Sunteți pe pagina 1din 18

NOTIUNI GENERALE DESPRE METODOLOGIA

DISCIPLINELOR TEHNICE

“De la teorie la practica”

Formarea competenţei profesionale a unui elev este asigurată prin instruirea sa


complexă şi progresivă, pornind de la problemele generale ale profilului spre cele specifice unui
grup de meserii.

Astfel, studiul diferitelor discipline de specialitate si desfăşurarea activităţilor practice


complementare, se vor baza pe fondul de cunoştinţe formate prin studierea disciplinelor de
cultură generală. între acestea se stabilesc legături complexe, fiecare având importata sa proprie.
Schema relaţiilor între activităţile din învăţământul tehnic care formează competenţe
profesionale este reprezentată în figura de mai sus.
Rezultă că disciplinele de specialitate trebuie privite ca părţi ale aceluiaşi întreg
constituit de procesul de învăţământ. Ele nu pot fi pivite unilateral, ca o parte teoretică pe care
se construiesc abilităţile practice ale viitorului profesionist ci în unitate cu ele; ceea ce le
diferenţiază este conţinutul facilităţilor pedagogice pe care urmează a le realiza elevii.
Cât priveşte raportul acestora cu instruirea practică, trebuie menţionat că prin astfel de
activităţi de instruire elevii îşi însuşesc cunoştinţe şi îşi formează în acelaşi timp, deprinderi, o
sarcină comună a tuturor disciplinelor de instruire fiind aceea a formării capacităţilor intelectuale
a aptitudinilor şi deprinderilor.
Prin abordarea judicioasă şi corectă a disciplinelor de cultură şi a celor de cultură tehnica
şi de specialitate, absolventul unei forme de învăţământ poate fi corespunzător pregătit pe plan
cognitiv, psihomotor şi afectiv pentru situaţiile în care se va confrunta cu practica socială.
Parcurgerea disciplinelor tehnice şi tehnologice în cadrul desfăşurării procesului instructiv-
educativ presupune formarea la elevi de competenţe care nu pot fi dobândite decât într-un mediu
adecvat de instruire şi formare dotat cu mijloace de învăţământ specifice. Cabinetul, laboratorul
şi atelierul şcolar reprezintă mediul de instruire în care elevii sub îndrumarea profesorului inginer
desfăşoară activităţi educaţionale care vizează:
• demonstrarea noţiunilor teoretice;
• aplicarea noţiunilor teoretice în practică;
• simularea de fenomene fizice, chimice etc.; 
• exersarea priceperilor şi deprinderilor practice;
• realizarea practică de obiecte, dispozitive, aparate etc.;
• asigurarea activităţilor de muncă independent şi creativă.
Cabinetul, laboratorul şi atelierul şcolar trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
• spaţiul destinat acestor locaţii să prevadă pe lângă mediul de instruire şi un spaţiu anex;
• să fie prevăzut cu scaune, mese şi bancuri de lucru, dulapuri, echipamente de comunicare
didactică
• (retroproiector, videoproiector, calculator personal, legături la reţeaua Internet),
• aparatură tehnică;
• spaţiul anex trebuie să asigure depozitarea materialelor şi a mijloacelor de învăţământ
grupate peteme specifice programelor şcolare uşurând folosirea lor la lecţiile de
specialitate;
• spaţiul anex poate fi utilizat de către profesor la: pregătirea lecţiilor de laborator,
verificări şi reparaţiiale mijloacelor didactice, consultanţă de specialitate şi metodică;
• să asigure climatul optim de desfăşurare a activităţilor didactice specifice disciplinelor
tehnice;
• să permita asimilarea noţiunilor tehnice de către elevi; să permita formarea de priceperi şi
deprinderi practice de execuţie a unor procese tehnologice;
•  să dezvolte la elevi capacităţi de investigare şi cercetare ştiinţifică;
• să permit o perfecţionare continuă a lecţiilor.
Ţinând cont de factorii ergonomici, mediul de instruire trebuie să îndeplinească şi să
respecte o serie de norme :
• luminatul să se realizeze în primul rând natural, apoi mixt şi în cele din urmă artificial
• temperatura trebuie menţinută constant (18 – 20 C), pentru desfăşurarea normal a
activităţii,evitându-se supraîncălzirea sau temperaturile foarte joase, ce influenţează atât
starea de sănătate aelevilor cât şi buna funcţionare a aparaturii
• umiditatea aerului este un factor important, situându-se între 40 –60 %;
• cromatica mediului de instruire va fi aleasă astfel încât să creeze o stare de confort psihic
carestimuleazăintelectul; se recomandă culori calde, deschise, care reflect lumina şi creează
bună dispoziţie;
• se vor respecta normele de protecţia muncii şi prevenirea şi stingerea incendiilor, în funcţie
de specificul fiecărui cabinet;

În procesul instructiv-educativ este eficientă utilizarea metodelor de învăţământ interactive,


care reprezintă modalităţi sistemice de lucru, ce servesc profesorului în activitatea de instruire
şi elevilor în cea de învăţare, capabile să conducă spre realizarea obiectivelor pedagogice
propuse. Din perspectiva profesorului metodele interactive servesc la organizarea şi
conducerea unei acţiuni sistemice prin care elevii devin elementul activ în procesul didactic.
Din perspectiva elevului, utilizarea acestor metode reprezintă modalitatea de a parcurge calea
spre cunoaştere, spre dobândirea de noi comportamente, priceperi şi deprinderi prin solicitarea
gândirii, imaginaţiei, creativităţii. Prin metodele interactive utilizate de profesori la orele de
fizică, chimie, biologie, informatică, discipline tehnice, instruire practică, se realizează o
observare dirijată independentă, găsirea soluţiilor noi, lucrări practice, efectuări de experimente,
aplicaţii de laborator. Aceste metode dezvoltă spiritul de observaţie, gândirea logică şi
creativitatea, spiritul analitic, ducând la descoperirea legăturilor dintre fenomene.
Alegerea metodelor de învăţare este determinată de o multitudine de factori:
• Obiectivele de instruire (se aleg metodele care deţin cel mai ridicat potenţial
pedagogic);
• Elevii participanţi (gradul lor de pregătire, experienţa pe care o deţin, etapa de pregătire
în care se află);
• Mijloacele de învăţământ existente în dotarea unităţii (dotarea cu echipamente specifice,
cu materiale didactice şi auxiliare a laboratoarelor, cabinetelor, atelierelor de
specialitate);
• Conţinutul de instruire (anul de studiu, disciplina, programa şcolară).
1. Metode conversative (conversaţia euristică) - constă din valorificarea didactică a
întrebărilor şi răspunsurilor şi se realizează pe baza unor dezbateri, convorbiri organizate şi
desfăşurate sub conducerea profesorului.
Potenţialul pedagogic al acestei metode constă în :
• favorizarea perfecţionării relaţiei profesor-elev;
• stimularea în permanenţă a gândirii elevului;
• stimularea efortului elevilor pentru exprimări clare şi răspunsuri corecte ;
• dezvoltarea ambiţiei elevilor de afirmare intelectuală, a curiozităţii, a iniţiativei.
Cerinţe de aplicare:
• să se bazeze pe cunoştinţe, experienţe, observaţii anterioare sau pe materiale intuitive;
• profesorul să aibă o pregătire temeinică privind formularea întrebărilor şi susţinerea dialogului;
• formularea răspunsurilor să beneficieze de: corectitudine de fond, exprimare precisă, clară,
concisă, să fie complete, să exprime înţelegerea faptelor şi legăturilor cauzale.
• Limite şi inconveniente:
• nu asigură în totalitate sistematizarea cunoştinţelor;
• participarea elevilor la conversaţie revine unui grup şi ca atare solicitarea este discontinuă,
sporadică şi inegală;
• poate conduce la depăşirea timpului afectat lecţiei;
• participarea la dialog este condiţionată de interesul şi pregătirea elevilor;
• nu asigură activitatea individuală a elevului pentru găsirea de soluţii proprii;
• oboseşte elevii mai mult decât alte procedee dacă nu sunt respectate cerinţele de instruire.
2. Problematizarea reprezintă o metodă activă, ce se poate desfăşura dirijat sau
independent, în care se îmbină:
• rezolvarea de probleme şi situaţii problemă;
• valorificarea experienţei anterioare a elevilor;
• restructurarea sau completarea volumului de cunoştinţe;
• efectuarea unui efort personal de rezolvare.

ACTIVITATE DIRIJATĂ
PROFESOR ELEVI
Oferă probleme de rezolvat Consemnează datele
Oferă elemente de sprijin la rezolvare Identifică elementele de sprijin
Dirijează activitatea de rezolvare Efectuează investigaţii
Dirijează interpretarea rezultatelor Interpretează rezultatele
Dirijează formularea concluziilor Formulează concluziile
Stimulează identificarea elementelor noi Formulează noile cunoştinţe dobândite

ACTIVITATE INDEPENDENTĂ
PROFESOR ELEVI
Oferă elemente de sprijin pentru identificarea Identifică şi formulează problema
problemei
Oferă elemente de sprijin pentru rezolvarea Alcătuiesc planul de rezolvare
problemei Efectuează investigaţii proprii
Consemnează rezultatele
Interpretează rezultatele
Dirijează formarea concluziilor Formulează concluzii

• Potenţialul pedagogic al activităţii prin problematizare:


• stimulează participarea elevului la cunoaştere, descoperire prin efort propriu;
• contribuie substanţial la educarea sistemului de gândire;
• sprijină formarea deprinderilor de muncă intelectuală;
• familiarizează elevul cu modelul de soluţionare a situaţiilor tipice cu care se va întâlni în
practică;
• contribuie la perfecţionarea relaţiei profesor – elev, în sensul stimulării, cooperării, a
eliminării relaţiilor aversive sau de autoritate restrictive;
• sprijină formarea unor capacităţi cognitive specifice rezolvării problemelor (capacitatea
de a sesiza existenţa unor probleme sau situaţii-problemă, de a rezolva, de a recunoaşte
elemente cognitive noi în soluţia la care s-a ajuns, de a aplica în practică soluţia).
• Cerinţe ale problemei:
• problemele şi situaţiile problemă să sprijine realizarea obiectivelor pedagogice proiectate;
• sarcinile de activitate cerute prin probleme să provoace dinamizarea cunoştinţelor din
zestrea informativă a elevului;
• problemele şi situaţiile problemă să fie adaptate la posibilităţile de rezolvare ale elevilor;
• învăţarea prin problematizare să fie aplicată continuu pentru ca elevii să fie deprinşi cu
această modalitate de lucru;
• profesorul să lucreze diferenţiat cu elevii.
• Limite şi inconveniente în aplicare:
• solicitând activitatea individuală cu ritm propriu, timpul necesar aplicării va fi variabil,
impus de cel al majorităţii elevilor din colectiv;
• la elevii neobişnuiţi cu acest procedeu se va instala starea de oboseală;
• participarea elevilor este condiţionată de motivaţia de învăţare;
• elevii pot pierde continuitatea învăţării dacă nu se asigură o conexiune inversă de reglaj;
• la problematizare se folosesc date, tabele, scheme ce necesită o multiplicare prealabilă.

• Metode de exploatare / investigare directă


Aceste metode se realizează prin organizarea şi stimularea unor activităţi de
investigare proprie pentru formarea şi consolidarea prin efort personal a cunoştinţelor,
priceperilor şi deprinderilor, apropiind investigaţia de specificul cercetării ştiinţifice.
Există mai multe variante de realizare:
• observarea dirijată;
• observarea independentă;
• efectuarea de cercetări şi experienţe;
• căutarea de soluţii noi;
• efectuarea de experimente.
Instruirea prin observare dirijată are drept obiect observarea unor fenomene, materiale,
descrierea lor şi interpretarea rezultatelor.
Instruirea prin observare independentă urmăreşte, în afară de scopul ei informaţional şi
formarea deprinderilor de a sesiza uşor ce este esenţial şi semnificativ în realitate, necesitate de
prim ordin în formarea omului modern.
Instruirea prin experimentare are ca scop iniţierea elevilor în aplicarea metodei
experimentale, caz în care aceştia concep şi efectuează observaţii, verificări, măsurători, analize.
Elementele caracteristice ale metodei sunt următoarele:
• formularea unei ipoteze de cercetare;
• desfăşurarea unui plan experimental;
• compararea rezultatelor cu ipoteza.

PROFESOR ELEVI
Prezintă tema de observare Consemnează sarcinile
Se confruntă cu problema
Oferă materiale de observare Declanşează explorarea
Oferă îndrumări de lucru Efectuează observaţii
Sesizează relaţiile cu cunoştinţele anterioare
Consemnează rezultatele
Analizează observaţiile
Formulează concluzii
Proiectează elemente noi
Primeşte răspunsurile elevilor Comunică rezultatele şi concluziile

• Potenţialul pedagogic al metodelor de explorare directă:


• asigură însuşirea unei metodologii de descoperire a cerinţelor prin investigaţie
ştiinţifică individuală;
• dezvoltă spiritul de observaţie, gândirea logică şi creativitatea (observarea unor
fenomene, materiale, descrierea lor şi interpretarea rezultatelor);
• formarea spiritului analitic (deprinderea de a analiza cu uşurinţă situaţii diferite);
• asigură posibilitatea ca elevul să surprindă legăturile cauzale dintre fenomene;
• solicită elevii pentru atitudini active, îmbinând gândirea cu activităţi motrice
(efectuarea de observaţii, măsurări, verificări pentru raporturile cauză-efect);
• favorizează gândirea, diminuând tendinţa de memorare;
• sporeşte motivaţia şi creşte încrederea în forţe proprii;
• asigură remanenţa cunoştinţelor, uşurează transferul lor ulterior;
• deschide posibilitatea participării active la educaţia permanentă.
• Cerinţe de aplicare
Profesorul trebuie să aibă competenţa pentru:
• proiectarea procesului de învăţământ în raport cu elementele caracteristice ale acestei
metode;
• dirijarea cât mai discretă a elevilor, stimulând schimbul critic de idei;
• materialele de lucru trebuie create în raport cu nivelul dezvoltării psihice a elevilor.
• Limite şi incovenienţe
Această metodă necesită rezolvarea sarcinilor de învăţare într-un timp mai îndelungat,
comparativ cu alte metode de învăţământ.
• Metode de acţiune efectivă
Se realizează prin efectuarea repetată şi sistematică de acţiuni sau operaţii cu scopul
formării priceperilor şi deprinderilor, a abilităţilor de învăţare şi stimulării creativităţii.
Instruirea se poate desfăşura prin:
• efectuarea de exerciţii şi aplicaţii;
• analiză - studiu de caz;
• efectuarea de lucrări individuale.
Această metodă vizează stimularea creativităţii şi formarea de priceperi şi deprinderi (de
rezolvare, de execuţie, de comunicare, de analiză, de investigaţie independentă, de sistematizare).
• Potenţialul pedagogic:
• sprijină consolidarea şi aplicarea cunoştinţelor în situaţii concrete;
• contribuie la formarea corectă a deprinderilor (de rezolvare, de execuţie, de
comunicare, de analiză, de investigaţie independentă, de sistematizare);
• formează şi consolidează atitudini (perseverenţa, conştiinciozitatea, corectitudinea,
punctualitatea);
• reprezintă grupul de metode cel mai indicat pentru formarea de algoritmi;
• efectele pedagogice cresc, pe măsura creşterii caracterului creativ;
• pentru obţinerea de efecte pedagogice maximale, exerciţiile de formare a unei
deprinderi se vor organiza în sistem;
• elevul va beneficia de posibilitatea autocontrolului;
• se cultivă aptitudini profesionale.
• Cerinţe de aplicare
• tipurile de exerciţii trebuie să corespundă dezvoltării psihice a elevilor;
• elevii trebuie să cunoască şi să înţeleagă principiul pe care se fundamentează exerciţiul;
• efectuarea corectă a exerciţiului necesită demonstrarea lui în prealabil (corectă şi accesibilă);
• este necesar un mediu de instruire corespunzător;
• se va asigura corespondenţa dintre solicitările activităţii şi posibilităţile individuale de a le
realiza.
• Simularea – Instruirea prin jocuri didactice
Urmăreşte instruirea elevilor prin practicarea unor activităţi de destindere, în scopul formării
şi consolidării de cerinţe, algoritmi, capacităţi etc.
Se deosebesc două tipuri de jocuri didactice:
• jocuri cu suport material, care stimulează spiritul de observaţie, atenţia, imaginaţia,
promptitudinea;
• jocuri fără suport material în care participanţii simulează diferite activităţi.
• Potenţialul pedagogic :
• fiind o activitate atractivă, stimulează motivaţia de participare, interesul, ambiţia,
atenţia;
• dispune de potenţial de exersare;
• stimulează spiritul de observare;
• contribuie la formarea spiritului de echipă;
• sporeşte viteza reacţiilor în direcţia formulării independente de soluţii.
• Cerinţe de aplicare
• necesită un număr de exemplare din suportul material corespunzător numărului de
elevi participanţi;
• trebuie să existe condiţii pentru organizarea activităţilor pe grupe;
• se asigură competiţia şi posibilitatea desemnării unui “câştigător”.

• Utilizarea metodei proiectului in disciplinele tehnice


Metoda proiectului înseamnă realizarea unui produs, ca urmare a colectării şi prelucrării unor
date referitoare la o temă anterior fixată. Proiectul este o activitate personalizată elevii putând
decide nu numai asupra conţinutului său, dar şi supra formei de prezentare. În plus, proiectul
încurajează cel mai bine abordarea integrată a învăţării: elevilor li se creează ocazia de a folosi în
mod unitar cunoştinţe şi tehnici de lucru dobândite la mai multe discipline. Fiind o activitate
centrată pe elev, îi dă acestuia posibilitatea de a asambla într-o viziune personală cunoştinţele pe
care le are, răspunzând astfel unei întrebări esenţiale:

1. Proiectul începe în clasă, prin definirea şi înţelegerea sarcinii de lucru – eventual şi prin
începerea rezolvării acesteia – se continuă acasă pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni, timp
în care elevul are permanente consultări cu profesorul, şi se încheie tot în clasă, prin prezentarea
în faţa colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute şi dacă este cazul, a produsului realizat.
2. Proiectul este o formă activă, participativă care presupune şi încurajează transferul de
cunoştinţe, deprinderi capacităţi, facilitează şi solicită abordările interdisciplinare, şi consolidarea
abilităţilor sociale ale elevilor. Este deosebit de util atunci când profesorul urmăreşte accentuarea
caracterului practic/aplicativ al învăţării şi apropierea între discursul teoretic şi experienţa de
viaţă a elevilor. După demersul realizat avem:
● proiect de tip constructiv (să redacteze un articol);
● proiect de tip problemă (să rezolve o situaţieproblemă; să-şi îmbogăţească o tehnică sau o
procedură de instruire).
Realizarea unui proiect presupune, parcurgerea următoarelor etape:
● identificarea unei probleme/teme/subiect;
● culegerea, organizarea, prelucrarea şi evaluarea informaţiilor legate de problema sau tema
aleasă;
● Elaborarea unui set de soluţii posibile ale problemei;
● Evaluarea soluţiilor şi deciderea către cea mai bună variantă. În funcţie de tema aleasă există
şi un al cincilea pas în care elevii trec efectiv la aplicarea soluţiei pentru care au optat, ceea ce
presupune elaborarea unui plan de implementare, cu etape, resurse, responsabilităţi, modalităţi de
evaluare a rezultatelor, obţinute.
3. Proiectul poate fi realizat individual sau în grup. Etapele prin care trebuie să treacă
participanţii sunt următoarele:
• orientarea în sarcină;
• conştientizarea finalităţilor;
• definirea conceptelor cheie;
• stabilirea sarcinilor de lucru;
• stabilirea responsabilităţilor în cazul în care se lucrează în echipă;
• stabilirea criteriilor şi a modului de evaluare;
• identificarea modalităţilor de lucru, a căilor de acces la informaţii;
• adunarea datelor informaţionale;
• elaborarea finală a produsului;
• întocmirea raportului final;
• evaluarea.

Avantajele folosirii acestei metode sunt:


● oferă şansa de a analiza în ce măsură elevul foloseşte adecvat cunoştinţele, instrumentele,
materialele disponibile în atingerea finalităţilor propuse;

4. Concluzii :
Eficienta înlocuirii metodelor tradiționale cu metode moderne cum ar fi metoda proiectului, în
activitatea didactică, a fost desprinsă, pe de o parte, prin observarea şi analiza activității didactice
desfășurate în cadrul experimentului psihopedagogic, iar pe de altă parte, prin analiza şi
interpretarea statistică a rezultatelor obținute de elevi. Analiza calitativă şi cantitativă a
rezultatelor poate fi orientată pe două direcții:
● conturarea efectelor pe care le are inițierea şi implicarea elevilor în realizarea
proiectelor, la disciplina educaţie tehnologică;
● evidenţierea efectelor realizării proiectului în progresul de cunoştinţe, în formarea de
abilităţi practice, şi în dezvoltarea creativităţii la orele de educaţie tehnologică; Din analiza
făcută, se identifică o pondere de peste 50 % deţinută de metoda proiectului în predarea
disciplinei karting în baza răspunsurilor elevilor celor două grupe. Din răspunsurile date de elevii
celor două grupe se desprinde concluzia că este importantă dezvoltarea creativităţíi la orele de
karting în proporție de peste 90 %. Realizarea de proiecte la aceste ore, a condus la un progres al
elevilor în ceea ce privește însuşirea limbajului de specialitate, lucru observat în evaluările orale,
dar şi în cele scrise, chiar dacă sunt elevi care întâmpină dificultăţi de exprimare şi de organizare
a ideilor.
De-a lungul întregii sale evolutii omul, a învătat, la început din experienta trecutului, ca mai
apoi să se treacă, încetul cu încetul, la un învătământ desfăşurat într-un cadru organizat.
Acreditarea ideii că procesul de învătământ se prezintă ca un proces de conducere, dirijează
rationamentul spre o concluzie clară: actiunile practice şi ideile despre conducerea
învătământului şi clasei au fost prezente perpetuu în aria istoricului pedagogiei. Incursiunea
istorică este foarte largă, începând cu Socrate, Platon, Aristotel şi continuând cu Comenius,
Pestalozzi, Herbart, şi altii. Comenius este primul care evidentiază explicit multitudinea de
variabile corespunzătoare conducerii colectivului de elevi, dispuse şi integrate într-un sistem
coerent. În etapa actuală a dezvoltării societătii omeneşti, acest cadru organizat este ceea ce
numim sistemul de învătământ.

Sistemul de învătământ este acela care, structurând informatiile, va pregăti generatiile viitorului
pentru a da răspuns problemelor complexe. Dezvoltarea educatiei în domeniul pedagogiei şi în
relatiile cu alte ştiinte au condus la aparitia unui ansamblu de discipline pedagogice, anume
sistemul ştiintelor pedagogice (Cretu, 1999, Ciot 2003). Între aceste discipline pedagogice
distingem unele preponderent practice (didacticile speciale), iar altele având un continut şi mod
de exprimare printr-un discurs abstract (precum filozofia educatiei). Didactica reprezintă un
ansamblu de tehnici şi proceduri de instruire care au la bază principiile teoretice indispensabile
rezolvării efective a problemelor legate de continutul, metodele şi organizarea instruirii.
Didactica a început să-şi piardă acceptia traditională de fundament teoretic şi practic al
procesului de predare-învătare, primind un nou sens acela de abilitate a cadrului didactic de a
pune în aplicare legile şi normele predării în consonantă cu continuturile şi strategiile acesteia
(Doyle şi Westbury, 1992). Conform afirmatiei lui Durkheim, didactica trebuie să fie o teorie
practică, reflexivă şi totodată, orientată de o veritabilă complementaritate psihologică,
sociologică şi tehnică. Notiunea de Instruire reprezintă însuşirea unui corp de informatii într-o
manieră care să declanşeze elaborarea unor structuri şi procese intelectuale, operationale, care
contribuie la dezvoltarea potentialului intelectual al individului. În concluzie instruirea este
actiunea întreprinsă în intentia de a produce învătarea. E. Robertson (1988) formulează un set de
conditii pentru ca o activitate educatională să fie considerată instruire:
 existenta unui contact direct între profesor şi elev/student;
 existenta unei asimetrii informationale;
 actiunile profesorului conduc în mod rational la învătarea continuturilor respective de
către elev/student;
 actiunile profesorului sunt astfel construite încât să-i releve elevului/studentului
elementele de continut pe care presupune că trebuie să le învete;
 actiunile profesorului continuă cel putin până în momentul în care elevul/studentul
începe să învete continutul ca rezultat al acestor actiuni.
Pe scurt putem concretiza activitatea profesorului, care proiectează o actiunea pe baza celor
patru operatii concrete din didactică:
● definirea obiectivelor pedagogice;
● stabilirea continutului;
● aplicarea metodologiei;
● asigurarea evaluării activitătii didactice/educative respective.

Instruirea asistată de calculator - IAC

Evolutia societătii în ultimele decenii, marcată fundamental de transformarea ei dintr-o societate


industrială într-una predominant informatică, şi-a pus amprenta pe toate structurile sale,
impunând un ritm accelerat al progresului şi, mai ales, a unei orientări a strategilor, a directiilor
de actiune şi a adecvării mijloacelor utilitare. Creşterea în ultimii ani a performantelor
calculatoarelor şi ale programelor pe care acestea le rulează a condus la o serie de efecte ce cu
greu puteau fi prevăzute atunci când aceste sisteme se aflau la începuturile utilizării lor.
Informatica nu mai reprezintă un domeniu rezervat numai unui grup restrâns de specialişti.
Calculatoarele au pătruns, ca unelte de lucru indispensabile, în domenii multiple de activitate, de
la inginerie la arte audio-vizuale, şi de la educatie la sistemele de asigurări sociale. A apărut
necesitatea ca persoane de diverse profesii să detină un bagaj comun de cunoştinte ca cele
referitoare la utilizarea calculatoarelor. Instruirea asistată de calculator (IAC) reprezintă o formă
interactivă şi cvasiautomată de acces la cunoaşterea bazată pe utilizarea calculatorului în
procesul de învătământ, termenul în engleză fiind Computer Based Training sau din alt punct de
vedere, reprezintă o metodă didactică sau o metodă de învătământ, care valorifică principiile de
modelare şi analiză cibernetică a activitătii de instruire în contextul noilor tehnologii informatice
şi de comunicatii, caracteristice societătii contemporane. Din punct de vedere istoric, IAC-ul îşi
are originea din învătământul programat.

Metoda de instruire programată şi asistată de calculator

Instruirea programată porneşte de la premiza că într-o situatie de învătare îşi găseşte prezenta un
flux continuu de informatii, că există un tip de comandă şi control, în acelaşi timp a acesteia, cu
misiunea de a supraveghea şi regla mersul învătării prin intermediul unei conexiuni inverse
(feed-back-ului). Ca urmare şi învătarea poate deveni un proces de autoreglare sau un proces de
reglare continuă. Instruirea programată a fost introdusă pentru prima dată în 1950 de B.F.
Skinner. V. Ciocârlan referindu-se la instruirea programată arăta că: “Această descoperire a
făcut posibilă aplicarea ciberneticii moderne în procesul de învăŃământ şi a deschis astfel căile
tehnicii de conducere care devin aici tehnică de predare”.

 Principiile instruirii programate au fost aplicate într-o metodă de instruire numită sistem
de învătare personalizată. Aceasta este o metodă de instruire, în care studentul învată în
ritm propriu, materialul educational este structurat în secvente mici de studiu, urmate de
chestionare, instruitul şi instructorul putând să observe imediat evolutia procesului de
instruire. Folosirea calculatorului în procesul de învătământ se dovedeşte a fi o
necesitate în conditiile dezvoltării în ritm accelerat a tehnologiei informatiei. Pentru
noile generatii de elevi şi studenti, a devenit o cerintă conceptul de asistare a procesului
de învătământ cu calculatorul, în conditiile avalanşei de informatii multimedia.
Conceptul de asistare a procesului de învătământ cu calculatorul include:
 Predarea unor lectii de comunicare de cunoştinte;
 Aplicarea, consolidarea, sistematizarea noilor cunoştinte;
 Verificarea automată a unei lectii sau a uni grup de lectii. Numită şi «inovatia
tehnologică cea mai importantă a pedagogiei moderne», instruirea asistată de calculator
– IAC – contribuie la eficienta instruirii, este un rezultat al introducerii treptate a
informatizării în învătământ. Calculatorul poate fi utilizat în procesul de predare-
învătare de către profesor şi elev/student în scopul intermedierii activitătii de predare
interumană ce are loc între cei doi poli educationali: profesor şi elevi/studenti.

Modalităti de utilizare a calculatorului electronic în procesul de predare – învătare

Calculatorul oferă posibilităti reale de individualizare a instruirii. El nu este doar un mijloc de


transmitere a informatiei ci poate oferi programe de învătare adaptate conduitei şi cunoştintelor
elevului/studentului. Realizarea unei metodologii care să facă eficientă asistarea procesului de
învătământ cu calculatorul a solicitat folosirea instrumentelor psihopedagogiei. „Conceptul de
asistare a procesului de învătământ cu calculatorul include:
 predarea unor lectii de comunicare de noi cunoştinte;
 aplicarea, consolidarea, sistematizarea noilor cunoştinte;
 verificarea automată a unei lectii sau a unui grup de lectii;
 verificarea automată a unei discipline şcolare sau a unei anumite programe şcolare.
Utilizarea calculatorului în procesul de învăŃământ devine din ce în ce mai importantă (chiar
indispensabilă) deoarece are loc o informatizare a societătii. Mediile de instruire bazate pe
informatică oferă un puternic potential educativ”(C.Oprişor).

Calculatorul – instrument didactic

Modalităti de aparitie a utilizările calculatorului în demersul didactic poate fi: - utilizarea


calculatorului pentru tehnoredactarea computerizată a documentelor şcolare cum ar fi cele care
reprezintă rezultate ale proiectării didactice la nivel micro, adică: planificări, proiecte de unităti
de învătare, proiecte de lectie, cât şi a unor documente de evidentă şcolară cum ar fi cele legate
de prezenta la anumite activităti didactice sau notarea evolutiei elevilor la activitătile de
verificare şi evaluare a cunoştintelor; - utilizarea calculatorului ca mijloc de predare în cadrul
lectiilor de comunicare de noi cunoştinte, de recapitulare sau a prelegerilor în care calculatorul
poate reprezenta suport al unor sinteze, imagini, figuri ce pot fi proiectate în scopul transmiterii
de cunoştinte. În felul acesta elevii/studentii au posibilitatea să vizioneze o expunere concretă şi
clară a teoremelor, pot să le aibă pe ecran. Prezentarea electronică este atractivă deoarece permite
utilizarea unor efecte speciale, cum ar fi tranzitii de la o pagină la alta, texte care apar din alte
directii şi chiar animatie, imaginea unor fenomene sau procese simulate pe calculator; -
realizarea unor calcule numerice, mai mult sau mai putin complicate, în scopul formării
deprinderilor de calcul sau al eliberării de etapa calculatoare în rezolvarea unor probleme,
prelucrarea unor date; - realizarea unor bănci de date, adică stocarea de informanii dintr-un
domeniu oarecare într-o modalitate care să permită ulterior regăsirea informatiilor după anumite
criterii; - învătarea unui limbaj de programare; - realizarea unor laboratoare asistate de
calculator.

Calculatorul – mijloc didactic

Acceptând ideea civilizatiei informatice, trebuie admisă şi aceea a instruirii în spiritul interesului
pentru informatie (aceasta fiind privită ca resursa cea mai de pret a omenirii, neconsumabilă şi
conştientizată doar de putin timp ca resursă naturală). Luând în seamă necesitătile automatizării,
robotizării, cibernetizării pe scară largă a proceselor economice rezultă imperativul familiarizării,
încă de pe băncile şcolii cu modul de lucru şi cu facilitătile oferite de tehnica de automatizare.
Se diferentiază mai multe nivele de asimilare a calculatorului în învătământ: - Nivelul initierii şi
acomodării (ciclul primar şi gimnazial); - Nivelul aprofundării şi exersării (ciclul liceal); -
Nivelul dezvoltării de aplicatii cu grad înalt de complexitate (ciclurile universitar şi
postuniversitar) În literatura de specialitate se disting două moduri, nu neapărat exclusive de
interventie a computerului în instruire:
Direct – când computerul îndeplineşte principala sarcină a profesorului, adică predarea;
Indirect – computerul funcŃionează ca manager al instruirii.

Concluzii

Posibilitătile mediilor bazate pe computer în ceea ce priveşte tratamentul, înregistrarea şi


regăsirea informatiei vor determina introducerea în practica pedagogică a situatiilor în care
elevul/studentul va dobândi cunoştinte şi competente în mod autonom, în conformitate cu
interesele şi aspiratiile proprii, prin intermediul unor instrumente informatice.
BIBLIOGRAFIE

[1] Alessi, S., Trollip, S., Multimedia for Leaming: Methods and Development, Editura Allyn &
Bacon, 2000. [2] AdăscăliŃei, A., Instruire asistată de caluclator, Didactica informaticii, Editura
POlirom, Bucureşti, 2007. [3] Bal, Carmen, Instruire asistată de calculator de la teorie la
practică, Editura Alma Mater, Cluj Napoca, 2009. [4] Cerghit, L, Radu, I.T., Popescu,
Vlăsceanu, E., Didactica, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1990. [5] Cerghit, I.,
Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri strategii, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002.

Prof.Dr.Ing. Carmen BAL, DPPD Universitatea Tehnică din Cluj Napoca Ing. Ioana IUHOS,
S.C: Broker SA Cluj Napoca Prof.Dr.Ing. Nicolae BAL, Catedra Rezistenta materialelor,
Universitatea Tehnică din Cluj Napoca Prof