1.

1
 Cuprins

1. Introducere...........................................................................................3
2. Transmitere..........................................................................................4
3. Infectie..................................................................................................4
4. Diagnostic............................................................................................5
5. Tratament.............................................................................................8
6. Bibliografie........................................................................................10

2
 1. Introducere

Neisseria gonorrhoeae ,asemeneacunoscut sub numele de gonococ

(singular), sau gonococi (plural) este o specie de bacterii Gram-negativ diplococci
bacteriile izolate de Albert Neisser în 1879. Aceasta cauzează transmitere sexuală
infecție genitourinar gonoreea precum și alte forme de boală gonococică, inclusiv
gonococcemie diseminată, artrită septică și oftalmie gonococală neonatorum.

Fig. 1. Neisseria gonorrhoeae

Este oxidază pozitivă și aerobă și supraviețuiește în interiorul neutrofilelor.

Cultivarea necesită suplimentare cu dioxid de carbon și agar îmbogățit ( agar de
ciocolată ) cu diverse antimicrobiene ( Thayer-Martin ). Prezintă variație antigenică
prin recombinarea proteinelor sale de suprafață și de suprafață care interacționează cu
sistemul imunitar.
Transmiterea sexuală este posibilă prin sex vaginal, anal sau oral.
Transmiterea sexuală poate fi prevenită prin utilizarea unei protecții de barieră.
Transmiterea perinatală poate apărea în timpul nașterii și poate fi prevenită prin
tratamentul cu antibiotice al mamei înainte de naștere și prin aplicarea gelului
[6]
antibiotic pentru ochi pe nou-născutul. După un episod de infecție gonococică,
persoanele infectate nu dezvoltă imunitate la viitoarele infecții. Reinfecția este
posibilă datorită capacității lui N. gonorrhoeae de a se sustrage sistemului imunitar
prin modificarea proteinelor de suprafață.
N. gonorrhoeae poate provoca infecția organelor genitale, gâtului și ochilor.
Infecția asimptomatică este frecventă la bărbați și femei. Infecția netratată se poate
răspândi în restul corpului (infecție cu gonoree diseminată), în special la articulații

3
(artrită septică). Infecția netratată la femei poate provoca afecțiuni inflamatorii
pelvine și o posibilă infertilitate din cauza cicatricii rezultate. Diagnosticul se face
prin cultură , colorație Gram sau testarea reacției în lanț a polimerazei pentru o probă
[10] [11]
de urină, tampon uretral sau tampon cervical. Chlamydiaco-testarea și testarea
altor STI-uri este recomandată datorită ratelor mari de co-infecție.

2. Transmitere

N. gonorrhoeae poate fi transmis prin sex vaginal, oral sau anal;

transmiterea non-sexuală este puțin probabilă în infecția adulților. Poate fi transmis
și nou-născutului în timpul trecerii prin canalul de naștere dacă mama are o infecție
genitourinară netratată. Având în vedere rata mare de infecție asimptomatică, toate
femeile gravide trebuie testate pentru infecția cu gonoree. Cu toate acestea, băile,
prosoape sau țesături comunale, termometrele rectale și mâinile îngrijitoare au fost
impilate ca mijloc de transmitere în mediul pediatric. Sărutul a fost implicat, de
asemenea, ca un mijloc teoretic de transmitere la populația masculină homosexuală,
pe baza unui studiu mai nou.
În mod tradițional, se credea că bacteriile se deplasează atașate de
spermatozoizi, dar această ipoteză nu explică transmiterea bolii la femei la bărbați.
Un studiu recent sugerează că, mai degrabă decât „navigarea” pe spermatozoizii de
război , bacteriile N. gonorrhoeae folosesc pili pentru a se ancora pe proteinele din
spermă și a se deplasa prin lichidul coital. [

3. Infectie

Pentru N. gonorrhoeae , primul pas după transmiterea cu succes este aderarea la

celulele epiteliale găsite la nivelul mucoasei infectate. Bacteria se bazează pe pilonul
de tip IV care se atașează și se retrage, trăgând N. gonorrhoeae spre membrana
epitelială unde proteinele sale de suprafață, cum ar fi proteinele de opacitate, pot

4
interacționa direct. După aderare, N. gonorrhoeae se reproduce și formează
microcolonii . În timp ce se colonizează, N. gonorrhoeae are potențialul de a
transceza peste bariera epitelială și de a-și face drumul spre fluxul sanguin. În timpul
creșterii și colonizării, N. gonorrhoeae stimulează eliberarea de citokine și chemokine
din celulele imune gazdă care sunt pro-inflamatorii . Aceste molecule pro-
inflamatorii au ca rezultat recrutarea macrofagelor și neutrofilelor . Aceste celule
fagocitice preiau în mod obișnuit agenți patogeni străini și le distrug, dar N.
gonorrhoeae a evoluat multe mecanisme care îi permit să supraviețuiască în cadrul
acestor celule imune și împiedică încercările de eliminare.

4. Diagnostic

Semnificaţia clinică.
Neisseria gonorrhoeae este agentul etiologic al infecţiei gonococice
(gonoreea), boală larg răspândită pe cale sexuală, interesând mucoasa aparatului
genital atât la femei cât şi la bărbaţi. N. gonorrhoeae este foarte sensibil la variaţiile
mediului extern, nesupravieţuind în afara gazdei umane, decât o perioadă scurtă de
timp. Transmiterea este directă, interumană, prin contact sexual. Cea mai frecventă
manifestare a infecţiei gonococice la bărbat este uretrita acută care debutează după o
perioadă de incubaţie de 2-7 zile cu secreţie uretrală abundentă şi disurie. Netratată
sau incorect tratată, uretrita acută se cronicizează şi produce complicaţii, cum sunt
stricturile uretrale, prostatita, epididimita etc. Doar 1-5% din uretrite sunt clinic
asimptomatice. La homosexuali este obişnuită şi rectita gonococică. La femeie,
gonococul produce endocervicita care se însoţeşte de o secreţie vaginală purulentă şi
disurie. Cele mai multe cazuri la femei sunt, însă, asimptomatice, ceea ce este foarte
important din punct de vedere epidemiologic. Infecţia progresează ascendent
producând salpingită, pelviperitonită şi în final, uneori, boala inflamatorie pelvină.
Salpingita gonococică duce la sterilitate feminină secundară. La un procent scăzut de
pacienţi, gonococul poate disemina hematogen producând infecţia gonococică
diseminată, care se manifestă prin artrite unice sau multiple, rash cutanat etc. Se pare
că formele diseminate sunt date cu precădere de tulpini de gonococ care se deosebesc
de cele clasice prin faptul că rezistă la acţiunea bacteriolitică a serului. Nou - născuţii
ai căror mame au infecţie gonococică, pot face la naştere oftalmie gonococică, ce

5
trebuie tratată imediat deoarece duce la orbire. În general, la naştere, se practică
profilaxia oftalmiei cu penicilină sau azotat de argint.
Recoltarea. Produsul patologic este reprezentat de secreţiile exudative ale
mucoaselor inflamate. Acestea au un aspect purulent, sunt cremoase, opace, cu o tentă
gălbuie şi se desprind uşor de mucoase.
Produsul recoltat depinde de sex, de practicile sexuale individuale şi de sediul
infecţiei. Secreţia endocervicală este recoltată de ginecolog. După introducerea
valvelor, se îndepărtează mucusul de pe colul uterin şi se inseră ferm un tampon în
col. Tamponul se va roti câteva secunde. Se recoltează separat tampoanele pentru
examenul microscopic şi pentru însămânţare. Secreţia uretrală se recoltează la bărbaţi
dimineaţa înainte de urinare sau la cel puţin 1h după ce pacientul a urinat. În uretritele
acute, recoltarea se face direct cu un tampon, sau chiar cu ansa, deoarece secreţia este
abundentă. În formele cronice sau în cele asimptomatice recoltarea se face fie prin
raclarea mucoasei uretrale cu ansa, fie cu un tampon special, ce se introduce în uretră
cam la 2 cm şi se roteşte. În formele de infecție diseminată oricare zonă a mucoasei
poate fi colonizată cu gonococi. De aceea exudatul faringian, secreția rectală, lichidul
sinovial (în artritele septice) și sângele pot fi prelevate și supuse diagnosticului
bacteriologic.
Transportul probelor. Ideal este ca produsul să fie însămânţat direct după
recoltare, deoarece gonococii, pe lângă faptul că sunt foarte sensibili la condiţiile
mediului extern, se găsesc în număr mic în produsele recoltate. Dacă însămânţarea nu
este posibilă, se utilizează medii de transport de tip Stuart sau Amies. Atunci când
transportul durează mai mult timp, sunt necesare medii nutritive complexe tip
Ganoline duo care este în același timp și mediu de cultivare.
Examenul direct microscopic este o etapă foarte importantă în diagnosticul
infecţiilor gonococice. Frotiurile se colorează Gram (sau cu albastru de metilen). În
uretritele acute, la bărbaţi, sensibilitatea acestei metode de diagnostic este de peste
95%. În multe laboratoare, diagnosticul uretritei acute se opreşte aici, renunţându-se
la izolarea gonococului. Pe frotiu se vede un număr mare de PMN care conţin
diplococi gram negativi dispuşi ca două boabe de cafea, care se privesc prin
concavităţile lor. În uretritele cronice, însă, cultivarea este obligatorie, diagnosticul pe
frotiu direct fiind foarte dificil din cauza florei microbiene asociate. La femei,
examenul microscopic direct al frotiurilor din colul uterin, ca metodă de diagnostic,
are o sensibilitate de doar 50-70%. Pe frotiu se văd multe PMN, diplococii
6
caracteristici intracelulari, dar interpretarea frotiului este îngreunată de flora vaginală
asociată, care seamănă cu neisseriile. Cultura este şi în acest caz obligatorie. Frotiurile
efectuate din secreţia rectală au valoare atunci când recoltarea se face sub control
rectoscopic. Ca şi în cazul secreţiei endocervicale izolarea este obligatorie.

Fig. 2. : Neisseria gonorrhoeae: Examen microscopic din produs biologic

Izolarea. Neisseria gonorrhoeae este un germen foarte pretenţios. Izolarea

gonococilor se face pe geloză sânge-chocolat. Pentru a îmbunătăţi dezvoltarea lor, s-
au preparat medii selective prin adăugarea la geloză-chocolat a unor antibiotice la care
gonococul este în mod natural rezistent. Un astfel de mediu, foarte utilizat la izolarea
neisseriilor patogene, este mediul Thayer-Martin (care conţine vancomicină pentru
cocii gram pozitivi, colistin pentru bacilii gram negativi, trimetroprim pentru bacilul
proteus şi nistatin pentru fungi). Alte medii selective utilizate: mediul Martin-Lewis
(Lincomicină), NYC-agar (Colistin, Vancomicină, Amfotericină B, Trimetoprim),
Chocolat PolyVitex (Colistin și Trimetoprim), Chocolat PolyViteX VCN
(Vancomicină, Colistin și Nistatin), etc. Incubarea se face la 37°C în atmosferă umedă
cu CO2 , timp de 24-48 ore.
Identificarea. Coloniile de gonococ se examinează cel mai bine sub lupă.
După 24 h au un diametru de 0,5-1 mm, sunt transparente, uşor gri, lucioase, cu
marginile netede. În timp gonococii produc 5 tipuri de colonii, notate de la T1 la T5.
Coloniile T1 şi T2 se obţin direct din materialul clinic, sunt colonii tinere, cu germeni
piliaţi şi reflectă lumina. Prin repicare se transformă în colonii T3-T5 care sunt mai
mari, opace şi nu reflectă lumina. Pentru identificare se efectuează testul oxidazei,
pozitiv la neisserii şi un preparat colorat Gram din colonii. Pe acest preparat se
observă coci gram negativi dispuşi caracteristic, în diplo.
7
 Confirmarea diagnosticului se face prin:
• fermentarea zaharurilor (gonococul fermentează doar glucoza): CTA test,
API NH, etc.
• teste de degradare cromogenă a unui substrat de către enzimele gonococice:
Gonocek II test,
• metode ce au la bază reacții ag-ac: imunofluorescența cu anticorpi
monoclonali, coaglutinarea, Gono Gen II, ELISA,
• metode automate de identificare: rapid ID NH System , Vitek, MicroScan,
• teste PCR: NAATs ( Nucleic Acid Amplification Tests) – test screening
pentru infecții genitale asimptomatice (în special când se suspicionează asociația N.
gonorrhoeae + C. trachomatis).

5. Tratament

Tratamentul actual recomandat de CDC este o antibioterapie duală. Aceasta

include o doză unică de ceftriaxona injectată (o cefalosporină de a treia generație )
împreună cu azitromicina administrată oral. Azitromicina este preferată pentru
acoperirea suplimentară a gonoreei care poate fi rezistentă la cefalosporine, dar
susceptibilă la macrolide. Partenerii sexuali (definiți de CDC ca contact sexual în
ultimele 60 de zile) ar trebui, de asemenea, să fie notificați, testați și tratați. Este
important că, dacă simptomele persistă după primirea tratamentului cu N.
gonorrhoeaeinfecție, trebuie urmărită o reevaluare.
Rezistența la antibiotice
Rezistența la antibiotice în gonoree a fost remarcată începând cu anii '40.
Gonoreea a fost tratată cu penicilină, dar dozele au trebuit să crească progresiv pentru
a rămâne eficiente. În anii '70, în bazinul Pacificului a apărut gonoreea rezistentă la
penicilină și tetraciclină. Aceste tulpini rezistente s-au răspândit apoi în Hawaii,
California, restul Statelor Unite, Australia și Europa. Fluoroquinolonele au fost
următoarea linie de apărare, dar în curând a apărut și rezistență la acest antibiotic. Din
2007, tratamentul standard a fost cefalosporinele de a treia generație, cum ar fi
ceftriaxona, care sunt considerate a fi „ultima noastră linie de apărare”.
8
 Recent, în Japonia a fost descoperită o tulpină de gonoree rezistentă la
ceftriaxonă la nivel înalt, numită H041. Testele de laborator s-au dovedit a fi
rezistente la concentrații mari de ceftriaxona, precum și la majoritatea celorlalte
antibiotice testate. În cadrul N. gonorrhoeae , există gene care conferă rezistență
fiecărui antibiotic folosit pentru a vindeca gonoreea, dar până acum nu coexistă într-
un singur gonococ. Cu toate acestea, din cauza N. gonorrhoeae " afinitate ridicată
pentru transferul genic orizontal, gonoree rezistente la antibiotice este văzută ca o
amenințare emergentă de sănătate publică.
Rezistență serică
Ca bacterie gram negativă, N. gonorrhoeae necesită mecanisme de apărare
pentru a se proteja de sistemul complementului (sau cascadă de complement), ale
cărui componente se găsesc cu ser uman . Există trei căi diferite care activează acest
sistem, toate acestea duc la activarea proteinei 3 (C3) a complementului. O porție
clivată a acestei proteine, C3b este depusă pe suprafețele patogene și are ca rezultat
opsonizarea , precum și activarea în aval a complexului de atac al membranei . N.
gonorrhoeae are mai multe mecanisme pentru a evita această acțiune. În ansamblu,
aceste mecanisme sunt denumite rezistență serică.

9
 6. Bibliografie

[1.]Heymann D.L. - Manual de management al bolilor transmisibile, Ed. Amaltea,

București, 2012.
[2.]Moldovan R. şi colab. – Bacteriologie practică, Ed. Mirton, Timişoara, 1998.
[3.]Moldovan R. şi colab. – Microbiologie – îndreptar de lucrări practice, lito
UMFT, 2002.
[4.]Licker M., Moldovan R. şi colab. – Rezistenţa la antibiotice, istorie şi
actualitate, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2002. Moldovan R. şi colab – Curs de
microbiologie medicală – vol. II, lito UMFT, 2005.
[5.]Moldovan R., Licker M. şi colab. - Curs de microbiologie specială – vol. I –
bacteriologie, Ed. ”Victor Babeș”, Timişoara, 2013.
[6.]Moldovan R., Licker M. şi colab. - Lucrări practice de microbiologie, Ed.
”Victor Babeș”, Timişoara, 2013
[7.]Moldovan R., Licker M., Hogea E., Bădițoiu L. – Microbiologie generală, Ed.
”Victor Babeș” Timişoara, 2015
[8.] Debeleac L.; Popescu Drânda M.C. – Microbiologie, Ed. Medicală
Amaltea, 1994.

10