Rutarea este un termen folosit în rețelele de calculatoare pentru a desemna procesul de

alegere a căii prin care un pachet de date este transmis de la sursă la destinație/destinații, chiar și
între doua rețele diferite.
Rutarea este bazată pe o tabelă care are în principal următoarele câmpuri: adresa rețelei
(net adress), masca de rețea (netmask), adresa următorului hop (next hop) și/sau adresa interfeței
de ieșire.
Rețelele mici pot gestiona tabele de rutare configurate manual. Rețelele mari implică
topologii mari care se schimbă constant, făcând utilizarea manuală a tabelelor de rutare foarte
dificilă.
Exista două tipuri de rutare care stau la baza tuturor celorlalte: rutare statică și rutare
dinamică.
Rutarea statică utilizează definiri programate anterior reprezentând căi posibile în rețea.
Rutarea dinamică construiește tabelele de rutare, bazându-se pe informațiile purtate de
protocoale, permițând rețelei să acționeze în mod aproape automat pentru a evita erori și blocaje
în rețea. Datorită proprietăților sale, rutarea dinamică este folosită în proporție foarte mare.
Avantajele rutării dinamice față de cea statică sunt scalabilitatea și adaptabilitatea. O
rețea rutată dinamic poate crește mult mai repede și este capabilă să se adapteze schimbărilor din
topologia rețelei aduse tocmai de această creștere sau de erorile din una sau mai multe
componente ale rețelei. Într-o rețea dinamică, ruterele învață despre topologia rețelei comunicând
cu alte rutere. Rutarea dinamică are însă și dezavantaje, cum ar fi creșterea complexității.

Bazele rutării statice

Un router care este programat pentru rutare statică expediază pachetele prin porturi
predeterminate. După ce routerele statice sunt configurate, ele nu mai trebuie să încerce
descoperirea rutelor, nici măcar să comunice informații despre rute. Rolul lor este redus la simpla
expediere a pachetelor.
Rutarea statică este utilă pentru rețele mici, care au o singură cale către orice destinație
dată. În astfel de cazuri, rutarea statică poate fi cel mai eficient mecanism de rutare, pentru că nu
consumă lărgime de bandă încercând să descopere rute și să comunice cu alte routere.
Pe măsură ce rețelele cresc și apar căi redundante către destinații, rutarea statică devine o
sarcină care necesită efort excesiv. Orice modificări în disponibilitatea routerelor sau a
echipamentelor de transmisie din WAN (wide area network) trebuie să fie descoperite și
programate manual. WAN-urile caracterizate prin tipologii mai complexe, care pot oferi mai
multe căi posibile, necesită rutare dinamică. Încercările de a utiliza rutarea statică în WAN-uri
complexe anulează rolul rutelor redundante.
 Rutarea statică este folosită în mod obișnuit când se rutează de la o rețea la o rețea stub.
O rețea stub este o rețea accesată de o singură cale, ca în figura următoare.

Figura 1 – Rețea – Rețea stub

În figură se poate observa că orice rețea atașată la R1 va avea doar o cale pentru a ajunge
la alte destinații, fie către rețelele atașate la R2 sau alte destinații decât R2. De aceea rețeaua
172.16.3.0 este o rețea stub și R1 este un router stub.
Rularea unui protocol de rutare între R1 și R2 este o risipă de resurse pentru ca R1 are
doar o singură ieșire pentru a trimite trafic nonlocal.
De aceea rutele statice sunt configurate pentru conectivitatea rețelelor care nu sunt direct
conectate la un router. Astfel, se va configura o rută statică pe R2 și anume rețeaua LAN atașată
lui R1.
Comanda pentru configurarea unei rețele statice este IP ROUTE. Sintaxa completă pentru
configurarea unei rute statice este următoarea:
Router(config)#ip route prefix mask {ip-address | interface-type interface-number
[ip-address]} [distance] [name] [permanent] [tag tag]
Majoritatea parametrilor nu sunt relevanți, de aceea se poate folosi o variantă mai simplă
a sintaxei:
Router(config)#ip route network-address subnet-mask {ip-address | exit-interface }
După cum se poate observa sunt folosiți următorii parametri:
 Adresa rețelei ( network address) – adresa de rețea a destinației pentru rețeaua
care trebuie adăugată în tabela de rutare.
 Masca de rețea (subnet mask) – masca de rețea a rețelei care trebuie adăugată în
tabela de rutare. Aceasta poate fi modificată pentru a sumariza un grup de rețele.
 Unul sau ambii parametri de mai jos trebuie de asemenea folosiți:
 Adresa IP – în mod obișnuit aceasta reprezintă adresa IP a router-ului next-hop.
 Interfața de ieșire (exit interface) – interfața de plecare care ar trebui să fie folosită
în trimiterea de pachete către rețeaua destinată.

Parametrul IP address este cunoscut ca adresă IP a router-ului next hop. Adresa IP a

router-ului next hop este folosită în mob obișnuit pentru acest parametru. Cu toate acestea,
parametrul IP address poate fi orice adresă IP atâta timp cât este rezolvată de tabela de rutare.

Figura 2 – Exemplu de rutare statică

După cum se poate vedea in figura 2, R1 cunoaște rețelele care sunt conectate direct la el.
Acestea sunt rețelele în tabela sa de rutare.
Rețelele modificate pe care R1 nu le cunoaște sunt:
- 172.16.1.0/124 – LAN pe R2
- 192.168.1.0/24 – Rețeaua serială dintre R2 și R3
- 192.168.2.0/24 – LAN pe R3

Pentru început se activează comanda debug IP routing pentru a afișa mesajul când noua
rută este adăugată în tabela de rutare, apoi se folosește comanda IP ROUTE pentru a configura
rutele statice pe R1 pentru fiecare dintre aceste rețele:
- R1#debug ip routing
- R1#conf t
- R1(config)#ip route 172.16.1.0 255.255.255.0 172.16.2.2
 Dacă se examinează fiecare element al acestui output, se va obține:
- IP route – comandă de rutare static.
- 172.16.1.0 – Adresa de rețea a rețelei care trebuie adăugată în tabela de rutare.
- 255.255.255.0 – Masca de subrețea a rețelei.
- 172.16.2.2 – Adresa IP a interfeței seriale 0/0/0 de pe R2 care este next hop pentru
această rețea.

Când adresa IP este next hop pentru adresa IP a router-ului, această adresă IP poate fi
găsită prin una din rețelele conectate direct la router. Cu alte cuvinte, adresa IP a next hop-ului
172.16.2.2 este conectată pe routerul R1 de la rețeaua 172.16.2.0/24 serial 0/0/0.

Bazele rutării dinamice

Routerele utilizează protocoale cu rutare dinamică pentru a realiza trei funcții elementare:
descoperirea de noi rute, comunicarea informațiilor despre noua rută descoperită altor routere și
expedierea pachetelor utilizând acele rute.
Protocoalele cu rutare dinamică se împart în trei mari categorii: cu vectori distanță, cu
starea legăturilor și hibride. Principalele diferențe dintre ele constau în modul în care realizează
primele două dintre cele trei funcții.

Rutarea cu vectori distanță

Rutarea se poate baza pe algoritmi cu vectori distanță ( numiți și algoritmi Bellman-

Ford), care cer ca routerele să paseze periodic copii ale tabelelor de rutare vecinilor cei mai
apropiați din rețea. Fiecare destinatar adaugă la tabelă un vector distanță (propria “valoare”
distanță) și o expediază vecinilor săi cei mai apropiați. Acest proces se desfășoară în toate
direcțiile între routerele aflate în imediata vecinătate.
Acest proces pas cu pas face ca fiecare router să afle informații despre celălalte routere și
să-și dezvolte o perspectivă cumulativă asupra “distanțelor” rețelei. De exemplu, un protocol
timpuriu de rutare este ROUTING INFORMATION PROTOCOL ( RIP) – protocol de rutare a
informațiilor. Acesta utilizează două unități de măsură pentru distanțe ca să determine cea mai
bună cale următoare pentru orice pachet. Aceste unități de măsură pentru distanță, tacturile și
hopurile sunt dependente de timp.
Tabela cumulativă este apoi utilizată pentru actualizarea tabelelor de rutare ale fiecărui
router. La finalul procesului, fiecare router a aflat informații vagi despre distanțele până la
resursele din rețea. El nu a aflat nimic despre alte routere sau despre topologia reală a rețelei.
Această abordare poate, în anumite circumstanțe, să creeze probleme de rutare pentru
protocoalele bazate pe vectori distanță. Spre exemplu, în urma unei căderi în rețea este necesar
un anumit interval de timp pentru ca routerele să reînțeleagă topologia rețelei. În timpul acestui
proces, rețeaua ar putea fi vulnerabilă la rutări contradictorii și chiar bucle infinite.
 Anumite măsuri de siguranță ar putea să micșoreze aceste riscuri, dar performanța rețelei
rămâne expusă riscurilor în timpul procesului de convergență. Prin urmare, este posibil ca
protocoalele mai vechi care converg lent să nu fie protrivite pentru WAN-uri complexe.

Rutarea cu starea legăturilor

Algoritmii de rutare folosind starea legăturilor ( link state routing algoritm), cunoscuți
colectiv ca protocoale cu preferarea drumului minim ( SPF), mențin o bază de date complexă a
topologiei rețelei. Spre deosebire de protocoalele cu vectori distanță, cele folosind starea
legăturilor dezvoltă și întrețin o cunoaștere completă a routerelor de rețea, dar și a felului cum
sunt interconectate acestea.
Cunoașterea este realizată prin schimbarea de pachete cu starea legăturilor ( LSP) cu alte
routere conectate direct. Fiecare router care a schimbat LSP-uri construiește apoi o bază de date
logică utilizând toate LSP-urile primite. Este utilizat apoi un algoritm “cu preferarea drumului
liber”, pentru a calcula cât de accesibile sunt destinațiile legate de rețea. Această informație este
utilizată pentru a actualiza tabela de rutare. Procesul este capabil să descopere modificările
topologiei rețelei, care ar putea fi cauzate de căderea unei componente sau de mărirea rețelei. De
fapt, schimbul de LSP-uri este declanșat de un eveniment din rețea, nu este realizat peridoc.
Rutarea cu starea legăturilor are doua zone parțiale de risc. Mai întâi, în timpul procesului
inițial de descoperire, rutarea cu starea legăturilor poate acapara mediile de transmisie ale rețelei,
reducând astfel în mod semnificativ capacitatea rețelei de a transporta date. Această degradare a
performanței este temporară, dar foarte evidentă.
A doua problemă este că rutarea cu starea legăturilor solicită imens memoria și
procesorul. Din această cauză, routerele configurate cu rutare cu starea legăturilor sunt în general
mai scumpe.

Rutarea hibridă
Ultima formă de rutare dinamică este hibridizarea. Deși există protocoale hibride
deschise, echilibrate, această formă este asociată aproape exclusiv creației brevetate a unei
singure companii, Cisco Systems Inc. Acest protocol, EIGRP, a fost proiectat combinând cele
mai bune aspecte ale protocoalelor cu vectori distanță și cu starea legăturilor, fără limitările de
performanță sau dezavantajele lor.
Protocoalele de rutare hibride echilibrate, utilizează unități de măsură vectori distanță, dar
realizează măsurători mult mai precise decât protocoalele cu vectori distanta convenționale. De
asemenea, ele converg mult mai rapid decât cele din urmă, dar evită suprasarcinile și
actualizările cu starea legăturilor. Hibrizii echilibrați nu sunt periodici, ci conduși de evenimente,
conservând astfel lărgimea de bandă pentru aplicații reale.
Clase de protocoale de rutare
Există mai multe clase de protocoale de rutare: protocoale de rutare pentru rețele ad-hoc,
care apar în rețele cu puțină sau chiar fără infrastructură, protocoale de rutare internă, utilizate în
interiorul sistemelor autonome și protocoale de rutare externă, acestea utilizându-se între
sistemele autonome.

Protocoale cu rutare internă ( Interior gateway protocols – IGPs)

Acestea sunt:
- RIP ( Routing information protocol) – este un protocol mai vechi de rutare cu vectori
distanță.
- IGRP ( Interior gateway routing protocol) – este un protocol de rutare cu starea
legăturilor, utilizat pe scară largă, dezvoltat de Cisco Systems. Este brevetat și
acceptat doar de routerele Cisco.
- EIGRP ( Enhanced interior gateway routing protocol) – este un protocol de rutare
bazat pe protocolul IGRP, predecesorul său, este proprietate Cisco.
- OSPF ( Open shortest path first) – este un protocol cu starea legăturilor, cu un
standard deschis.
- IS-IS ( Intermediate system to intermediate system) este un protocol bazat pe OSI.

Protocoale cu rutare externă ( Exterior gateway protocols – EGPs)

- EGP ( Exterior gateway protocol)
- BGP ( Border gateway protocol) – în versiunea curentă, BGPv4, datează din anii
1995 și este un protocol de rutare modern, utilizat între sisteme autonome.
Un protocol extern de rutare transportă informațiile de rutare între entități administrative
independente, cum ar fi două corporații sau două universități. Fiecare dintre aceste entități
menține o infrastructură de rețea independentă și foloseșțe EGP pentru a putea comunica cu
cealaltă entitate. În ziua de azi, cel mai popular protocol extern este BGP. Este protocolul extern
primar folosit între rețelele conectate la internet, fiind proiectat special pentru acest lucru.
Un protocol intern este folosit în interiorul unui singur domeniu administrativ sau între
grupuri apropriate care cooperează. Spre deosebire de protocoalele externe, IGP tinde să fie mai
simplu, rezolvând suprasolicitările venite din partea unui router. Aceste protocoale nu pot fi
utilizate în rețelele mari.
RIP – Routing information protocol
Este protocolul intern cel mai des folosit în sistemele UNIX. RIP este integrat în
sistemele UNIX.
RIP selectează ruta cu cel mai mic număr de hop-uri ( metrică) ca fiind ruta viabilă.
Numărul de hopuri reprezentat de acest protocol este numărul de porți prin care trebuie să treacă
datele pentru a ajunge la destinație, această alegere de rute se face cu ajutorul unor algoritmi
vectori distanță.
RIP este ușor de implementat și de configurat, însă are si următoarele impedimente:
- Diametrul rețelei este limitat. Cea mai lungă rută RIP este de 15 hop-uri. O rută RIP
nu poate menține o tabelă de rutare completă pentru o rețea care are destinații mai
mari de 15 hop-uri.
- Convergență lentă. Pentru a șterge o rută proastă este nevoie de schimbul de multiple
pachete de revizuire (update packets) până ce costul (lungimea) rutei devine 16.
Aceasta se mai numește și „numărarea la infinit” pentru că protocolul RIP continuă să
incrementeze costul rutei până ce aceasta devine mai mare decât cea mai mare
metrică RIP validă. Protocolul RIP poate aștepta 180 de secunde înainte de a șterge
rutele invalide.
Acest procedeu se mai numește în termeni tehnici „ întârzierea convergenței de
rutare”.

Protocolul RIP este unul dintre cele mai longevive protocoale de rutare. Acesta este și
unul dintre cel mai ușor de confundat protocoale, din cauza varietății de protocoale de rutare care
au același nume. RIP și protocoalele asemănătoare s-au bazat pe același set de algoritmi care
folosesc vectori de distanță, comparând matematic rutele pentru a identifica cea mai bună cale
spre orice adresă/destinație dată.

EIGRP - Enhanced interior gateway routing protocol

A fost dezvoltat de către CISCO cu scopul de a îmbunătăți protocolul RIP pe vremea

când IETF încă lucra la dezvoltarea OSPF-ului. EIGRP este un protocol brevetat. Acest protocol
elimină unele dintre defectele protocolului RIP și are ca îmbunătățiri folosirea de metrici
compuse, rutare pe căi multiple și mănuirea rutelor implicite.
EIGRP nu revizuiește periodic tabelele de rutare între rutele vecine, în schimb folosește
un mecanism de descoperire/recuperare pentru a asigura că vecinii sunt conștienți de
accesibilitatea fiecăruia în parte.
EIGRP are toate avantajele flexibilității și ale configurării simple în timp ce
îmbunătațește viteza și consumarea resurselor. Este capabil a fi un protocol unic atât pentru IP
cât și pentru protocoale non-IP, eliminând nevoia de a folosi multiple protocoale de rutare într-o
rețea multi-protocol, fiind unul dintre cele mai robuste și diversificate protocoale de rutare.

OSPF – Open shortest path first

Este un alt protocol cu starea legăturilor dezvoltat pentru TCP/IP. Se folosește în rețele
foarte mari și dispune de câteva avantaje față de RIP. Similar cu IGRP, OSPF a fost creat,
deoarece RIP a devenit incapabil să servească inter-rețele mari, eterogene. Acesta are două mari
caracteristici, prima fiind aceea că protocolul este deschis, ceea ce înseamnă că specificațiile sale
sunt de domeniu public, a doua caracteristică fiind utilizarea algoritmului SPF ( shortest path
first).
Deoarece dimensiunea și viteza internetului au crescut, limitările protocolului RIP i-au
diminuat popularitatea, în schimb, OSPF este considerat acum a fi protocolul de rutare intern
preferat în rețeaua internet.
Cele mai importante avantaje ale protocolului OSPF sunt facilitățile de securitate, de căi
multiple, facilități în ceea ce privește utilizarea metricilor de costuri diferite, suport integrat atât
pentru rutarea unicast, cât și pentru cea multicast, convergența rapidă.

BGP – Border gateway protocol

Este protocolul de bază al internetului. Funcționează prin menținerea unei tabele de rețele
IP care stabilește modul de conectare între sisteme autonome.
BGP este un protocol de rutare între sisteme autonome. Un sistem autonom este o rețea
sau un grup de rețele sub o administrare unică cu același set de reguli de rutare în toată rețeaua.
BGP este folosit pentru a comunica informații despre rute pentru internet și este protocolul
folosit între providerii de servicii de internet.
BGP este cel mai folosit protocol extern de rutare. Este robust și scalabil și se bazează pe
IDRP. BGP moștenește abilitatea sistemelor autonome de a putea alege rutele și de a-și
implementa regulile de rutare fără a trebui să depindă de o autoritate centrală.
Cel mai important aspect al acestui protocol extern este acela că majoritatea sistemelor
mici nu îl folosesc, deoarece nu sunt nevoite să furnizeze servicii externe.
BGP are și câteva dezavantaje. În primul rând necesită configurație manuală excesivă.
BGPv4 are suport numai pentru Ipv4, o versiune multiprotocol fiind în dezvoltare. Fiind
necesară o politică de rutare, se implementează soluții ca: BGP tunnelling, Source demand
routing, IDPR și MPLS.

Alegerea protocolului de rutare

 În momentul alegerii unui protocol de rutare trebuie să avem în vedere viteza
protocolului, timpul de convergență, consumul de resurse, felul în care se iau în vedere rutele
multiple către o destinație, scalabilitatea protocolului și tipul protocolului, deschis sau brevetat.
Aspectele de care trebuie ținut cont în alegerea unui protocol de rutare sunt prezentate în
tabelul următor:

PROTOCOL RIP OSPF IGRP EIGRP

Tip Vectori distanță Starea legăturilor Vectori distanță Vectori distanță
Timp convergență Încet Rapid Încet Rapid

VLSM Nu Da Nu Da
Consum bandă Ridicat Scăzut Ridicat Scăzut

Consum resurse Scăzut Ridicat Scăzut Scăzut

Suport căi multiple Nu Da Da Da
Scalabilitate Nu Da Da Da
Brevetat Nu Nu Da Da
Protocol non-IP Nu Nu Nu Da
Tabel 1 – Aspecte de ținut cont în alegerea unui protocol de rutare
 Bibliografie

1. Internetworking Technology Handbook:

http://www.cisco.com/univercd/cc/td/doc/cisintwk/ito_doc/index.htmTCP/IP
2. Network Administration:
http://www.unix.org.ua/orelly/networking/tcpip/index.htm
3. Managing IP Networks with Cisco Routers:
http://www.oreilly.com/catalog/cisco/chapter/ch05.htm
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rutare#Semantica_livr%C4%83rii
5. http://discipline.elcom.pub.ro/Proiect3/5%20RIP.pdf