1.DEFINITIA ECOLOGIEI. PRINCIPII APLICATE IN ECOLOGIE.

LEGEA
TOLERANTEI
Etimologia cuvântului „ecologie” provine din cuvintele greceşti: oikos – casă, gospodărie
şi logos - ştiinţă, adică: "ştiinţa studierii habitatului".
Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul lor
de viaţă.
Cunoştinţe ştiinţifice legate de sfera interacţiunilor din natură sunt sintetizate în lucrările
unor cercetători începând cu secolul al XVIII-lea, chiar dacă empiric s-au făcut corelaţii din cele
mai vechi timpuri. Astfel, se consideră ca precursori ai gândirii ecologice Aristotel şi Teofrast, ei
fiind primii care, în scrierile lor, au sesizat relaţiile dintre viaţă şi mediu.
Savantul Charles Darwin a fost primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie.
Ernst Häeckel (1834-1919), considerat fondator al acestei ştiinţe, descrie ecologia ca:
„ştiinţă care ne dă o imagine unitară a naturii vii cu diversele aspecte ale luptei pentru existenţă,
pe baza unei tratări integratoare şi interdisciplinare, fiind, în ultimă instanţă, ştiinţa „economiei
naturii”
De reţinut este şi definiţia propusă de Dajos (1983): “Ecologia este ştiinţa care studiază
condiţiile de existenţă a fiinţelor vii şi interacţiunile de toate felurile care există între acestea pe
de o parte, şi între acestea şi mediul lor pe de altă parte”.
Realitatea ultimelor decenii a adus în atenţia publicului larg, dar şi a factorilor de decizie
nenumărate dovezi ale unui raport de forţe dezechilibrat, aflat într-o stare fără precedent. Este
vorba de raportul de forţe dintre natură şi societate.
În acest context, s-au conturat şi au luat apoi o amploare din ce în ce mai mare
preocupările legate de mediu. Inventarierea, descrierea, analiza problemelor s-a dovedit
insuficientă. Pentru a găsi soluţii, pentru a pune premisele unei relaţii armonioase cu natura,
abordarea fenomenelor şi proceselor trebuie să cuprindă întregul ansamblu, astfel încât
cunoaşterea umană să acopere toată complexitatea naturii, de la modul de organizare, structurare
şi funcţionare, la transformările generate de procesele ireversibile specifice acesteia.
În contextul actual al manifestării pe scări spaţiale şi temporale din ce în ce mai extinse a
dezechilibrelor ecologice şi a efectelor economice şi sociale ale acestora, ecologia se
individualizează ca o ştiinţă integratoare.
Aşadar, ecologia este o ştiinţă biologică de sinteză, cu un profund caracter
interdisciplinar, care studiază relațiile complexe ale omului și ale celorlalte viețuitoare cu mediul
înconjurător planetar (fig. 1).
 Ecologia are ca obiect de studiu relațiile dintre organisme și mediul lor de viață, alcătuit
din ansamblul factorilor de mediu (abiotici si biotici), precum și structura, funcţia și
productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populații, biocenoze) și a sistemelor mixte
(ecosisteme). Ea studiază în principal:
 Relațiile dintre viețuitoare (plante și animale) cu mediul lor;
 Raporturile dintre organisme și mediul înconjurător;
 Nivelurile de organizare (populații, biocenoze, ecosisteme, biosferă);
 Corelațiile dintre mediul înconjurător și treptele supraindividuale;
 Relațiile ce se stabilesc între organisme și diverse comunități;
 Fluxul de materie, energie și informație care strabate un ecosistem bine delimitat.
Ecologia se bazează pe cunoştinţele acumulate în alte ştiinţe (biologie, anatomie, fizică,
chimie, geologie). Are aplicaţii practice legate de păstrarea sănătăţii vieţuitoarelor, producţiei
agricole, silvice, modificările climei, dezvoltarea industrială.
Legătura ecologiei cu alte ştiinţe este ceva mai mult decât o întrepătrundere de graniţă.
Este vorba, într-adevăr, de o ştiinţă enciclopedică, care în elaborarea tezelor sale prelucrează
informaţii din domeniile ştiinţelor fundamentale, naturale şi sociale, ceea ce justifică atributul de
„punte între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale”. Ecologia este considerată o ştiinţă
interdisciplinară, sintetică, însă are şi caracteristici proprii.
Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor de protecţie a mediului înconjurător. Este
eronată însă sinonimia „ecologie = protecţia mediului”.
Direcțiile de cercetare și ramurile ecologiei
În ecologie se disting două direcţii sau ramuri de cercetare:
 autoecologia care studiază relațiile unei specii sau indivizi cu mediul lor de viață
(factori biotici și abiotici);
 sinecologia care se ocupă cu interrelațiile factorilor de mediu cu populațiile din cadrul
biocenozei precum și interrelațiile dintre biocenoze în cadrul biosferei;
 demecologia care studiaza impactul demografic asupra mediului înconjurator
(raporturile populatiilor cu anumiti factori ecologici).
Diversificarea domeniilor de activitate umană și apariția numeroaselor discipline
tehnologice, a determinat dezvoltarea unor noi ramuri de ecologie aplicată:
-ecologie agricolă (vegetală și animală),
-ecologie forestieră,
-ecologie urbană,
-ecologia mediului ambiant,
-ecologie umană,
-ecologia resurselor naturale, etc.
Toate acete ramuri nou dezvoltate studiază și oferă modele și soluții pentru o mai bună
relație dintre om și natură, prin aplicarea în practică a principiilor ecologiei.
Principii aplicate în ecologie
Principiul parcimoniei
La nivel planetar, cantitatea totală din fiecare element chimic este constantă. Sistemele vii
preiau continuu aceste elemente. Pentru ca rezerva să nu se epuizeze, ea trebuie recompletată.
 Continuitatea acestui flux este la fel de necesară ca şi continuitatea fluxului energetic,
întrucât substanţa este de fapt purtătorul energiei, „ambalajul” acesteia.
Traseul poate fi mai lung sau mai scurt, pot exista perioade de acumulare, atât în etapa
organică (cochilii, cărbune, petrol etc.) sau anorganică (calcar).
Pentru a menţine continuitatea intrărilor de substanţă, acelaşi element chimic va fi folosit
de mai multe ori, fapt pentru care natura este considerată parcimonioasă, zgârcită (din franc.
Parcimonieux = zgârcit). Respectarea acestui principiu presupune disponibilităţi pentru “intrări”,
precum şi posibilitatea realizării „ieşirilor” de substanţă şi de energie. Informaţia din sistem va
determina intensitatea şi modul specific de desfăşurare a acestor procese şi va asigura, de
asemenea, continuitatea lor.
Principiile termodinamicii.
Aceste principii devin caracteristice proceselor ecologice, având în vedere modul în care
au loc transformările energiei. Astfel, energia nu poate fi creată, ea se transformă după
echivalenţe numerice precise (legea conservării sau principiul I), iar aceste transformări sunt
însoţite de disiparea unei anumite cantităţi de energie sub formă de căldură (legea entropiei sau
principiul al II-lea).
Plantele şi animalele se deosebesc prin folosirea unor surse diferite de energie. Plantele
obţin substanţele cu entropie joasă din substanţe cu entropie mai ridicată (dioxid de carbon, apă
şi elemente minerale). Moleculele obţinute, ca toate moleculele organice, posedă o energie mai
înaltă din punct de vedere termodinamic, decât dioxidul de carbon, apa şi elementele minerale
din care au fost formate. Câştigul se datorează procesului de fotosinteză. Energia solară este
asimilată şi stocată în substanţă organică prin intermediul clorofilei.
In cazul animalelor, fenomenul transformării începe de unde l-au lăsat plantele.
Moleculele de hrană sunt oxidate în celula animală cu ajutorul oxigenului emanat tot de plante,
furnizând energia necesară pentru căldură, mişcare, percepţia informaţiei, precum şi substanţe
pentru componentele materiale ale celulei.
Componentele mediului influenţează organismele, imprimând o anumită intensitate a
proceselor fiziologice (creştere, dezvoltare) şi, corelat cu aceasta, reprezentarea speciei în
ecosistem. Astfel, mediul, prin constituenţii săi, devine un factor ecologic.

Legea toleranţei (enunțată de Shelford în 1913)

Fiecare specie prezintă limite de toleranţă în raport cu toţi factorii ecologici, între acestea
diferenţiindu-se domenii de favorabilitate, respectiv carenţă, optim ecologic şi exces. Succesul
speciilor se poate realiza în aşa numitele zone de optim (optim climatic, optim chimic şi optim
sinecologic). Factorii ecologici nu acţionează limitativ în permanenţă, ci numai atunci când
concentraţia lor depăşeşte anumite mărimi – limita de toleranţă – de către substanţa vie.

2.CONCEPTUL DE SISTEM APLICAT IN ECOLOGIE. INSUSIRI GENERALE ALE

SISTEMELOR: ECHILIBRU DINAMIC,PROGRAMUL, AUTOREGLAREA
SISTEMELOR BIOLOGICE
Conceptul de sistem aplicat în ecologie
Substanţa vie, ca întregul Univers, este organizată în sisteme. Prin compararea sistemelor,
se pot evidenţia unele trăsături comune ale lor, care ne permit înţelegerea mai profundă a
modului în care sunt organizate, cum funcţionează şi care sunt relaţiile dintre ele şi mediul
înconjurător.
Sistemul este unitatea organizatorică a materiei. El este un ansamblu de elemente,
identice sau diferite, unite prin conexiuni, interacţiuni în aşa fel încât formează un întreg.
Semnificaţia noţiunii de sistem se referă la ordine, iar în ecologie, cu precădere la ordinea în
spaţiu şi în funcţionare a materiei vii.
Noţiunea de sistem ne permite să comparăm între ele cele mai diferite obiecte din natură,
chiar dacă sunt nevii sau vii, ori care par a nu avea nimic comun unele cu altele. Ex: planta de
grâu, organismul viu, sistemul solar, flori de gheaţă, curcubeul, etc. Mediul înconjurător
reprezintă toate corpurile care nu fac parte din sistem.
Sistemul izolat este acel sistem care nu schimbă nici substanţă, nici energie cu mediul
înconjurător.(de ex.: un motor cu aprindere prin scânteie, în momentul în care supapele de admisie şi de
evacuare sunt închise).
Sistemul izolat adiabatic este acel sistem care nu schimbă energie sub formă de căldură cu
mediul încojurător (de ex. un termos bun).
Sistemul închis este sistemul care nu schimbă substanţă, numai energie cu mediul
înconjurător (de ex: dacă facem abstracţie de meteoriţi, Pământul primeşte energie de la Soare –
pe care o reflectă – şi cedează energie, sub formă de lumină reflectată; un bazin de apă fără
scurgere dintr-o zonă aridă).
 Sistemul deschis este acel sistem care face schimb de energie şi materie cu mediul
înconjurător (de ex.: un lan de grâu primeşte şi cedează atomi ai elementelor chimice şi primeşte
energie, prin procesul de fotosinteză). Sistemele vii sunt sisteme deschise.
Însuşirile generale ale sistemelor biologice
Principalele însuşiri ale sistemelor biologice sunt:
-caracterul istoric, caracterul informaţional, integralitatea,
-eterogenitatea internă, echilibrul dinamic, programul,
-autoreglarea, autoorganizarea, autoreproducerea.
Efectele poluarii mediului se manifestă prin modificarea condiţiilor de viaţă, acest lucru
influenţând negativ însuşirile sistemelor biologice.
Echilibrul dinamic este o stare caracteristică sistemelor biologice care, fiind sisteme
deschise, întreţin un permanent schimb de substanţă, energie şi informaţii cu mediul, fapt care le
condiţionează existenţa.
Prin acest echilibru se realizează homeostazia (din grec. ,,homos"= asemănător şi
,,stasis"= oprire), adică proprietatea organismelor de a-şi menţine în limite foarte restrânse
diferite constante ale mediului intern (de ex. la om, temperatura organismului e ~ 36,4°C).
În cazul sistemelor anorganice nu putem vorbi de un echilibru dinamic. În contact cu
mediul înconjurător, sistemele lipsite de viaţă se dezorganizează şi treptat dispar ca sistem (de
ex. o stâncă este dezagregată sub acţiunea factorilor de mediu). Conservarea sistemelor
anorganice depinde de gradul de izolare faţă de sistemele înconjurătoare, ele evoluând în sensul
creşterii entropiei - deci în sensul dezorganizării şi realizării echilibrului termodinamic (entropia
este măsura dezordinii unui sistem).
Sistemele biologice;
-transformă condiţiile de mediu în propriile lor condiţii,
-au capacitatea de autoreîncărcare
-un comportament antientropic
-sporirea cantităţii de substanţă organică (realizarea productivităţii biologice).
Ele au:
-capacitatea de autoreînnoire
-îşi păstrează individualitatea determinată genetic
-realizând un echilibru dinamic între stabilitate şi schimbare.
În condiţiile poluării, echilibrul dinamic nu mai poate fi realizat.
Programul constă în reacţiile sistemului biologic, de-a lungul evoluţiei lui, la diferite
condiţii de mediu. Orice sistem biologic are mai multe programe, dar se realizează numai acelea
pentru care există condiţii de mediu potrivite (de ex.: seminţele în condiţii de uscăciune se
menţin în stare de repaus, iar în condiţii de umiditate, germinează).
În orice sistem, se pot distinge 3 categorii de programe:
a) Programul propriu (pentru sine): este cel care asigură autoconservarea sistemului
dat. Ex.: programele care asigură absorbţia apei şi a elementelor nutritive, precum şi sinteza
substanţei organice de către plante.
b) Programe inferioare, adică programe ale subsistemelor componente. Ex.: -
programul cloroplastelor de a produce clorofilă; - programul celulelor, ţesuturilor şi organelor în
cazul unui organism.
 c) Programe superioare: sunt programe care asigură existenţa sistemului superior Ex.: -
plantele, în caz de secetă, se ofilesc, îşi răsucesc frunzele; - programe de obţinere a unor rase de
animale mult îmbunătăţite, cu o prolificitate bună, ritm de creştere mărit; Ex.: productivitatea
laptelui de vacă. Programele sistemelor biologice pot fi modificate. Organismele, şi prin ele
biocenozele, nu au înscrise programe pentru noile situaţii create de poluare.
Autoreglarea- În sistemele biologice sunt posibile foarte multe procese, din care numai o
parte sunt utile la un moment dat. Sistemul poate exista numai dacă poate să-şi dirijeze procesele
care îi sunt utile, să le controleze în funcţie de relaţiile cu mediul. Această reglare a proceselor
interioare impune existenţa unor mecanisme de autoreglare şi deci, funcţionarea sistemelor
biotice pe principiul sistemelor cibernetice. Autoreglarea se realizează prin mecanisme de
conexiune directă şi inversă (feedback).
Feed-back-ul este un autocontrol, o autoreglare a sistemului, care-i dă posibilitatea de a
se opune, de a rezista activ la perturbările mediului. În afară de fenomenele de feedback, există şi
fenomene de feed-before (anticipative). Ex.: - pomul îşi păstrează primăvara, din florile care au
legat, doar fructele pe care le poate duce la maturitate, în funcţie de rezervele de apă şi cele
nutritive din sol; - la grâu, numărul de spice se formează în funcţie de rezervele de apă şi cele
nutritive din sol.
În cazul poluării mediului, autoreglarea nu se mai poate realiza. Ex.: în cazul poluării
cu pulberi, procesul de respiraţie al frunzelor este puternic afectat (stomatele nu-şi mai pot
deschide ostiolele).

3.BIOTOPUL.FACTORI ECOLOGICI FIZICI: TEMPERATURA, LUMINA

Biotopul - mediul fizic.
Biotopul este componenta fără viaţă a tuturor ecosistemelor. El este format din totalitatea
factorilor abiotici.
Mediul fizic este reprezentat de spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor din
care este alcătuit, precum şi caracteristicile pe care le înregistrează componentele (factorii
ecologici).
Mijloacele prin care se poate stabili spaţiul sau limita ecosistemului nu sunt unanim
acceptate. Linia de demarcaţie nu este foarte exactă, în sensul că ea are o anumită grosime,
deimitându-se o zonă de tranziţie – ecotonul (interfaţă, bordură, zonă de frontieră, zonă de
contact etc.).
Ecotonul se individualizează prin caracteristici cum sunt: biodiversitatea ridicată şi
tensiunea ecologică.
Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele ecosisteme (biomuri). Astfel,
există situaţii în care aceste zone au devenit protejate, întrucât ele au permis supravieţuirea unor
specii relicte. În acelaşi timp, este o zonă de tensiune ecologică şi cu o stabilitate redusă,
deoarece nivelul factorilor ecologici nu atinge întotdeauna valoarea optima.
Pe lângă spaţiu, mediul fizic este dat de o serie de caracteristici care sunt descrise de
mărimi (componente) fizice, cum sunt: lumină, temperatură, foc, gravitaţie, orografie,
precipitaţii, presiune.
Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul chimic. Starea
mediului chimic este reflectată de compoziţia chimică a solurilor, bazinelor acvatice şi a
atmosferei. Analiza mediului chimic ține cont de aspecte cum sunt: aprovizionarea cu
macroelemente, reacţia ionică sau pH, chimismul apei şi al aerului.
Biotopul adună într-un tot unitar factorii fizici şi chimici dintr-un spaţiu limitat. Biotopul,
prin mulţimea particularităţilor sale fizice, chimice şi biologice formează un puternic filtru în
structura speciilor care urmează să-l populeze – filtrul de biotop. Factorii abiotici nu au valori
constante. Ei variază în timp şi spaţiu. Majoritatea factorilor abiotici se produc cu regularitate.
Când variaţiile factorilor abiotici sunt mici, organismele se adaptează. Aceste limite se numesc
limite de toleranţă.
Exista limite de largă toleranţă (omul) şi de mică toleranţă (viermele de mătase). Factorii
periodici care nu se produc constant sunt, de exemplu: inundaţiile, seceta, incendiul. Biotopul
reprezintă deci totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solară, clima, umiditatea) şi
relaţiile dintre ei.
FACTORII ECOLOGICI
Factorii ecologici pot fi:
 Factori fizici - temperatura, lumina, apa, aerul;
 Factori geografici - altitudinea, latitudinea, longitudinea;
 Factori geologici - solul, rocile;
 Factori mecanici - fluxul, refluxul, curenţii, cutremurele;
 Factori chimici – compoziţia aerului, a apei.
Factorii fizici
Temperatura este unul din factorii care determină repartiţia vieţuitoarelor în diferite
ecosisteme, consumul de hrană, felul lor de a trăi. Pentru o anumită specie, temperatura optimă
este aceea în care creşterea şi dezvoltarea indivizilor se fac cu cele mai mici pierderi de energie.
Speciile sunt adaptate la un anume regim termic şi la anumite variaţii ale acesteia.
Poziţia geografică, împreună cu implicaţiile sale climatice – temperatura şi lumina –
poate imprima adaptări diverse, cum ar fi cea privitoare la perioada de înflorire a unor plante.
Temperatura reprezintă partea din energia luminoasă care este absorbită de către sol şi are rol de
încălzire a acestuia. Pe de o parte, temperatura solului are un rol important asupra creşterii
rădăcinilor plantelor de cultură, iar pe de altă parte, ea joacă un rol la fel de important asupra
activităţii microorganismelor din sol. La 1 cm adâncime, temperatura solului este aproximativ
egală cu cea a aerului, în timp ce pe măsură ce coborâm în profunzimea stratului de sol,
amplitudinea între temperatura maximă şi minimă se diminuează.
Temperatura aerului variază în funcţie de: latitudine, altitudine, topografie, covorul
vegetal, microclimat. Organismele vegetale îşi desfăşoară procesele de creştere şi dezvoltare într-
o plajă de temperatură cuprinsă între o limită minimă şi maximă.
În ceea ce priveşte de temperatura minimă, putem distinge două limite şi anume: - o
temperatură minimă de creştere; - o temperatură minimă de supravieţuire.
Temperatura de supravieţuire variază în funcţie de activitatea organismelor vegetale.
Apare astfel o limită care în limbajul comun se numeşte temperatură letală, adică temperatura la
care 50% din indivizii vegetali mor după 2 ore.
În acelaşi timp, frigul este şi un factor necesar organismelor vegetale în anumite faze,
precum perioada de repaus, necesară numitor specii, cum este cazul celor pomicole, viticole şi nu
numai. În funcţie de adaptarea la diferite temperaturi, organismele se împart după De Candolle
citat de Pop (1977) în organisme: megaterme, mezoterme, microterme şi hechistoterme:
 Megaterme: adaptate la temperaturi mai mari de 20 grade Celsius (palmier, bananier
etc);
 Mezoterme: adaptate la temperaturi de 15-20 grade Celsius (măslin, leandru etc);
 Microterme: adaptate la amplitudini mari de temperatură cuprinse între 0 şi 15 grade
Celsius (fag, brad, pin, molid, ursul brun, lupul etc.);
 Hechistoterme: adaptate la temperaturi situate în jurul valorii de 0 grade Celsius
(murul, macul arctic, ursul alb, renul, vulpea polară); În funcţie de temperatura internă, există
două grupe mari de organisme:
 Organisme homeoterme - în această grupă se încadrează animalele cu temperatura
corpului constantă, sau animale cu sânge cald (păsările şi animalele);
 Organisme poikiloterme - în această categorie se încadrează: animalele cu
temperatura corpului variabilă, numite animale cu sânge rece (nevertebratele, vertebratele/peştii,
amfibienii şi reptilele); plantele - a căror temperatură este apropiată de cea a mediului;
Lumina. Influenţa acestui factor al mediului abiotic se manifestă prin trei aspecte
importante: prin durată, prin intensitate şi prin lungimea de undă. Lumina are în ecosistem o
funcţie informaţională şi una energetică. Cantitatea de energie solară pătrunsă în atmosferă are
valoarea de 5 x 1020 Kcal/an şi este răspândită divers, în funcţie de latitudine, între 2 si 200
Kcal/cm2 /an.
Cantitatea şi calitatea energiei luminoase care ajunge în ecosisteme depinde de
fenomenele de absorbtie, reflecţie, refracţie şi dispersie – proprii poziţiei geografice a teritoriului
luat în consideraţie.
Cantitatea de energie prinsă la suprafaţa pamântului este în legătură cu durata zilei, cu
unghiul de incidenţă al razelor solare şi cu transparenţa aerului.
Absorbţia radiaţiilor creşte cu altitudinea şi este mai mare în apă decât în aer. Efectele
energiei solare absorbite de organismul vegetal se manifestă activ în: intensitatea fotosintezei;
variaţii în transpiraţie şi respiraţie, în structura frunzei, a concentraţiei sucului celular, a cantităţii
de pigmenţi şi a cantităţii de apă; modificări în producerea de proteine, glucide, aminoacizi, etc.
Cantitatea de radiaţii solare ajunsă la nivelul covorului vegetal este interceptată şi
distribuită astfel:
 - o parte este reflectată către plante (70% din radiaţii infraroşii şi 10-20% din spectrul
vizibil verde);
- o parte este absorbită şi folosită în fotosinteză (radiațiile albastre şi roşii);
- o parte trec prin învelişul vegetal, până la nivelul solului.
Datorită radiaţiilor luminoase, plantele şi animalele percep semnalele exterioare, astfel
declanşându-se răspunsul la relaţiile cu mediul.
Efectul informaţional al luminii pentru animale constă: în perceperea formelor, culorilor,
distanţelor şi a mişcărilor obiectelor înconjurătoare, dar şi în modificarea activităţii lor: perioada
de viaţă activă, latentă, migraţia, năpârlirea. Intensitatea şi cantitatea de lumină ce ajunge în
ecosistemele de pe glob variază în funcţie de diferiţi factori (latitudine, expoziţie, altitudine,
orientarea rândurilor, poluarea atmosferei, etc).
Lumina are un rol esenţial în existenţa organismelor vegetale, datorită fenomenului de
fotosinteză. Reacţia plantelor la durata zilei şi a nopţii se numeşte fotoperiodism, factor în funcţie
de care plantele se împart în două categorii: plante de zi lungă şi plante de zi scurtă.
În funcţie de momentul desfăşurării activităţii biologice, animalele se împart în 2 grupe:
animale diurne (activitate biologică în timpul zilei) și animale nocturne (activitate biologică în
timpul nopţii). Rolul ecologic al luminii este manifestat prin:
- aportul la productivitatea ecosistemelor;
- determinarea ritmurilor biologice, cicardiene, lunare, sezoniere, anuale.

4.BIOCENOZA SI COMPONENTELE EI TROFICE

Biocenoza şi componentele ei trofice
Biocenoza – este un sistem de populaţii ataşate unui anumit biotop, adică unui fragment
din spaţiu.
Rreprezintă un nivel de organizare a materiei format din populaţii legate teritorial, şi
studiază interacţiunea dintre aceste populaţii.
EX: Populaţiile de plante şi animale dintr-o pădure, deci toate populaţiile de pomi (fagi,
brazi), de plante ierboase, de animale - constituie un sistem, o biocenoză, deoarece ele se află
într-o interdependenţă reciprocă. Un adevăr elementar al ecologiei este că nici un individ, nici o
populaţie nu poate trăi izolată de mediu.
Componentele trofice ale biocenozei sau nivelurile trofice:
În biocenoze se deosebesc trei componente de bază sau trei niveluri trofice: producătorii,
consumatorii şi descompunătorii.
1. Producătorii – organismele capabile să sintetizeze substanţe organice din substanţe
minerale. Aici se includ plantele verzi, care produc substanţă organică.
2. Consumatorii – sunt organisme incapabile să sintetizeze direct biomasa din
substanţele minerale.
În funcţie de hrană, consumatorii sunt:
- Primari: organisme care se hrănesc cu producătorii primari. Aici se includ specii din
regnul animal (insecte, crustacee) şi diferite mamifere erbivore (rumegătoare) precum şi specii
din regnul vegetal (ciupercile fitopatogene);
 - Secundari: organismele care se hrănesc cu consumatorii primari. Aici se includ specii
din regnul animal (insecte, reptile, mamifere carnivore) şi specii din regnul vegetal (bacterii şi
ciuperci zoopatogene);
- Terţiari: organismele care se hrănesc cu consumatorii secundari şi nu sunt vânați, la
rândul lor de alte specii (vulturii, râsul, ştiuca);
- Saprofagele: sunt specii (organisme) care se hrănesc cu substanţa organică moartă,
animală sau vegetală (râmele).
3. Descompunătorii: organisme care prin procese de oxidare şi/sau reducere, transformă
(degradează) substanţa organică moartă, readucând-o la starea de substanţă anorganică
(bacteriile, ciupercile microscopice).
Pentru a se cunoaşte structura unei biocenoze, este necesar să se alcătuiască un tabel cu
toate populaţiile (speciile) existente în ecosistem, cu indicarea numărului de indivizi şi cu
evaluarea biomasei respective. Biomasa este cantitatea de substanţă vie existentă la un moment
dat în biocenoză.
Studiile biocenozei se opresc asupra speciilor celor mai importante, atât din punct de
vedere cantitativ, cât şi din cel al influenţei lor asupra celorlalte populaţii şi asupra biotopului.
Structura unei biocenoze are următoarele caracteristici:
Diversitatea - numărul mare de specii (de exemplu, pădurile de foioase au un număr
mare de populaţii în comparaţie cu pădurile de conifere; pajiştile de munte în comparaţie cu cele
de stepă etc.). Cu cât diversitatea e mai mare, cu atât biocenoza e mai stabilă;
Dominanţa - specia predominantă (de exemplu, stuful este specia dominantă din Delta
Dunării);
Abundenţa - numărul de indivizi dintr-o biocenoză raportat la biomasă (de exemplu,
gândacul de Colorado dintr-o cultură de cartof este în număr mare şi are biomasa mult mai
redusă în comparaţie cu numărul şi biomasa plantelor de cartof din acea cultură).
Constanţa - consecvenţa cu care o specie trăieşte în biocenoză (de exemplu, în
biocenozele cu multe specii constanţa este mai mare).
Frecvenţa - proporţia (exprimată în procente) dintre numărul de probe conţinând specia
dată şi numărul total de probe adunate în acelaşi timp (de exemplu, algele verzi sunt mai
frecvente în zonele unde este mai multă lumină).

5.ECOSISTEMUL AGRICOL. PRODUCTIVITATEA ECOSISTEMELOR

AGRICOLE
Conceptul de ecosistem agricol sau agroecosistem, a fost elaborat acum aproape cinci
decenii (după 1965), ca urmare a aplicării studiului sistemic din ecologie în fenomenele din.
Ecosistemele agricole constituie unităţi funcţionale ale biosferei create de om cu scopul
obţinerii de producţii agricole.
Ecosistemele agricole prezintă însuşiri specifice:
1. sunt create de om şi existenţa lor depinde de acesta;
2. structura şi funcţiile ecosistemelor agricole sunt dirijate de om pentru obţinerea unei
cantităţi maxime de biomasă necesară societăţii umane;
3. omul imprimă agroecosistemului o structură trofică de o diversitate mai mică şi un
circuit de substanţă şi energie schimbat sub aspectul intensificării sau al inhibării unor procese;
 4. analiza sistemică a ecosistemelor evidenţiază faptul că cele naturale sunt autoreglabile,
iar cele agricole sunt reglate antropic.
Biotopul şi biocenoza agricolă
Biotopul agricol este reprezentat de totalitatea terenurilor cultivate şi a pajiştilor create
de om sau apărute în urma activităţilor sale, care corespund într-o măsură cât mai mare cerinţelor
biologice ale plantelor de cultură sau animalelor domestice.
Biotopul agricol ocupă cele mai bune terenuri, extinzându-se pe cca 30% din suprafaţa
uscatului, din care 1/3 revine culturilor agricole şi circa 2/3 pajiştilor.
Biocenoza agricolă este alcătuită din totalitatea organismelor vii dintr-un ecosistem
agricol Este impusă în cea mai mare parte de om în funcţie de scopul pe care-l urmăreşte. Într-un
biotop agricol omul cultivă o anumită specie de plante sau creşte o anumită specie de animale
domestice. În activitatea sa practică, omul încearcă să elimine din biocenoza agricolă acei
componenţi ce nu sunt doriţi, care ar putea concura sau chiar consuma plantele sau animalele
utile lui. Astfel, structura şi compoziţia biocenozelor agricole sunt mai simple decât în
biocenozele naturale. Spre deosebire de ecosistemele naturale, cele agricole sunt mai uşor de
delimitat topografic.
Biocenozele ecosistemelor agricole se deosebesc de cele ale ecosistemelor naturale în
primul rând prin originea speciilor ce le compun. Ecosistemele naturale sunt alcătuite din specii
autohtone, proprii zonei biogeografice respective, în timp ce cele agricole sunt formate de regulă
dintr-o singură specie, care este străină de acea zonă. Datorită reducerii numărului de specii şi a
originii lor (de multe ori din regiunile mai calde decât în care se cultivă) este necesară crearea
unor biotopuri agricole specifice. Biocenozele agricole sunt mai uşor supuse invaziilor, mai uşor
distruse decât biocenozele naturale.
Constituirea biocenozelor agricole este determinată mai mult de cerinţele economice şi
mai puţin de normele ecologice, având ca rezultat scindarea biocenozei în niveluri trofice
independente, cu intreruperea ciclurilor biogeochimice ce trebuie menţinute artificial de om, cu
cheltuieli ridicate de energie.
În ecosistemele agricole, ca şi în cele naturale, funcţionează cele 3 fluxuri fundamentale:
de energie, de substanţă şi de informaţie, dar mult influenţate de către om.
Fluxul de energie a fost intensificat prin introducerea energiei combustibililor fosili, a
celei nucleare şi a electricităţii, mărind considerabil productivitatea, dar şi emisiile de poluanţi.
Fluxul de substanţă a fost amplificat prin utilizarea de îngrăşăminte şi pesticide;
Fluxul informaţional a fost îmbunătăţit prin cantitatea de informaţii datorată progresului
ştiinţei şi tehnicii actuale.
Comparând ecosistemele agricole cu cele naturale mature se sesizează câteva deosebiri
esenţiale:
- lanţurile trofice sunt scurte în ecosistemele agricole şi lungi, complexe în ecosistemele
naturale;
- stratificarea este slabă în ecosistemele agricole şi pronunţată în ecosistemele naturale;
- diversitatea de specii este foarte mică în ecosistemele agricole şi foarte mare în
ecosistemele naturale;
- mecanismele de reglare a populaţiilor sunt antropice în ecosistemele agricole şi
biologice în ecosistemele naturale;
 - stabilitatea în ecosistemele agricole este controlată de om, iar în ecosistemele naturale
este homeostată;
- recolta potenţială pentru om în ecosistemele agricole este ridicată, iar în ecosistemele
naturale este scăzută;
- raportul productivitate primară brută/respiraţie este >1 în ecosistemele agricole şi ≅ 1
în ecosistemele naturale.
Clasificarea ecosistemelor agricole
Din studiile efectuate la nivel mondial rezultă că majoritatea ecosistemelor agricole au o
bună eficienţă în exploatare, numai în zonele temperate şi subtropicale de joasă altitudine, cu
precipitaţii moderate şi temperaturi medii anuale cuprinse între 6-120C (140C).
Pentru aceste zone climatice se disting 3 categorii de ecosisteme agricole:
1. – ecosisteme agricole extensive;
2. – ecosisteme agricole intensive;
3. – ecosisteme agricole industriale sau industrializate.
1 - Ecosistemele agricole extensive
Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire (output)-intrare (input) ridicat (>1). În
medie, o calorie de energie culturală produce >10 calorii, exprimate în recoltă utilă. Uneori
eficienţa energetică ajunge la 40-50 calorii recoltă utilă (orezării).
Chiar dacă randamentul este ridicat, recolta utilă este scăzută, deoarece tehnologiile
aplicate sunt rudimentare, soiurile cultivate au o productivitate mică, controlul asupra bolilor şi
dăunătorilor este slab sau inexistent etc.
În aceste ecosisteme se pot include:
- sisteme ale agriculturii tradiţionale;
- livezile şi grădinile din interiorul sau apropierea aşezărilor rurale;
- păşunile şi fâneţele.
Ele asigură recircularea şi regenerarea resurselor naturale terestre (substanţe minerale,
substanţe organice, CO2, O2, H2O etc.).
2 - Ecosistemele agricole intensive
Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-intrare aproximativ egal cu 1.
Productivitatea acestora este mare – o calorie de energie biologică produce până la 6000 calorii
sub formă de recoltă utilă.
Utilizarea de energie suplimentară (mecanizare + chimizare) determină în ecosistemele
agricole intensive o majorare substanţială a productivităţii faţă de agricultura tradiţională.
Atâta timp cât resursele de energie tehnologică vor fi acceptabile, se recomandă
producerea de alimente prin intermediul ecosistemelor agricole intensive.
În aceste sisteme reciclarea naturală a substanţelor minerale şi organice trebuie suplinită
prin îngrăşăminte chimice şi alte substanţe, care măresc consumul de energie. Nerealizarea
reciclării naturale duce la scăderea conţinutului solului în substanţe uşor solubile, deci la
scăderea fertilităţii naturale a solului.
Din această categorie de ecosisteme agricole fac parte:
- fermele ce practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate;
- plantaţiile pomicole
- podgoriile intensive
 3 - Ecosistemele agricole industriale (industrializate)
Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-intrare <1. Pentru a se putea obţine o
calorie de produs alimentar se consumă 2- 20 calorii de energie culturală, în special
tehnologică. În comparaţie cu ecosistemele agricole tradiţionale, omul introduce în aceste
ecosisteme de zeci de ori mai multă energie.
Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de
resursele energetice de care dispune omenirea.
Deşi au o productivitate ridicată, iar acţiunea factorilor externi este bine controlată, aceste
ecosisteme agricole sunt instabile din cauza sensibilităţii faţă de aprovizionarea în flux cu resurse
minerale, organice şi energetice.
Din această grupă fac parte:
- complexele de creştere a păsărilor, suinelor, taurinelor;
- complexele piscicole şi serele.
Productivitatea ecosistemelor agricole
În ecosistemele agricole omul este interesat de obţinerea de biomasă utilizată direct în
hrana proprie sau a animalelor, precum şi în alte scopuri economice (fibre, energie etc.). Aceasta
constituie produsul agricol principal sau recolta agricolă şi se exprimă în procente (%), ca indici
de recoltă. Restul biomasei reprezintă produsele secundare utilizate de către om în zootehnie sau
descompuse în cadrul lanţurilor trofice respective.
Producţia agricolă principală reprezintă o fracţiune din producţia biologică primară netă
(biomasa vegetală) sau o fracţiune din producţia biologică secundară netă (biomasa animală),
care este denumită şi producţia zootehnică. La plantele cultivate, producţia agricolă principală
(recolta agricolă) variază de la o specie la alta, fiind cuprinsă între 17-50% din biomasa aeriană
la plantele cultivate pentru seminţe şi între 70-77% din biomasa totală, la rădăcinoase şi
tuberculifere. Astfel:
- la grâu, indicele de recoltă este de 23-46%;
- la ovăz – 43-57%;
- la porumb – 38-47%;
- la soia – 29-36%;
- la fasole boabe - 53- 67%;
- la floarea soarelui - 17-20%;
- la cartof –70%;
- la sfecla pentru zahăr - 77%;
- la lucernă - 90%.
Această exprimare nu este concludentă pentru stabilirea eficienţei ecosistemelor agricole,
de aceea valoarea produsului agricol se apreciază prin conţinutul său energetic sau de proteină.
Din punct de vedere al conţinutului energetic, plantele cultivate se impart în trei grupe:
1. – plante cu seminţe bogate în grăsimi – cu valoare energetică de >5000 kcal/kg produs
(floarea soarelui, rapiţă, soia);
2. – plante cu seminţe bogate în proteine sau amidon – cu o valoare energetică de 3700-
4000 kcal/kg produs (cereale, mazăre, fasole);
3. – plante cu organe vegetative ca produs agricol principal – cu o valoare energetică de
900-1300 kcal/kg produs (cartof, sfeclă pentru zahăr, lucernă, porumb masă verde etc.).
 Din punct de vedere al conţinutului de proteină, plantele se pot împărţi tot în trei grupe:
1.– plante cu seminţe ce au un conţinut ridicat în proteină de calitate superioară - circa
130-300 g/kg produs (leguminoase pentru boabe, oleaginoase);
2. – plante cu seminţe ce au un conţinut mediu de proteină – circa 60-90 g/kg produs,
bogate în amidon (cereale);
3. – plante cu organe vegetative sărace în proteină - circa 10 g/kg produs (sfeclă, cartof).
Un loc aparte îl ocupă leguminoasele furajere (lucernă, trifoi, măzăriche) care conţin în organele
vegetative aeriene cantităţi relativ mari de proteină (25-40 g/kg produs).
Plantele şi ecosistemele au capacităţi diferite de a produce materie organică prin
fotosinteză. Există plante care realizează o fotosinteză de tip:
- C3 - grâul, orezul, floarea-soarelui, sfecla de zahăr – care îşi sporesc biomasa şi deci
absorbţia CO2 în atmosferă;
- C4 - porumb, sorg, mei, trestie de zahăr – care sunt mai puţin dependente de
concentraţia acestui gaz.

6.STRUCTURA SPATIALA A ECOSISTEMULUI

Structura ecosistemului
Orice ecosistem se caracterizează prin:
- structură spaţială, dictată de caracteristicile biotopului şi concretizată prin modul
repartizării organismelor în spaţiul adecvat acestora;
- structură trofică, dată de componentele biocenotice şi exprimată prin relaţiile lor trofice,
prin care acestea îşi îndeplinesc rolul lor de transportor al substanţei şi energiei în ecosistem;
- structură biochimică, produsă de metabolismul biocenozei.
Structura spaţială a ecosistemului
Ecosistemul este împărţit în unităţi mai mari sau mai mici de acţiune, alcătuind o
structură (configuraţie) orizontală şi una verticală.
a. Structura orizontală - permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena,
consorţiul şi sinuzia.
1. Bioskena este cel mai mic spaţiu cu condiţii uniforme de existenţă şi un fond propriu
de plante şi animale (A. Popovici-Bâznoşanu - 1937).
Bioskena este recunoscută ca fiind cea mai mică subdiviziune spaţială a ecosistemului,
reprezentând o unitate structurală elementară.
Exemple: faţa superioară a unei frunze, fructul unei plante, trunchiul unui copac,
suprafaţa exterioară a unei pietre etc.
2. Consorţiul este o grupare de indivizi din specii diferite în jurul unui organism
individual cu rol de nucleu central, de care aceştia depind atât trofoecologic, cât şi topografic
Nucleul central al consorţiului poate fi un organism individual vegetal sau animal,
material organic mort - caz în care totalitatea indivizilor din speciile asociate îl folosesc ca bază
trofică, direct sau indirect.
Consorţiul nu este un sistem de populaţii, ci un sistem de indivizi ce aparţin diverselor
populaţii, reprezentând specii diferite. Deci, consorţiul este un complex de bioskene format din
indivizi provenind din diverse specii, asociaţi în baza relaţiilor trofice.
Exemple: un molid constituie nucleul unui consorţiu diversificat: cu molidul sunt asociaţi
lichenii şi muşchii de pe scoarţa sa, ciupercile ce-i învelesc rădăcinile, bacteriile şi micromicetele
parazite, insectele de sub scoarţă, păianjenii şi unele specii de păsări.
3. Sinuzia reprezintă partea structurală şi funcţională a ecosistemului, alcătuită dintr-o
populaţie cu funcţie de nucleu central, în jurul căreia sunt grupate mai multe organisme sau
populaţii (H. Gams - 1918). Sinuziile apar ca microbiocenoze legate de porţiuni
elementare de biotop cu grad ridicat de omogenitate, dar nu perfect omogen.
Sinuzia poate fi privită ca o unitate structurală de nivel superior, formată din mai multe
consorţii grupate în jurul unei populaţii. Ea se delimitează topografic şi se denumeşte pe baza
spaţiului ocupat de specia dominantă, care este de regulă un producător primar.
Exemplu: într-o cultură de porumb, locurile mai joase, depresionare, cu umiditate mai
ridicată decât a biotopului din jur, sunt ocupate de regulă de pâlcuri de costrei şi alte plante
higrofile, reprezentând sinuzii ale ecosistemului respectiv.
b. Structura verticală
În ecosistemele terestre, părţile structurale dispuse în raport cu axa verticală (pe înălţime)
prezintă o clară stratificare, etajare. Aceasta se observă mai ales în configuraţia vegetaţiei, motiv
pentru care denumirea straturilor din ecosistemele terestre este de provenienţă botanică.
Un strat este o grupare de sinuzii cu aproximativ aceeaşi înălţime deasupra solului sau o
grupare de componente ale solului situate la aproximativ aceeaşi adâncime.
Stratificarea pe verticală rezultă în urma variaţiei factorilor fizici (temperatură, umiditate,
lumină) şi a competiţiei interspecifice pentru lumină, apă şi hrană. Ea este prezentă atât în
ecosistemele terestre cât şi în cele acvatice.
Un ecosistem terestru are minimum trei straturi:
1. stratul mineral (bogat în substanţe minerale);
2. stratul organic (bogat în substanţe de natură organică), în care asocierea dintre
organismele existente şi particulele de sol poartă denumirea de edafon;
3. patoma, pelicula subţire de la suprafaţa solului cu organisme vii şi moarte, aşa numitul
planşeu al ecosistemului.
Într-o pădure de foioase, pe lângă aceste trei straturi de bază mai întâlnim:
- un strat ierbaceu
- un strat de arbuşti
- un strat de arbori, fiecare cu fauna caracteristică.
Structura orizontală şi verticală a ecosistemului crează o mare diversitate ecologică, care
a dus la o specializare trofică şi la o diversificare a nişelor ecologice, ceea ce atenuează
concurenţa în relaţiile interspecifice şi contribuie la stabilitatea ecosistemului.
Un alt aspect important legat de structura spaţială a ecosistemului constă în repartizarea
inegală pe verticală a proceselor energetice, prin intermediul stratificării. Astfel, în straturile
superioare predomină procesele de asimilare a energiei, iar în cele inferioare, fenomenul de
degradare finală a acesteia.

8.STRUCTURA BIOCHIMICA A ECOSISTEMULUI

ALELOPATIA este fenomenul de influenţare biochimică între organisme. (fiziologul
german Molisch).
Cuvântul derivă de la cuvintele greceşti
  "alelos" = reciproc, mutual şi
 "pathe" = influenţă, acţiune
Organismele care:
 sintetizează şi elimină substanţe alelopatice se numesc emiţătoare sau donatoare,
iar cele care
 interceptează aceşti metaboliţi se numesc receptoare sau acceptoare.
Tipuri de substanţe alelopatice:
1) colinele sunt substanţe secretate de plante superioare (eliminate prin rădăcini, frunze
sau alte organe) care inhibă sau întârzie dezvoltarea altor plante superioare (bioinhibitori).
Ele acţionează ca inhibitoare, mai rar stimulente.
Exemple:Genul Sorghum (Sorg) include plante ale caror radacini elimina sorgolona, o substanta
otravitoare ce blocheaza respiratia si fotosinteza plantelor cu care intra in contact.
In randul culturilor de cereale, este bine de stiut faptul ca semintele de mac nu
germineaza decat in prezenta graului, in timp ce secara are darul de a impiedica germinarea
anumitor tipuri de buruieni.
Pelinul inhiba dezvoltarea unor plante precum leusteanul, chimenul, busuiocul, roinita
sau salvia.
Nucul negru este una dintre cele mai renumite plante cu proprietati alelopatice. Acesta
secreta juglona, o substanta care inhiba respiratia plantelor aflate in vecinatatea sa (cum juglona
se afla si in radacinile nucului negru, care pot ocupa o suprafata generoasa, perimetrul din
gradina, afectat de alelopatie, ar putea fi destul de mare).
2) fitoncidele sunt substanţe produse de plante superioare care anihilează sau inhibă
dezvoltarea unor microorganisme.
Sunt substanțe volatile produse și eliminate de unele plante (ceapă, usturoi, hrean,
busuioc, gălbenele etc.), cu acțiune bactericidă și fungicidă, folosite în tratarea semințelor de
legume, în combaterea unor agenți patogeni.
Plantele superioare elimină în sol şi unele substanţe cu rol pozitiv asupra unor
microorganisme (substanţe nutritive; substanţe stimulatoare - auxine , vitamine).
3) marasminele şi toxinele bacteriene sunt substanţe produse de microorganisme cu rol
negativ asupra dezvoltării plantelor superioare.
Ele produc veştejirea frunzelor, necroze etc
Unele microorganisme sintetizează şi substanţe cu rol pozitiv asupra plantelor superioare
(auxine, gibereline, vitamine etc.).
4) antibioticele (Fleming – 1929) sunt substanţe secretate de unele microorganisme cu
rol în inhibarea înmulţirii, creşterii şi dezvoltării altor microorganisme.
Uneori prin antibiotice se poate provoca moartea microorganismului concurent
(penicilina este sintetizată de diferite mucegaiuri şi distruge un număr mare de specii de bacterii).
5) alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici pentru animale (fitofagi).
Exemple:
 morfina (alcaloid extras din opiu, provenit din capsule de mac),
 atropina (extrasă din mătrăgună),
 nicotina (din tutun),
 cofeina (din cafea), etc.
 6) Telergonii sau feromonii sunt substanţe produse de animale, cu acţiune la distanţă tot
asupra animalelor. Feromonii sunt substanţe cu rol de „mesageri chimici”, servind
biocomunicaţiei.
Pot avea rol de:
 atractanţi sexuali (când sunt eliminaţi de femele şi acţionează asupra masculilor),
 alarmă (eliberaţi de indivizi aflaţi în primejdie),
 marcare a teritoriului,
 recunoaştere a indivizilor aparţinând aceluiaşi grup (albinele dintr-un stup)
Omul, prin activitatea sa, poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor,
producând uneori grave perturbări, prin împrăştierea unor substanţe poluante în biotope.

9.POLUANT.POLUARE. CLASIFICAREA TIPURILOR DE POLUARE

Poluant. Poluare – sunt termeni care provin din limba latină: polluo, -ere = a murdări, a
degrada.
Poluantul este factorul care, produs de om sau fenomene naturale, generează discomfort
sau are acţiune toxică asupra organismelor şi/sau degradează componentele nevii ale mediului,
provocând dezechilibre ecologice.
Poluarea este o problemă foarte gravă, de nivel mondial.
În natură, toate “deşeurile” (organismele moarte, dejecţiile animalelor etc.) se reciclează,
realizându-se circuitele biologice ale substanţelor (circuitul C-lui, circuitul N-lui etc.).
În felul acesta, se previne în natură şi apariţia carenţelor în diferite substanţe (conform
principiului parcimoniei-din franceză parcimonieux, -euse = zgârcit-: « acelaşi material chimic
este utilizat de mai multe ori pentru construirea sistemelor vii »)
Orice factor util, când depăşeşte optimul, devine toxic sau letal, deci poluant (conform
legii toleranţei: « un factor poate fi limitativ nu numai atunci când se află în cantitate prea mică,
ci şi dacă este în cantitate prea mare »).
Când cantitatea poluanţilor depăşeşte capacitatea de neutralizare a mediului, ecosistemele
suferă un proces de alterare.
Protecţia mediului presupune:
- gospodărirea raţională a resurselor;
- evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii;
- prevenirea poluării mediului;
- reconstrucţia ecologică a mediului.
Clasificarea principalelor tipuri de poluare
a) După provenienţa poluanţilor, se disting:
 1. Poluare naturală, provocată de diverse cauze naturale: furtuni de nisip şi praf, polenul
diverselor plante, vulcani activi, cutremure de pământ, dereglări meteorologice, ape subterane
saline sau acide, etc.
2. Poluare antropică, determinată de om:
- poluare industrială;
- poluare agricolă;
- poluare menajeră.
b) După natura poluanţilor:
1. Poluare fizică: termică, fonică, luminoasă, electrică (paraziţii; s-a observat o slăbire a
memoriei în locurile cu înaltă tensiune electrică), radioctivă, etc.
2. Poluare chimică:
- cu derivaţi ai C, S, N, F, O, Cl, etc;
- cu derivaţi ai metalelor grele: Pb, Cr, Co, Hg etc;
- cu mase plastice, pesticide, îngrăşăminte;
- cu hidrocarburi lichide (petrol, benzină, motorină);
- cu materii organice fermentescibile etc.
3. Poluare biologică:
- contaminarea microbiologică a mediilor inhalate, ingerate şi a solului;
- modificări ale biocenozelor, invazii de specii vegetale şi animale;
4. Poluarea estetică: se referă la degradarea peisajelor, ca urmare a urbanizării eronate etc.
c) După starea de agregare a poluanţilor:
1. Poluare cu lichide;
2. Poluare cu gaze şi vapori cu densităţi diferite;
3. Poluare cu substanţe solide nedegradabile.
d) După origine:
- poluare primară rezultată din activităţile industriale;
- poluare secundară rezultată din reacţiile chimice la care sunt supuşi poluanţii primari.
Pentru protejarea mediului, în primul rând trebuie identificate zonele afectate, evaluat
gradul de deteriorare şi stabilite cauzele care au produs dezechilibrele respective.

10.FENOMENELE DE AMPLIFICARE SI DILUARE BIOLOGICA

Circulaţia, dispersarea şi concentrarea poluanţilor în biosferă
După ce poluanţii au fost emanaţi în mediu, ei sunt transportaţi cu ajutorul vectorilor (lat.
vector = cel care duce, transportă).
Vectori pot fi: curenţi de aer, apă, particule de sol, organisme vii, omul.
Acţiunile organismelor vii:
Plantele (producătorii primari) pot prelua poluanţi din aer, sol şi prin procesul de
fotosinteză îi includ în structurile substanţelor organice. Poluanţii trec apoi la consumatorii de
diferite ordine prin reţeaua trofică, realizându-se deplasarea şi dispersia.
Ex: pot să apară reziduuri de pesticide în anumite produse de seră, fară ca în acel mediu să
se fi făcut tratamente, datorită folosirii gunoiului de grajd de la animale hrănite cu furaje
contaminate.
 Fenomenul de ,,amplificare biologică" (concentrare biologică, bioconcentrare,
acumulare biologică).
Unii poluanţi, pe parcursul lanţului trofic, nu sunt metabolizaţi de către organisme şi nici
eliminaţi sub formă de deşeuri metabolice, realizându-se concentraţii crescânde spre nivelurile
superioare ale piramidei trofice.

Amplificarea biologică : biomasa organismelor scade de la producători spre consumatorii

de vârf, raportul poluant/biomasă creşte, deci concentraţia în poluant creşte.
Importanţa fenomenului: unele substanţe care se află în biotop în concentraţii reduse pot
ajunge la concentraţii foarte mari la consumatorii din vârful piramidei, ce pot deveni toxice sau
chiar letale.
Pentru că omul se hrăneşte cu produse de origine animală şi vegetală, preia şi el poluanţii
din respectivul lanţ trofic.

4.Majoritatea pesticidelor:
- compusi organici liposolubili,deci hidrofobi
-de sinteza,deci structure chimice inversate in laborator
-sunt asincrone cu procesele metabolice de detoxifiere specific lumii vii.
Fenomenul de ”diluare biologică”
Fenomenul de ,,diluare biologica″. este fenomenul opus amplificării şi reprezintă
diminuarea fitotoxicităţii unui element poluant prin diluarea acestuia într-o masă foliară mai
mare.
Acest fenomen a fost sesizat la unele din insecticidele folosite în prezent (ex:
FURADAN). Furadan-ul este un produs TOXIC şi sistemic, folosit pentru tratamentul seminţelor
în combaterea dăunătorilor de sol la cultura de porumb. Biomasa este mai mare şi deci
concentraţia de furadan este mai mică.

11. AGRICULTURA- SURSA DE POLUARE A MEDIULUI

Agricultura - sursă de poluare prin:
a) Degradarea solului:
- eroziune, sărăturare, compactare - acolo unde s-a irigat mult.
- lucrările de afânare a solului: favorizează mineralizarea humusului → degajare de CO2 cu
implicaţii în efectul de seră.
b) Folosirea pesticidelor (erbicide, fungicide, insecticide, raticide), în special a
insecticidelor neselective → intoxicări acute şi efecte negative pentru mediu.
Toxicitatea unui produs - nu se judecă după cantitatea totală de pesticid folosit, ci după
dozele letale ce revin la unitatea de produs sau la unitatea de suprafaţă.
Ex. acţiunea insecticidului 2,4 D (2,4 diclorfenoxiacetic - se manifestă chiar la 30 km distanţă).
Erbicidele au un efect lent, cronic, instalându-se uneori pe neobservate. Uneori,
impurităţile din aceste produse sunt toxice.
Ex. erbicidul Treflan (s.a. trifluralin) a fost produs iniţial de firma ,ELANCO’. Ulterior, erbicide
pe baza de trifluralin au fost produse de firme din mai multe ţări. Unele dintre acestea au neglijat
impurităţile numite nitrozamine – deosebit de toxice.

Un succes al chimiştilor: apariţia în ultimii ani a unor erbicide care se folosesc în doze
de numai 10-30 g/ha - produs comercial cu 75% s.a. - deci, similar dozelor folosite homeopatie şi
fără efecte toxice în mediu (însă ele nu sunt selective).
Pesticidele pot provoca intoxicarea faunei cinegetice erbivore (iepuri, căprioare,
fazani, potârnichi, prepeliţe etc) sau indirect, specii de consumatori.
 Erbicidele trebuie folosite alternativ! Folosirea aceluiaşi pesticid duce la apariţia de
forme rezistente: pesticidul se transformă din factor neperiodic (trăsnet, furtună) - la care
organismele sunt neadaptate, într-un factor periodic, la care sunt adaptate organismele
(alternanţă zi-noapte, anotimpurile).
c) îngrăşămintele - mai ales cele chimice au efecte poluante: ele fac obiectul agrochimiei.
Ex: - folosirea NH4NO3 o perioada îndelungată duce la acidifierea solurilor.
- folosirea unor cantităţi mari de îngrăşăminte cu N, P, K induce carenţe în microelemente; deci,
produsele alimentare cu puţine elemente → spasmofilie.
Microelementele stimulează absorbţia îngrăşămintelor.
- cantităţi mari de îngrăşăminte cu P — duc la fenomenul de suprafosfatare a solului → carenţe
în Zn (plantele se îngălbenesc).
- pentru anumite soluri, aplicarea amendamentelor cu calcar (Ca) induce carenţe în iod (efectui
guşagen).
- doze mari de N - apariţia de nitraţi şi nitriţi în apă, furaje sau elemente;
- are loc levigarea nitraţilor.
- NO3-în tubul digestiv se transformă în NO2- →methemoglobina - compus
stabil. Astfel, hemoglobina nu mai poate prelua şi ceda oxigenul luat de la plămâni şi
apar anemiile, la copii apar cianozări.
d) Sectorul zootehnic:
- poluează prin cantităţile mari de substanţe folosite la igienizare (detergenţi, soda caustică).
- marile complexe de animale sunt poluante prin cantităţile mari de dejecţii lichide şi de coloizi
din apele de spălare sau prin dozele mari de gunoi de grajd aplicate solurilor din apropiere
(= cost < al transportului) → poluarea apelor de suprafaţă şi a celor freatice.
- în gospodăriile ţărăneşti: platformele de gunoi sunt neimpermeabilizate, astfel încât sunt
poluate fântânile (şi urina din grajduri determină aceste efecte).
e) Preindustrializarea produselor horticole - poluează prin deşeuri ce rezultă din spălarea
materie prime.
f) Lucrările de îmbunătăţire funciare - pot provoca probleme dacă nu se respectă
unele reguli:
- nu se foloseşte stratul de sol cu humus la construcţii de diguri (decopertarea şi copertarea
terenului = măsură eficientă);
- băltirile - pericolul înmulţirii ţânţarilor (Anofel) şi a malariei, frigurilor (paludism);
- apele de drenaj pot conţine substanţe toxice (nitraţi, pesticide), poluând apele în care se varsă;
- datorită lucrărilor de regularizare a cursurilor de ape - viteza de curgere creşte - creşte pericolul
inundaţiilor;
- dispar unele meandre în care albia râurilor era mai adâncă (locuri de refugiu pentru peşti în
perioada de secetă şi îngheţ).

12.PRINCIPALII POLUANTI AI AERULUI. EFECTELE POLUARII ATMOSFERICE

ASUPRA MEDIULUI
Principalii poluanti ai aerului
Pulberile
Pulberile sunt particule solide si lichide cu diametruvariabil între 100 si 0,1 (μm).
Particulele care depasesc 10 μm sunt în general pulberi sau praf volatil care provin din procesele
industriale si cele de eroziune.
La aproximativ aceste dimensiuni, particulele ramân în suspensie mai mult timp, în timp
ce cele de 5 μm sunt particule care reprezinta un grup definit în general ca fum si ceata.
In schimb, aerosolii sunt caracterizati prin dimensiuni mai mici de 1 μm.
Poluarea aerului cu pulberi se datorează:
- curenţilor de aer care le preiau din deşeuri depozitate necorespunzător sau
- întreprinderilor producătoare de ciment.
Monoxidul de carbon (CO)
Circulaţia rutieră produce cel mai ridicat procent de CO eliberat în atmosferă
(aproximativ 85%). Aceste emisii pot fi însă reduse prin ataşarea la maşini a unor convertori
catalitici. Cantităţi importante de CO(g) sunt produse de arderea biomasei, unele procese
industriale şi activităţi biologice.
Dioxidul de carbon (CO2)
Creşterea anuală a acestui gaz se datorează emisiei crescute de CO2(g) provenit din
arderea combustibilului fosil. Fluctuaţiile sezoniere ale concentraţiei de CO2 se datorează
fotosintezei şi descompunerii bacteriene.
Astfel, în perioadele primăverii şi verii, datoritǎ procesul de fotosinteză, procentul de
CO2(g) în atmosferǎ scade. CO2, alături de vaporii de apă din atmosferă reflectă radiaţiile IR,
provocând efectul de seră. Gazele care îşi aduc contribuţia la efectul de seră sunt: CO2 (50%),
freonii (CFCclorofluorocarburile- 15%), ozonul (10%), vaporii de apă (5%), altele (20%).
Solul, încălzit, emite radiaţii IR, care ajunse în atmosfera îmbogăţită cu CO2 sunt
reflectate înapoi spre sol, mărindu-i temperatura, deci provocând creşterea emisiilor de raze IR.
Procesul tinde să se amplifice astfel, prin feed-back pozitiv. Creşterea temperaturii
determină topirea calotei de gheaţă, deci creşterea nivelului mărilor şi oceanelor şi modificări ale
vegetaţiei, ale condiţiilor de desfăşurare a activităţii în agricultură.
Ozonul (O3)
Ozonul este cel de-al doilea agent poluant al aerului. El este rezultatul unor reacţii
chimice ce implică prezenţa oxizilor de azot şi a hidrocarburilor, sub incidenţa luminii solare,
în condiţii constante. Concentraţii ridicate de ozon se găsesc în acest tip de smog fotochimic.
Oxizii de azot (NOx)
Principalele surse de NOx sunt emisiile autovehiculelor şi termocentralelor. Oxizii de
azot cei mai importanţi sunt: dioxidul de azot NO2(hipoazotidă)- coada de vulpe de la Işalniţa
şi monoxidul de azot NO – ei contribuind la problemele cauzate de smogul fotochimic. NO2
este de 4 ori mai toxic decât NO.
Dioxidul de sulf (SO2)
Termocentralele de cărbune reprezintă principala sursă de SO2; este urmată de industrie
şi de arderea în gospodării a cărbunelui – aceasta din urmă constituind cea mai importantă sursă
de poluare în alte părţi ale lumii, în special în lumea a treia. E responsabil de ploile acide.
Compusi organici volatili (COV) - sunt acele substante care la temperatura mediului
ambiant se evapora si exista în atmosfera sub forma gazoasa.
Aceste substante, odata eliberate în atmosfera participa la reactiile fotochimice. Exista
milioane de compusi organici care raspund la definitia de COV, dar sunt esentiale hidrocarburile
care pot fi divizate în trei subgrupe:
a) Hidrocarburi aromatice policiclice (HAP) se: formeaza în aproape toate combustiile
incomplete si contin mai multi compusi cancerigeni, 4% din HAP sunt regasite în gazele de
esapament.
b) Hidrocarburi halogenate - contin atomi de flor, clor, brom si iod. Sunt asociate cu folosirea
solventilor pentru operatiuni de spalare si degresare.
c) Hidrocarburi oxigenate din clasa aldehidelor, cetonelor, alcoolilor si acizilor organici.
Emanatiile de COV pot fi reduse prin un mai bun control al combustiei, reducerea
continutului de solventi din vopsele, instalarea unor sisteme de recuperare a vopselelor de la
rezervoarele de depozitare a hidrocarburilor, reducerea volatilitatii benzinei, etc.
Efectele poluării atmosferei
Poluarea aerului poate afecta mediul înconjurător în mod direct şi indirect.
Pulberile din aer măresc nebulozitatea, deci frânează pătrunderea luminii spre plante.
Ele obturează ostiolele plantelor, acest lucru ducând la reducerea fotosintezei şi
dereglarea transpiraţiei plantelor.
În acest fel, cantitea de clorofilă se reduce, iar plantele devin clorotice, prezintă necroze
sau apar fenomene de nanism (piticire).
Frecvent apar modificări morfologice: la viţa de vie frunzele se gofrează, la grâu şi ovăz
se încreţesc sau se rulează.
Producţiile scad, ajungând uneori să fie de 2,5 ori mai mici decât în condiţii normale.
În cazul solurilor acide, praful de ciment acţionează ca amendament.
Cenuşa şi negrul de fum acţionează în mod similar pulberilor.
Concentraţii mari de SO2 şi NOx pot provoca daune arborilor şi lichenilor, pot afecta
sănătatea populaţiei şi pot coroda structura materialelor, cum ar fi oţelul. Efectele directe apar
de obicei în vecinătatea surselor de emisie.
Ozonul din troposferă, sub acţiunea razelor solare, poate deveni dăunător pentru
vegetaţie, uneori chiar la concentraţii extrem de scăzute (concentraţii de 0,2 ppm determină
simptome vizibile de fitotoxicitate); tutunul, spanacul, lucerna, tomatele, cerealele strugurii,
lăptucii pinii şi trifoiul sunt sensibile chiar la concentraţii mai mici (mii de pini albi din Munţii
San Bernadino şi San Jacinto de lângă Los Angeles, cu înălţimi până la 125 m, s-au uscat).
Prezenţa ozonului în cantitate mare se poate depista prin apariţia unor puncte albe cu
reflexe argintii pe suprafaţa limbului frunzelor.
Prezenţa SO2 în atmosferă provoacă plantelor leziuni celulare.
La concentraţii mici, frunzele se decolorează prin diminuarea asimilaţiei clorofiliene.
La concentraţii mari, apar puncte brune de necroză, care conduc la uscarea pădurilor.
La conifere frunzele devin roşcate, apoi cad, iar la foioase apar pete albicioase sau uşor
galbene, la început pe margini, iar apoi pe toată frunza, care se usucă şi cade.
Din regnul vegetal, cei mai sensibili la SO2 sunt lichenii, la care apar tulburări de
creştere, motiv pentru care sunt folosiţi drept indicatori biologici ai gradului de poluare.
Dintre plantele cultivate, lucerna este cea mai sensibilă la SO2, varza este de două ori
mai rezistentă, viţa de vie de 2-3 ori, liliacul de 4 ori, iar ţelina este de peste 6 ori.
Producţiile scad, ajungând uneori să fie de 2,5 ori mai mici decât în condiţii normale.
În cazul solurilor acide, praful de ciment acţionează ca amendament.
SO2 şi NOx pot forma acidul sulfuric şi acidul azotic, substanţe ce sunt purtate de vânt
pe distanţe lungi, revenind pe pământ sub formă de ploi sau ninsori acide. In acest fel, solul şi
apa devin acide la distanţe mari de sursa de emisie.
In acest caz, solul si apa devin acide la distante mari de sursa de emisie.
Aciditatea este un efect care depinde de cantitatea de poluanţi eliberaţi şi de rezistenţa
opusă de sol şi apă la acest fenomen.
Efectele poluării asupra mediului
- acidificarea lacurilor şi a apelor curgătoare, datorată ploilor acide.
- dispariţia speciilor de plante şi animale din apele cu aciditate crescută.
- creşterea concentraţiei de mercur în ape, implicit în animalele ce populează aceste ape; efectul
cel mai negativ al acestui fapt este otrăvirea populaţiei cu mercur.
- acidificarea solului, fapt ce produce creşterea concentraţiei de aluminiu şi a altor metale toxice,
însoţită de dispariţia nutrienţilor – potasiu, calciu, magneziu.
- scăderea producţiei agricole.
- îmbolnăvirea şi dispariţia pădurilor.
- afectarea apelor freatice.
Ploaia acidă
Ploaia acidă este un termen folosit pentru a descrie o serie de tipuri diferite de poluare,
toate acestea constând în introducerea unor cantităţi crescute de acizi în mediu. Mai bine zis,
este vorba de precipitaţii acide, termen ce include – ploaia acidă, ninsoarea acidă, grindina
acidă, ceaţa acidă.
pH-ul normal al ploii este de 5,6. Aversele din multe zone europene au în genere pH-ul
4, acest lucru fiind descris ca o ploaie acidă.
În anumite zone ale lumii, cum ar fi Scandinavia, unde solul are o aciditate naturală
crescută, efectul ploilor acide a fost devastator. În sudul Norvegiei, 33.000 km2 de lacuri au fost
afectate de ploile acide; din acestea, într-un total de 13.000 km2 nu mai există nici o specie de
peşte. Când lacurile devin prea acide, metale toxice cum ar fi aluminiul, plumbul, mercurul şi
cadmiul se dizolvă în apă. Aceste metale cauzează probleme foarte serioase mediului şi
sănătăţii omului.
Ploile acide
Ploile acide au de asemenea o influenta negativa si a supra padurilor, in mod direct
asupra frunzei arborilor si in mod indirect prin modificarea calitatii solului din care arborii isi
extrag substantele nutritive.
Dupa unele studii rezulta ca solurile padurilor de conifer sunt cele mai expuse.
Ploaia acida distruge plantele si animalele. Ele spala nutrientii de pe sol, Frunze si ace, iar
acestea se ingalbenesc si mor. Aluminiul eleberat de ploi slabeste radacinile copacilor,favorizand
distrugerea lor. Paduri intregi au disparut din aceasta cauza.

13.CLASIFICAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE APE UZATE IN FUNCTIE

DE PROVENIENTA. TIPURI DE PULUARI ALE APELOR
Poluarea apei. Clasificarea apelor uzate după proveniență
Repartiţia cantităţilor de apă în lume este împărţită în mod inegal. În vreme ce populaţia
 de pe continentul nostru consumă în medie 250 litri de apă zilnic, în zone întinse din Africa,
apa reprezintă o bogăţie după care tânjesc mii de oameni. Lipsa de apă reprezintă un paradox pe
planeta noastră, a cărei suprafaţă este acoperită în proporţie de 2/3 de oceane şi mări.Si aceasta
sursa vitala de existenta este amenintata de activitatea cotidiana a omului.
În condiţii naturale, apa nu este niciodată în stare pură. În compoziţia naturală a apei
intră: gaze dizolvate (O2, CO2, H2S), substanţe minerale şi organice dizolvate, substanţe în stare
coloidală sau în suspensie şi flora autotrofă şi saprofită a apei. Apa e poluată numai dacă
compoziţia ei o împiedică să fie folosită în diverse scopuri, periclitând sănătatea oamenilor,
animalelor, plantelor.
Principalii poluanţi ai apelor sunt sub formă de soluţie, dispersie coloidală, sau
suspensii (organice sau anorganice).
Diferiţii poluanţi pot avea acţiune sinergică sau îşi pot atenua reciproc efectele.
După provenienţă, apele uzate se pot împărţi în următoarele grupe principale:
1. Ape uzate menajere (poluanţii sunt resturi alimentare, dejecţii, săpun, detergenţi,
microorganisme, ouă de paraziţi, etc.);
Toate apele provenite din sistemele de canalizare, atât cele tratate cât şi cele netratate,
sunt deversate în râuri şi mări. In râuri este eliberată în genere apă tratată, dar în cazul unor ploi
torenţiale, se poate depăşi capacitatea staţiilor de tratare a apelor uzate, în apele râurilor putând
ajunge astfel şi substanţe netratate şi deşeuri . In mări se deversează apă netratată în prealabil.
2. Ape uzate zootehnice (poluanţii sunt resturi furajere, dejecţii, substanţe igienizante
etc.); Poluarea provenită din activităţile fermelor poate fi devastatoare. Lichidul provenit de
a dejecţiile animale (urină şi fecale) şi cel rezultat din procesele de fermentaţie ale nutreţului
depozitat ca rezervă sau pentru compostare, cauzează probleme majore de poluare a apelor
curate. Efectul provocat de aceste reziduuri este diminuarea cantităţii de oxigen din ape –
eutrofizare – ceea ce determină moartea peştilor şi a celorlalte forme de viaţă acvatică
3. Ape uzate industriale pot fi: ape de răcire, ape uzate de spălare şi transport, ape din
secţiile de producţie (aceste ape au efect poluant major).
Industria este responsabilă pentru un procent mai mare de 38% din totalul activităţilor
ce poluează mediul acvatic. Aproape toate ramurile industriale produc deşeuri, care pe diferite
căi, ajung în râuri şi în mări. De exemplu, cadmiul reprezintă un deşeu al procesului de
fabricare al detergenţilor cu fosfaţi. Fiind deversat din fabricile ce produc astfel de detergenţi,
el ajunge să atace orice sistem viu cu care vine în contact, chiar şi atunci când se găseşte în
concentraţii reduse.
Tipuri de poluări ale apelor
a) Poluarea fizică poare fi cu substanţe radioactive, termică sau cea datorată elementelor
insolubile plutitoare sau sedimentabile;
b) Poluarea chimică organică este generată de prezenţa în apă a substanţelor organice
hidrocarbonate: glucide, lipide (substanţe ternare – conţin C, H, O) şi proteine (substanţe
cuaternare – conţin C, H, O, N). Ea e specifică fabricilor de hârtie, celuloză, abatoare şi din
industria petrochimică şi de sinteză organică;
Descompunerea substanţelor organice se realizează cu consum de oxigen de catre
microorganisme - CBO205 (cantitatea de oxigen consumată de microorganisme într-un anumit
interval de timp (5 zile=timp standard, la temp. de 20oC pentru descompunerea biochimică a
substanţelor organice conţinute în apă) sau prin procese chimice – CCO (consum chimic de
oxigen sau substanţele oxidabile din apă - oxidate la cald sau la rece).
Ca produşi de descompunere ai substanţelor organice rezultă: fenoli, amine, uree,
amoniac, hidrogen sulfurat, nitraţi şi nitriţi.
Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari, iar unele substanţe
sunt toxice pentru diferite organisme, chiar în cantităţi foarte mici: erbicidele, insecticidele.
Substanţele organice au o persistenţă ridicată în mediu;
c) Poluarea chimică anorganică este datorată sărurilor în special (Ex.: ind. Clorosodică NaCl, a
acizilor şi bazelor libere – care modifică pH-ul apei. STAS-ul 4706-88 admite un pH
cuprins între 6 şi 8,5).
Apele acide şi cele alcaline corodează utilajele folosite la irigaţii, construcţii, etc.
d) Poluarea biologică poate rezulta din zootehnie, aglomerările urbane, abatoare, etc. şi e
caracterizată de prezenţa microorganismelor patogene, care găsesc condiţii prielnice în apele
murdare, calde, stătătoare.
Prin apă se transmit:
-boli bacteriene: febra tifoidă, dizenteria, holera;
-boli virotice: hepatita epidemică, poliomielita;
-boli parazitare: amibiaza, giardiaza şi alte boli infecţioase –răspândite de ţânţarii anofeli
(malaria, frigurile), musca tze-tze (boala somnului).
Trebuie de asemenea să distingem poluarea accidentală de cea normală (punctuală şi difuză).
Poluarea accidentală este rezultatul unei emisii care conţine un nivel foarte ridicat de
poluanţi ce pleacă de la o sursă punctuală, în urma unui accident sau a unei situaţii neprevăzute.
Poluarea punctuală are la bază eliminarea de substanţe poluante în mediul acvatic
plecând de la puncte de emisie concrete, în general identificabile. Ea poate consta în evacuări
de ape uzate industriale, menajere sau din exploataţii agricole.
Poluarea difuză constă în emisia de substanţe poluante în mediul acvatic, plecând de
la diferite puncte dispersate ale căror control şi detectare sunt adesea dificile.
Activităţile industriale şi agricole sunt cele mai mari consumatoare de apă. Pentru a
rafina o tonă de petrol sunt necesare 10 tone apă, iar pentru a produce o tonă de conserve din
produse vegetale sunt necesare aproximativ 40 tone apă. Una din problemele majore în
domeniul protecţiei mediului o constituie epurarea apelor uzate din industria agroalimentară.

14.INDICATORI AI POLUARII APELOR EUTROFIZAREA, CBO5, CCO

Eutrofizarea
Eutrofizarea este un fenomen ce apare ca urmare a îmbogăţirii mediului acvatic în
nutrienţi organici. Acesta este un proces natural, care apare după perioade îndelungate, de sute
de ani. Datorită activităţii umane – deversarea substanţelor organice în lacuri, râuri şi mări –
procesul de eutrofizare este puternic accelerat, perioada de apariţie a fenomenului scurtându-se
considerabil.
Eutrofizarea se manifesta in cazul apelor statatoare sau cu o viteza foarte mica de
curgere, prin”inflorirea” masiva a lacurilor si baltilor
Procesul de imbogatire a apelor cu substante nutritive (N,P), in mod direct sau prin
acumularea de substante organice, folosite drept nutrient de catre plante : - Are ca urmare
cresterea luxurianta a plantelor acvatice, in special a algelor. Dezvoltarea algelor duce la
scaderea transparentei apelor si la scadeerea conscentratiei oxigenului dizolvat in apa, fenomene
insotite de disparitia faunei acvatice si in final poate duce la formarea unei mlastini
Masa organica e reprezentata in special de vegetatia acvatica , de plante, substante
nutritive (nutrient) – compusi ce contin azot si fosfor (in ape naturale , cei mai frecventi sun
azotul, azotitul, amoniul, fosfati; in concentratii mai mici , forme organicce ale N si P)
Acesti nutrienti determina dezvoltarea in exces a vegetatiei acvatice; dupa moartea
acestora apar acumulari semnificative de substante organice, a caror descompunere necesita un
consum de oxygen dizolvat mare.
Un mediu lipsit de oxigen (anoxic),determina in prima instanta disparitia organismelor vii
din ape.
Acumulare de substanta organica duce la scaderea transparentei apei si schimbarea
culorii, in timp ce scaderea adancimii apei (pe fundul cursului de apa se acumuleaza vegetatie
moarta, sedimente), cresterea aciditati..
Apele uzate menajere (tot ce inseamna ape uzate colectate de sistemul de canalizare ale
unui oras provenind de la locuinte individuale- nu includem apele utilizate industrial) au un
continut ridicat de azot. De asemenea ingrasamintele pe baza de azot (uree, azotat de amoniu)
sunt foarte folosite in agricultura, iar precipitatiile “le poate spala” si transfera in cursurile de
apa.
 Compusii cu fosfor intra in componenta detergentilor
Romania este inca deficatara la sistemul de colectare si epurare a apelor reziduale, iar
asta inseamna ca, cantitati de nutrienti uriase ajung in sistemele acvatice.
Deoarece azotul estenutrientul imitative de crestere a plantelor acvatice, prezenta unor
concentratii ridicate de compusi cu azot solubili in apa duce in special la proliferarea algelor si
cea a nano-bacteriilor (isi obtin nutrientii direct din apa) si eutrofizsarea apelor
Ciclul de viata al accestor organisme este scurt si dupa moartea lor constituie sursa de
hrana pentru bacteriile aerobe. Dezvoltarea bacteriilor aerobe determina scadera concentratiei de
oxygen dizolvat in apa si moartea pestilor.
La densitati mari unele alge si cianobacterii produc toxine
Lacurile eutrofizate au apa mai tulbure datorite unei cantitati mari de materii organice
prezente in suspensie, devine anoxica si data de sendimentare creste.
Consecinta imediata a eutrofizarii este cresterea luxurianta a plantelor de apa (inflorirea
apelor). In conditiile eutrofizarii antropogene, degradarea ecosistemului bazinului acvatic are un
caracter progresiv si se produce in decurs de cativa zeci de ani.
Îngrăşămintele agricole, deşeurile animale şi deversările sistemelor de canalizare
introduc în mediul acvatic o mare cantitate de nutrienţi. Această cantitate, “în plus” faţă de cea
naturală, provoacă o creştere necontrolată a numărului de alge – aceasta ducând la scăderea
cantităţii de oxigen din apă, fapt produs mai ales toamna, când mari cantităţi de alge mor şi
încep să se descompună sub acţiunea bacteriilor aerobe mineralizatoare, fenomen însoţit de un
mare consum de O2.
Lipsa de oxigen omoară peştii şi celelalte forme de viaţă acvatică, iar în cazuri extreme,
apa se transformă într-o “supă moartă”. Principalii nutrienţi care provoacă eutrofizarea sunt
fosfaţii, acestora adăugându-li-se şi nitraţii.
Azotul şi fosforul sunt nutrienţi, deci elemente chimice esenţiale pentru creşterea
organismelor vii. Atunci când concentraţia lor depăşeşte o anumită limită, ei sunt consideraţi
poluanţi şi duc la creşterea excesivă a plantelor acvatice, mai ales a algelor (proces numit
eutrofizare). Fenomenul este demn de luat în seamă în lacurile naturale şi artificiale.
Nitraţii provin din agricultură şi zootehnie, iar fosfaţii – în principal din detergenţi.
Proliferarea algelor şi a altor plante acvatice datorită îmbogăţirii în nutrienţi antrenează
moartea sau descompunerea acestora. Cea mai mare parte dintre elementele necesare creşterii şi
reproducerii plantelor se găsesc în cantitate mai mult decât suficientă, existând tot timpul un
nutrient cu acţiune limitativă care împiedică creşterea excesivă a plantelor.
În general, azotu este nutrientul limitativ în apele marine, pe când în lacuri elementul
limitativ este fosforul (dacă în lacul respectiv există un fenomen de eutrofizare, e bine să nu mai
fie deversaţi detergenţi). În sistemele publice de aprovizionare a apei, nivelul maxim de nitriţi şi
nitraţi trebuie să fie de maxim 50 mg/l.
Fosfaţii prezenţi în apele uzate industriale provin din produsele chimice utilizale
pentru combaterea coroziunii – datorată utilizării detergenţilor. Sistemele de refrigerare conţin
în general între 20-50 mg/l ioni fosfaţi.
Concentraţia totală de fosfaţi în apele uzate industriale variază între 0,05 şi 30 mg/l.
Cerinţa biochimică în oxigen
 Cerinţa biochimică în oxigen a unei ape uzate este dată de cantitatea de oxigen utilizată
de către microorganismele din apă pentru a degrada materia organică biodegradabilă
prezentă în apa uzată, prin intermediul proceselor biochimice.
Valorile CBO5 care se obţin curent din apele de suprafaţă demonstrează că dacă:
- CBO5 este mai mic de 2mg/l, apele sunt de bună calitate;
- CBO5 este egal cu 3-4mg/l, apele sunt bogate în materie organică;
- CBO5 este mai mare de 5mg/l, apele sunt poluate.
Concentraţiile CBO5 în apele uzate brute industriale variază în general între 50-800 mg/l.
Cerinţa chimică în oxigen (CCO)
CCO a unei ape uzate este dată de cantitatea de oxigen utilizată pentru oxidarea materiei
organice cu ajutorul unor reactivi chimici.
Determinarea raportului între CBO şi CCO permite stabilirea necesităţii efectuării unui tratament
biologic sau fizico-chimic al apei uzate. Există trei cazuri:
- dacă raportul CBO5/CCO este mai mic de 0,2, poluarea este de origine anorganică, materia
obţinută fiind puţin biodegradabilă şi este necesar un tratament fizico-chimic;
- dacă raportul CBO5/CCO este de 0,2-0,4, compuşii conţinuţi de apa uzată sunt consideraţi ca
fiind biodegradabili;
- dacă raportul CBO5/CCO este mai mare de 0,4, poluarea este considerată de natură organică,
materiile fiind foarte biodegradabile şi se recomandă efectuarea unui tratament biologic;
CCO oxidează toată materia organică, în timp ce raportul CBO/CCO va fi întotdeauna mai mic
decât 1.

16.FERTILITATEA SOLULUI. SOLUL-FACTOR DE MEDIU. MODALITATI DE

PREVENIRE SI COMBATERE A POLUARII SOLULUI
Solul – resursă naturală
Solul este stratul superficial al scoarţei pământului, având o structură afânată şi
friabilă, fiind supus unui proces neîntrerupt de transformare şi asupra căruia acţionează
plantele, aerul, apa şi alţi factori.
Fertilitatea este cea mai importantă proprietate a solurilor şi reprezintă însuşirea de
a acumula, păstra şi furniza toate elementele nutritive (apă, aer, hrană) necesare plantelor
pentru ca acestea să-şi poată îndeplini ciclul vegetal.
Creşterea fertilităţii se poate realiza pe mai multe căi:
a. biologică – prin:
- aplicarea de asolamente;
- construirea de perdele de protecţie;
- aplicarea îngrăşămintelor verzi
În felul acesta se ameliorează solul cu ajutorul vegetaţiei şi a propriilor ei
microorganisme.
b. agrochimică – folosind:
- îngrăşăminte minerale;
- îngrăşăminte organice;
- amendamente.
Astfel se ameliorează solurile sărăturoase şi alcaline.
c. hidroameliorativă – prin:
- irigaţii;
- drenajul terenurilor cu exces de umiditate.
Aceste metode se aplică pentru fertilizarea solurilor nisipoase, aluviale şi pentru desecări.
În funcţie de fertilitate, în ţara noastră se deosebesc următoarele categorii de soluri:
1. soluri cu o fertilitate naturală bună:
- cernoziomuri
- soluri brune, deschise de stepă
- soluri castanii
- soluri brune de pădure
- soluri brun-roşcate de pădure
2. soluri cu fertilitate naturală scăzută:
- podzoluri
- aluviosoluri
- soluri nisipoase
- soluri turboase
- soluri sărăturoase
3. soluri cu fertilitate naturală pierdută:
- soluri erodate
- soluri mlăştinizate
- soluri supuse alunecărilor
Ca factor de mediu, solul constituie:
- suport şi mediu de viaţă pentru plantele terestre superioare;
- principalul depozit al: - substanţelor vii ale uscatului;
- energiei potenţiale biotice, captate prin fotosinteză;
- celor mai importante elemente (C, N, Ca, P, K, S, etc.);
- mijloc principal de producţie vegetală;
- un intermediar prin care se aplică îngrăşămintele, iar humusul pe care îl conţine este una din
principalele legături ale ciclurilor biologice ale elementelor, de la sinteza materiei organice până
la produsele mineralizării acesteia;
- purificator natural al planetei.
Modalităţi de prevenire şi combatere a poluării solului
Modalităţile de prevenire şi combatere a poluării solului sunt:
- colectarea igienică a reziduurilor menajere în recipiente speciale (pubele, containere) amplasate
în zone cu cât mai mică circulaţie şi căt mai bine acoperite, pentru a nu fi accesibile insectelor şi
rozătoarelor;
- depozitarea controlată sau tratarea corespunzătoare a reziduurilor prin neutralizare, în scopul
reducerii pericolului pe care îl pot reprezenta pentru organismul uman;
- recuperarea reziduurilor utilizabile şi prelucrarea lor după o prealabilă neutralizare, astfel încât
să capete o eficienţă economică cât mai mare;
- folosirea raţională a îngrăşămintelor chimice; pentru a preântâmpina scăderea
productivităţii solului ca urmare a chimizării, se recomandă asocierea îngrăşămintelor minerale
cu cele organice, sau alternarea administrării lor;
- distribuirea controlată a pesticidelor, întrucât folosirea abuzivă are drept urmare acumularea lor
în numeroase produse alimentare (carnea de porc proaspătă, şunca proaspătă, untul, creierul de
vită, etc);
- amplasarea, amenajarea şi supravegherea diferitelor tipuri de depozite cu substanţe periculoase;
- exploatarea masei lemnoase numai în limitele stabilite de amenajamentele silvice;
- respectarea regulilor silvice de exploatare în scopul menţinerii biodiversităţii pădurilor şi a
echilibrului ecologic;
- exploatarea resurselor pădurii, a fondului cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de
regenerare;
- respectarea regimului sivic pentru conservarea vegetaţiei lemnoase de pe terenurile împădurite
care îndeplinesc funcţii de protecţie a solului.