vizată nu vrea ori nu le poate
furniza.
28
CAPITOLUL 3: MANAGEMENTUL CALITĂȚII SERVICIILOR DE

ÎNGRIJIRE
Soluţia problemelor din sănătate o constituie managementul calităţii serviciilor de

sănătate. La proiectarea unui sistem de management adecvat trebuie să se ia în considerare:
- caracterul public al serviciilor de sănătate;
- mediul în care se desfăşoara activitatea;
Caracterul public al serviciilor medicale
Indiferent de forma de proprietate a furnizorului, serviciile medicale au un caracter

public deoarece:
 trebuie să raspundă nevoilor de sănătate ale populaţiei;
 oferta să fie concordantă cu nevoia;
 trebuie să asigure accesul la servicii;
 cauze care limitează accesul:
 distribuţia teritorială a resurselor;
 mărimea costurilor directe;
Mediul în care se desfăşoară activitatea
Ca urmare a dezvoltării pieţei serviciilor medicale şi a furnizării acestora în sistem de

asigurări:
 pacientul devine consumator şi se interesează de serviciile medicale, selectează furnizorii;
 furnizorii de servicii lucrează din ce în ce mai mult într-un mediu concurenţial;
 nivelul aşteptarilor pacienţilor în raport cu posibilităţile practicii medicale creşte
proporţional cu nivelul şi calitatea informării acestora;
3.1. Funcţiile managementului calităţii
Funcţiile managementului sunt acele funcţii pe care le îndeplinesc managerii pentru a

atinge obiectivele organizaţiei lor, prin utilizarea resurselor umane sau de altă natură.
29
În mod tradiţional, aceste funcţii sunt descrise astfel:

 Planificarea calităţii
o planificarea are ca scop principal efectuarea serviciilor medicale care să fie conforme
cerinţelor pacienţilor.
Definiţii şi clasificare
 ansamblul proceselor prin intermediul cărora se determină principalele obiective în

domeniul calităţii, precum şi resursele şi mijloacele necesare realizării lor;
 prin planificarea strategică sunt formulate principiile de bază, orientările generale ale
unităţii în domeniul calităţii. Acestea se regăsesc în politica privind calitatea;
Planificarea externă a calităţii are ca scop identificarea grupului ţintă (pacienţilor) şi
stabilirea cerinţelor acestora;
Planificarea internă a calităţii urmăreşte transpunerea aşteptărilor pacienţilor în
caracteristicile serviciilor pentru sănătate.
 Organizarea activităţilor referitoare la calitate

o Funcţia de organizare a managementului calităţii defineşte ansamblul activităţilor
desfăşurate în unitatea medicală pentru realizarea obiectivelor stabilite în domeniul calităţii:
 determinarea structurilor administrative;
 afectarea resurselor;
 aplicarea sistemelor şi metodelor care vor permite realizarea calităţii propuse.
 Coordonarea activităţilor referitoare la calitate

o Asigurarea unei coordonări eficiente este condiţionată de existenţa unei comunicări
adecvate în toate procesele corespunzătoare managementului calităţii.
o axiome:
 nu se poate conduce fără a comunica;
 comunicarea se desfăşoară:
 biunivoc;
 procedural;
 responzabilizat;
30
 Antrenarea personalului pentru realizarea obiectivelor referitoare la calitate

o funcţia de antrenare se referă la totalitatea proceselor prin care personalul unităţii
medicale este atras şi determinat să participe la realizarea obiectivelor planificate în domeniul
calităţii, luând în considerare factorii motivaţionali;
o antrenarea are un pronunţat caracter operaţional, baza ei reprezentând-o motivarea
prin implicarea personalului, astfel încât, într-un climat de consens şi de armonie socială, fiecare
angajat să poată avea iniţiative personale sau colective şi să lucreze cu plăcere;
 Ţinerea sub control a calităţii

o Ţinerea sub control a calităţii înseamnă reducerea abaterii faţă de nivelul prescris.
 se compară în acest scop, valorile determinate ale caracteristicilor de calitate cu
specificaţiile (standardele);
 se stabilesc măsurile corective necesare pe întregul flux de acordare a serviciilor
medicale;
o Supravegherea calităţii - în scopul asigurării că cerinţele specificate sunt satisfacute.
o Inspecţia şi verificarea calităţii - se măsoară, se examinează, caracteristicile unei
activităţi sau intervenţii şi se compară rezultatul cu cerinţele specificate.
o Auditul calităţii este definit ca reprezentând o examinare sistematică şi independentă,
efectuată pentru a determina dacă :
 activitaţile şi rezultatele referitoare la calitate corespund dispoziţiilor prestabilite;
 aceste dispoziţii sunt efectiv implementate şi capabile să atingă obiectivele.
o Analiza sistemului calităţii efectuată de conducere - reprezintă evaluarea oficială, de
către conducerea intreprinderii la nivelul cel mai înalt (top management), a stării şi
compatibilităţii sistemului calităţii cu politica sa în acest domeniu.
 Asigurarea calităţii
o Se referă la ansamblul activităţilor preventive, prin care se urmăreste, să se asigure
obţinerea rezultatelor la nivelul dorit.
o Vizează, concomitent, realizarea unor obiective interne şi externe.
 asigurarea internă a calităţii reprezintă activităţile desfăşurate pentru a da încredere
conducerii unităţii că va fi obţinută calitatea propusă

31
 asigurarea externă a calităţii reprezintă activităţile desfăşurate în scopul de a da

încredere populaţiei asistate
3.2. Specificul managementului calităţii - Îmbunătăţirea calităţii
o Îmbunătăţirea calităţii este considerată cea mai importantă funcţie a managementului

calităţii.
 procesele corespunzătoare acestei funcţii trebuie să asigure:
 eliminarea pierderilor cauzate de problemele ”cronice” ale calităţii;
 obținerea unor performanţe superioare nivelurilor prevăzute în standarde;
o Dezideratul acestei funcţii trebuie să-l constituie, prin urmare, realizarea unui nivel al
calităţii, superior celui planificat.
o Funcţia vizează toate activităţile desfăşurate, în fiecare dintre etapele traseului
pacientului, în vederea îmbunătăţirii performanţelor tuturor proceselor şi rezultatelor acestor
procese.
 încurajarea şi menţinerea unui stil de management, favorabil îmbunătăţirii;
 promovarea valorilor, atitudinilor şi comportamentelor care stimuleaza îmbunătăţirea;
 stabilirea unor obiective clare privind îmbunătăţirea calităţii;
 încurajarea unei comunicări reale şi a muncii în echipă;
 recunoaşterea succeselor şi a realizărilor;
 formarea şi educarea în spiritul îmbunătăţirii;
 managementul clinic al spitalului;
o Scopul – evitarea subcalităţii şi a supracalităţii, ineficacităţii, ineficienţei, obţinerea
unui grad de satisfacţie foarte bun, creşterea eficacităţii intervenţiilor medicale, reducerea
cheltuielilor ineficiente.
Obiective
 reducerea perioadei de internare:
 internarea planificată,
 planificarea intervenţiilor medicale înainte de internare,
 pregătirea în ambulator în vederea internării,
 evitarea întreruperilor unor activităţi:
 asigurarea aprovizionării continui cu consumabile,
32
 asigurarea service-ului pentru tehnologia medicală,

 asigurarea controlului metrologic,
 reducerea internărilor nejustificate:
 stabilirea criteriilor de internare,
 proceduri de control al respectării criteriilor de internare,
 reducerea cheltuielilor determinate de erori tehnice în utilizarea aparaturii:
 instruirea personalului cu privire la modul de funcţionare şi de utilizare a aparaturii,
 elaborarea de proceduri de lucru,
 proceduri de control al calităţii,
 reducerea repetării nejustificate a investigaţiilor:
 protocoale diagnostice cu justificarea prescrierii investigaţiilor,
 recunoaşterea rezultateor investigaţiilor efectuate în altă unitate medicală, pe baza
îndeplinirii unor cerinţe care să confere încredere (acreditare, cotrol intern şi extern
de calitate etc.),
 procedură de justificarea a abaterilor de la protocoalele de diagnostic,
 reducerea complicaţiilor, incidentelor şi accidentelor:
 combaterea infecţiilor nosocomiale,
 proceduri de verificare a siguranţei funcţionării aparaturii,
 proceduri de lucru pentru intervenţiile cu risc,
 reducerea intervenţiilor medicale ineficace sau inadecvate:
 protocoale terapeutice,
 procedură în cazul abaterilor de la protocoale,
 satisfacerea aşteptărilor pacienţilor în ce priveşte informarea, siguranţa şi relaţia cu
personalul medical;
 Proceduri privind informarea pacientului cu privire la aşteptările sale privind:
 scopul internării,
 posibilităţile rezolvării problemelor sale de sănătate,
 riscurile intervenţiilor medicale – consimţământul informat,
 riscurile internării,
 condiţiile de internare,
 obligaţiile sale pe perioada internării,
 modul de adresare şi limitele realţionale dintre personalul medical şi pacienţi,
33
 criteriile care definesc calitatea îngrijirilor medicale se referă la:

 competenţele profesionale şi tehnice,
 accesibilitatea,
 eficacitatea,
 eficienţa,
 relaţiile interpersonale,
 continuitatea,
 siguranţa,
 infrastructura fizică şi confortul,
 alegerea liberă a furnizorului,
3.3. Standardizarea în domeniul sănătăţii
Principii privind standardizarea
 pentru a genera încredere în capabilitatea unei instituţii (organizaţii) de a furniza produse

(servicii) de calitate este necesar ca fiecare să-şi dezvolte propriul său sistem de asigurare a
calităţii sau sistem de management al calităţii (SMC);
 prin implementarea unui SMC şi certificarea de terţă parte, credibilitatea organizaţiei
poate spori substanţial;
 evaluarea conformităţii se poate face fie în scopul acceptării/respingerii unui produs /
serviciu („inspecţie”) - cu sau fără atestarea în scris a conformităţii acelui produs / serviciu cu
standardul avut în vedere („certificare”) – fie în scopul atestării în scris a conformităţii unei
organizaţii cu un anumit standard („acreditare”);
 un rol important în acest scop revine diferitelor categorii de standarde utilizate ca
referenţial pentru ceea ce se face şi cum se face în respectiva organizaţie;
Standardul reprezintă un REFERENŢIAL ce este deosebit de util în procesul de
evaluare a conformităţii caracteristicilor unui proces / produs / serviciu sau organizaţii /
persoane, etc. cu cerinţele unui anumit standard, în scopul determinării calităţii procesului /
produsului / serviciului respectiv, sau organizaţiei / persoanei respective.
 actul medical nu poate fi standardizat în nici un caz; acesta ţine de o relaţie specială
medic-pacient, cu o componentă, mai mare sau mai mică, de afectivitate, nestandardizată;
34
 pot fi standardizate:
 mijloacele tehnice – dispozitivele medicale,
 organizarea,
 logistica,
 securitatrea şi igiena, achiziţiile, gestiunea resurselor umane,
 documentele,
35
CAPITOLUL 4: IMPLEMENTAREA SISTEMELOR DE ASIGURARE A

CALITĂŢII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE
Un sistem de asigurare a calităţii oferă încrederea că cerinţele referitoare la calitate vor

fi îndeplinite. Se aplică la nivelul:
 sistemului de furnizare a serviciilor medicale (a îngrijirilor pentru sănătate);
 unităţilor furnizoare de servcii medicale;
4.1. Asigurarea calităţii serviciilor la nivelul sistemului de îngrijiri pentru sănătate
Pentru asigurarea calităţii este necesară existenţa standardelor, a actelor nomative, care
stabilesc cerinţele, adoptate şi recunoscute la nivel naţional de către autorităţile competente,
existenţa cadrului legislativ şi existenţa infrastructurii de acreditare şi certificare a conformităţii.
Pentru sistemul de sănătate există acte normative privind obligaţia asigurării protecţiei
„consumatorului de servicii medicale”, responsabilitatea revenind Ministerului Sănătăţii, CNAS
şi CoNAS.
Obligatiile CNAS în asigurarea calităţii serviciilor (Legea 95/2006)
ART. 238 Asigurarea calităţii serviciilor din pachetul de bază pentru asiguraţi
revine CNAS prin respectarea următoarelor măsuri:
a) acceptarea încheierii de contracte numai cu furnizori autorizaţi şi evaluaţi conform legii;
b) existenţa unui sistem informaţional corespunzător asigurării unei evidenţe primare
privind diagnosticul şi terapia aplicată;
c) respectarea de către furnizori a criteriilor de calitate a asistenţei medicale şi
stomatologice, elaborate de către Ministerul Sănătăţii şi CNAS;
d) utilizarea pentru tratamentul afecţiunilor numai a medicamentelor din Nomenclatorul de
produse medicamentoase de uz uman;
e) utilizarea materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale autorizate, conform legii.
36
Obligatiile MS în asigurarea calităţii serviciilor (Legea 95/2006)
ART. 239
(1) Criteriile privind calitatea asistenţei medicale acordate asiguraţilor se elaborează de
Ministerul Sănătăţii şi CNAS şi se referă la diagnostic şi tratamentul medico-chirurgical şi
stomatologic.
(2) Criteriile sunt obligatorii pentru toţi furnizorii de servicii medicale care au încheiat
contracte cu casele de asigurări.
ART. 240 În vederea respectării calităţii serviciilor medicale furnizate asiguraţilor,
CNAS şi casele de asigurări organizează controlul activităţii medicale pe baza criteriilor
prevăzute la art. 238 şi 239.
Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor
ART. 175
(2) Acreditarea garanteaza faptul ca spitalele functioneaza la standardele stabilite
potrivit prezentului titlu, privind acordarea serviciilor medicale si conexe actului medical,
certificand calitatea serviciilor de sanatate in conformitate cu clasificarea spitalelor, pe categorii
de acreditare.
ART. 176
(1) Procedurile, standardele si metodologia de acreditare se elaboreaza de catre Comisia
Nationala de Acreditare a Spitalelor si se aproba prin ordin al ministrului sanatatii.
Acreditarea
Acreditarea este o metodă din ce în ce mai agreată de evaluare a calităţii serviciilor

furnizate de o persoană sau de un grup. In cazul serviciilor de sănătate, acreditarea oferă un
sistem complex de apreciere din exterior, avand 3 mari obiective:
 să ofere siguranţă populaţiei în legatură cu serviciile acreditate, printr-un proces
cuprinzător şi o decizie corectă;
 să ofere informaţii corecte despre performanţa serviciului acreditat tuturor părţilor
interesate, inclusiv populaţiei;
37
 să conţină un proces care să stimuleze şi să motiveze organizatiile şi pe practicieni în

activitatea lor îndreptată spre satisfactia populaţiei, printr-o înalta calitate a serviciilor lor;
Acreditarea este un program voluntar operat de către o organizaţie cel mai adesea
nonguvernamentală interesată de calitatea îngrijirilor oferite de către instituţiile medico-sanitare.
În România există două organizaţii care fac acreditare în domeniul serviciilor medicale.
 o organizaţie neguvernamentală, RENAR 4, care este numit prin lege organismul naţional
de acreditare, cu competenţe în toate domeniile. În domeniul sănătăţii aceasta are competenţă în
acreditarea laboratoarelor de analize medicale conform standardului ISO 15189;
 o organizaţie guvernamentală, CoNAS 5, cu competenţă în acreditarea spitalelor;
Pentru celelalte categorii de servicii medicale nu există organisme competente de
certificare sau acreditare specifice. Se poate implementa sistemul de management al calităţii şi
certifica conform standardului ISO 9001 prin orice organism de certificare acreditat RENAR sau
de către un alt organism de acreditare internaţional. Se preconizează înfiinţarea unui organism
naţional ANCIS, competent să asigure implementarea unui sistem de calitate la toate nivelurile,
care să includă şi CoNAS, cum s-a prezentat mai sus.
Scopul acreditării
Finalitatea procesului de acreditare constă în creşterea calităţii serviciilor medicale şi a

satisfacţiei pacientului şi a familiei lui. Acreditarea îşi propune:
 să stabilească nivelul calităţii îngrijirilor acordate de o instituţie medicală;
 să anticipeze dacă instituţia în cauza, va oferi îngrijiri de o calitate acceptabilă în viitor;
 să crească oferta de îngrijiri a instituţiei;
 să recunoască, atât în cadrul instituţiei cât şi fată de populaţie, că aceasta oferă îngrijiri de
sănătate cel puţin la un nivel acceptabil de calitate şi că sunt pe cale să-şi îmbunătăţească
activitatea;
Acreditarea se bazează pe standarde stimulative, care sunt superioare ca cerinţă faţă de
standardele legale minime. In plus faţă de aceste norme se adaugă tendinţa instituţiei de a-şi
îmbunătăţi activitatea spre dimensiunile variate ale performanţei.
4
Asociaţia de Acreditare din România - Organismul Naţional de Acreditare, http://www.renar.ro/ro/
5
Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor, http://www.conas.gov.ro/
38
Acreditarea este o necesitate deoarece:

 stimulează îmbunătăţirea îngrijirii pacientului prin:
 creşterea calităţii actului medical;
 îmbunătăţirea înregistrarilor medicale;
 eficientizarea actului medical;
 restructurarea spitalului.
 creşte încrederea comunităţii în serviciile medicale;
 sprijină educarea personalului;
 este solicitată de terţii plătitori;
 favorizează accesul pe piaţa asigurărilor (publice sau private);
 stimulează preocuparea spitalelor pentru creşterea calităţii;
 permite ierarhizarea spitalelor pe criterii de calitate.
4.1.1 Instrumentarea sistemului de management al calității în sănătate
În domeniul produselor, respectiv:

 dispozitive medicale;
 medicamente – infrastructura este reprezentată de Agenţia Naaţională a Medicamentului
şi Dispozitivelor Medicale (ANMDM), rezultată din reunirea în 2010 a Agenţiei Naţionale a
Medicamentului (ANM) cu Oficiul Naţional de Tehnică şi Dispozitive Medicale (OTDM).
În domenul serviciilor de sănătate:
 în 2002 s-a înfiinţat în cadrul CNAS o direcţie de acreditare care a elaborat şi aplicat
primele reglementari referitoare la calitate;
 în 2006 s-a înfiinţat Comisia Naţională de Evaluare (Ordinul 1211 / 325 din octombrie
2006);
 s-au înfiinţat organisme de certificare a conformităţii ca organizatii private;
 au fost certificaţi unii furnizori de servicii medicale pentru sistemul de management al
calităţii;
 au fost acreditate de catre RENAR laboratoarele de analize medicale asimilându-le
laboratoarelor de încercări;
39
 în sistemul de asigurări de sănătate a început, stimularea introducerii unor mecanisme de

control al calităţii, apoi condiţionarea contractării serviciilor medicale de existenţa acestor
mecanisme;
 în 2008 s-a înfiinţat Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor:
 s-au elaborate standardele;
 a demarat procesul de acreditare;
Acte normative în vigoare referitoare la calitatea serviciilor medicale:
 ORDIN Nr. 315 din 5 aprilie 2005 privind aprobarea Procedurii de notificare a
administratorilor de scheme de intercomparare laboratoare de analize medicale;
 ORDIN Nr. 411 / 158 din 14 aprilie 2006 privind aprobarea Criteriilor de selecţie a
furnizorilor de servicii medicale paraclinice - laboratoare de analize medicale, precum şi a
Metodologiei de evaluare a furnizorilor de investigaţii medicale paraclinice - analize medicale de
laborator;
 ORDIN Nr. 412 / 159 din 14 aprilie 2006 privind aprobarea Criteriilor de selecţie a
furnizorilor de investigaţii medicale paraclinice - radiologie şi imagistică medicală, precum şi a
Metodologiei de evaluare a furnizorilor de investigaţii medicale paraclinice - radiologie şi
imagistică medicală;
 ORDIN Nr. 456 / 618 din 11 mai 2006 pentru modificarea anexei la Ordinul ministrului
mediului şi gospodăririi apelor şi al ministrului sănătăţii nr. 698/940/2005 privind aprobarea
Criteriilor de evaluare a echipamentelor de neutralizare prin sterilizare termică a deşeurilor
rezultate din activitatea medicală;
 ORDIN Nr. 1149 din 29 iunie 2007 pentru aprobarea Normelor privind înfiinţarea şi
autorizarea punctelor externe de recoltare ale laboratoarelor care efectuează analize medicale în
regim ambulatoriu, precum şi a condiţiilor de organizare şi funcţionare a acestora;
 ORDIN Nr. 792 din 29 iunie 2006privind desfăşurarea procedurii de investigaţie clinică
şi a procedurii de evaluare a performanţei pentru dispozitivele medicale;
 ORDIN Nr. 1301 din 20 iulie 2007 pentru aprobarea Normelor privind funcţionarea
laboratoarelor de analize medicale;
 ORDIN Nr. 439 / 192 din 21 aprilie 2006 privind modificarea şi completarea Ordinului
ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr.
412/159/2006 privind aprobarea Criteriilor de selecţie a furnizorilor de investigaţii medicale
40
paraclinice - radiologie şi imagistică medicală, precum şi a Metodologiei de evaluare a

furnizorilor de investigaţii medicale paraclinice - radiologie şi imagistică medicală;
 ORDIN Nr. 1211 / 325 din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea regulamentelor de
organizare şi funcţionare a comisiei naţionale, a subcomisiilor naţionale şi comisiilor de evaluare
a furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale, de medicamente şi materiale
sanitare, a standardelor de evaluare, precum şi a normelor metodologice.
4.1.2 Introducerea sistemului de management al calităţii la nivelul unei unităţi

medicale
Introducerea sistemului de management al calităţii la nivelul unei unităţi medicale,

presupune următoarele:
1. Odată numit responsabilul cu managementul calităţii (RMC) acesta trebuie să verifice
îndeplinirea unor aspecte formale de către managerul unităţii:
 exitenţa deciziei de implementare a managementului calităţii;
 exitenţa deciziei de numire a nucleului de calitate (NC) şi a RMC;
 exitenţa deciziei de numire a comitetului de coordonare a sistemului de management al
calităţi format din toţi factorii cu responsabiltăţi în conducere în cadrul unităţii;
2. Stabilirea procedurii de diseminare a deciziilor conducerii şi ale nucleului de calitate
3. Stabilirea responsabilităţilor în cadrul nucleului de calitate privind:
a) analiza standardelor şi identificarea cerinţelor care se aplică în unitatea medicală şi
asocierea acestora cu structurile în care se aplică,
b) identificarea procedurilor cerute de standard,
c) analiza situaţiei actuale a unităţii,
d) evaluarea nivelului de conformitate,
e) iniţierea elaborării planului strategic, conform cu cerinţele din standard,
f) evaluarea nivelului de conformitate cu cerinţele din standard,
g) evaluarea necesarului de resurse pentru atingerea conformităţii,
4. Repartizarea membrilor NC pentru a răspunde de implementarea sistemului de
management al calităţii în vederea:
a) pregătirii personalului pentru a fi implicat în procesul de implementare şi creştere
continua a calităţii având următoarele obiective:
41
 motivarea personalului prin înţelegerea conceptului de calitate şi a beneficiilor

implentării acestuia. introducerea unui sitem de calitate nu trebuie percepută ca pe o corvoadă
suplimentară ci ca o modalitate de a lucra mai bine, mai în siguranţă având o mai mare satisfacţie
de pe urma unei munci bine făcute.
 invăţarea modului de elaborare şi implementare a unei proceduri
 identificarea procedurilor necesare îmbunătăţirii activităţii
 stabilirea grupurilor de lucru, a responsabilităţilor şi termenelor de realizare a
procedurilor stabilite
b) colectarea, analiza şi supunerea spre aprobare a procedurilor operaţionale elaborate,
sectoriale (aplicabile în interiorul secţilor şi comparimentelor) şi transsectoriale (aplicabile în
realţiile dintre structuirle unităţii),
c) diseminarea şi lansarea aplicării acestora după ce au fost aprobate şi înregistrate
corspunzător,
d) implementarea acestora pentru un interval de minimum trei luni şi evaluarea rezultatelor
obţinute,
e) dacă este cazul se corectează deficienţele identificate, după care urmează aplicarea din
nou a procedurilor revizuite,
f) autoevaluarea conformităţii cu standardele de acreditare,
42
CAPITOLUL 5: RESURSELE UMANE ȘI STRATEGIILE DE RECRUTARE

DE PERSONAL
5.1. Rolul și importanța resurselor umane în sănătate
Resursele umane din sănătate constituie una din cele mai importante şi mai costisitoare
resurse din acest sector, ele determinând utilizarea celorlalte resurse.
Forţa de munca din sistemul de sănătate este mare, diversă şi cuprinde profesii
specifice. Din acest motiv o forţă de muncă motivată şi adecvat pregătită este un element de bază
pentru furnizarea de servicii de sănătate de bună calitate, eficiente şi care să răspundă pe deplin
aşteptărilor pacienţilor.
Principalele scopuri ale MRU din sistemul sanitar privesc mobilizarea, motivarea şi
dezvoltarea capacităţilor personalului. În acest sens, problemele care apar în faţa MRU din
sănătate la ora actuală sunt:
 lipsa de motivare a personalului
 utilizarea ineficientă a personalului
 productivitatea scăzută a personalului
 pregătire inadecvată a personalului
 proasta distribuţie a personalului
Pentru rezolvarea acestor probleme au fost propuse strategii de îmbunătăţire a MRU
care cuprind:
 dezvoltarea infrastructurii de management,
 furnizarea de informaţii şi efectuarea de cercetări în domeniul resurselor umane din
sănătate
 o mai bună formare a managerilor din sănătate
5.1.1. Procesul de planificare a resurselor umane
Planificarea resurselor umane constituie una dintre activităţile de primă importanţă

pentru managementul resurselor umane. (dispunerea de angajaţi în număr suficient, cu pregătire
corespunzătoare, la locul şi timpul potrivit).
43
Etapele procesului de planificare a RU

1. Formularea obiectivelor - câte persoane sunt necesare, ce categorii de persoane,
când va fi nevoie de ele şi unde anume vor fi necesare.
2. Estimarea necesarului de resurse umane (pentru unele sectoare este destul de uşor
pentru că există normative de personal)
3. Analiza utilizării prezente a resurselor umane
4. Analiza mediului extern al institutiei
5. Planul de personal
În procesul de planificare sunt descrise patru categorii importante de personal:
 personalul existent,
 personalul potențial,
 personalul pierdut (pensionari, demisii, concedieri),
 personalul necesar,
Pentru acoperirea necesarului de personal, organizaţiile din sistemul sanitar pot apela la
2 surse - internă şi externă
Sursa internă – personalul din cadrul instituţiei care prin promovare sau transfer îşi
poate schimba locul de muncă, este cea mai avantajoasă pentru organizaţie.
Sursa externă – din afara organizaţiei
5.1.1.1. Factorii care afectează oferta de forţă e muncă
Există mulţi factori care influenţează oferta de forţă de muncă dar, în general, ei pot fi
împărţiţi în două mari categorii:
a) Factorii externi:
- forţa de muncă potenţială
- schimbările demografice
- tendinţele sociale
- mobilitatea forţei de muncă
- competiţia de pe piaţa forţei de muncă
- posibilităţile de transport
b) Factorii interni
- nivelul de salarizare
44
- statutul oferit
- satisfactia muncii
- conditiile de munca
- posibilitatile de dezvoltare ulterioara
5.1.2. Procesul de selecție a resurselor umane
Dupa finalizarea procesului de recrutare urmează procesul de selectie a celui mai

potrivit candidat pentru postul din organizatie
Etapele procesului de selecțe:
1. verificarea formularului de cerere, curriculum vitae

2. trierea cererilor pe baza datelor personale
3. intervievarea candidatilor
4. administrarea testelor
5. luarea deciziei asupra alegerii candidatilor
6. instiintarea candidatilor in legatura cu decizia luata
7. incheierea contractului de angajare
Curriculum vitae nu este preformulat , el reprezinta o descriere proprie a candidatului

asupra istoriei personale, in relatie cu munca sa.
Recomandarile sunt exprimari scurte asupra candidatului facute de o terta persoana, de
obicei superiorul acestuia. Au rolul de a confirma informatiile oferite de candidat.
Referintele sunt solicitate pentru a furniza informatii asupra perioadei de activitate a
candidatului in organizatia anterioara, opinii in legatura cu caracterul candidatului .
Interviul de selectie - Constituie un schimb formal de pareri, impresii si puncte de
vedere intre un potential angajator si un potential angajat. Prin intermediul interviului ambele
parti afla informatii reciproce.
45
Funcțiile interviului de selecție:
Un interviu de selectie bine condus indeplineste urmatoarele 3 functii:

- solicitarea de informatii mai detaliate despre motivatia si comportamentul
candidatului, in scopul evaluarii personalitatii sale, pentru a vedea daca este potrivit pentru post
- de verificare a informatiilor pe care candidatul le-a dat despre el insusi in curriculum
vitae si de a examina prin intrebari bine tintite relevanta calificarilor si experientei candidatului
- de a oferi solicitantului informatii despre post si organizatie. Nu trebuie uitat faptul
ca selectia este reciproca, solicitantul este selectat de catre institutie dar si institutia este selectata
de catre solicitant.
Tipuri de interviuri de selecție:
A) După gradul de structurare al interviului
1. interviu structurat - cu intrebari prestabilite, care se aseamana foarte mult cu un

chestionar la care solicitantul raspunde oral: este utiliyat in special pentru posturile care necesita
putina educatie si calificare, care nu cer in mod special anumite caracteristici ale personalitatii
2. interviu semi-structurat – in care sunt fixate dinainte unele intrebari de baza de
care intervievatorul se poate servi pentru a putea purta o discutie libera cu solicitantul.
3. interviu nestructurat – decurge ca o discutie libera; in avans intervievatorul isi
fixeaza anumite puncte care trebuie atinse in timpul discutiei fara a formula apriori intrebari.
B) In functie de numarul intervievatorilor
1. Interviul individual – este varianta de interviu in care candidatul discuta cu un

singur intervievator. Este foarte avantajos pentru candidat care tb sa-si concentreze atentia asupra
unui singur vorbitor, ceea ce este mai putin stresant pentru el. Principalul dezavantaj al acestui
tip de interviu este ca institutia lasa pe seama unui singur om responsabilitatea selectiei
candidatilor existand suspiciunea permanenta de favorizare a unuia dintre candidati.
2. Interviul cu un grup de intervievatori – consta in intervievarea candidatului de
catre un grup de intervievatori din cadrul institutiei. Din acest grup fac parte de obicei : un
46
reprezentant al dep. resurse umane, seful direct al postului vizat, seful de departament,
consilierul juridic, un secretar de comisie, etc. Dezavantajul acestui interviu este vis-a-vis de
candidat fiind mult mai stresant decat interviul cu o singura persoana, atmosfera mult mai rigida
si mai formala.
Concluzie:
In general tipul de interviu utilizat variaza in functie de 2 aspecte:
1. complexitatea postului solicitat – cu cat postul respectiv implica sarcini mai
complexe, abilitati, aptitudini mai complexe cu atat interviul va fi mai putin structurat, deoarece
prin intrebari de tip sablon nu pot fi relevate anumite trasaturi ale personalitatii candidatului.
2. experienta intervievatorului – cu cat intervievatorul are mai multa experienta in
acest domeniu, cu atat va conduce un interviu mai putin structurat, pentru ca are abilitatea de a
afla si printr-o discutie libera aspecte care il intereseaza
Testarea – este o componenta importanta a procesului de selectie in care candidatii tb
sa faca proba cunostintelor si abilitatilor lor.
Cea mai utilizata metoda este cea practica in care candidatul este pus sa execute
practic o activitate a postului pentru care candideaza. Testele scrise, de evaluare generala a
cunostintelor nu sunt foarte relevante pt ca releva doar capacitatea de memorare a candidatului
nu si abilitatea de a transpune in practica cunostintele detinute.
Pentru functiile de conducere sunt recomandate doua tipuri de teste si anume testarea
psihologica si studiul de caz in care candidatului i se supune atentiei o situatie reala din cadrul
institutiei si i se cere sa o rezolve, apoi i se prezinta rezolvarea reala, cerandu-i-se sa o
comenteze.
Angajarea personalului
Angajarea unei persoane trebuie să se facă respectând legislaţia în vigoare în acest

domeniu. Între organizaţie şi angajat se încheie un contract de muncă în care se ţine seama şi de
elemente stabilite în timpul interviului. Orice modificare a condiţiilor prevăzute în contractul de
muncă trebuie aduse la cunoştinţa angajatului. De asemenea, organizaţia are obligaţia de a
asigura condiţii corespunzătoare de lucru, cu respectarea legislaţiei în vigoare privind noxele,
echipamentul de protecţie, ventilaţie, iluminat, dotare, etc.
În anumite situaţii se poate practica angajarea de probă, pe o durată cuprinsă între 1 lună
şi maximum 6 luni.
47
Instalarea pe post
Acţiunile de instalare într-un post cuprind mai multe elemente, pe care noii veniţi
trebuie să le cunoască:
a) prezentarea locurilor în care trebuie să meargă şi a persoanelor pe care trebuie să le
cunoască (inclusiv colegii de muncă),
b) expunerea generală a activităţii pe care trebuie să o îndeplinească şi a modului în
care trebuie să înceapă,
c) clauzele şi condiţiile de angajare,
d) instruirea cu privire la siguranţa în muncă,
e) prezentarea sumară a activităţilor organizaţiei,
f) prezentarea structurii organizaţiei,
g) prezentarea politicii de personal: orarul de activitate, spaţiul de lucru, drepturile la
concedii plătite, drepturile salariale si sistemul de plata, etc.),
48
CAPITOLUL 6: PROMOVAREA PROFESIONALĂ ȘI EDUCAȚIA CONTINUĂ

ÎN NURSING
6.1. Pregătirea profesională
Pregătire profesională este un proces de instruire, pe parcursul căruia participanţii

dobândesc cunoştinţe teoretice şi practice necesare desfăşurării activităţii lor prezente.
Pregătirea profesională a personalului poate aduce organizaţiei următoarele beneficii:
a) productivitate şi calitate sporită a activităţii,
b) rebuturi reduse,
c) adaptabilitate mai mare la tehnologii şi metode de lucru,
d) scăderea necesităţii de supraveghere,
e) scăderea numărului de accidente,
Evaluarea nevoilor de pregătire:
Nevoia de pregătire profesională poate apărea în două situaţii:

1. pe plan individual, care se manifestă prin apariţia diferenţelor în sens negativ dintre
standardele de performanţă stabilite pentru un post şi nivelul performanţei individuale
2. pe planul colectivului în general, la introducerea de noi tehnologii şi echipamente,
la reducerea de personal sau schimbarea metodelor de lucru ale instituţiei.
Metode generale de pregătire profesională a angajaţilor
1. Pregătirea generală care se realizează prin instruire sau ucenicie (voluntariat)

2. Pregătire profesională în scopul îndeplinirii responsabilităţilor funcţiei:
- participarea în grup la elaborarea de proiecte, lucrări şi studii,
- delegarea sarcinilor,
- înlocuirea temporară a şefului ierarhic,
3. Rotaţia pe posturi
4. Participarea ca instructor la programe de pregătire
5. Participarea la şedinţe
49
6.2. Dezvoltarea profesională a resurselor umane
Dezvoltarea profesională are drept obiectiv însuşirea de cunoştinţe utile atât în raport cu
poziţia actuală cât şi cu cea viitoare şi se bazează pe preexistenţa unor cunoştinţe de bază în
domeniu.
Metode de dezvoltare profesională:
 informarea
 participarea
 valorizarea resurselor umane
 un mediu care favorizează dezvoltarea
 perfecţionarea
 evaluarea performanţei
 mobilitatea resurselor umane
Informarea – fiecare angajare nevoie de informaţii semnificative pentru realizarea

muncii sale. Cu cât un angajat se simte mai responsabil de munca sa, cu atât va fi mai receptiv la
informaţiile care i-ar putea fi utile.
Participarea – toţi angajaţii participă pe parcursul angajării la atingerea obiectivelor

organizaţionale prin: schimbul de informaţii, consultarea prealabilă luării unei decizii,
participarea la luarea unei decizii între membrii unei echipe, delegarea unei responsabilităţi cu
putere de decizie.
Valorizarea resurselor umane – a valoriza pe cineva înseamnă a acorda o valoare

particulară unei persoane pentru ceea ce face şi pentru rezultatul acţiunilor sale. Este demonstrat
faptul că cea mai mare importanţă o are pentru un angajat părerea despre el a managerului său
imediat. Dacă acesta îl devalorizează este foarte probabil ca angajatul să furnizeze o performanţă
scăzută. Principalele mijloace de valorizare sunt:
- politici de promovare internă,
- programe de recunoaştere a contribuţiilor excepţionale,
50
- excursii ale personalului,

- petreceri oferite asistenţilor, personalului de birou, etc.,
- premii de excelenţă,
- programe de evaluare a performanţei,
Un mediu care favorizează dezvoltarea - un loc de muncă trebuie astfel conceput

astfel încât să suscite dezvoltarea indivizilor, să satisfacă nevoile pacienţilor şi să permită
angajaţilor să se dezvolte şi să-şi pună în valoare cunoştinţele şi aptitudinile.
Perfecţionarea – este un proces prin care un angajat îşi îmbunătăţeşte competenţa într-
un domeniu de activitate propriu şi care este în relaţie directă cu nevoile organizaţionale.
Evaluarea performanţei – evaluarea poate fi efectuată de către: persoana însăşi

(autoevaluare), superiorul imediat, colegi.
6.3. Motivarea personalului
Motivaţia este imboldul/motivul psihologic care influenţează atitudinile sau acţiunile

unei persoane (ghidul OMS). Motivele care influenţează atitudinile în sens negativ sunt:
- venituri scăzute,
- situaţie socio – economică dificilă,
- posibilităţi scăzute de dezvoltare a carierei,
- recompense bazate pe performanţă, scăzute,
- centralism şi control,
- flexibilitate scăzută la nevoi,
- birocraţie administrativă accentuată,
- legislaţie,
Studiul motivaţiei se referă la studiul factorilor care determină comportamentul uman şi
care au la bază studiul nevoilor oamenilor.
Nevoile umane se împart in mai multe clase:
1. nevoi de bază sau fiziologice (foamea, setea si somnul),
2. nevoi de securitate sau siguranţă (nevoia de adăpost, de căldură şi de apărare),
51
3. nevoi de afecţiune, de apartenenţă, de asociere, de prietenie (asocierile sindicale),

4. nevoi de încredere şi stimă (nevoia de independenţă, stimă şi recunoaştere a meritelor
din partea celorlalţi),
5. nevoi de dezvoltare continuă – (utilizarea la cel mai înalt nivel a capacităţilor proprii şi
continua lor dezvoltare),
Lipsa satisfacerii nevoilor individuale are consecinţe nefaste pentru organizaţie, ca de
exemplu apariţia frustrării.
Frustrarea unei persoane din organizaţie poate să apară atunci când scopul dorit de
această persoană nu este atins. Există două reacţii posibile la frustrare, deoarece prin natura
noastră reacţionăm diferit:
 reacţia pozitivă, când încercăm să rezolvăm dificultăţile apărute, să ne atingem scopul
prin ocolirea obstacolului sau identificarea unui alt scop care ne îndeplineşte nevoia
 reacţia negativă, dacă nu găsim alternative de împlinire a nevoilor prin atingerea
scopului propus. Reacţia negativă poate lua forme diferite: agresiune (violenţă), regresie
(întoarcerea la copilărie – plâns), resemnare sau fixaţie (când persistă în ceea ce nu poate atinge).
Frustrarea profesională poate avea cauze diverse ce conduc la reacţii diverse:
1. cauze:
 munca impusă / controlul excesiv,
 sentimentul de muncă fără scop / în van,
 rezultatele nu sunt cunoscute, recunoscute,
 oamenii nu înţeleg deciziile,
2. reacţii:
 personalul nu se implică sau pleacă,
 oamenii muncesc fără eficienţă,
 nu-şi asumă responsabilităţi,
 se creează conflicte,
Există însă mijloace de a reduce frustrarea:
 cunoaşterea de către fiecare a rezultatelor muncii şi „recunoaşterea” acestora,
 selectarea adecvată a personalului,
 îmbunătăţirea formării continue a personalului,
 recunoaşterea eforturilor şi a meritelor individuale şi de grup,
 îmbunătăţirea comunicării interpersonale şi organizaţionale,
 consultarea şi delegarea,
52
 negocierea la timp a conflictelor,
Mijloace de creştere a motivaţiei resurselor umane într-o organizaţie:
- extensia muncii, ce poate fi pe orizontală (mai multe sarcini cu acelaşi nivel de dificultate
şi aceeaşi responsabilitate) sau verticală (mai multă responsabilitate, utilizarea aptitudinilor
nefolosite anterior)
- rotaţia posturilor, prin implicarea mai profundă în procesul oamenilor după ce sunt
formaţi adecvat în acest scop
- formarea periodică – în funcţie de nevoi şi dezvoltarea personalului
- dezvoltarea participării în luarea deciziilor
- cultură organizaţională a „ recunoaşterii „ , crearea accesului la inovaţie, anularea
straturilor ierarhice ce nu sunt necesare
- acceptarea delegării autorităţii şi diseminarea informaţiei
- recunoaşterea performanţei individuale şi creşterea suportului pentru dezvoltarea
individuală
Motivarea personalului
 motivarea nu se decretează, iar personalul dă managerului motivarea pe care o merită,

 motivarea constituie solul fertil pentru dezvoltarea calităţii,
 personalul va fi rezervat, deoarece:
 creşte volumul de muncă,
 creşte responsabilitatea,
 apare obligaţia de a obţine rezultate tangibile,
 pierde libertatea de a acţiona la întâmplare, fără control,
 obligativitatea de a dovedi ceea ce ai făcut creează frică,
Conducerea medicală şi administrativă trebuie să explice problemele legate de calitate şi
să apeleze la profesionalismul fiecăruia, recunoscând meritele celor care se implică şi
atenţionând asupra riscului neimplicării în creşterea continuă a calităţii.
Creşterea motivaţiei în îndeplinirea unei funcţii:
Caracteristici:
- varietatea – pentru a alunga monotonia şi plictiseala care duc la ineficienţă,
53
- autonomia – în determinarea metodelor şi mijloacelor de lucru,

- responsabilitatea - poate merge până la deplina delegare în rezolvarea unei probleme,
- provocarea – rezolvarea problemei duce la sentimentul de împlinire,
- interacţiunea – contactul necesar dar opţional cu ceilalţi,
- semnificaţia sarcinii – identificarea sarcinii îndeplinite în cadrul contextului general,
- feedback – primirea de feedback-uri pozitive măreşte încrederea în sine,
6.4. Educația medicală continuă în nursing
Educaţia medicală continuă este o necesitate şi o obligaţie profesională etică a fiecărui

asistent medical/moaşă.
Asistentul medical/moaşa care nu se perfecţionează permanent poate fi dezavantajat – în
condiţiile evoluţiei explozive a informaţiilor din domeniul medical, iar securitatea pacientului
poate fi pusă în pericol. De aceea educaţia medicală continuă este şi o obligaţie morală.
Calitatea îngrijilor de sănătatea acordate de asistenţii medicali, depinde pregătirea lor
profesională.
A. Forme de învăţământ postuniversitar încadrate în educaţia continuă (asigurate
prin instituţiile universitare de învăţământ medical acreditate/autorizate):
 cursuri de învăţământ postuniversitar,
 cursurile de învăţământ postbază organizate de universităţi – masteratul şi doctoratul
(forme de învăţământ aprofundat şi academic),
 dobândirea de atestate şi specializări,
B. Forme de educaţie medicală continuă organizate de OAMGMAMR sau
împreună cu instituţii cu rol educaţional, acreditate, folosind pentru predare formatori
acreditaţi / autorizaţi şi atestaţi de OAMGMAMR:
 cursuri de educaţie permanentă;
 ateliere de formare (forme educaţionale utilizând metode complexe de educaţie a
adultului, bazate preponderent pe dinamică de grup);
 stagii practice;
 manifestări ştiinţifice: congrese, simpozioane, conferinţe, etc.
54
CAPITOLUL 7: STRATEGII DE ÎMBUNĂTĂȚIRE CONTINUĂ A CALITĂȚII

ÎNGRIJIRILOR
Strategii care pot fi utilizate în asigurarea calităţii:

 Ciclul PDCA (Figura 1, Figura 2):
 Plan – a planifica: a prevedea şi defini înainte de a face; angajamentul conducerii în
politica de calitate,
 Do – a realiza: a face ceea ce ai prevăzut; asigurarea resurselor necesare şi acţiunile
pentru realizarea obiecivelor,
 Check – a verifica: măsurare, verifcare şi control; controlul, măsurarea şi trasabilitatea
acţiunilor,
 Act – a reacţiona şi a ameliora; se reduc diferenţele, se corectează neconformităţile; se
compară rezultatele obţinute cu obiectivele calităţii,
 Diferenţe de calitate (Figura 3):
 diferenţe de proiectare (concepţie) – între calitatea aşteptată şi calitatea dorită,
 diferenţe de percepţie – calitatea trăită şi primită efectiv (realizată de furnizor),
 diferenţe de satisfacţie – calitatea trăită şi aşteptată,
 diferenţe de realizare – calitatea dorită şi acordată,
Figura 1. Ciclul PDCA (Deming)
55
 Sursa: Actu-Environnement.com Dossier - La norme ISO 14001. - Publié le 18/06/2005

 (http://www.actu-environnement.com/ae/dossiers/iso14000/iso14001.php4)
Figura 2. Roata calităţii
 Sursa: Haute Autorité de Santé. Ensemble, améliorons la qualité en santé

 (http://www.has-sante.fr/portail/jcms/c_443273/comment-evaluer-et-ameliorer-votre-pratique)
Figura 3. Diferenţe de calitate
Schematizarea calității în domeniul serviciilor adaptată la sănătate

(după AFNOR – 2000)
Punctul de vedere al Punctul de vedere al

pacientului Diferență de concepție / unitații medicale
proiectare
Calitate așteptată Calitate dorită

Diferență de realizare
Diferență de satisfacție
Referențiale de
bună practică
Calitate trăită
Calitate realizată /
oferită
Diferență de percepție 56
Demersul în calitate trebuie să aibă ca obiectiv reducerea acestor diferenţe şi în special

între calitatea proiectată şi cea realizată prin:
 asigurarea calităţii serviciilor medicale la nivelul unităţilor furnizoare de servicii
medicale,
 recunoaşterea, înţelegerea, şi decizia conducerii de a implementa sistemul de
management al calităţii,
 sensibilizarea, atragerea şi pregătirea întregului personal pentru a participa la un sistem
de management al calităţii,
 planificarea actiunilor necesare,
57
CAPITOLUL 8: INSTRUMENTE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A CALITĂȚII

ÎNGRIJIRILOR
8.1. Indicatorii de calitate
În procesul de îmbunătăţire continuă a calităţii, atât managerii cât şi personalul din

subordine vor fi confruntaţi cu numeroase probleme. Pentru rezolvarea problemelor, aceştia pot
utiliza diferite tehnici şi instrumente, dar înainte de toate trebuie ierarhizate problemele şi apoi
foarte bine definite cele stabilite spre rezolvare. Pentru definirea problemelor este necesară
înţelegerea modului în care aceasta afectează desfăşurarea procesului. (IMSS, 2000)
Definiții:
Indicatorii reprezintă instrumente ce pot furniza informaţii despre frecvenţa, nivelul,

amploarea, gravitatea etc. unei probleme. Un indicator este expresia unei caracteristici sau a unei
variabile specifice pentru o anumită problemă; este operaţionalizarea variabilei/variabilelor care
definesc problema.
Cel mai frecvent, indicatorii sunt utilizaţi pentru a diagnostica o situaţie, a compara două
populaţii sau procese având aceeaşi caracteristică, a evalua comparativ variaţiile în timp şi spaţiu
a două sau mai multe caracteristici (IMSS, 2000).
Indicatorul se defineşte printr-un raport numărător-numitor. Numărătorul reprezintă
fenomenele observate, iar numitorul reprezintă valoarea cu care se doreşte compararea
(standardul, populaţia generală, valoarea de referinţă). De exemplu: proporţia de cazuri de
explorări radiologice la pacienţii cu diabet, într-o lună de zile, în spitalul X:
a = număr explorări radiologice la pacienţi diabetici, pe lună, în spitalul X,
b = număr pacienţi diabetici, pe lună, în spitalul X,
P = proporţia /indicatorul.
Numărător: a
------ =P
Numitor: b
Fenomenul este măsurat în timp şi spaţiu şi permite cuantificarea unor nevoi pentru
îmbunătăţirea calităţii unui serviciu (în cazul prezentat, indicatorul poate ajuta la planificarea
58
serviciului de radiologie, pentru evitarea prelungirii timpului de aşteptare, achiziţia de materiale

etc).
Cum se construieşte un indicator de calitate ?
Pentru construirea unui indicator sunt necesari următorii paşi:

- descrierea cât mai exactă a fenomenului ce se doreşte măsurat;
- identificarea aspectelor măsurabile în fenomenul descris;
- descrierea indicatorului;
- stabilirea formulei de calcul;
- determinarea sursei de informaţii pentru numărător şi numitor;
- definirea limitelor superioară şi inferioară pentru indicatorul construit.
După descrierea fenomenului, indicatorii ce urmează a fi construiţi trebuie să răspundă
la întrebări de tipul: cât de frecvent este fenomenul, când, unde se produce şi pe cine afectează.
Astfel, indicatorii de calitate pot măsura aspecte ale procesului, structurii sau rezultatelor. în
cazul serviciilor de sănătate, indicatorii de calitate oferă informaţii asupra accesului, rezultatelor,
experienţei pacienţilor şi procesului de acordare a îngrijirilor de sănătate.
Odată clarificat ce anume măsurăm, indicatorii pot fi compuşi şi calculaţi stabilind
modul de exprimare (număr, proporţie, rată, incidenţă, prevalentă etc). Pentru a utiliza
indicatorii, trebuie ulterior identificate sursele din care pot fi culese datele (surse directe,
documente, informaţii, statistici, observaţia directă, cercetarea consensului). Informaţia obţinută
trebuie prelucrată matematic (rapoarte, proporţii, medii, tendinţe etc) şi exprimată în manieră
grafică prin tabele, histograme, grafice.
Pentru ca un indicator construit să-şi demonstreze utilitatea, este nevoie să fie comparat
cu un termen de referinţă sau cu un nivel de calitate standard. Acest standard poate fi: o normă
tehnică, performanţa istorică a unei activităţi, nivel minim sau maxim, funcţie de posibilităţile de
intervenţie.
Ce tipuri de indicatori de calitate se pot construi ?
Indicatorii de acces evaluează măsura în care pacienţii primesc îngrijiri de sănătate

corespunzătoare şi la timp (de ex: internări posibil evitabile, de exemplu, prin imunizare etc).
Astfel de indicatori pot genera informaţii distorsionate fiind limitaţi de existenţa bazei materiale
59
necesare acordării de îngrijiri medicale adecvate situaţiei medicale şi de variaţiile de practică

medicală.
Indicatorii de rezultat se referă la starea de sănătate a unui pacient căruia i-au fost
acordate îngrijiri de sănătate (ex: procent de pacienţi cu infecţii postoperatorii, procent de pacienţi
cu recidive etc). Aceşti indicatori pot sugera ce servicii necesită îmbunătăţiri, dar pentru
focalizarea adecvată a intervenţiilor, este necesară determinarea unor indicatori de structură şi de
proces. Pentru acest tip de indicatori, distorsionarea rezultatelor poate apărea ca urmare a
numărului mic de cazuri ce nu permit generalizarea. De asemenea, sunt sensibili la aspecte
externe, cum ar fi, modalitatea de internare, statutul social, terenul genetic al pacienţilor etc.
Acest tip de indicatori sunt cel mai greu acceptaţi de profesioniştii din sănătate.
Experienţa pacienţilor poate fi cuantificată în urma chestionării acestora sau a
observaţiei directe. De multe ori rezultatele depind de regiunea geografică, aspecte culturale.
Indicatorii de proces evaluează un serviciu de sănătate furnizat unui pacient. De obicei
se referă la complianţa pacienţilor la medicaţie sau recomandări, putând identifica şi mai bine
nivelul la care sunt necesare intervenţiile (de ex: procent de pacienţi satisfăcuţi de tratament,
procent de pacienţi ce au necesitat schimbarea tratamentului, naşteri prin cezariană fără indicaţie
etc).
Indicatorii de rezultat şi de proces au fost foarte mult diversificaţi prin introducerea
sistemului de clasificare în grupe de diagnostice şi a clasificării procedurilor. Datele
administrative obţinute astfel relativ uşor, prin raportări obligatorii lunare, pe un număr mare de
cazuri, au permis dezvoltarea unor indicatori de calitate cu costuri mici, aplicabili la populaţia
generală. Aceşti indicatori pot furniza informaţii screening privind potenţiale probleme de
siguranţa pacienţilor, efecte adverse, evaluarea riscului de erori medicale, în special la nivel de
spital, structurile cele mai mari consumatoare de resurse în orice sistem de sănătate din lume. Pe
baza lor se pot dezvolta analize mai detaliate ale calităţii la nivelul unor spitale cu rate scăzute de
rezultate. De exemplu, un spital la care se determină rate crescute de utilizare a anumitor
proceduri costisitoare poate ridica suspiciuni de utilizare inadecvată a acestor proceduri.
Printre criticile aduse acestor indicatori sunt:
 datele administrative nu iau în considerare toate complicaţiile unui caz,
 definirea în sine a unor diagnostice/proceduri este vagă şi poate genera gruparea mai
multor cazuri eterogene,
 raportarea incompletă cauzată fie de greşeli, fie de teama de consecinţe, oprobriu public,
generează suspiciuni în legătură cu acurateţea datelor,
60
Cum se selectează un indicator de calitate ?
Realizarea unei analize a calităţii serviciilor de sănătate furnizate de o organizaţie

presupune selectarea unui set de indicatori specifici. In ultimii ani, a fost dezvoltat un număr
impresionant de indicatori de calitate, în principal din cauza lipsei unor definiţii standard a
conceptelor. Totuşi, indiferent de scopul analizei, preluarea unor indicatori deja dezvoltaţi sau
generarea unora noi trebuie să ţină cont de următoarele criterii de selecţie:
 colectarea de date trebuie să fie uşoară;
 datele trebuie să fie reprezentative pentru populaţie;
 datele trebuie să fie disponibile lunar / anual;
 datele să fie din sursă sigură, verificabilă, recunoscută;
 să aibă capacitate de avertizare asupra existenţei unei probleme;
 să fie uşor de interpretat;
 să fie sensibili la modificări mici ale datelor;
 să fie micşorată la maxim posibilitatea de distorsionare a rezultatelor;
 să fie aplicabili la populaţia generală;
 să poată fi aplicaţi diferitelor grupuri populaţionale (rase, sexe, grupuri sociale, grupuri
etnice etc), fără să aibă nevoie de modificări, ajustări;
 să poată fi integraţi în alte seturi de indicatori dezvoltaţi;
 să aibă utilitate pentru dezvoltarea de politici de sănătate;
 să permită modificări.
Cum se utilizează indicatorii de calitate ?
În general indicatorii de calitate sunt utilizaţi pentru îmbunătăţirea calităţii, în scop de

evaluare şi pentru cercetare.
Îmbunătăţirea calităţii
Indicatorii de calitate pot servi la îmbunătăţirea calităţii atât la nivelul unei organizaţii
cât şi la nivelul unui sistem furnizor de îngrijiri de sănătate.
61
Pentru a îmbunătăţi calitatea într-o organizaţie sunt necesari următorii paşi: identificarea
problemelor ce pot fi îmbunătăţite, selectarea măsurilor adecvate şi utilizarea lor în vederea
obţinerii unei evaluări de bază a practicii medicale, utilizarea măsurilor adoptate pentru
monitorizarea efectelor şi eforturilor de îmbunătăţire a performanţei. Rezultatele unui indicator
de calitate de bază pot fi utilizate pentru mai buna înţelegere a unei probleme de calitate,
furnizează motivaţia pentru schimbare şi stabilesc o bază pentru comparaţii între organizaţii sau
în timp. Rezultatele de bază permit utilizatorului să prioritizeze ariile ce necesită îmbunătăţiri.
Rezultatele obţinute în urma măsurătorilor repetate ale performanţelor clinice pot fi utilizate în
programele de îmbunătăţire internă a calităţii şi evaluarea îmbunătăţirii performanţei în urma
eforturilor de schimbare.
Indicatorii de calitate pot fi utilizaţi şi în evaluări externe, la nivel naţional sau regional,
pentru stimularea organizaţiilor ce furnizează servicii de sănătate de a adopta măsuri interne de
creştere a calităţii. De obicei, beneficiarii unor astfel de evaluări externe sunt chiar organizaţiile
participante sau instituţii finanţatoare. Astfel de evaluări sunt realizate de instituţii care
colectează date periodic, le verifică validitatea şi întocmesc rapoarte privind calitatea serviciilor
de sănătate furnizate, în formate ce permit, pe de o parte, comparaţii directe între furnizori, dar şi
clasificări ale acestora.
Tipuri de indicatori
Tipuri de indicatori
Pacient Unitate
Diferența = medicală
indicator de
structură
Calitate așteptată Calitate
prevăzută
Diferența
=
indicator
de proces
Calitate Calitate oferită
percepută
Diferența =
indicator de
rezultat
62
8.2. Ghidurile de practică medicală
Realizarea de standarde privind modul de acordare a serviciilor medicale este unul dintre
subiectele cele mai disputate în momentul actual peste tot în lume. O cauză importantă a acestui
fapt este reprezentată de lipsa de consens între specialişti, privind indicaţiile corespunzătoare
pentru multe forme de conduită terapeutică. în aceste circumstanţe, au apărut ghidurile de
practică medicală.
Prin definiţie, ghidurile de practică medicală sunt: "specificaţii standardizate pentru
îngrijirea medicală, dezvoltate printr-un proces oficial, care încorporează cele mai bune dovezi
ştiinţifice ale eficacităţii cu opinia experţilor".
Dezvoltarea ghidurilor de practică se bazează nu numai pe opiniile experţilor din domeniu,
dar şi pe studiile existente în literatura de specialitate, de obicei fiind bazate pe dovezi.
Scopul existenţei ghidurilor de practică este instituirea unei practici medicale de calitate
şi crearea unui fundament etic pentru practicieni.
Ghidurile de practică sunt folosite ca instrument pentru îmbunătăţirea calităţii actului
medical. Apar frecvent probleme datorită unor ghiduri de practică de calitate îndoielnică sau care
conţin recomandări contradictorii. Astfel, apare necesitatea unei abordări comune, valide, clare în
vederea dezvoltării ghidurilor de practică.
Procesul de dezvoltare, implementare şi modernizare permanentă a ghidurilor de practică
este deosebit de costisitor şi de aceea nu este indicată elaborarea lor decât pentru afecţiunile care
îndeplinesc anumite condiţii şi anume:
 sunt prezente la un număr mare de pacienţi;
 determină costuri crescute pentru sistemul de sănătate;
 există cercetări (studii) în domeniu;
 prezintă un mare interes pentru medici;
Motive pentru elaborarea ghidurilor de practică:
 profesionalizarea;
 responsabilizarea;
 eficienţa;
Atingerea acestor trei obiective - profesionalizarea, responsabilizarea şi eficienţa -
reprezintă idealul. în practică însă, programele de dezvoltare a ghidurilor nu reuşesc să le
îndeplinească pe toate. De aceea, este foarte important să se specifice de la început cine este
63
responsabil de programul de elaborare. Este evident că programele elaborate de guvern şi/sau

casa de asigurări vor "croi" de la început o imagine diferită de cea produsă de către asociaţiile
profesionale sau de institutele de cercetare. Actorii din sectorul sanitar au interese diferite, iar
aceste motivaţii se vor reflecta în natura, şi, posibil, efectul programelor.
Metodologia de dezvoltare folosită în practică pentru introducerea ghidurilor de
practică cuprinde următoarele principale etape:
1. design si dezvoltare;
2. diseminare;
3. adaptare la nivel local;
4. implementare;
5. evaluare.
Există mai multe modalităţi de utilizare a ghidurilor de practică printre care:
- utilizarea voluntară de către medici - ei pot să decidă asupra utilizării ghidurilor de
practică; standardele conţinute de ghidurile de practică sunt aşa numitele standarde ”soft”, pe care
medicul sau unitatea sanitară pot să le urmeze, dar nu sunt obligatorii sau nu sunt de impus pentru
acreditare;
- utilizarea ghidurilor de practică ca standarde pentru asigurarea calităţii, necesare
certificării sau acreditării - s-a dovedit că duc la rezultate mai bune, în condiţiile în care
standardele "soft" se transformă în standarde "hard", obligatorii;
- rambursarea serviciilor în funcţie de utilizarea ghidurilor de practică - ar fi cea mai
eficientă metodă de eliminare a îngrijirilor necorespunzătoare, dacă aceste servicii
necorespunzătoare nu ar fi rambursate; unele case de asigurări din alte ţări folosesc forme ale
ghidurilor de practică pentru pre atestare, dar nu în România;
8.3. Standardele de calitate
Standardele ISO în calitate = standarde internaţionale, definite pentru prima oară în

1979, în cadrul unui grup de lucru format din aproximativ 180 comitete tehnice, au avut drept
scop realizarea standardizării în domeniul generic al managementului calităţii, incluzând
sistemele de calitate, asigurarea calităţii, tehnologiile de suport generice, inclusiv standardele
care furnizează ghidarea în selecţia şi utilizarea acestor standarde.
Pentru a se asigura relevanţa standardelor privind sistemele de management al calităţii,
în condiţiile schimbării permanente a necesităţilor şi aşteptărilor în economia de piaţă,
64
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare le revede şi le ajustează periodic (ultima revizie

a fost realizată în anul 2000).
Aceste standarde îşi au originea în industrie, nu au nimic „specific" pentru sănătate, dar
reprezintă cadrul general pentru asigurarea unui management al calităţii.
În anul 2001 a apărut standardul IWA 1: 2001 - Sisteme de management al calităţii -linii
directoare pentru îmbunătăţirea proceselor în organizaţii de servicii de sănătate.
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) a definit un set de standarde,
pentru care existenţa complianţei la nivelul unei organizaţii semnifică asigurarea unui rezultat de
calitate. Aceste standarde reprezintă un set de cerinţe de bază pentru orice sistem de management
al calităţii totale.
Printre cerinţele standardelor ISO pentru servicii există unele aplicabile instituţiilor
furnizoare de îngrijiri de sănătate:
 existenţa unui scop bine definit,
 responsabilităţi bine definite pentru angajaţi,
 specificaţii clare pentru servicii, atât global, cât şi pentru fiecare client, specificaţii
înţelese şi acceptate de către aceştia,
 procese clar definite pentru realizarea specificaţiilor,
 mijloace de monitorizare a proceselor şi a rezultatelor acestora,
 evaluare periodică a proceselor şi a eficacităţii acestora,
 rectificare sistematică a erorilor,
 investigare sistematică a erorilor pentru prevenirea recurenţei lor,
 mijloace de asigurare a calităţii bunurilor şi serviciilor primite,
 întreţinere sistematică a echipamentelor pentru asigurarea acurateţei şi fiabilităţii
acestora,
 identificare clară a nevoilor de formare şi calificare a personalului, cu demonstrarea
aplicării practice a competenţelor individuale,
 înregistrări care să documenteze toate elementele de mai sus,
 reevaluare periodică a tuturor elementelor de mai sus de către conducerea organizaţiei;
Este nevoie ca şi în spitale să se creeze şi implementeze sisteme de management al
calităţii. Deşi actul medical propriu-zis nu este inclus în acest sistem al calităţii, ci ţine de
activitatea de evaluare a personalului şi acreditarea unităţii, sistemul calităţii are în vedere tot ce
ţine de infrastructură, mediu de îngrijire, logistică, tehnologie, servicii de suport.
65
Sistemul de management al calităţii va fi însoţit de manualul calităţii care va descrie

activităţile şi procesele din organizaţie, alocarea responsabilităţilor şi documentaţia însoţitoare.
Principiile sistemelor de management al calităţii
Standardele din seria ISO 9000:2000 reprezintă o oportunitate de a face organizaţia mai
eficientă prin cele 8 principii de management al calităţii ce reflectă cele mai bune practici de
management. Aceste principii sunt:
 orientarea către client,
 leadership participativ,
 implicarea angajaţilor,
 abordarea bazată pe proces,
 abordarea managerială bazată pe sistem,
 îmbunătăţirea continuă,
 abordarea luării deciziilor pe baza de dovezi,
 relaţii reciproc avantajoase între clienţi-furnizori-plătitori;
In România, aplicarea standardelor ISO se face în unităţile sanitare la nivel de laborator,
sterilizare şi imagistică medicală, însă se poate extinde şi la serviciile auxiliare tip curăţenie,
bucătărie etc.
Prin Ordinul comun al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al
Ministrului Sănătăţii şi Familiei şi al preşedintelui Colegiului Medicilor din România nr. 559 /
874 / 4017 / 2001 s-au înfiinţat nucleele de calitate (NC), în unele unităţi spitaliceşti din ţară.
Acestea asigură constant şi permanent monitorizarea internă a calităţii. Ulterior s-a elaborat
Metodologia de lucru privind înfiinţarea şi funcţionarea nucleelor de calitate aprobată prin
Ordinul comun al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al Ministrului Sănătăţii
şi Familiei şi al preşedintelui Colegiului Medicilor din România nr. 604 / 1109 / 487 / februarie
2002.
Obiectivele NC sunt:
 pe termen scurt:
 autoevaluarea activităţii din punctul de vedere al calităţii serviciilor medicale
furnizate;
66
 eficientizarea activităţii, urmărind îmbunătăţirea continuă a calităţii;

 modificarea comportamentului personalului unităţii spitaliceşti, prin creşterea
atenţiei acordate pacientului;
 evaluarea satisfacţiei pacienţilor;
 pe termen mediu:
 selectarea şi definitivarea unor standarde şi criterii de calitate aplicabile şi acceptabile
la nivel naţional;
 realizarea unui clasament al spitalelor cuprinse în studiu după criteriile de calitate, pe
baza punctajelor acceptate de comun acord de toate părţile;
 pe termen lung:
 proiectarea şi implementarea unui sistem de management al calităţii conform ISO
9001:2000 în unităţile spitaliceşti;
 plata serviciilor medicale în mod diferenţiat, ţinând cont şi de standardele de calitate
atinse de spitalul respectiv;
67
CAPITOLUL 9: INDEPENDENȚA ASISTENȚEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA

ȘI EVALUAREA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR
CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE al asistentului medical generalist, al

moaşei şi al asistentului medical din România
CAPITOLUL I - Principii generale
ART. 1 Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al

asistentului medical din România cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce reprezintă
valorile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de asistent medical generalist, profesia
de moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României.
ART. 2 Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către asistenţii medicali generalişti, moaşe şi
asistenţii medicali;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de asistent medical generalist, de
moaşă şi de asistent medical;
d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi încrederii conferite de societate, precum
şi a obligaţiilor interne ce derivă din această încredere.
ART. 3 Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de asistent medical
generalist, profesia de moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României sunt
următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de
sănătate a pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe
baza unui nivel înalt de competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale fără niciun
fel de discriminare;
68
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali

trebuie să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să îşi acorde
colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să se comporte cu
cinste şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau să submineze
încrederea pacientului.
CAPITOLUL II Responsabilitatea personală, integritatea şi independenţa

profesională a asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi asistenţilor medicali
ART. 4 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să evite în

exercitarea profesiei atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi să evite tot ceea ce este
incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi profesională.
ART. 5 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia să
manifeste o conduită ireproşabilă faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea acestuia.
ART. 6 În caz de pericol public, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical nu au dreptul să îşi abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi
competente, conform legii.
ART. 7 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt răspunzători
pentru fiecare dintre actele lor profesionale.
ART. 8 Pentru riscurile ce decurg din activitatea profesională, asistenţii medicali
generalişti, moaşele şi asistenţii medicali din sistemul public sau privat încheie o asigurare de
răspundere civilă pentru greşeli în activitatea profesională.
ART. 9 Încredinţarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă constituie
greşeală deontologică.
ART. 10 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să comunice
cu pacientul într-o manieră adecvată, folosind un limbaj respectuos, minimalizând terminologia
de specialitate pe înţelesul acestora.
ART. 11 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să evite orice
modalitate de a cere recompense, altele decât formele legale de plată.
69
CAPITOLUL III Raporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniul medico-

sanitar şi instituţii
SECŢIUNEA 1 Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul sanitar

ART. 12 În baza spiritului de echipă, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali îşi datorează sprijin reciproc.
ART. 13 Constituie încălcări ale regulilor etice:
a) jignirea şi calomnierea profesională;
b) blamarea şi defăimarea profesională;
c) orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii profesionale a asistentului
medical generalist, a moaşei şi a asistentului medical.
ART. 14
(1) În cazul unor neînţelegeri, în considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă
instanţă trebuie mediat de biroul consiliului judeţean, la nivel judeţean / municipiului Bucureşti,
şi de Biroul executiv, la nivel naţional.
(2) Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de etică şi deontologie sau
justiţiei, fiind interzisă perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.
(3) În cazul în care se constată încălcări ale regulilor etice, se urmează procedura de
sancţionare, conform prevederilor Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale
naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România nr. 1 / 2009.
ART. 15 În cazul colaborării mai multor asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi
medicali pentru examinarea, tratamentul sau îngrijirea aceluiaşi pacient, fiecare practician îşi
asumă responsabilitatea individual prin aplicarea parafei profesionale în dreptul fiecărei manevre
sau tehnici executate personal.
ART. 16 În interesul pacienţilor, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali vor avea relaţii de colaborare cu celelalte profesii din domeniul sanitar, cu respectarea
demnităţii şi onoarei profesionale.
SECŢIUNEA a 2-a Raporturile profesionale cu instituţiile
ART. 17 Angajatorul trebuie să asigure condiţii optime asistentului medical generalist,
moaşei şi asistentului medical în exercitarea profesiei.
70
ART. 18 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical aduc la cunoştinţa

persoanelor competente şi autorităţilor competente orice circumstanţă care poate prejudicia
îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în special în ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau
care limitează exerciţiul profesional.
ART. 19 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în concordanţă cu
diferitele niveluri de responsabilitate pe care le îndeplinesc, contribuie la orientarea politicilor şi
dezvoltarea sistemului de sănătate.
CAPITOLUL IV Educaţia medicală continuă
ART. 20 În vederea creşterii gradului de pregătire profesională, asistenţii medicali

generalişti, moaşele şi asistenţii medicali au obligaţia să efectueze cursuri şi alte forme de
educaţie continuă creditate de Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, precum şi alte forme de educaţie
continuă prevăzute de lege pentru îndeplinirea numărului minim de credite anual necesar
reautorizării exercitării profesiei.
CAPITOLUL V Obligaţii etice şi deontologice
SECŢIUNEA 1 Obligaţia acordării îngrijirilor medicale

ART. 21 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în exercitarea
profesiei, nu pot face discriminări pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii
naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale, a condiţiei sociale faţă
de pacienţi.
ART. 22 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia de a lua
măsuri de acordare a primului ajutor.
ART. 23 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia să
acorde asistenţă medicală şi îngrijirile necesare în limita competenţei lor profesionale.
ART. 24 În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii) sau
accidentări în masă (naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare etc.), asistentul
medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să răspundă la chemare, să îşi ofere
de bunăvoie serviciile de îngrijire, imediat ce au luat cunoştinţă despre eveniment.
71
ART. 25
(1) Voinţa pacientului în alegerea asistentului medical generalist, a moaşei şi a
asistentului medical trebuie întotdeauna respectată, indiferent care ar fi sensul acesteia.
(2) Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu îi permite exprimarea
lucidă a voinţei, aparţinătorii sau apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect,
pentru a hotărî în numele acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de comunicare, de
deplasare etc.) sau a urgenţelor.
ART. 26 Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor asistentul medical generalist,
moaşa şi asistentul medical consideră că nu au suficiente cunoştinţe sau experienţă pentru a
asigura o asistenţă corespunzătoare, se vor consulta cu alţi colegi sau vor îndruma bolnavul către
alţi specialişti.
ART. 27 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor păstra o
atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele familiale (morale, materiale etc.) ale
pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă intervenţia este motivată de interesul sănătăţii
pacientului, cu consimţământul prealabil al acestuia.
ART. 28 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical pot refuza acordarea
unor îngrijiri către pacient atunci când refuzul este justificat de interesul sănătăţii pacientului, cu
excepţia situaţiilor de urgenţă.
SECŢIUNEA a 2-a Respectarea drepturilor pacientului
ART. 29 Pacientul are următoarele drepturi: dreptul la informaţia medicală, dreptul la
consimţământ, dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturi în domeniul
reproducerii, drepturi la tratament şi îngrijiri medicale.
SECŢIUNEA a 3-a Consimţământul
ART. 30 O intervenţie medicală nu se poate efectua decât după ce pacientul sau
reprezentantul legal al acestuia, în cunoştinţă de cauză, şi-a dat consimţământul. Pacientul are
dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală, asumându-şi în scris răspunderea pentru
decizia sa; consecinţele refuzului său, al opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.
ART. 31 Consimţământul pacientului sau, după caz, al reprezentantului legal al acestuia
este obligatoriu:
a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din
corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;
b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;
72
c) în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică;

d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală;
e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de lege.
ART. 32 Consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia, după caz,
nu este obligatoriu în următoarele situaţii:
a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală
de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în
interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, asistentul medical
generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să anunţe medicul curant/de gardă (decizia
fiind declinată unei comisii de arbitraj de specialitate).
SECŢIUNEA a 4-a Secretul profesional
ART. 33
(1) Secretul profesional este obligatoriu.
(2) Secretul profesional există şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane din
sistemul sanitar, neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul
pacientului.
ART. 34 Obiectul secretului profesional îl constituie tot ceea ce asistentul medical
generalist, moaşa şi asistentul medical, în calitatea lor de profesionist, au aflat direct sau indirect
în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi problemele de
diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv
rezultatul autopsiei.
ART. 35 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical răspund disciplinar
pentru destăinuirea secretului profesional, excepţie făcând situaţia în care pacientul şi-a dat
consimţământul expres pentru divulgarea acestor informaţii, în tot sau în parte.
ART. 36 Interesul general al societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, a bolilor
venerice, a bolilor cu extindere în masă şi altele asemenea prevăzute de lege) primează faţă de
interesul personal al pacientului.
ART. 37 În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate încât identitatea
pacientului să nu poată fi recunoscută.
73
ART. 38 Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de către asistentul medical

generalist, moaşa şi asistentul medical numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul
explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
CAPITOLUL VI Situaţii speciale în practicarea profesiunii în sistem

instituţionalizat
SECŢIUNEA 1
Situaţia bolnavului psihic
ART. 39 Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă medicală şi de îngrijiri
de sănătate de aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor
de sănătate.
ART. 40 Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe care ar putea
să i le producă administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau manevră de îngrijire şi
tratament, de maltratările din partea altor pacienţi sau persoane ori de alte acte de natură să
antreneze o suferinţă fizică sau psihică.
ART. 41
(1) Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei
atât cât permite capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu îşi
poate exprima liber voinţa, consimţământul în scris trebuie luat de la reprezentantul legal al
acestuia.
(2) Nu este necesară obţinerea consimţământului în condiţiile prevăzute la alin. (1)
atunci când este necesară intervenţia de urgenţă.
(3) Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală, după caz,
asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor
medicale trebuie explicate pacientului, cu informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului
sau a îngrijirilor are drept consecinţă punerea în pericol a vieţii pacientului.
ART. 42 Orice persoană care suferă de tulburări psihice trebuie tratată cu omenie şi
respectul demnităţii umane şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare
economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante. Nu
este admisă nicio discriminare bazată pe o tulburare psihică.
74
SECŢIUNEA a 2-a Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi administrarea

drogurilor
ART. 43 Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi administrarea drogurilor,
în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, constituie infracţiune.
SECŢIUNEA a 3-a Pacientul privat de libertate
ART. 44 Asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului medical care îngrijesc
un pacient privat de libertate le este interzis să aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau
demnităţii acestuia.
ART. 45 Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical constată că
pacientul privat de libertate a suportat maltratări, aceştia au obligaţia să informeze organele
competente.
SECŢIUNEA a 4-a Situaţia pacienţilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA
ART. 46
(1) Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament
medical în mod nediscriminatoriu, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical fiind
obligaţi să asigure îngrijirile de sănătate şi tratamentele prescrise acestor pacienţi.
(2) Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind persoanele infectate cu HIV sau
bolnave de SIDA este obligatorie pentru asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical care au în îngrijire, supraveghere şi/sau tratament astfel de persoane.
(3) Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al
unui pacient trebuie să fie comunicate.
CAPITOLUL VII Practicarea profesiunii în sistem privat. Îngrijirile la domiciliu
ART. 47 Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali exercită profesia

în regim salarial şi / sau independent.
ART. 48 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical care îşi desfăşoară
activitatea în calitate de titular sau asociat al unui cabinet de practică medicală pot furniza
îngrijiri medicale la domiciliu, dacă sunt autorizaţi în acest sens, în conformitate cu prevederile
legale privind organizarea şi funcţionarea îngrijirilor la domiciliu.
75
ART. 49 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să

comunice medicului care a recomandat aceste servicii situaţia evoluţiei stării de sănătate a
pacientului îngrijit.
ART. 50 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical chemaţi într-o
familie ori colectivitate trebuie să respecte regulile de igienă şi de profilaxie, în exercitarea
profesiei.
CAPITOLUL VIII Probleme ale îngrijirii minorilor
ART. 51 Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical apreciază că

minorul este victima unei agresiuni sau privaţiuni, trebuie să încerce să îl protejeze, uzând de
prudenţe, şi să alerteze autoritatea competentă.
ART. 52 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să fie
apărătorul copilului bolnav, dacă apreciază că starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau nu
este suficient de bine protejată.
ART. 53 În vederea efectuării tehnicilor şi/sau a manevrelor de îngrijire şi/sau de
tratament asupra unui minor, consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul legal al
minorului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.
CAPITOLUL IX Probleme ale experimentării pe om
ART. 54
(1) Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni
experimentale. (2) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte prevederi legale
incidente în materie.
ART. 55 Impunerea, cu forţa sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om
reprezintă o abatere gravă pentru orice asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical care
participă în mod voluntar şi conştient la asemenea fapte.
76
CAPITOLUL X Dispoziţii speciale
ART. 56 La primirea în OAMGMAMR, asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical vor depune următorul jurământ: „În numele Vieţii şi al Onoarei, jur să îmi
exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa umană şi drepturile sale şi să păstrez secretul
profesional. Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de
naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă politică sau stare socială. Voi păstra respectul deplin
pentru viaţa umană chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar
legilor umanităţii. Fac acest jurământ în mod solemn şi liber !”
ART. 57 Dovedirea calităţii de membru al OAMGMAMR se face cu certificatul de
membru, eliberat de OAMGMAMR.
ART. 58 Actele medicale şi de îngrijire efectuate de asistenţi medicali generalişti,
moaşe şi asistenţi medicali vor purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii
individuale şi probarea responsabilităţii profesionale.
ART. 59 Modelul certificatului de membru şi al parafei profesionale sunt adoptate de
Consiliul Naţional al OAMGMAMR, ca anexe ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării
generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România nr. 1 / 2009 şi fac parte integrantă din acesta.
CAPITOLUL XI Dispoziţii finale
ART. 60 Nerespectarea prevederilor prezentului cod de etică şi deontologie constituie

abatere şi atrage răspunderea disciplinară.
ART. 61 Răspunderea disciplinară a membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea
civilă, penală, administrativă sau materială.
ART. 62 Procedura de sesizare şi soluţionare a cauzelor este prevăzută în Statutul
OAMGMAMR.
ART. 63 Toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali au obligaţia
de a informa consiliul judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti despre
modificările survenite în situaţia lor profesională.
77
ART. 64 Consiliul judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti va

informa Consiliul naţional al OAMGMAMR cu privire la aceste modificări.
ART. 65 Prevederile prezentului cod de etică şi deontologie se completează
corespunzător cu dispoziţiile Legii nr. 46 / 2003 privind drepturile pacientului, cu prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144 / 2008 privind exercitarea profesiei de asistent
medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea
şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1 / 2009, ale
Regulamentului de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale
naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România nr. 3 / 2009, precum şi cu normele legale în materie pe specialităţi, cu modificările
ulterioare.
ART. 66 Completarea sau modificarea prezentului cod de etică şi deontologie se va face
de către Adunarea generală naţională, la propunerea Consiliului naţional al OAMGMAMR.
ART. 67 La data intrării în vigoare a prezentului cod de etică şi deontologie se abrogă
Codul de etică şi deontologie profesională al asistentului medical şi al moaşei din România,
adoptat de Adunarea generală naţională a Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România.
ART. 68 Prezentul cod de etică şi deontologie a fost adoptat de Adunarea generală
naţională a OAMGMAMR în data de 9 iulie 2009 şi intră în vigoare la data publicării sale în
Monitorul Oficial al României, partea I.
Monitorul Oficial nr. 560 / august 2009
78
La primirea în Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor

Medicali din România, asistentul medical generalist, moaşa şi, respectiv, asistentul medical vor
depune următorul JURĂMÂNT:
„În numele Vieţii şi al Onoarei,
jur
să îmi exercit profesia cu demnitate,
să respect fiinţa umană şi drepturile sale
şi să păstrez secretul profesional.
Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient
consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă politică sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar sub ameninţare şi nu voi
utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!”
79
CAPITOLUL 10: ANALIZA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR ȘI ÎMBUNĂTĂȚIREA

PRACTICII PROFESIONALE
APLICAŢIE ─ PROTOCOL DE PREVENIRE A INFECŢIILOR NOSOCOMIALE
10.1. NORME GENERALE
Se consideră că o treime din totalul infecţiilor nozocomiale poate fi prevenit prin

aplicarea concomitentă a următoarelor măsuri:
1. Supravegherea locală şi naţională a infecţiilor nozocomiale. Trebuie evaluată
sensibilitatea şi specificitatea măsurilor de supraveghere, mai ales în cazul unor infecţii dificil de
diagnosticat, cum este pneumonia la bolnavii asistaţi sau ventilaţi mecanic. în plus, trebuie
dezvoltat un sistem de evaluare şi supraveghere a infecţiilor nozocomiale care apar la bolnavii
îngrijiţi la domiciliu.
1. Asigurarea că metodele de supraveghere a infecţiilor nozocomiale sunt corespunzătoare.
Sunt necesare dispoziţii de la autoritatea care acreditează unităţile sanitare şi metode de
supraveghere a evenimentelor individual.
2. O sursă de succes în profilaxia infecţiilor nozocomiale este ameliorarea dispozitivelor
de monitorizare şi tratament invaziv. Utilizarea unor dispozitive moderne, menite să reducă
riscul infecţiilor nozocomiale este recomandată. între modificarea comportamentului uman
(măsuri de asepsie) şi ameliorarea dispozitivelor,
3. ultimul aspect s-a dovedit întotdeauna mai fezabil şi mai eficient. în acelaşi sens,
progresul metodelor neinvazive de monitorizare reduce riscul infecţiilor nozocomiale prin
respectarea barierelor naturale de apărare a pacientului (piele, mucoase).
4. Este necesar un control riguros al antibioterapiei (din punctul de vedere al indicaţiei, al
antibioticului şi duratei tratamentului). Se speră că în viitor vor fi disponibile noi metode de
tratament: vaccinarea şi flora competitivă.
5. Introducerea pe scară tot mai largă a xenotransplantelor ridică problema apariţiei unor
zoonoze, nemaiîntîlnite până în prezent. Rolul microbiologiei în acest context este crucial.
6. Acolo unde tuberculoza a fost stăpânită, s-a demonstrat că limitarea unei îmbolnăviri
infecţioase este posibilă prin colaborarea între factorii medicali, comunitari şi organizaţii cu rol de
control. Dar pe lângă bolile infecţioase, se prevede că în viitorul foarte apropiat va fi necesar şi
80
controlul afecţiunilor provocate de noxele specifice epocii noastre: polimeri, unde magnetice,
contaminarea mediului cu medicamente, etc.
10.2. CIRCULAŢIA PERSONALULUI ÎN SPITAL
a) separarea personalului sanitar mediu, auxiliar de îngrijire pe compartimente septice şi

aseptice în toate turele,
b) în cazul în care necesităţile serviciului, gărzi, urgenţe, impun medicului de a trece de la
un sector septic la unui aseptic, acesta are obligaţia de a-şi spăla şi dezinfecta mâinile şi de a
schimba echipamentul de protecţie,
c) interzicerea circulaţiei personalului de la secţiile septice la cele aseptice şi invers, cu
excepţia medicilor,
d) interzicerea accesului în sălile de operaţie şi sălile de naştere a personalului care nu face
parte din echipa de intervenţie, cu excepţia persoanelor cu drept de control stabilite prin norme.
acestea pot intra în sală odată cu echipa sau între intervenţii, dar nu în timpul intervenţiilor,
e) interzicerea accesului altui personal decât cel destinat pentru lucru în locurile respective
în blocul alimentar, laboratorul de soluţii perfuzabile şi în staţiile de sterilizare,
10.3. ECHIPAMENTUL DE PROTECŢIE
a) portul echipamentului de protecţie prevăzut de normele ms, pe tot timpul prestaţiei în

unitate, de către personalul medico-sanitar cât şi de persoanele care prestează o activitate
ocazională sau dirijată (elevi, studenţi, personal de întreţinere),
b) portul obligatoriu al echipamentului pentru intervenţii chirurgicale de către personalul
care lucrează în intervenţii în sălile de operaţii şi de naşteri,
c) schimbarea obligatorie a echipamentului de către personalul dare lucrează în secţii de
boli contagioase şi secţii cu compartimente septice la ieşirea din salonul respectiv,
d) personalul care lucrează în saloanele de mari receptivi (prematuri, distrofici, bolnavi cu
transplanturi, etc.) este obligat să pună echipament steril la intrarea în salon, insistându-se asupra
portului corect al măştii (masca din 4 straturi de tifon, purtată pe nas, schimbată după 30 minute
de folosire),
e) personalul care lucrează în secţii septice precum şi în secţii cu receptivitate mare
(anestezie terapie-intensivă) va purta obligatoriu halate colorate diferit. se recomandă culoarea
81
galbenă pentru personalul din secţiile septice şi culoarea albastră pentru personalul din secţiile cu
receptivitate mare,
f) interzicerea accesului în spital a personalului retribuit sau a celui ocazional sau dirijat cu
haine şi încălţăminte de stradă în secţiile de nou-născuţi, prematuri, distrofici, anestezie terapie-
intensivă, blocuri operatorii, blocuri de naştere,
10.4. OBLIGAŢII PRIVIND ACTUL MEDICAL
a) efectuarea anamnezei şi a examenului clinic complet la internare, în scopul depistării

oricărei infecţii sau boli transmisibile (sau suspiciuni de boală transmisibilă) şi în caz de
suspiciune, recoltarea imediată a probelor pentru examene microbiologice;
b) urmărirea în cadrul supravegherii clinice zilnice a semnelor şi simptomelor
caracteristice stării de infecţie respiratorie (coriză, tuse, strănut), boală diareică (scaune diareice,
vărsături, pierdere în greutate la copil, etc), infecţie cutanată, urinară, genitală, infecţie la plagă,
sindrom febril, etc.;
c) recoltarea probelor de laborator pentru diagnostic microbiologic la apariţia primelor
semne de infecţie, înainte de administrarea de antibiotice sau chimioterapice;
d) recoltarea probelor de laborator la contacţi pentru depistarea purtătorilor, la orice
suspiciune epidemiologică;
e) tratamentul cu antibiotice şi chimioterapice orientat în funcţie de antibiogramă şi
evoluţia clinică a bolnavului, a metodelor şi tehnicilor celor mai adecvate în efectuarea
intervenţiilor chirurgicale, exploratorii şi terapeutice, pentru evitarea complicaţiilor septice.
f) respectarea cu stricteţe a regulilor de tehnică aseptică specifice fiecărei proceduri medico-
chirurgicale, în scopul eliminării contaminării sterilelor şi evitării introducerii microorganismelor
în ţesuturile şi mucoasele organismului în timpul efectării acestor proceduri;
g) recipientele cu produse patologice (eprubete, sticluţe, borcane) folosite pentru
diagnostic de laborator, după fiecare utilizare vor fi autoclavate la laborator, înainte de spălare,
iar după spălare vor fi din nou sterilizate la autoclav;
h) efectuarea obligatorie a diagnosticului microbiologic la bolnavii decedaţi în spital cu
diagnostic de infecţie (cauză principală sau asociată);
i) menţionarea în foaia de observaţie a oricărei stări de infecţie (simptome, semne) a
probelor pentru diagnostic microbiologic şi a datei recoltărilor, a rezultatelor examenelor de
laborator, diagnosticului şi tratamentului antiinfecţios;
82
j)menţionarea în foaia de observaţie a diagnosticului de infecţie intraspitalicească, ori de

câte ori sunt elemente clinice şi epidemiologice care dovedesc că infecţia a fost contractată în
timpul şi din cauza spitalizării;
k) înscrierea zilnică în registrul de infecţii interioare existent în secţie a tuturor cazurilor
diagnosticate ca infecţii intraspitaliceşti şi raportarea către forul ierarhic superior conform
reglementărilor legale;
l) asigurarea izolării prin amplasare şi izolării funcţionale a bolnavilor receptivi;
m)aplicarea măsurilor antiepidemice la orice caz de infecţie; transferul imediat de boli
contagioase a cazurilor sau suspecţilor de boli transmisibile, carantinarea contacţilor receptivi în
saloane separate, pe perioadă egală cu incubaţia maximă de la ultimul contact; izolarea
bolnavilor septici în saloane sau compartimente prevăzute pentru aceasta, luând toate măsurile de
izolare funcţională, măsuri privind personalul, efectuarea examenelor microbiologice, dezinfecţia
obiectelor şi a echipamentului, curăţenia generală şi dezinfecţia încăperilor şi a mobilierului,
efectuarea dezinfecţiei salonului din care a fost evacuat bolnavul septic sau contagios,
dezinfecţia mijloacelor de transport (salvări, autoturisme) care au transportat bolnavi contagioşi;
10.5. IGIENA BOLNAVILOR ŞI ASISTAŢILOR
a) prelucrarea igienică a bolnavului la internare (îmbăiere prin duş, tăierea

unghiilor, la nevoie deparazitare). dacă starea bolnavului nu permite îmbăierea, se asigură
spălarea prin ştergere umedă,
b) cabinetele de consultaţii, la internare vor fi dotate cu:termometre dezinfectate, de
utilizare individuală,
c) valve şi specule sterile de utilizare individuală în cabinete de obstetrică şi cele de
ginecologie,
d) aleze curate de utilizare individuală,
e) truse individuale sterile (aparate şi lame de ras) pentru toaleta locală,
f) apăsătoare de limbă, sonde, pense, siringi, ace, etc. sterile,
g) înscrierea tuturor cazurilor de pediculoza internate în spital din teren sau prin transfer,
într-un caiet special şi anunţarea lor la centrul sanitar-antiepidemic,
h) consultarea, trierea şi repartizarea bolnavilor de la internare şi conducerea lui de către
infirmieră la salonul la care a fost repartizat,
83
i) asigurarea de lenjerie curată pentru fiecare bolnav nou internat şi schimbarea acesteia
ori de câte ori e nevoie şi cel puţin o dată pe săptămână,
j) la bolnavii care prezintă incontinenţă de urină sau fecale, la cei care au vărsături,
supuraţii precum şi la copii mici salteaua se acoperă cu o muşama sau husă de plastic care se
spală şi se va şterge cu soluţie dezinfectantă zilnic, precum şi ori de câte ori e nevoie,
k) asigurarea spălării paturilor, huselor (dosurilor) de pernă şi de saltea ori de câte ori e
nevoie şi cel puţin semestrial,
l) asigurarea în timpul internării a toaletei zilnice a bolnavilor şi îmbăierea acestora cel
puţin odată pe săptămână şi de câte ori e nevoie. îmbăierea obligatorie în ziua dinaintea operaţiei
a bolnavilor ce se supun intervenţiilor chirurgicale (excepţie urgenţele),
m) asigurarea cu termometre dezinfectate, de utilizare individuală, pentru fiecare bolnav,
n) asigurarea asistaţilor la care este necesar, cu ploscă, oliţă sau urinar, dezinfectat şi uscat,
înainte de fiecare utilizare,
o) interzicerea purtării în spital, de către bolnavi, a efectelor personale. efectele personale
ale bolnavilor vor fi depuse la magazia pentru efectele bolnavilor,
p) deparazitarea efectelor bolnavilor parazitaţi,
q) dezinfecţia efectelor personale ale bolnavilor internaţi în secţiile de boli contagioase.
r) reglementarea circulaţiei bolnavilor în special (în aşa fel încât să fie respectate izolările
stabilite) şi programarea examenelor de specialitate pentru a evita supraaglomerări şi întâlnirea
bolnavilor septici şi potenţial septici cu cei receptivi,
s) asigurarea obiectelor individuale (pahar sau cană pentru băut apă, săpun prosoape şi
hârtie igienică) şi asigurarea pentru fiecare bolnav a lenjeriei curate de pat şi de corp conform
haremurilor şi schimbarea acesteia cel puţin săptămânal şi ori de câte ori e nevoie,
t) instruirea bolnavilor (şi familiei) să-şi procure pastă şi perie de dinţi, batiste şi pieptene,
u) educarea permanentă a bolnavilor asupra comportamentului igienic în spital;
10.6. IGIENA LENJERIEI
a) colectarea lenjeriei de pat şi de corp utilizate va fi făcută în saci de doc curaţi care se
închid la gură imediat după colectare. lenjeria cu umiditate excesivă se colectează în saci de
material plastic sau impermeabilizaţi. sacii care s-au folosit pentru colectarea şi transportarea
lenjeriei se dezinfectează chimic după fiecare transport. după dezinfectare sacii se spală odată cu
84
lenjeria,
b) efectuarea spălării mecanice a rufăriei după prescripţiile producătorului aparaturii
privind procesul de spălare şi respectarea timpului de spălare cu apă la cel puţin 80°C timp de 30
de minute sau 60°C timp de 60 de minute,
c) rufăria de pat şi corp provenită de la secţiile de nou-născuţi, pediatrie, contagioase,
dermato-venerice şi tuberculoză şi de la bolnavii septici, precum şi cea murdărită cu sânge sau
produse patologice va fi colectată separat şi transportată la spălătorie unde se supune dezinfecţiei
chimice înainte de spălare. această lenjerie se spală separat,
d) sterilizarea înainte de spălare a lenjeriei provenite de la bolnavii cu antrax,
e) spălarea în program separat a rufăriei provenite de la secţiile (compartimentele) de nou-
născuţi, prematuri şi obstetrică,
f) călcatul obligatoriu al întregii lenjerii folosite în spital în afara celei supuse sterilizării.
g) asigurarea depozitării separate a lenjeriei curate, în spaţii separate ferite de praf şi
umezeală şi de posibilităţi de contaminare prin insecte sau rozătoare,
10.7. IGIENA BLOCULUI OPERATOR
a) organizarea blocului operator astfel încât să cuprindă o zonă aseptică destinată

operaţiilor aseptice şi o zonă septică, destinată intervenţiilor septice. este recomandabil ca fiecare
zonă să aibă sală de spălare chirurgicală şi îmbrăcare a echipamentului steril, cameră de colectare
a instrumentelor utilizate, spaţiu separat pentru depozitul de sterile,
b) programarea întâi a operaţiilor aseptice şi apoi a celor septice în unităţile în care nu
există decât o singură sală de operaţie,
c) sălile de operaţie se debarasează şi se curăţă după fiecare operaţie. la sfârşitul
programului operator se face curăţenia şi dezinfecţia sălilor de operaţie şi a anexelor,
d) sălile de operaţie se curăţă şi se dezinfectează cupă fiecare operaţie,
e) dezinfecţia ciclică a sălilor de operaţie se face săptămânal (în ziua de repaus a sălii),
f) în operaţiile de curăţire şi dezinfecţie menţionate se cuprind atât sălile de operaţie cât şi
sălile de spălare a instrumentelor, spălare chirurgicală şi îmbrăcare sterilă,
g) curăţenia spaţiilor de circulaţie în blocul operator se efectuează ori de câte ori e nevoie şi
obligatoriu zilnic, după curăţenia şi dezinfecţia blocului operator,
h) limitarea la maximum a circulaţiei pe coridoarele blocului operator, asigurarea
ventilaţiei sau aerisirii regulate a acestora,
85
i) limitarea la maximum a circulaţiei, intrărilor şi ieşirilor în sălile de operaţie în timpul

programului operator printr-o bună pregătire a materialelor necesare pentru intervenţii şi
stabilirea măsurilor de împiedicare a pătrunderii persoanelor care nu fac parte din echipa
operatorie,
j) la sălile prevăzute cu sisteme de ventilaţie se va urmări eficienţa instalaţiilor de
filtrare/sterilizare a aerului. sălile fără asemenea sisteme se aerisesc după programul operator, în
timpul efectuării curăţeniei şi înainte de dezinfecţie,
10.8. CONTROLUL MICROBIOLOGIC
a) controlul microbiologic al personalului medico-sanitar şi a asistaţilor,

b) personalul medico-sanitar, bolnavii şi asistaţii se controlează microbiologic (probe de pe
tegumente, din secreţii nazale şi faringe, materii fecale şi altele) ori de câte ori este nevoie, la
apariţia cazului (suspectului) de infecţie intraspitalicească; examenele se efectuează pentru
bolnavii şi asistaţii contacţi cu cazul respectiv (sau expuşi la acelaşi focar de risc) şi personalul
care a participat la îngrijirea lui; aceste controale nu înlocuiesc examenele medicale la angajare şi
controalele medicale periodice prevăzute prin Ordinul MS nr. 15 / 1982.
c) controlul microbiologic al sterilizării se efectuează pentru stabilirea modalităţilor de
încărcarea aparatelor după intervenţiile de întreţinere şi lunar, pentru fiecare aparat. controlul
microbiologic al sterilităţii materialelor sanitare se efectuează lunar iar controlul apei sterile de la
sălile de operaţie, săptămânal,
d) controlul microbiologic al condiţiilor de igienă (aeromicrofloră, suprafeţe şi inventar
moale, utilaje din blocurile alimentare) se efectuează în următoarele împrejurări:
 în maternităţi, secţii de nou-născuţi, prematuri, distrofici, secţii de pediatrie (pentru
copii 0-3 ani), la apariţia oricărui caz de infecţie interioară,
 în celelalte secţii, la apariţia de cazuri de boli transmisibile, la izbucniri de infecţii
intraspitaliceşti şi ori de câte ori frecvenţa crescută a cazurilor de infecţie ridică ipoteza unor
greşeli de tehnică aspetică sau a unor surse sau căi de transmisie din mediul spitalicesc,
e) controlul microbiologic al medicamentelor injectabile se efectuează potrivit Ordinului
MS nr. 120 / 1980 pentru stabilirea normelor tehnice privind prepararea,
f) manipularea şi administrarea medicamentelor injectabile elaborate în farmaciile de
spital,
86
g) controlul microbiologic al medicamentelor neinjectabile se efectuează pentru verificarea

modului de preparare, păstrare şi administrare
h) controlul microbiologic al condiţiilor de transport, depozitare, preparare şi distribuire a
alimentelor se efectuează conform normelor în vigoare.
i) controlul curăţeniei de rutină se face prin observare directă; controlul eficienţei
metodelor de curăţenie şi dezinfecţie se face în următoarele împrejurări:
 verificarea eficienţei metodelor folosite, periodic planificate în cadrul autocontroalelor,
 la introducerea de noi metode, aparate, substanţe sau produse de curăţenie şi dezinfecţie;
 în izbucniri epidemice, când se presupune că frecvenţa îmbolnăvirilor este legtă de
ficienţa de dezinfecţie,
10.9. NORME TEHNICE SPECIALE PRIVIND CURĂŢENIA ŞI

DEZINFECŢIA SALOANELOR, BLOCURILOR DE OPERAŢII, SĂLILOR
DE TRATAMENTE, SPĂLATUL ŞI DEZINFECTATUL MÂINILOR
a. Curăţenia generală şi dezinfecţia ciclică a saloanelor: curăţenie generală (spălare

cu apă caldă şi detergenţi soluţie1-2% aferestrelor, uşilor, lambriurilor, mobilierului şi
pavimentelor; dezinfecţia prin pulverizare (stropire) a suprafeţelor, mobilierului,
saltelelor,pernelor şi păturilor cu o soluţie de aldehidă formică 3 – 5 % şi un timp de expunere de
6-12 ore urmată de aerisire sau neutralizare cu soluţie de amoniac.
Curăţenia şi dezinfecţia curentă - îndepărtarea prafului şi a reziduurilor solide se va
face prin metode care evită impurificarea aerului (spălare, ştergere umedă) spălarea pavimentelor
se efectuează cu apă caldă şi carbonat de sodiu sol. L - 2% sau detergenţi sol. 1 - 2% folosind
găleţi, una în care se ţine cârpa de curăţat şi una în care se descarcă (se stoarce) cârpa cât mai
frecvent. Spălarea pavimentelor se face ori de câte ori este nevoie şi cel puţin de două ori pe zi.
Mobilierul se curăţă cu cârpe curate, umezite în soluţii dezinfectante care vor fi
schimbate la fiecare salon. Este interzisă folosirea pentru curăţirea mobilierului a cârpelor şi a
recipientelor întrebuinţate la curăţirea pavimentelor. După efectuarea curăţeniei, găleţile folosite
se spală, se dezinfectează prin ştergere cu soluţii clorigene (0,5g % clor activ) şi se menţin uscate
până la utilizarea următoare: cârpele, periile, teurile folosite se spală, se dezinfectează prin
submersare ăn soluţii ciori gene (0,5 g % clor activ) timp de 30 de minute, după care se usucă şi
se menţin uscate până la utilizarea următoare.
87
Chiuvetele şi lavoarele se întreţin în permanenţă curate prin spălare cu apă şi soluţii de

detergent 1 - 2%.
Pavimentele din saloane şi săli de tratament se dezinfectează cu soluţii de cloramină 2%
(0,5g % clor activ) sau hidrod.
Pavimentele spaţiilor de circulaţie se dezinfectează cu hidrod sau soluţii clorigene în
concentraţie de 0,5g % clor activ.
b. Curăţenia şi dezinfecţia blocurilor operatorii

La sfârşitul programului operatori se face:
- Ştergerea lămpii scialitice cu o bucată de pânză curată şi înmuiată în soluţie
dezinfectantă.
- Curăţirea mobilierului prin spălare cu soluţii de detergenţi 2% în apă călduţă. După
spălarea şi clătirea mobilierului (mese de instrumente, masa de operaţie, etc) se dezinfectează
prin ştergere cu o pânză curată înmuiată în alcool sanitar sau detergenţi amfolitici (ex. TEGO
103 S, soluţie 2 %).
- Suprafeţele plane (pervazuri, ferestre, uşi, etc.) şi pereţii se curăţă prin ştergere cu o
soluţie de cloramină 1 % iar în cazul în care sunt murdărite cu produse patologice se spală cu apă
caldă li detergenţi sol. 2 %, se dezinfectează în acelaşi mod.
- Pavimentul se spală începând de la extremitatea opusă ieşirii din cameră, cu o soluţie de
detergenţi 2 % în apă caldă şi se dezinfectează cu o sol. Cloramină 1%.
10.10. SĂLILE DE OPERAŢIE SE CURĂŢĂ ŞI SE DEZINFECTEAZĂ DUPĂ

FIECARE OPERAŢIE
Dezinfecţia ciclică a sălilor de operaţie se face săptămânal (în ziua de repaus a sălii)
prin formolizare (vaporizare cu formol) sau stropire cu formol în concentraţii de 3 - 5% aldehidă
formică şi o expunere de 6 – 12 ore, urmată de aerisire sau neutralizare cu soluţie de amoniac sau
nebulizare cu sol. Vesfene 10 % asigurând l g Vesfene / m3, cu o expunere de 2 - 3 ore, urmată
de aerisire.
În acţiunile de curăţire şi dezinfecţie menţionate se cuprind atât sălile de operaţie cât şi
sălile de spălare instrumente şi spălare chirurgicală şi echipare sterilă.
Curăţenia spaţiilor de circulaţie în blocul operator se efectuează prin ştergere umedă ori
de câte ori este nevoie şi obligatoriu zilnic, după curăţenia şi dezinfecţia blocului.
88
Aparatura din blocul operator (anestezie, terapie intensivă, etc.) se decontaminează prin
demontare şi curăţire minuţioasă şi dezinfecţie, potrivit recomandărilor producătorului. Orice
piesă suportă sterilizarea va fi supusă sterilizării.
Tubulatura, sondele endotraheale, măştile de oxigen vor fi de preferinţă sterilizate prin
autoclavare sau dezinfectare prin fierbere, dacă prin instrucţiunile de utilizare date de producător
nu se contraindică aceste metode, recomandându-se altele.
În cazul utilizării altor metode, aparate sau instalaţii de sterilizare sau dezinfecţie, se
recomandă testarea eficienţei acestora dă către institutele de igienă şi sănătate publică.
10.11. SPĂLAREA ŞI DEZINFECŢIA MÂINILOR
Spălarea mâinilor
Spălatul mâinilor se face sub jet de apă potabilă curgătoare, săpunindu-se cel puţin de
ouă ori sau ori de câte ori este nevoie, pentru curăţirea completă a tegumentelor.
În secţiile de nou-născuţi, obstetrică ginecologie, secţiile cu profil chirurgical, în sălile
de tratamente de orice fel se recomandă utilizarea săpunului lichid în recipiente care pot fi
acţionate cu cotul sau cu pedală.
Săpunul solid se va păstra în condiţii care să permită uscarea după fiecare folosire.
Ştergerea mâinilor în secţiile menţionate mai sus se face pe şerveţele pentru unică
utilizare (tifon, pânză).
Este interzisă folosirea periilor nesterile pentru spălarea mâinilor în spital.
Pentru spălare chirurgicală se foloseşte numai apă sterilă şi săpun lichid steril sau lufe
impregnate cu săpun de ras, sterilizate.
Dezinfecţia mâinilor
Se utilizează antisepticele aprobate de Ministerul S. Antisepticele se aplică numai după

spălarea mâinilor prin turnare, într-o cantitate suficientă pentru a umecta tegumentele, timpul de
contact fiind până la uscarea mâinilor. Mâinile nu se şterg după aplicare de antiseptice.
Soluţiile antiseptice se prepară în cantităţi mici şi se ţin în flacoane cu etichetă şi cu data
preparării. Nu se admite utilizarea dopurilor de plută pentru flacoanele cu soluţii antiseptice.
89
BIBLIOGRAFIE
1) Herve Leclet, Claude Vilcot Quqlité en santé 2007

2) Actu-Environnement.com Dossier - La norme ISO 14001. - Publié le 18 / 06 / 2005
(Disponibil pe: http://www.actu-nvironnement.com/ae/dossiers/iso14000/iso14001.php4)
3) Matt H. Evans, Workshop on the Strategic Planning Model (disponibil pe:
http://www.scribd.com/doc/ 7300453/Strategic-Planning-Model)
4) Vlădescu C., Astărăstoae V., Scîntee S. G., Un sistem sanitar centrat pe nevoile
cetățeanului. România. Analiză de situație (I), Revista Română de Bioetică, vol. 8, nr. 2, aprilie-
iunie, 2010 (disponibil pe: http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/navigation.jsp?node=1275)
5) Cepoi V. – Managementul calității – curs pentru auditori în domeniul calității - 2013
6) Legea 95/2006
90

Carte Calitatea Ingrijirii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Calitatea Ingrijirii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Calitatea îngrijirilor de sănătate

2. CONCEPTUL DE CALITATE ȘI SIGURANȚA PACIENTULUI ÎN

2.1. Calitatea ca termen general...................................................................................13

3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE

3.1. Funcţiile managementului calităţii...........................................................................29

3.2. Specificul managementului calităţii în sistemul de sănătate....................................32

4. IMPLEMENTAREA SISTEMELOR DE ASIGURARE A CALITĂŢII

4.1. Asigurarea calităţii serviciilor la nivelul sistemului de îngrijiri pentru

5. RESURSELE UMANE ȘI STRATEGIILE DE RECRUTARE DE PERSONAL

5.1. Rolul și importanța resurselor umane în sănătate..............................................43

6. PROMOVAREA PROFESIONALĂ ȘI EDUCAȚIA CONTINUĂ ÎN

6.1. Pregătirea profesională.............................................................................................49

7. STRATEGII DE ÎMBUNĂTĂȚIRE CONTINUĂ A CALITĂȚII

8. INSTRUMENTE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR

9. INDEPENDENȚA ASISTENȚEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA ȘI

10. ANALIZA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR ȘI ÎMBUNĂTĂȚIREA PRACTICII

Aplicație – protocol de prevenire a infecțiilor nosocomiale............................................80

2. CONCEPTUL DE CALITATE ȘI SIGURANȚA PACIENTULUI ÎN SISTEMUL

3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE

4. IMPLEMENTAREA SISTEMELOR DE ASIGURARE A CALITĂȚII

5. RESURSELE UMANE ȘI STRATEGIILE DE RECRUTARE DE PERSONAL

6. PROMOVAREA PROFESIONALĂ ȘI EDUCAȚIA CONTINUĂ ÎN NURSING

7. STRATEGII DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR

8. INSTRUMENTE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR

9. INDEPENDENȚA ASISTENȚEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA ȘI

EVALUAREA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR

10. ANALIZA CALITĂȚII ÎNGRIJIRILOR ȘI ÎMBUNĂTĂȚIREA PRACTICII

1.1 Consideraţii asupra stării actuale a sistemului de sănătate românesc

1.1.1 Organizarea sistemului de sănătate din România

Sistemul serviciilor de sănătate cuprinde ansamblul resurselor umane, materiale,

Principalele organizaţii implicate în sistemul de servicii de sănătate sunt:

1. Ministerul Sănătăţii (MS) şi direcţiile de sănătate publică judeţene (DSP)

- are rol de autoritate centrală în domeniul sănătăţii publice

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate:

- este o instituţie publică, de interes naţional, cu personalitate juridică (personalitatea

Organizarea furnizorilor de servicii de sănătate

1. Serviciile de asistenţă medicală primară serviciile sunt furnizate în prezent de medicii

Plata furnizorilor de servicii de sănătate

Pentru practicienii individuali, plate se face prin:

Pentru spitale, plata se poate face prin:

1.1.2 Problemele organizaţionale întâlnite în unităţile medicale

 Personalul medical se concentrează numai asupra exercitării profesiei nefiind

CAPITOLUL 2: CONCEPTUL DE CALITATE ȘI SIGURANȚA

2.1. Calitatea ca termen general

Preocuparea pentru calitatea produselor realizate este străveche, începuturile înfiripării

- conformitatea cu caietul de sarcini;

2.1.2. Dimensiunile calităţii

Abordată ca şi elemente de răspuns la cerinţele actorilor interesaţi din sănătate, calitatea

Având în vedere cele trei dimensiuni fundamentale ale conceptului de calitate

Calitatea îngrijirilor medicale

Calitatea tehnică / profesională

Calitatea tehnică a îngrijirilor medicale este raportată de obicei la competenţa tehnică,

Calitatea interpersonală / percepută de pacient / client

În mod obişnuit, pacienţii nu posedă abilitatea sau cunoştinţele necesare evaluării

Managementul Calităţii Totale (MCT), a treia dimensiune a calităţii, nu este un concept

2.2. Calitatea în sănătate

2.2.1. Serviciul de sănătate

Sistemul de sănătate ca şi ansamblu al elementelor sale componente, al mecanismelor

2.2.1.1. Componente şi abordare

 asistenţă tehnică (financiar-contabilă, juridică);

2.2.1.2. Reflexul de consum şi inflaţia de servicii

singura determinantă, fiind reprezentată în România de către prabuşirea exagerată a tarifelor de

2.2.1.3. Evoluţia mentalităţii

Evoluţia mentalităţii. Mentalitatea evoluează odată cu evoluţia socioeconomică şi