Sistemul nervos este vital, el permitand sa simtim, sa ne miscam si sa gandim. Este dovedit ca inca din preistorie creierul era considerat un organ vital. De peste 7000 de ani s-au practicat interventiile la nivelul craniului (trepanatiile), nu pentru a ucide, ci pentru a vindeca si este cert ca nu reprezentau numai un ritual dupa moarte. Trepanatiile se practicau pentru a trata durerile la nivelul capului si tulburarile mintale, dar si pentru a crea o cale de iesire a spiritelor raului. In Egiptul antic, in urma cu aproximativ 5000 de ani, se cunosteau simptome legate de leziuni cerebrale si se considera ca creierul si nu inima este sediul sufletului si amintirilor. Grecii antici considerau ca creierul este organul senzatiilor. Desi Hipocrate (460-379 i.e.n) considera ca creierul nu este implicat numai in senzatii, ci este si sediul inteligentei, Aristotel (384-322 i.e.n.) afirma ca inima este centrul intelectului, creierul neavand rolul decat sa raceasca sangele incalzit prin bataile cordului. In Imperiul Roman, Galenus avea aceeasi parere despre creier ca si Hipocrate. El a constatat ca dupa leziuni ale creierului si maduvei spinarii rezulta consecinte dramatice. El a disecat creiere de animale, in special de berbec, descriind 2 parti: creierul —-anterior-si-cerebelul.—-pesterior,-primul cel de-al doilea avand o consistenta mai ferma si concluzioneaza ca creierul este sediul senzatiilor, iar cerebelul este centrul de comanda al muschilor. Galenus constata ca in interiorul creierului exista spatii goale (ventriculi — prin analogie cu cei ai inimii) care contin un lichid. Aceasta constatare vine in concordanta cu teoria umoralista, conform careia echilibrul organismului (functiile corpului) este dependent de echilibrul celor 4 lichide vitale (umori). Senzatiile sunt inregistrate si miscarile sunt initiate prin ind-moale-la-palpare,deplasarea celor 4 umori din ventriculii cerebrali pe traseul nervilor in tot organismul. Opiniile lui Galenus domina lumea medicala pana in Renastere, cand Andreas Vesalius (1515-1564) da multe detalii asupra structurii creierului, fara a contesta insa localizarea ventriculilor cerebrali si functiile cerebrale. Francezul René Descartes (1596 — 1650), matematician si filozof, este un puternic adept al teoriei mecaniciste, conform careia functionarea creierului se aseamana cu cea a unei masi fluidul expulzat din ventriculi, mergand pe nervi, ar putea actiona pompa si ar antrena miscarile membrelor. Pentru Déscartes, oamenii au o inteligenta si un suflet care sunt date de catre Dumnezeu. El considera ca creierul uman_ controleaza comportamentul uman numai in ceea ce este asemanator cu animalele. Facultatile mentale ale omului exista in afara creierului, in ‘spirit’: o entitate imateriala care percepe senzatiile si comanda miscarile, comunicand cu mecanismele creierului prin intermediul glandei pineale. Organizarea Sistemului Nervos dupa Déscartes (1662): nervii care pleaca de la ochi merg spre ventriculii cerebrali, spiritul influenteaza (comanda) miscarea traversand glanda pineala care serveste ca valve pentru a controla deplasarile spiritului care umfla muschii prin intermediul nervilor. La sfarsitul sec.18 cunostintele asupra sistemului nervos se pot rezuma astfel: 1. O atingere a creierului poate suprima senzatiile, impiedica miscarile, altera gandirea si chiar poate duce la moarte; 2.nervii asimilati cablurilor electrice, asigura comunicarea intre creier si corp; 3. In creier se pot distinge subregiuni care indeplinesc roluri diferite; 4. Creierul functioneaza ca o masina si este comandat de catre legile naturii. In 1810 Charles Bell si Francois Magendie arata ca in interiorul fiecarui nerv se gaseste un ansamblu de mai multe fibrenervoase, unele senzitive (ce transmit informatia la creier si maduva) si altele motorii (ce transmit informatia la muschi), conducerea in fibre fiind strict in sens unic. Paul Broca (1824-1880) studiaza localizarile functiilor cerebrale. Camillo Golgi (1843 — 1926) pune la punct pentru prima oara procedeul de colorare a neuronilor si el sustine ca prelungirile neuronilor sunt in continuitate unele cu altele pentru a forma o retea asemanatoare retelelor vasculare. Santiago Ramon Y Cajal (1852 — 1934) sustine ca prelungirile neuronului sunt probabil in contact, dar nu in continuitate. In 1906 a primit premiul Nobel pentru medicina impreuna cu Golgi. Este considerat ca fiind fondatorul neurostiintei moderne. In prezent neurostiintele s-au dezvoltat foarte puternic si cunosc o complexitate foarte mare iar nivele de analiza sunt definite molecular, cellular, integrat (nivelul de analiza al sistemelor), comportamental si cognitive. NEURONUL Componentele principale ale sistemului nervos In ciuda unitatii sale nedisociabile, SN poate fi subdivizat in raport cu forma, topografia, si functiile sale: SNC: corespunde majoritatii corpurilor celulare neuronale si sinapselor care realizeaza substanta cenusie a centrilor nervosi si din numeroase fibre nervoase care formeaza substanta alba. El este condensat intr-un nevrasc, subdivizat in maduva spinarii situate in canalul rahidian si encefal, protejat de catre cutia craniana. Meningele si LCR (sau cerebro-spinal) completeazaprotectia nevrascului interpunandu-se intre partea osoasa rigida si dura si tesutul nervos moale si fragil. SN periferic: se ramifica in tot organismul fiind format din nervi si ganglioni. Nervii sunt fascicule formate din prelungirile neuronale inconjurate de teci, iar ganglionii sunt gramezi (insule) de corpuri neuronale localizate pe traiectul unor nervi si contin sau nu sinapse. SN periferic este impartit in doua: - Sistemul cerebro-spinal sau al vietii de relatie, format de catre nervii spinali (ies prin gaurile intervertebrale), elementele nervoase cu originea in encefal: nervii cranieni care ies din craniu prin orificiile de la baza craniului; - Sistemul autonom sau al vietii vegetative, ce curpinde centri si caile simpatice si parasimpatice, cu destinatie viscerala si somatica. Pentru a se pune in legatura cu diferite organe sau cu mediul exterior, sistemul nervos participa la alcatuirea unor structure specializate: receptori si efectori. Unitatea fundamentala structurala a tesutului nervos este celula nervoasa sau neuronul. Dar, functionarea SN necesita si actiunea obligatorie si simultana a mai multor elemente structurale care realizeaza impreuna o unitate functionala (unitatea nervoasa) Neuronul a fost denumit si descris in 1891 de catre Waldayer. Neuronul este cea mai specializata a organismului. Neuronul este format dintr-un corp celular si din prelungirile neuronale. Corpul_ celular cu dimensiunile cuprinse intre 4 si 130 microni, cei mai mici fiind neuronii granulari din cotexul cerebelos cerebral iar cei mai mari neuronii Purkinje din cortexul cerebelos sineuronii Betz (celule piramidale numite dupa ucraineanul Vladimir Alekseyevich Betz - 1874) din cortexul cerebral. Are o forma variabila cel mai frecvent fiind sferic. Este format din membrana, citoplasma si nucleu. Nucleul este in general sferic, fiind situate central. Marimea sa este proportionala cu dimensiunea corpului celular. La periferie prezinta membrane nucleara cu o structura bilaminara care prezinta pori (0,1 microni) Sub membrana nucleara se gaseste citoplasma nucleara (nucleocitoplasma) formata din granulatii fine de ADN. Nucleoplasma are un aspect omogen si contine de regula un nucleol., format din ARN si ADN si are rol in sinteza nucleara (acizi nucleici, proteine citoplasmatice). Citoplasma neuronala numita initial pericarion (denumire care ulterior s-a extins asupra intregului corp celular) este formata din citosol si citoschelet. Citosolul este o solutie salina, bogata in potasiu si contine organitele comune si specifice. Organitele comune sunt reprezentate prin A. complexul ‘aparatul) Golgi, avand legaturi stranse cu reticolul endoplasmatic. In interiorul lor proteinele sintetizate de catre corpusculii Niss! si ribozomii liberi, sufera modificari chimice variate, dupa care sub forma de vezicule sunt directionate spre butonii terminali. Ar intervene si in procesele de endo si exogeneza.B. Reticulul endoplasmatic (RE) neted sau rugos — cel neted intervine in sintezele proteice conferandu-le structura lor tridimensionala, in sinteza lipidelor si controlul concentratiei unor substante (calciu), cel rugos (corpii Nissl — corpii tigroizi) intervine in sinteza proteinelor neuronale. Corpii tigroizi sunt mase de RE associate cu ribozomi. RE rugos se gaseste numai in corpul celular si in dendrite. Este mai bine reprezentat in neuronii motori decat in cei senzitiviMitocondriile —- se gasesc si in corpul neuronal si in prelungiri. Ele produc energia necesara activitatii celulare. Energia provine din utilizarea acidului piruvic in ciclul Krebs. Lizozomii — sunt formatiuni sferice delimitate de o membrana lopoproteica Centrozomul — se prezinta sub forma a 1-2 granulatii fine inconjurate de o masa de citoplasma clara. Se gaseste in neuroblast si classic lipseste in neuronul matur care nu se divide. Citoscheletul da neuronului forma sa caracteristica, fiind format din microtubuli, microfilamente si neurofilamente. Citoscheletul nu este static ci prezinta o flexibilitate tradusa prin faptul ca elemetele sale componente sunt fara incetare ordonate si determina probabil schimbari permanente de forma chiar a neuronului insasi. Microtubulii (neurotubului) au 20 nm, sunt formati dintr-un cilindru rigid, gol cu un perete gros constituit din filament. Fiecare filament este format dintr-o proteina particulara, tubulina, de talie mica si globulara. Procesul care grupeaza aceste proteine pentru a forma un filament se numeste polimerizare si molecula care rezulta = polimer. Neurofilamentele au un diamentru de 10 nm. Sunt prezente in toate celule corpului sub numele de filamente intermediare. Neurofilamentele sun formate din numeroase subunitati proteice, fiecare dintre subunitati fiind formata din 3 proteine ce formeaza lanturi lungi. Aceste structuri sunt formate din molecule proteice lungi individuale. Microfilamentele au un diamentru de 5 nm. Sunt formate prin asamblarea a doua mici filamente care sunt polimeri de actina. Actina joaca in neuron probabil rol in modificarea formei celulei. Microfilamentele sunt fixate de membrana printr-o plasa deproteine fibroase care tapiseaza interiorul membranei ca o panza de paianjen. Membrana_neuronala limiteaza la periferie citoplasma corpului celular si a prelungirilor sale. Este formata dintr-un strat dublu de molecule fosolipidice pe ale carui suprafete interioara si exterioara sunt dispuse molecule proteice. Acestea constituie component hidrofila la nivelul careia se gasesc canalele prin care trec individual si selective Na, K, Ca si Cl. Se descriu doua tipuri de canale ionice si anume deschise prin care are loc trecerea pasiva a ionilor in sensul gradientelor de concentratie si ecluzate ligano-dependente si voltaj-dependente Prelungirile Neuronului: dendritele si axonii Dendritele: au o configuratie asemanatoare ramurilor unui arbore. Arborizatia dendritica reprezinta ansamblul dendritelor unui neuron, fiecare ramificatie constitutind un ram dendritic. Arborizatiile dendritice prezinta 0 varietate de forme si dimensiuni, iar numarul si repartitia dendritelor pe suprafata corpului sunt caracteristice diferitelor regiuni ale SN. Diamentrul lor scade pe masura ce se indeparteaza de corpul celular si se ramifica. Reprezentand un fel de antene ale neuronului, ele prezinta numeroase sinapse. Membrana dendritica situate sub sinapsa (posisinaptica) prezinta receptori (molecule proteice specializate) care reprezinta ocurile de actiune specifica ale neurotransmitatorilor la nivel sinaptic. Citoplasma dendritelor contine ca elemente ale citoscheletului microtubule si neurofilamente, iar in cytosol mitocondrii, ribozomi, corpusculi Niss! iar mitocondriile se regasesc in special la baza. Dendritele au rol in receptia si uneori chiar generarea unui puls nervos.Axonut:este o prelungire unica a neuronului care se detaseaza de corpul celular printr-un segment evazat numit con axonic. Exceptand dendritele axoniforme, axonul este cea mai lunga prelungire. Axonul care se indeparteaza de neuron reprezinta o eferenta, iar axonul care contacteaza un neuron caruia ii aduce o informatie reprezinta o aferenta. Axonul prezinta ramuri numite colaterale axonice, primele colaterale dispunandu-se la oarecare distanta de conul axonal, unele colaterale revenind spre celula care le-a dat nastere: colateralele recurentre. Orice axon are o portiune initiala conul_axonic, 0 portiune principal axonul_propiu-zissi o portiune terminala = terminatie axonica Axonul este limitat la periferie de axolema, membrana plasmatica care continuua neurolema. Axoplasma, citoplasma neuronului nu contine corpusculi Nissl si ribozomi liberi, ceea ce inseamna ca toate proteinele axonului se formeaza in corpul neuronal. Axonul este bogat in neurotubului si neurofilamente. Clasificarea Neuronilor In functie de marimea corpului celular si prelungirea axonului, neuronii se clasifica in: - Golgi-tip | = cu corp celular mare si axon Jung care conecteaza regiuni ale nevrascului cu receptorii si efectorii (neuroni piramidali ai scoartei cerebrale, neuroni motori din cornul ventral medular, neuroni senzitivi din gg! spinal); - Golgi tip Il = cu corp celular mic (microneuroni) si axoni scurti, aflati pe circuitele locale sau caile multisinaptice multineuronale din nevrasc (interneuroni). - Ungrup special de neuroni Golgi il reprezinta celulele amacrine care nu au axon si in care conducerea impulsuluinervos poate fi directionata de-a lungul dendritelor (celulele amacrine din retina). Dupa forma corpului celular, neuronii pot fi: stelati, fusiformi, piramidali, sferici, piriformi. In raport cu prezenta spinelor dendritice neuronii pot fi: spinose si nespinosi. In functie de numarul si modul de desprindere a prelungirilor pot fi: a. unipolari: care au o singura prelungire, axonul, dendritele fiind reprezentate doar de spini pe suprafata corpului celular ( nucleul mezencefalic al nervului V) b. pseudounipolari: cu o prelungire unica care se divide in “T, bratul periferic fiind dendrita iar cel central axonul (ggl. spinal) . bipolari: cum ar fi gg! acustic si vestibular d. multipolari: cu un axon si mai multe dendrite repartizate neuniform. Cei mai multi neuroni din SN sunt cei multipolari. 9° Din punct de vedere functional sunt: neuroni senzitivi care transmit aferent (centripet) impulsul nervos preluat de terminatiile nervoase libere sau de la formatiunile nervoase specializate, neuroni motori care transmit eferent (centrifug) impulsul nervos spre organele efectoare, interneuroni care sunt interpusi intre primele doua categorii de neuroni, in circuitele locale sau pe caile ascendente sau descendente. Dupa capacitatea de a genera si influenta transmiterea impulsului nervos sunt: excitatori cu efect facilitant si inhibitori cu efect moderator.In functie de mediatorul chimic (neurotransmitatorul) sunt: adrenergici (adrenalina), colinergici (acetilcolina), GABA-ergici (GABA). Actiunea facilitanta sau inhibitorie se datoreaza mediatorilor chimici, neuronii GABA-ergici fiind inhibitori, iar cei colinergici facilitanti. Paraneuronii In 1976, Fujita introduce notiunea de paraneuroni, pentru o varietate de celule care nu sunt neuroni dar migrate din crestele neuronale pastreaza caracterele celulei nervoase cum ar fi capacitatea de a stabili sinapse neuroreceptoare, prezenta receptorilor membranari de tip postsinaptic si proprietatile neurosecretoare. Pot fi considerati paraneuroni celulele parafoliculare calcitonin secretoare ale tiroidei, celulele senzoriale din mugurii gustative, celulele acustice si vestibulare, celulele sistemului APUD (amine precursor uptake and decarboxilation) diseminate in endodermal respirator si digestiv. APUD sunt celule endocrine localizate in structura tesuturilor epiteliale si grupate sub denumirea de sistem APUD. Celulele gliale In 1846, Rudolf Ludwig Carl Virchow a propus termenul de nevroglie pentru “substanta interstitiala” a SN. Denumirea provine din grecescul glios=clei semnificand relatia stransa dintre neuroni si celulele gliaie. Celulele gliale sunt de pesie 10 ori mai numeroase decat neuronii dar mai mici decat acestia astfel incat reprezinta aproximativ % din volumul total al creierului si maduvei spinarii. Ele reprezinta componenta non-neuronala a SNC si periferic, nu genereaza si nu conduc impuls nervos si nu formeaza sinapse. Ele intervin in schimburile dintre neuroni si vecinii lor si sange. Aceste schimburi asigura oxigenarea si nutritia neuronilor precum si eliminarea produsilor de metabolism.Au rol in conducerea saltatorie a impulsului nervos si probabil in functionarea corpului neuronal. Dupa localizare, nevroglia se clasifica in centrala si periferica. Nevroglia centrala situata in creier si maduva spinarii cuprinde: 1. Macroglia in componenta careia intra astroglia, oligodendroglia, celulele ependimale, celulele _epiteliale coroidiene. 2 Microglia.