TEMATICA EXAMEN TEHNOLOGIA CRESTERII

ANIMALELOR- IUNIE 2021

1. IMPORTANTA CRESTERII BOVINELOR

 Bovinele, prin produsele lor, au o contributie deosebita la asigurarea unui procent
insemnat din hrana populatiei.
 Cresterea bovinelor ocupa si va ocupa locul prioritar in economia productiei animale.
 Importanta cresteri lor este data de varietatea produselor pe care le furnizeaza ca
- produse principale – lapte, carne,
- produse secundare - piei, gunoi de grajd
- ca subproduse de abator – unghii, coarne, sange, par
Creşterea bovinelor este o activitate tradiţională a populaţiei din zona rurală şi în special
din zona montană.
 Diversitatea producţiilor pe care le realizează, consumul redus de energie şi natura
furajelor pe care le valorifică, conferă creşterii şi exploatării bovinelor caracterul unei
activităţi durabile şi de perspectivă.
 Există posibilitatea realizării de producţii pentru acoperirea necesarului intern şi de
export de carne de bovine, care să aducă venituri mari producătorilor.
 Sursă pentru schimburile comerciale.
 Asigură stabilitatea forţei de muncă în zona rurală şi montană.
2. PREGĂTIREA VACILOR GESTANTE
Obţinerea unor produşi sănătoşi şi viguroşi şi a unei producţii mari la lactaţia următoare
sunt posibile numai printr-o îngrijire şi întreţinere specială a vacilor gestante.
După un interval de peste 300 de zile de lactaţie continuă, rezervele organice ale vacii se
epuizează. În acest timp creşterea fătului înregistrează un ritm deosebit de activ, care solicită
organismul femelei cantităţi însemnate de substanţe proteice, grăsimi şi săruri minerale. Fără
asigurarea acestor nutrimente, viabilitatea viitorului produs, reluarea ciclului sexual, producţia
următoarei lactaţii, sănătatea şi durata vieţii productive a vacii sunt serios afectate. De aceea,
trebuie să se facă pregătirea vacilor gestante prin măsuri în privinţa hrănirii şi îngrijirii, care să
asigure o creştere şi dezvoltare normală a viitorului produs, să contribuie la refacerea rezervelor
organismului vacii şi în special a ugerului, după efortul depus în cursul lactaţiei.
Pregătirea vacilor gestante necesită acordarea repausului mamar necesar; hrănirea cu raţii
echilibrate în principii nutritivi, care să asigure în acelaşi timp o îmbunătăţire a stării generale de
întreţinere şi pentru depunerea de rezerve în organism; întreţinerea corespunzătoare şi un regim
raţional de mişcare zilnică.
Menţionăm că o pregătire bună a vacilor nu este posibilă fără aplicarea integrală a
măsurilor indicate mai sus. Acordarea unui repaus mamar, fără hrănirea corespunzătoare sau fără
aplicarea regimului de mişcare, nu dă rezultatele aşteptate.
Repausul mamar. Reprezintă perioada de timp dinainte de fătare, când vaca nu se
mulge. La stabilirea repausului mamar al fiecărei vaci trebuie să se ţină seama de vârstă, de
nivelul productiv, de starea de întreţinere şi de durata lactaţiei anterioare. Ca principiu general,
menţionăm că repausul mamar nu poate fi mai mic de 40 de zile; va fi mai mare la vacile tinere,
la cele eu producţii ridicate şi la cele cu starea de întreţinere slabă. Vacile primipare vor avea
repausul mamar de circa 60-67 zile; vacile adulte, cu producţii mici şi mijlocii (sub 2 500 1), vor
avea un repaus mamar de.40-55 zile; cele cu producţii mari, cu durata lactaţiei normală şi stare
de întreţinere bună: 60-75 zile; recordistele, cu producţii de peste 5000 1: 75-90 zile.
Pentru stabilirea corectă a repausului mamar, în fiecare fermă trebuie să se ţină o evidenţă
precisă a montelor şi fătărilor.
Înţărcarea vacilor gestante pentru stabilirea repausului mamar trebuie să se facă cu
prudenţă, pentru a înlătura accidentele, mai ales când acestea sunt „bune de lapte". Se deosebesc,
în general, trei categorii de vaci în privinţa modului de înţărcare: vaci care înţarcă singure,
înainte de încheierea normală a lactaţiei (cele cu lactaţia scurtă); vaci care, la intervenţia omului,
înţarcă uşor şi într-un timp scurt; vaci care se înţarcă greu, datorită producţiei mari de lapte;
înţărcarea acestora trebuie să se facă cu multă atenţie.
Înţărcarea vacilor cu producţie mare, care dau 10-15 1 lapte pe zi la data înţărcării, începe
cu 10-12 zile înainte de data planificată. Dacă sunt la păşune se opresc la grajd, sunt hrănite
numai cu fân de calitate mijlocie la discreţie, şi se mulg o dată pe zi. Se urmăreşte, zilnic,
evoluţia ugerului; dacă se împietreşte, vaca se va mulge imediat; dacă producţia nu scade, se
înlocuieşte jumătate din cantitatea de fân cu paie şi se urmăreşte în continuare evoluţia ugerului;
în cazuri extreme, întreaga cantitate de fân se înlocuieşte cu paie. În timpul iernii se scot din raţie
concentratele şi nutreţul siloz, iar dacă producţia nu scade se reduc şi adăposturile. În general,
această perioadă nu trebuie să dureze mai mult de 10-15 zile, deoarece se influenţează negativ
starea de întreţinere şi producţia viitoare de lapte a vacilor.
Hrănirea şi întreţinerea vacilor gestante. Hrănirea vacilor gestante, în perioada
repausului mamar, influenţează în mod hotărâtor producţia obţinută la lactaţia următoare,
sănătatea şi vigurozitatea noului produs, în ultimele 2-3 luni de gestaţie greutatea fetusului se
măreşte de 2,5-3,5 ori, deci în hrana administrată vacii gestante trebuie să se asigure necesarul
de substanţe nutritive atât pentru creşterea normală a fetusului, cât şi pentru realizarea unor
rezerve în organism pentru lactaţia următoare.
După înţărcare, la 2-3 zile trebuie să se revină la raţia calculată conform normativelor
cunoscute, pentru potenţialul maxim de producţie.
În timpul verii hrana de bază a vacilor în repaus mamar o constituie masa verde sau
păşunea, iar iarna fânul de calitate, care trebuie să ajungă la 8-10 kg pe zi, din aceasta, 3-4 kg
trebuie să fie fân de lucernă sau trifoi. Dintre suculente, sunt indicate în mod deosebit morcovii
(2-4 kg pe zi) sau, în lipsa acestora, sfecla (5-20 kg). Raţia va fi completată cu concentrate, în
funcţie de producţia planificată la lactaţia următoare. Fibroasele, cât şi suculentele administrate
trebuie să fie de cea mai bună calitate. Se interzice hrănirea cu furaje îngheţate sau mucegăite.
De asemenea, este contraindicată hrănirea cu borhoturi şi cu nutreţ însilozat în ultima
lună de gestaţie. În amestecul de concentrate se administrează şi amestec mineral complex (120-
150 g); în plus, vacile trebuie să primească sare în bulgări pentru lins.
Vacile gestante trebuie să se bucure de o îngrijire deosebită. În timpul verii se vor scoate
la păşune. Practica a demonstrat că vacile care fac suficientă mişcare fată mai uşor şi fac mai rar
retenţii placentare: viţeii sunt bine dezvoltaţi şi cu viabilitate mare, se dezvoltă mai bine decât cei
ai vacilor ţinute în stabulaţie.
 În sezonul de iarnă vacile gestante trebuie adăpostite în grajduri corespunzătoare, în
grupe separate, să li se asigure aşternut de paie gros şi uscat. Se vor scoate la plimbare în zile
fără viscol, parcurgând 2-3 km. Pentru prevenirea accidentelor se va evita înghesuirea la ieşirea
şi intrarea în adăposturi.
3. FĂTAREA. PREGĂTIREA ŞI SUPRAVEGHEREA FĂTĂRILOR
Durata normală a gestaţiei la vaci este, în medie, de 285 zile, cu variaţii cuprinse între
270- 300 zile. La primipare gestaţia este cu 1-3 zile mai scurtă decât la adulte; de asemenea, este
mai scurtă la vacile care fată 2 viţei. Durata gestaţiei este influenţată şi de sexul viţelului, fiind
mai lungă cu 2-3 zile, când vaca fată mascul.
Fătarea. Este interzisă fătarea pe standurile obişnuite, din adăpost; este obligatoriu ca
aceasta să aibă loc în adăpostul special construit, numit maternitate. Mediul din adăpostul
obişnuit este, în general, infectat, ori fătarea pe stand poate duce la îmbolnăvirea viţelului şi a
mamei; în cazul când vaca este purtătoarea unor agenţi patogeni ca cei ai brucelozei,
leptospirozei etc., aceştia se pot răspândi la întregul efectiv, prin lichidele fetale. Maternităţile au
o capacitate egală cu 9-10% din efectivul de vaci al fermei. Aici sunt introduse vacile cu 10 zile
înainte ele fătare şi sunt ţinute încă 10 zile după. De obicei, făcând corp comun cu maternitatea,
este profilactoriul — adăpost special amenajat pentru viţeii nounăscuţi.
Înainte de a fi introduse în maternitate, vacile sunt curăţate cu atenţie şi dezinfectate. Este
foarte indicat ca vulva şi zonele din jur să fie spălate cu o soluţie caldă de permanganat de
potasiu 1‰. Ieşirea şi intrarea persoanelor autorizate este obligatoriu să se facă prin dezinfector,
pentru a împiedica introducerea bolilor. Personalul de îngrijire din maternitate supraveghează
atât ziua, cât şi noaptea vacile, pentru a sesiza la timp apropierea momentului fătării. Cu câteva
zile înainte de fătare, abdomenul vacii se lasă mult în jos, mai ales în partea dreaptă, flancurile se
adâncesc, de o parte şi de alta a cozii se formează două adâncituri, ugerul se congestionează,
sfârcurile devin turgescente datorită apariţiei colostrului. Cu 2-3 ore înainte de fătare apar
durerile determinate de contracţiile uterine, vaca este neliniştită, se culcă şi se scoală mereu, nu
mai consumă hrană.
Imediat când observă apariţia semnelor fătării, îngrijitorul va spăla bine regiunile din
jurul vulvei cu apă călduţă şi soluţie ele permanganat de potasiu 1‰; scoate aşternutul existent şi
va aşterne un strat gros de paie uscate şi curate. Întrucât prin lucrările pe care le face poate
infecta viţelul, îngrijitorul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi săpun şi să se dezinfecteze
cu alcool. El va aştepta expulzarea normală a viţelului, dar nu va interveni în absenţa medicului
veterinar decât dacă fătarea decurge greu sau apar anumite semne ale fătării anormale; de aceea
este atât de necesar ca vacile să fie atent supravegheate.
Îngrijirea nou-născutului. Viţelul nou-născut este bine să fie aşezat pe o pânză de sac
curată, pe o prelată sau pe aşternutul uscat. Cea dintâi grijă după fătare este de a înlătura cu
ajutorul unei cârpe curate mucozităţile de pe nările şi botul viţeilor. Dacă se observă că viţelul nu
respiră, se procedează la efectuarea unei respiraţii artificiale prin îndoirea membrelor anterioare
şi presarea ritmică a cutiei toracice.
Odată cu expulzarea viţelului se rupe şi cordonul ombilical; dacă nu este rupt, se va tăia
la 10-15 cm de abdomen cu o foarfecă dezinfectată. Pentru a preveni infecţiile, cordonul
ombilical se stoarce bine prin presarea lui între degete, de sus în jos, şi se pensulează cu tinctură
de iod. Operaţiunea se repetă trei zile la rând. Curăţirea viţelului de mucozităţi şi activarea
circulaţiei periferice o face vaca, prin lins. Se transmit totodată simbionţii ruminali, necesari
viţelului pentru digestia celulozei. Unii autori nu recomandă lăsarea viţelului cu vaca pentru a fi
lins, atât pentru a împiedica transmiterea unor boli de la mamă la viţel, cât, mai ales, datorită
faptului că linsul intensifică instinctul matern, ceea ce poate determina refuzul vacii de a da
drumul la lapte fără viţel. În acest caz, pentru uscarea corpului şi activarea circulaţiei periferice,
viţelul se şterge fie cu şomoioage de paie, fie (mai bine) cu o pânză de sac uscată, sau este uscat
cu feonul.
După terminarea acestor operaţii viţelul este cântărit şi transportat în profilactoriu, unde
se pregătesc din timp boxe individuale. Aceste boxe sunt întotdeauna curăţate şi dezinfectate cu
apă şi sodă peste tot şi apoi se aşterne un strat gros de paie curate. După terminarea acestor
operaţii, viţelul este marcat, se întocmeşte procesul verbal de fătare şi este înscris în registrul de
creştere a tineretului
4. CREŞTEREA TINERETULUI TAURIN
IMPORTANŢA CREŞTERII RAŢIONALE A TINERETULUI TAURIN
Sporirea efectivelor de taurine şi calitatea lor nu se pot realiza dacă nu se acordă o atenţie
deosebită şi creşterii tineretului taurin. De modul de hrănire şi îngrijire a viţeilor depinde, în mod
deosebit, starea de sănătate şi, implicit, procentul de morbiditate. Cercetările au arătat că 70% din
bolile care apar la viţei în prima lună după naştere se datorează deficienţelor în hrănire şi
adăpostire. Este cunoscut faptul că tulburările digestive banale, care apar frecvent la viţel din
cauza nerespectării regulilor de igienă ale alimentaţiei, se complică cu enterite mai grave, iar
acestea dau alte complicaţii, în special bronhopneumonii, care tarează animalul pentru toată
viaţa.
Animalele al căror proces de creştere decurge normal nu numai că ating la vârsta
productivă greutatea şi dimensiunile normale, dar şi organele şi aparatele interne prezintă o
dezvoltare normală, ceea ce, în ultimă instanţă, influenţează capacitatea productivă. Sunt
cunoscute influenţele negative pe care le are creşterea nesatisfăcătoare asupra producţiei de lapte
la vacile adulte. Animalele „infantile", cu nedezvoltarea lărgimilor, adâncimilor şi, în special, a
organelor interne, ca urmare a condiţiilor de hrănire nesatisfăcătoare în perioada de creştere post-
uterină, dau întotdeauna producţii reduse de lapte, comparativ cu animalele care se dezvoltă
normal.
ALCĂTUIREA PLANULUI DE CREŞTERE A TINERETULUI TAURIN
În fermele de vaci pentru lapte, activitatea specialiştilor fiind îndreptată asupra realizării
producţiei de lapte, uneori se neglijează creşterea tineretului. Pentru a împiedica apariţia unei
astfel de situaţii, este necesară alcătuirea unui plan de creştere a tineretului care să prevadă clar
ce greutăţi trebuie să atingă viţeii la 6, 12 şi 18 luni şi sporul mediu zilnic de creştere pentru
fiecare etapă. Greutatea şi sporul planificat sunt mai mari sau mai mici, în funcţie de greutatea la
care vor ajunge animalele la vârsta adultă, cât şi în funcţie de destinaţia viţelului.
Pentru viţelele de prăsilă se recomandă un nivel moderat de hrănire, care să determine
realizarea unui spor mediu zilnic în primele 6 luni de 600-700 g la rasele mici şi 650-750 g la
rasele de talie mare. Hrănirea abundentă a viţeilor din rase de lapte şi mixte, în primul an de
viaţă, poate duce la modificări ale tipului de metabolism, orientarea lor spre tipul anabolic şi, ca
urmare, spre producţia de carne, deci vor da producţii mai mici de lapte la vârsta adultă. Sporul
de creştere planificat pentru viţelele de prăsilă de la 6-12 luni va fi de 500-550 g, iar de la 12-18
luni de 450-500 g; în funcţie de rasă, acesta poate fi mai mare sau mai mic.
Hrănirea tineretului femel de prăsilă trebuie să urmărească dezvoltarea maximă a tubului
digestiv şi a celorlalte organe interne, a osaturii şi musculaturii; de aceea, raţiile administrate vor
cuprinde cantităţi din ce în ce mai mari de fibroase şi suculente pe măsură ce tineretul înaintează
în vârstă, iar concentratele vor intra în cantităţi moderate atunci când fibroasele şi suculentele nu
sunt de calitate bună. Tăuraşii destinaţi pentru prăsilă vor fi hrăniţi mai abundent decât femelele
şi trebuie să realizeze de la naştere la 6 luni un spor mediu zilnic de 900 g. După vârsta de 6 luni
vor beneficia de raţii adecvate pentru obţinerea unui spor mediu zilnic de 900-1 000g. Se va
urmări dezvoltarea maximă a osaturii şi musculaturii şi se va evita îngrăşarea; de asemenea, se va
evita dezvoltarea prea mare a abdomenului.
Pentru tineretul destinat îngrăşării, tipul de hrănire trebuie să urmărească valorificarea
maximă a capacităţii de creştere a organismului în primii doi ani de viaţă, dar în acelaşi timp
trebuie să fie economic, în funcţie de sporul planificat, pentru fiecare perioadă se stabileşte
schema de hrănire. În această schemă sunt prevăzute cantităţile de nutreţuri care vor fi
administrate şi ordinea introducerii lor în hrana viţeilor.
Planul de creştere constituie un ghid, de respectarea lui depinzând obţinerea unui produs
viguros, capabil să dea la vârsta adultă producţii mari.
5. HRĂNIREA ŞI ÎNTREŢINEREA VIŢEILOR DUPĂ ÎNŢĂRCARE
Hrănirea viţeilor după înţărcare.
Se face în funcţie de destinaţie şi de sporul în greutate planificat. În timpul verii, hrana de
bază o formează nutreţul verde la discreţie, iar în timpul iernii fibroasele şi suculentele de bună
calitate.
După vârsta de 6 luni o atenţie deosebită trebuie să se acorde tineretului femel destinat
pentru prăsilă; se recomandă ca acesta să fie ţinut vara în tabere pe păşune şi să primească un
supliment de 1-1,5 kg concentrate, în funcţie de calitatea păşunii; în timpul iernii hrana de bază
trebuie să fie fibroasele şi suculentele şi cantităţi mici de concentrate pentru completarea raţiei.
Atât în perioada de 6-12 luni, cât şi între 12-18 luni, prin furajele administrate se
urmăreşte dezvoltarea maximă a tubului digestiv, care nu este posibilă fără cantităţi mari de
fibroase şi suculente. În perioada 6-12 luni, tineretul poate consuma 3-4 kg fân, 10-16 kg furaj
murat, 1,5- 1,6 kg concentrate şi 50-60 g amestec mineral.
In perioada 12-18 luni tipul de hrănire a viţelelor este diferit de al tăuraşilor de prăsilă.
Viţelele se hrănesc în continuare cu raţii bazate pe fibroase şi suculente; dacă acestea sunt de
calitate foarte bună, se renunţă la concentrate, mai ales în timpul verii, dacă păşunea este bună
sau există masă verde cosită la discreţie. Tăuraşii, în timpul verii, primesc fibroase, masă verde
în cantităţii moderate şi concentrate. Hrănirea lor trebuie să urmărească realizarea sporului
planificat, fără dezvoltarea exagerată a abdomenului. In timpul iernii ei vor primi 3-4 kg fân,
nutreţ însilozat 10 kg şi 2,5-4 kg concentrate.
Întreţinerea viţeilor după înţărcare.
La înţărcare viţeii sunt separaţi pe sexe. Viţelele în timpul iernii pot fi ținute legate la
iesle în grajduri pentru tineret sau în grajduri cu stabulaţie liberă, dezlegate. În cazul când sunt
legate în timpul iernii, obligatoriu vor fi scoase la plimbare 1,5-2,5 ore. Mai indicat pentru viţele
este utilizarea sistemul de stabulaţie liberă în adăposturi închise, în care fiecare animal să aibă o
cuşetă pentru hrănire şi adăpare. In cadrul acestui sistem de întreţinere viţelele fac suficientă
mişcare, mai ales când sunt scoase la padoc în timpul zilei. Întreţinerea tineretului femel în
stabulaţie liberă în adăposturi semideschise a dat în unele cazuri rezultate bune: viţelele
beneficiază de efectul favorabil al factorilor naturali şi au posibilităţi mai mari de mişcare.
Tăuraşii de prăsilă se ţin în boxe individuale spaţioase în care ei pot efectua o mişcare
activă. În timpul verii tineretul femei va fi ţinut în mod obligatoriu în tabere, pe păşune, unde
beneficiază de acţiunea tuturor factorilor naturali, care influenţează pozitiv constituţia, sănătatea
şi rezistenta lor.
6. EXPLOATAREA VACILOR PENTRU LAPTE
Laptele, ca produs-principal obţinut de la taurine, este indispensabil hranei omului.
Fiecare rasă prezintă un anumit potenţial genetic, o anumită capacitate productivă realizată în
decursul generaţiilor, prin munca de ameliorare. Pentru exteriorizarea capacităţii productive a
raselor de taurine, trebuie organizată exploatarea lor raţională. Prin „exploatare raţională" se
înţelege totalitatea măsurilor tehnico-organizatorice care se iau într-o unitate şi care permit
exteriorizarea capacităţii productive a efectivelor. Aceste măsuri tehnico-organizatorice se referă
la hrănire, întreţinere şi folosirea animalelor, în funcţie de scopul urmărit. Taurinele transformă
deosebit de rentabil furajele vegetale în lapte-produs de o excepţională valoare nutritivă şi
biologică. Compoziţia laptelui şi factorii care influenţează producţia de lapte sunt cunoscuţi de la
partea de Zootehnie generală. Pentru producţia unui kg de carne care conţine circa 1 600-2 000
kcal, taurinele consumă 4-6 U.N.; pentru producţia a 2,5-3 1 de lapte, care au aceeaşi valoare
energetică, vacile consumă 2,5-3 U.N. Producţiile mari de lapte ce se obţin astăzi de la taurine
sunt rezultatul muncii omului, care s-a străduit de-a lungul generaţiilor să perfecţioneze rasele de
taurine. Dacă rasele primitive produc şi astăzi 500-600 1 lapte într-o lactaţie, există rase care
produc, în medie, 5 000-5 500 1 lapte şi plus variante care au produs peste 22 000 1 pe an (sau
75 1 lapte pe zi), adevărate „uzine producătoare de lapte". În prezent, la noi, producţia de lapte ce
se realizează nu asigură cerinţele de consum la nivelul dorit; de aceea, munca specialiştilor care
lucrează în acest sector trebuie să se îndrepte în următoarele direcţii principale: creşterea
producţiei globale; îmbunătăţirea calităţii laptelui produs; rentabilizarea producţiei, toate acestea
în condiţii de creştere a natalităţii, ameliorării raselor actuale, asigurarea bazei furajere, apărarea
sănătăţii etc. Creşterea producţiei globale trebuie să se realizeze pe două căi: prin mărirea
producţiei medii pe vacă furajată şi prin mărirea numărului de vaci la 100 ha teren arabil.
Mărirea producţiei de lapte pe vacă furajată duce, în acelaşi timp, şi la scăderea costului pe
unitatea de produs. Îmbunătăţirea calităţii laptelui se referă atât la însuşirile igienice, cât şi la
compoziţia lui, care reflectă valoarea nutritivă. Se consideră că laptele este igienic, atunci când
nu conţine impurităţi şi conţine un număr mic de germeni. Calitatea laptelui este dată în
compoziţia lui chimică: cu cât creşte conţinutul laptelui în grăsime şi proteine, cu atât are o
valoare nutritivă mai ridicată şi, deci o calitate mai bună. Fiecare fermă de vaci trebuie să
producă nu numai cantităţi mari de lapte de calitate superioară, ci şi la un cost cât mai scăzut.
Reducerea costului de producţie, respectiv rentabilizarea producţiei de lapte, se realizează prin
ieftinirea furajelor, mecanizarea lucrărilor care necesită un volum mare de muncă (mulsul,
transportul furajelor şi evacuarea bălegarului etc.); organizarea producţiei şi eliminarea
cheltuielilor neproductive. Un factor important care duce la rentabilizarea producţiei este
ameliorarea efectivelor de vaci şi mărirea capacităţii lor productive
7. HRĂNIREA VACILOR ÎN LACTAŢIE
În hrana vacilor se foloseşte o gamă foarte largă de furaje, mai ales cele care stimulează
secreţia laptelui. În timpul verii, cele mai bune furaje pentru vacile în lactaţie sunt: lucerna verde,
porumbul masă verde, borceagul, iarba de pe păşune, iar în timpul iernii: nutreţurile însilozate,
sfecla de nutreţ şi sfecla semizaharată, guliile, fânul de lucernă, trifoi, borceag și fânul de livadă.
Din hrana vacilor cu producţii bune de lapte, indiferent de sezon, nu pot lipsi concentratele.
Furajul concentrat cel mai economic este reprezentat de ştiuleţii de porumb cu pănuşi însilozaţi
(10-15% celuloză) + supliment proteino-vitamino-mineral. Se folosesc cu rezultate bune şi
borhoturile de la fabricile de zahăr, spirt şi bere. Borhotul de la bere influenţează deosebit de
favorabil producţia de lapte.
Prin lapte se elimină cantităţi foarte mari de săruri minerale; lipsa acestora în organism
duce la slăbirea rezistenţei faţă de boli, la o slabă valorificare a hranei, la decalcifierea
scheletului, scăderea producţiei şi apariţia sterilităţii etc. Pentru prevenirea acestor consecinţe, în
mod obligatoriu sărurile minerale se administreaza în raţia zilnică. Cele mai indicate sunt
amestecurile minerale complexe preparate la fabricile de furaje combinate, care intră în
compoziţia suplimentului proteino-vitamino- mineral. Se fabrică două tipuri de furaje minerale:
unul bogat în fosfor şi altul bogat în calciu; se foloseşte un amestec sau altul în funcţie de
furajele de bază din raţie (tab. 28). Amestecul bogat în fosfor se foloseşte când în raţie se
consumă cantităţi mari de leguminoase bogate în calciu şi sărace în fosfor, iar amestecul al doilea
în cazul folosirii raţiilor cu nutreţ murat şi sfeclă. Cele două amestecuri sunt deosebit de
valoroase şi pentru conţinutul lor în microelemente (iod, magneziu, mangan, cupru, cobalt etc.).
Un amestec mineral se poate prepara în fermă din făină de oase, calciu furajer şi sare de
bucătărie, în părţi egale.
În primele zile după fătare, hrănirea vacilor trebuie să fie restricţionată. In prima zi vaca
va primi un terci subţire din apă călduţă şi sărată, cu 0,5 kg tărâţe şi o cantitate mică de fân de
bună calitate. În următoarele 2-3 zile primeşte fân la discreţie şi terciuri din apă călduţă,
începând din a 4-5-a zi după fătare se introduc în raţie nutreţurile suculente şi concentratele în
cantităţi crescânde, în aşa fel, ca la 7-8 zile după fătare raţia să fie completă. După această
perioadă hrănirea trebuie să fie stimulentă, pentru a favoriza potenţialul productiv al vacii. Dacă
vaca fătată de curând dă 12 1 lapte, i se va administra o raţie pentru 14 1 lapte (fig. 48). Dacă
producţia se ridică la 14 1 lapte i se va da o raţie pentru 16 1, şi aşa se va proceda în continuare,
până când se va observa că la o nouă mărire a raţiei vaca nu mai răspunde, adică producţia
rămâne la acelaşi nivel. Pe parcursul lactaţiei, raţia va varia în funcţie de nivel productiv; vacilor
li se vor asigura pentru întreţinerea funcţiilor vitale 1,1 U.N. la 100 kg greutate vie; 0,49 U.N.
pentru fiecare litru de lapte; vacile tinere vor primi, pentru continuarea procesului de creştere, în
plus 1 U.N.
8. MULSUL RAŢIONAL AL VACILOR
Modul cum se efectuează mulsul influenţează nu numai; cantitatea şi calitatea laptelui obţinut, ci,
şi dezvoltarea ugerului şi funcţionarea lui normală. Deci, problema mulgerii este una din
preocupările de bază ale sporirii producţiei de lapte, căreia trebuie să i se acorde o atenţie
deosebită, alături de alimentaţie. Se cunosc două sisteme de muls: mulsul manual şi mulsul
mecanic.
Mulsul manual. Este sistemul cel mai răspândit pe glob. În foarte multe ţări cu zootehnie
avansată, el cedează locul mulsului mecanic. În efectuarea mulsului manual deosebim
următoarele faze: pregătirea vacilor, pregătirea mulgătorilor şi mulsul propriu-zis. Pregătirea
vacilor constă în curăţirea sumară a locului de muls, toaleta ugerului şi a regiunilor învecinate,
pentru a evita căderea murdăriilor în găleata de muls. Ugerul este spălat cu apă caldă şi şters cu o
cârpă curată (fig. 49). De asemenea, se leagă coada de piciorul stâng cu ajutorul unei sforicele
sau a unei bucăţi de elastic, pentru a împiedica lovirea îngrijitorului şi scuturarea prafului în
găleată. În mod obligatoriu, mulgătorul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi săpun şi să
îmbrace un halat curat şi bonetă. Fiecare mulgător va avea două găleţi, una în care mulge şi una
folosită pentru spălarea ugerului. După ce toate aceste lucruri au fost făcute, mulgătorul ia
scaunul de muls şi se aşază în partea dreaptă a animalului.
Mulsul cuprinde două faze: masajul ugerului şi mulgerea propriu-zisă. Masajul are drept
scop pregătirea organismului vacii şi a ugerului, pentru cedarea laptelui (mecanismul
neurohormonal al cedării laptelui este cunoscut). Masajul se execută în două sau trei reprize, şi
anume: masajul pregătitor, masajul de la mijlocul mulsului şi masajul final. Masajul pregătitor
este de 1-3 minute, în funcţie de particularităţile individuale ale vacilor. Durează 2-3 minute la
primipare şi la vacile, care se mulg greu. După terminarea masajului începe mulsul propriu-zis.
Primele jeturi se mulg într-un vas separat, laptele acesta fiind foarte bogat în germeni microbieni.
Metode de muls manual. Se cunosc trei metode de muls manual: mulsul „cu mâna plină”, mulsul
„cu nod” şi mulsul „cu două degete". Se va folosi una sau alta din aceste metode, în funcţie de
particularităţile ugerului şi ale sfârcurilor, îndeosebi de uşurinţa cu care se mulge fiecare vacă.
Mulsul manual necesită multă forţă de muncă, fiind în acelaşi timp foarte obositor; de aceea,
odată cu mecanizarea complexă a fermelor zootehnice, mulsul mecanic se va extinde din ce în ce
mai mult şi în ţara noastră.
Mulsul mecanic. În condiţiile folosirii tehnologiilor moderne în creşterea vacilor pentru
lapte, mulsul mecanic este obligatoriu deoarece prezintă o serie de avantaje incontestabile, dar
aplicarea lui necesită o serie de măsuri tehnico-organizatorice fără de care reuşita este incertă.
Printre a v a n t a j e l e mulsului mecanic, menţionăm: reducerea necesarului de forţă de muncă
la jumătate şi chiar la mai puţin, în cazul existenţei sălilor de muls, creşte productivitatea muncii;
reducerea efortului fizic al mulgătorului; obţinerea unui lapte mai igienic, întrucât acesta nu mai
vine în contact cu atmosfera adăpostului; obţinerea unei producţii mari de lapte şi grăsime,
datorită faptului că viteza mai mare a mulsului duce la evacuarea completă a ugerului etc. Pentru
reuşita utilizării mulsului mecanic, se cer următoarele condiţii: existenţa unor aparate de muls cu
caracteristici funcţionale care să corespundă particularităţilor morfo-funcţionale ale ugerului; să
nu dăuneze acestuia şi să fie uşor de manevrat, de curăţat şi dezinfectat; existenţa unui personal
calificat şi conştiincios, care să cunoască particularităţile ugerului şi funcţionarea aparatului;
existenţa unui material biologic selecţionat, cu o simetrie morfo-funcţională a ugerului, care
cedează laptele într-un timp scurt; pentru introducerea mulsului mecanic ferma trebuie să aibă
efective mari de vaci, pentru amortizarea rapidă a cheltuielilor care se fac cu instalaţiile şi
aparatele. Mulsul mecanic se poate efectua la stand sau în, săli speciale de muls. Mulsul la stand
se utilizează în fermele de vaci obişnuite, iar mulgerea în săli speciale se aplică în complexe
industriale pentru creşterea vacilor pentru lapte, cu stabulaţie liberă.
Mulsul mecanic la stand prezintă 3 variante de aplicare, şi anume: mulgerea la găleată,
mulgerea la bidon şi mulgerea „Pipe-line". În cazul mulgerii mecanice la găleată, (fig. 51), la un
capăt al adăpostului există o cameră special pentru pompa de vid, iar conducta de vid este de-a
lungul standului; laptele se mulge de la fiecare vacă în găleată. Mulgerea la bidon presupune
existenţa instalaţiei de muls şi de vacuum montată pe cărucioare pe care se aşază şi bidoanele. Se
utilizează numai în fermele mici din unele ţări. Mulgerea „Pipe-Line" este un sistem mai avansat:
presupune colectarea şi transportul pe conductă al laptelui, de la ugerul vacii la bazinul de
colectare şi răcire, de la capătul adăpostului Mulsul mecanic în săli de muls are o productivitate
mult mai mare; toate vacile unităţii sunt mulse într-o sală special construită, de unde laptele este
condus în sala de răcire şi păstrare din imediata apropiere. Se cunosc următoarele tipuri de săli de
muls: tip „coastă de peşte”; tip „tandem” (fig. 52) şi tipul „rotativ".
9. ÎNTREŢINEREA VACILOR LACTANTE
Întreţinerea, respectiv atenţia care se dă adăpostirii animalelor, îngrijirii adăposturilor şi
igienei corporale, influenţează în mod deosebit producţia, funcţia de reproducţie şi starea
sănătăţii vacilor. În funcţie de sezon, deosebim diferite sisteme de întreţinere. În timpul verii, se
pot utiliza următoarele trei sisteme: a) întreţinerea la grajd, b) întreţinerea în tabere de vară şi c)
întreţinerea mixtă. In timpul iernii: a) întreţinerea vacilor legate (stabulaţie obişnuită); b)
întreţinerea vacilor nelegate, libere (stabulaţie liberă).
SISTEME DE ÎNTREŢINERE PE TIMPUL VERII
Întreţinerea vacilor la grajd. Este un sistem, în general, contraindicat pentru animalele
de prăsilă, se practică doar în condiţiile lipsei păşunii, îndeosebi în fermele de producţie din jurul
centrelor urbane mari. În aceste ferme, atât iarna cât şi vara, vacile sunt ţinute la grajd si sunt
scoase câteva ore pe zi la plimbare. Animalele întreţinute astfel au o longevitate productivă mai
scurtă. Pentru micşorarea neajunsurilor acestui sistem, vacile sunt ţinute cât mai mult timp în
padoc, chiar şi în timpul nopţii când timpul este frumos; de asemenea, se asigură o hrănire cât
mai echilibrată atât în ceea ce priveşte principii nutritivi, sărurile minerale şi vitaminele şi
adăpare la discreţie. Dacă se asigură şi mişcare 2-3 ore/zi şi se utilizează raţii complete, se pot
obţine producţii ridicate de lapte, fără ca sănătatea vacilor să fie afectată. Sub aspect economic,
sistemul de întreţinere a vacilor legate în adăposturi, solicită cheltuieli mai mari cu forţa de
muncă.
Întreţinerea în tabere de vară. Este sistemul cel mai indicat nu numai pentru vaci, dar
şi pentru tineret. El prezintă următoarele avantaje: - datorită mişcării în aer liber, se fortifică
organismul, se intensifică metabolismul şi, ca urmare, creşte şi producţia de lapte; este
influenţată în mod favorabil şi funcţia de reproducţie; se diminuează numărul cazurilor de
sterilitate; - costul laptelui este mult mai scăzut, mai ales când există păşuni bune; - taberele de
vară se organizează pentru vaci cât mai aproape de fermă, la 4-5 km, întrun loc accesibil pentru
vehicule şi în apropierea unei surse de apă, care să asigure în condiţii optime adăpatul şi apa
necesară spălării vaselor. Pe lângă păşune, este necesar să existe culturile masă verde; - pentru
adăpostire de arşiţă şi intemperii, trebuie să se construiască şoproane prevăzute cu iesle pentru
hrănirea suplimentară cu masă verde şi concentrate. Se va construi, de asemenea, un şopron
pentru viţei şi o cabană pentru îngrijitori; - trebuie să existe surse de apă potabilă la discreţie.
Întreţinerea mixtă. Este folosită când ferma are în apropiere păşunea. Vacile sunt ţinute noaptea
în adăpost sau în padoc, iar ziua sunt duse la păşune şi aduse la ora mulsului la grajd. Dacă
păşunea nu este mai departe de 1,5 km, acest sistem dă rezultate bune şi nu sunt necesare
construcţii speciale pentru tabără.
SISTEME DE ÎNTREŢINERE PE TIMPUL IERNII
În timpul iernii se deosebesc două sisteme de întreţinere: a) întreţinerea vacilor legate
(denumită şi întreţinerea în stabulaţie obişnuită); b) întreţinerea vacilor nelegate (aşa-zisa
stabulaţie liberă).
Întreţinerea vacilor legate. Este sistemul cel mai răspândit nu numai la noi, ci şi în alte
ţări. Vacile sunt legate la iesle, fiind dezlegate şi scoase din adăpost numai pentru plimbare, sau
în padoc când timpul permite acest lucru. Acest sistem prezintă o serie de dezavantaje, şi anume:
limitează mişcarea vacilor fapt ce duce la deformarea ongloanelor, la slăbirea rezistenţei
organismului şi la scăderea fecundităţii. Este un sistem costisitor, fiind necesară multă forţă de
muncă. Printre avantajele sistemului menţionăm, în primul rând, faptul că permite o
supraveghere atentă a animalelor şi le fereşte de acţiunea nefavorabilă a frigului din timpul iernii
şi li se poate controla uşor starea de sănătate, precum şi producţia de lapte etc. Acest sistem dă
rezultate mulţumitoare când animalele sunt scoase zilnic la plimbare, 1-2 ore dimineaţa, între
orele 9 şi 11; când se acordă atenţia cuvenită igienei corporale; aşternutului, curăţeniei
adăpostului şi ventilaţiei.
Întreţinerea vacilor nelegate, în stabulaţie liberă. Dacă la primele încercări nu s-au
obţinut rezultatele scontate, aceasta s-a datorat nerespectării întru totul a regulilor de aplicare.
Acum este folosit frecvent. Se deosebesc două forme în cadrul acestui sistem: varianta cu
adăposturi închise şi cu adăposturi semideschise. În condiţiile ţării noastre, cea de-a doua
variantă nu a dat rezultate scontate, frigul din timpul iernii determină dificultăţi de hrănire şi
pierderi importante de producţie. În condiţiile acestui sistem, vacile ies din adăpost şi consumă,
după dorinţă, fânul, furajul murat, acestea fiind depozitate în silozuri şi fânare, la unul din
capetele adăpostului. Consumul de aşternut şi furaje în condiţiile acestui sistem este mult mai
mare
10. EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU CARNE
De-a lungul timpului omul, printr-o selecţie continuă, a urmărit îmbunătăţirea şi sporirea
producţiei de carne la taurine prin formarea a numeroase rase specializate în această direcţie.
Deşi taurinele au un indice mai scăzut de transformare a furajelor în carne decât alte specii şi au
un randament mai mic la tăiere, dacă se analizează cota de participare a diferitelor specii de
animale domestice la realizarea producţiei totale de carne produsă pe glob se observă că bovinele
se găsesc pe primul loc cu circa 35-40%. Această situaţie se datoreşte faptului că taurinele
valorifică resurse furajere care nu intră în alimentaţia omului. Carnea de taurine este apreciată
datorită calităţilor ei igienico-alimentare şi gustative.
Dacă se analizează preferinţele consumatorilor, se observă şi aici o schimbare. În trecut
era preferată carnea grasă provenită de la rasele specializate pentru carne. Astăzi este cerută pe
piaţa mondială carnea mai slabă, cu o cantitate mai mică de grăsime superficială însă, marmorată
și perselată, fragedă şi de culoare mai deschisă. Acest fapt a determinat o schimbare în orientarea
crescătorilor spre rase care dau carne mai multă. Astăzi, este mult mai apreciată carnea de la
rasele mixte: Simmental, Schvvyz, a raselor de carne franţuzeşti Charolaise şi Limousine. În
crescătoriile de peste ocean şi în Anglia se foloseşte din ce în ce mai mult încrucişarea raselor
vechi de carne cu rasa Charolaise sau chiar cu Simmental.
În privinţa producţiei de carne de taurine în perioada actuală şi în perspectivă, la noi în
ţară se au în vedere o serie de obiective: sporirea cantităţii, îmbunătăţirea calităţii, scăderea
costurilor de producţie. Pentru sporirea cantităţii de carne nu se recomandă sacrificarea
tineretului taurin înainte de a ajunge la greutatea de 400 kg, iar animalele adulte să se sacrifice
numai după o recondiţionare prealabilă. Îmbunătăţirea calităţii cărnii, pentru a corespunde
cerinţelor actuale se realizează utilizând metode şi tehnologii, noi, intensive şi semiintensive, de
îngrăşare. Prin îngrăşarea viţeilor de la vârsta tânără se obţine o dezvoltare mai mare a
musculaturii şi o carne mai fragedă. Tot. În acest scop se efectuează încrucişări între vacile din
rasele de lapte şi mixte, care nu fac obiectul selecţiei, cu tauri din rase de carne, iar viţeii rezultaţi
sunt supuşi îngrădirii intensive.
Reducerea costului cărnii la taurine se realizează prin organizarea unor complexe de tip
industrial, cu capacităţi de 5 000-6 000 capete pe serie, care folosesc nutreţuri combinate şi o
îngrăşare intensivă sau semiintensivă. In aceste ferme procesele grele de muncă sunt mecanizate,
se foloseşte un personal mai redus şi se face economie de furaje. Furajele ieftine, care se folosesc
în scopul îngrăşării, sunt tocate şi amestecate cu uree, melasă şi borhoturi, astfel că se măreşte
valoarea lor nutritivă, creşte sporul mediu zilnic şi, în acelaşi timp, rentabilitatea.
11. SISTEME ŞI TEHNOLOGII DE INGRĂŞARE A TAURINELOR
Prin „îngrăşare", se înţelege sporirea masei corporale, depunerea de grăsime şi, în primul
rând, creşterea volumului masei musculare pe baza unui abundent de hrănire. Creşterea masei
corporale şi modificarea raporturilor între diferitele ţesuturi şi părţi componente ale corpului
animal, în timpul perioadei de îngrăşare, depind de sistemul de creştere şi exploatare şi, în cadrul
sistemului, de tehnologia de îngrăşare folosită. Clasificarea sistemelor de îngrăşare se bazează pe
gradul de intensivitate, care ia în considerare mărimea sporului mediu zilnic, vârsta şi greutatea
de valorificare a animalelor, valoarea randamentului la tăiere, intensitatea regimului de hrănire
etc. După gradul de intensivitate al îngrăşării, deosebim 3 sisteme: intensiv, semiintensiv şi
extensiv.
SISTEMUL INTENSIV DE ÎNGRĂŞARE
Urmăreşte realizarea unor sporuri zilnice mari, în condiţii de economicitate sporită prin
valorificarea potenţialului lor biologic de creştere. Tineretul taurin poate realiza în primul an de
viaţă 60-65% din greutatea adultului, în condiţii optime de hrănire şi întindere. Printr-o hrănire
corespunzătoare în raport cu vârsta, se urmăreşte dezvoltarea maximă a părţilor corpului cu
importanţă deosebită pentru producţia de carne: pulpa, crupa şi şalele şi o dezvoltare mică a
tubului digestiv, astfel că randamentul la tăiere să fie ridicat. Pentru realizarea acestui scop,
tehnologia de îngrăşare prevede dirijarea proceselor de creştere şi - dezvoltare pe faze
diferenţiate. Viţelul este preluat de la ferma de creştere la o vârstă foarte tânără (7—14 zile),
pentru a se putea dirija în sensul dorit formarea aparatului digestiv. Furajarea este diferenţiată pe
faze de creştere, pentru a satisface necesităţile fiziologice ale vârstei şi se barează pe concentrate
care intră în raţie în procent de peste 50%. Furajele fibroase se dau pentru a acoperi necesarul şi
trebuie să fie de foarte bună calitate: fân de lucernă, siloz de lucernă şi porumb. Sistemul de
întreţinere în acest caz urmăreşte limitarea mişcării, pentru a micşora consumul de energie.
Adăpostul trebuie să asigure condiţii optime de microclimat, păstrarea condiţiilor de zooigienă şi
un înalt grad de mecanizare. Perioada de îngrăşare trebuie să dureze atât timp cât se manifestă
capacitatea animalului de a depune carne şi grăsime cu un consum economic de hrană pentru un
kg spor. Prin scurtarea perioadei de îngrăşare se obţine o producţie mai mică de carne, cu o
valoare nutritivă mai redusă, prelungirea duratei de îngrăşare ducând la obţinerea unei cărni
grase, cu un consum prea mare de hrană. Nu toate rasele dau rezultate bune la acest sistem de
îngrăşare. Sunt indicate rasele mixte: Bălţată românească, Brună şi metişii raselor mixte de la noi
cu tauri de rasă Friză. La noi în ţară sunt cunoscute două variante ale sistemului intensiv de
îngrăşare: „baby beef" şi îngrăşarea pentru carne albă. Aceste variante, cu excepţia „baby beef”
normal, la noi nu se mai practică, datorită costului ridicat şi masei corporale reduse la sacrificare.
Îngrăşarea pentru carne albă. Acest sistem, denumit „ultra baby-beef", urmăreşte
creşterea şi îngrăşarea viţeilor sugari până la vârsta de 9-110 zile, când trebuie să ajungă: la
greutatea de 120- 150 kg, pe baza unor sporuri medii zilnice de 1 200-1 300 g. Se obţine o carne
fragedă, suculentă, de culoare roz-deschisă, mult apreciată la export. Această îngrăşare se
realizează printr-un sistem de hrănire exclusiv lactat. Întrucât hrănirea este foarte costisitoare şi
sacrificarea se face la greutăţi mici, această tehnologie nu se mai practică la noi în tară.
SISTEMUL SEMIINTENSIV DE ÎNGRĂŞARE
Este un sistem în care valorificarea animalelor se face la o vârstă mai mare de 18 luni, iar
regimul de hrănire se bazează pe folosirea la maximum a nutreţurilor fibroase şi suculente, a
reziduurilor industriale şi a unor cantităţi moderate de concentrate.
În funcţie de furajul principal care se administrează, deosebim următoarele forme de
aplicare a acestui sistem: — îngrăşarea pe bază de grosiere cu adaos de uree şi melasă;
— îngrăşarea pe bază de nutreţ însilozat;
— îngrăşarea pe bază de borhoturi;
— îngrăşarea pe bază de rădăcinoase. Prin acest sistem de îngrăşare se urmăreşte
obţinerea „cărnii de mânzat" provenită de la animale cu o greutate de circa 450-500 kg, cu un
spor mediu pe parcursul îngrăşării de 700-800 g. Sporul relativ mic se datoreşte furajelor mai
puţin valoroase care se folosesc. La acest tip de îngrăşare se pretează tineretul din rasele mixte de
la noi: Bălţată românească, Brună, Pinzgau cât şi metişii F1 dintre rasele de lapte cu rase de
carne sau mixte. Îngrăşarea semiintensivă începe, de obicei, după 12 luni. Până la această vârstă
tineretul este crescut în fermele de provenienţă cu raţii similare cu ale vițelelor de prăsilă. În
perioada 0-6 luni se foloseşte un sistem de hrănire economic, cu cantităţi minime de lapte
integral şi smântânit (respectiv 150-180 kg lapte integral şi 400-450 kg lapte smântânit), sau se
pot folosi substituenţi de lapte. Hrănirea în această perioadă urmăreşte obţinerea unui spor mediu
zilnic de 650-700 g. Sistemul de hrănire din perioada 0-6 luni urmăreşte obişnuirea cu consumul
unor cantităţi mai mari de nutreţuri fibroase şi suculente în timpul iernii, păşune sau masa verde
vara. Dacă valorificarea se face la vârsta de 20 luni şi la greutăţi mai mici de 450 kg, după 6 luni
viţeii sunt trecuţi la îngrăşat. Dacă valorificarea se face la vârsta de 23-24 luni, se continuă
regimul de hrănire asemănător cu al viţelelor de prăsilă până la 12 luni, şi numai după această
vârstă se introduc la îngrăşare. În perioada de îngrăşare deosebim 3 faze: carantină- acomodare; a
îngrășării propriu- zise şi faza de finisare. În faza de carantină- acomodare, cu o durată de 2-4
săptămâni, nutrețul de bază (nutreţ însilozat, borhot, rădăcinoase, masă verde etc.) constituie 50-
60% din valoarea nutritivă a raţiei, concentratele 15-20% și fânurile 20-25%. În faza de îngrășare
propriu-zisă, furajele de bază vor intra în proporție de 65-70%, concentratele 20-25%, iar
fânurile 10-15%. În faza de finisare, cu o durată de 1-2 luni, furajele reprezintă: 10-55%; 25-30%
şi 10-20%. Deci, în ultima perioadă, se măreşte puțin consumul de concentrate pentru
ameliorarea calităţii cărnii, se reduc simţitor cantităţile de borhot, nutreţ însilozat şi se exclude
ureea. Furajul concentrat utilizat este format din ştiuleţi de porumb cu pănuşi (10-15% celuloză),
plus supliment proteino-vitamino-mineral. În timpul îngrăşării se utilizează sistemul de
întreţinere legat, pentru a oferi animalelor un regim de mişcare limitat şi mai multă odihnă. Se
poate folosi sistemul nelegat pe aşternut permanent, însă, în acest caz, este necesară ecornarea.
Acest sistem de îngrăşare, destul de răspândit la noi în ţară, se va extinde şi perfecţiona în viitor:
faţă de sistemul baby-beef consumul de concentrate este mult mai mic, deci sporul obţinut se
realizează la un cost mai scăzut.
SISTEMUL EXTENSIV DE ÎNGRĂŞARE
Este sistemul prin care, în hrana animalelor, se folosesc furaje suculente şi grosiere, iar la
vârsta sacrificării masa corporală, este mare. Caracterul de „extensiv" este dat, în primul rând, de
regimul de hrănire și apoi de vârsta mai înaintată a animalelor valorificate pentru carne.
Variantele sistemului extensiv, mai frecvent utilizate, sunt următoarele:
a) îngrăşarea tineretului (mânzaţilor) pe păşune;
b) îngrăşarea vițeilor la „vacile doici" pe păşune;
c) îngrăşarea pe păşune a vacilor primipare fătate timpuriu şi a viţeilor respectivi;
d) recondiţionarea animalelor adulte reformate.
Îngrăşarea tineretului taurin (mânzaţilor) pe păşune. Această metodă este folosită de
crescătorii care posedă păşuni în zonele de deal şi de munte. Menţionăm că, la păşune, nu pot fi
îngrăşaţi tăuraşi peste 1 an ci numai animale castrate, deoarece după vârsta de un an se manifestă
intens instinctul genezic. În funcţie de sezonul naşterii, tineretul va beneficia de 1 sau 2 sezoane
de păşunat. Viţeii născuţi toamna şi iarna vor beneficia de 2 sezoane de păşunat, iar cei născuţi
primăvara, de un singur sezon. Pentru orientare, în tabelul 32 sunt date normele de furajare a
bovinelor în sistemul de îngrăşare pe păşune (viţei născuţi iarna), cu două sezoane de păşunat. La
vârsta de 25 de luni mânzaţii pot ajunge la greutatea de 480 kg, cu un spor mediu zilnic, pe toată
perioadei de îngrăşare, de 600 g. în perioada de creştere până la 6 luni viţeii primesc şi 100 kg
furaj combinat, pe toată perioada. În timpul iernii furajul concentrat este format din ştiuleţi de
porumb însilozaţi cu pănuşi (10-15% celuloză), plus supliment proteino-vitaminomineral.
Concentratele reprezintă, pe toată perioada de îngrăşare, 18-20% din totalul consumului Reuşita
îngrăşării este condiţionată nu numai de calitatea păşunii, ci şi de buna organizare a păşunatului.
Grupele de animale, cât mai uniforme ca dezvoltare corporală, nu vor fi mai mari de 100-200
capete. Durata păşunatului va fi de 12-14 ore pe zi. Locul de odihnă pe timpul nopţii trebuie să
fie situat aproape de sursa de apă, pe un teren ridicat, la adăpost ele vânt. Tot aici sunt necesare
umbrare naturale sau construite. Tineretul trebuie să aibă la dispoziţie şi brichete minerale pentru
lins (sau bulgări de sare).
Îngrăşarea viţeilor la „vaci-doici” pe păşune. Acest sistem este practicat numai în zone
cu păşuni bogate. Vacile şi viţeii se întreţin în libertate pe păşune din mai până în octombrie.
Vaeiledoici se aleg, de obicei, cele care nu se pretează pentru muls mecanic şi dau producţii mici
sau mijlocii de lapte. Înainte de a fi scoasă la păşune vaca trebuie să se obişnuiască cu viţeii, să-i
primească pe toţi la supt. În condiţiile unor păşuni bogate se obţin sporuri de 70-800g/zi. La
încheierea păşunatului, viţeii au 200-230 kg şi îngrăşarea lor continuă la grajd până ating
greutatea stabilită pentru sacrificare.
Îngrăşarea pe păşune a vacilor primipare fătate timpuriu şi a viţeilor respectivi.
Junincile care nu au valoarea genotipică pentru a fi reţinute la reproducţie sunt montate timpuriu
la 13-14 luni, iar după fătare sunt îngrăşate pe păşune împreună cu viţeii lor. Este foarte
important ca monta lor să se producă în primul trimestru, ca fătarea să aibă loc spre sfârşitul
anului respectiv. În primăvara următoare, se scot cu viţeii lor pe păşuni de calitate foarte bună.
La sfârşitul perioadei de păşunat se sacrifică atât vacile, cât şi viţeii. Vacile pot să ajungă la 450-
550 kg, iar viţeii la 300-350 kg.
Recondiţionarea taurinelor adulte reformate. În general, taurinele îşi încheie viaţa la
abator; de aceea, problema „recondiţionării" lor după reformare prezintă o mare importanţă.
Recondiţionarea presupune îmbunătăţirea stării de întreţinere pe seama refacerii ţesutului
muscular şi a unor depuneri mici de grăsime, printr-o hrănire abundentă timp de 60-70 zile după
reformare. Este important ca durata recondiţionării să fie scurtă şi să se asigure sporuri zilnice
ridicate, fără să se depună cantităţi mari de grăsime. În mod obişnuit, recondiţionarea taurinelor
adulte reformate se realizează pe bază de nutreţuri ieftine, voluminoase: borhoturi, grosiere
tocate cu adaos de melasă şi uree şi cu suplimente mici de concentrate; După reformare
animalele sunt grupate in loturi pe stări de întreţinere, sex, vârstă. În primele 10-20 de zile
animalele sunt obişnuite cu furajul de bază care, treptat, ajunge la 50-80 kg în cazul borhotului
de la fabricile de zahăr. Pe lângă furajul de bază animalele primesc 3-5 kg fibroase, 1,5-2 kg
concentrate. Cantitatea de concentrate este mai mică la început, dar va creşte spre sfârșitul
perioadei, când nutreţul de bază se administrează în cantităţi ceva mai mici. Raţia zilnică se
administrează în două tainuri. Când se dispune de păşuni bune, reeondiţionarea taurinelor adulte
reformate se poate face şi la păşune; în timpul verii se organizează păşunatul raţional.
12. IMPORTANŢĂ ECONOMICĂ A CREŞTERII OVINELOR
Principalele produse ce se obţin de la oi sunt: carnea, laptele, lâna, blănurile, pielicelele etc.
Lâna. Principal produs al ovinelor, este materie primă de foarte mare importanţă pentru
industria textilă. Cu toate succesele obţinute de industria chimică a fibrelor sintetice, prin
calităţile ei, lâna nu a fost egalată, mărturie stând evoluţia ascendentă a consumului mondial de
lână
Carnea. Cerinţele pe piaţa mondială pentru carnea de ovine au crescut foarte mult în
ultimul timp, în special cererea pentru carnea de miel îngrăşat, mai ales în Orientul Apropiat şi
vestul Europei, unde ajunge la preţuri mai mari decât cea de taurine şi suine.
Datorită acestei situaţii, în ţara noastră s-au constituit îngrăşătorii mari (capacităţi de 25.000-
30.000 capete/an), unde mieii preluaţii la înţărcare sunt îngrăşaţi până la 35-37 kg.
În multe unităţi, pentru îmbunătăţirea calităţii cărnii se practică metisări cu rase importate
ca:Corriedale, Romney Marsh, Suffolk, Polwarth etc.
Pielicelele. În special cele provenite de la rasa Karakul şi metişii acesteia cu Ţurcana
neagră şi Ţurcana brumărie, sunt foarte căutate pe piaţa internă şi externă. Blăniţele de la mieii
din rasele Ţigaie, Spancă, Merinos etc., precum şi pieile provenite de la oile adulte sunt mult
întrebuinţate pentru diverse confecţii şi obiecte de marochinărie.
 Laptele de oaie. Este apreciat pentru producerea diferitelor brânzeturi de calitate
deosebită, fermentate, mult solicitate pe piaţa internă şi externă. Ţara noastră este considerată o
mare producătoare de brânzeturi din lapte de oaie.
Gunoiul de grajd obţinut de la ovine are o foarte bună valoare fertilizantă, fiind folosit
în zona de munte şi deal unde, prin „târlire", se îngraşă suprafeţe mari de păşune, ceea ce duce,
în final, la creşterea producţiei de masă verde.
Oile contribuie la rentabilizarea agriculturii prin valorificarea economică superioară a
subproduselor vegetale celulozice, grosiere, precum şi valorificarea păşunilor slab productive,
de altitudine, pe care au păşunat taurinele. Datorită faptului că ovinele, pentru creşterea şi
exploatare, nu necesită investiţii mari (adăposturi, utilaje etc.), „ovicultura" este rentabilă.
13. ÎNMULŢIREA OVINELOR
Vârsta optimă pentru reproducţie, ciclul sexual,sezonul de reproducţie
Reproducţia este factorul hotărâtor în creşterea şi ameliorarea efectivelor de ovine; de
aceea, cunoaşterea şi exploatarea particularităţilor funcţiei de reproducţie la ovine are o
importanţă deosebită.
Vârsta optimă de reproducţie. Este condiţionată de apariţia pubertăţii şi de dezvoltarea
corporală, ambele influenţate de precocitatea raselor şi nivelul de hrănire.

La înţărcarea mieilor se face şi separarea pe sexe, sau aceasta se face, în mod obligatoriu,
la cinci luni.
Monta timpurie (înaintea dezvoltării corporale, optime) influenţează negativ dezvoltarea
corporală atât. A mamei, cât şi a mielului.
Vârsta la care se face reforma ovinelor este influenţată de nivelul producţiei, starea de
întreţinere, uzura dentiţiei. Numai exemplare foarte valoroase din rasa Karakul se menţin în
producţie până la 8-9 ani.
Ciclul sexual. Are o durată medie de 17-18 zile, cu variaţii între rase şi datorită condiţiilor
geoclimatice.
 Deoarece manifestarea căldurilor la ovine este ştearsă, depistarea lor se face cu ajutorul
berbecilor incercători.
Activitatea sexuală este mai intensă toamna, când se succed câteva cicluri sexuale, iar în
cazul că oile nu au fost fecundate în acest sezon urmează o pauză de 4-6 luni, după care căldurile
pot apărea primăvara (rar vara), cu excepţia unor rase la care căldurile se succed aproape tot
timpul anului.
Durata căldurilor este, în medie, de 24-36 ore (3-73 ore), iar ovulaţia se produce la
sfârşitul căldurilor, adică între 24-36 ore de la apariţia lor.
După dehiscenţă, ovulul, este apt pentru fecundare aproximativ 6 ore, iar spermatozoizii,
aflaţi în oviducte, au o capacitate fecundantă optimă de 7-8 ore; monta sau însămânţarea
artificială trebuie efectuată la 12-18 ore de la începutul căldurilor. În practică, oile sunt montate
imediat după depistarea lor (cu ajutorul, „berbecilor încercători”). Iar după 8-10 ore se repetă
monta sau însămânţarea artificială (fig. 67).
Involuţia uterină se termină la 26-30 de zile după fătare. Oile intră, după fătare, în „anestru de
lactaţie", lungimea lui fiind legată de sezonul în care are loc fătarea; de aceea, este foarte greu de
stabilit momentul după fătare, când apar căldurile ovulatorii.
La ovine lactaţia şi adaptarea inhibă manifestarea căldurilor şi, deci, ovulaţia. În
tehnologia obţinerii fătărilor extrasezon, se recomandă înţărcarea mieilor cât mai de timpuriu, la
20-30 zile de la fătare.
Sezonul montă şi fătări. O particularitate a funcţiei de reproducţie la ovine o constituie
caracterul ei sezonier, influenţată de clima diferitelor zone geografice (temperatura, durata
zileilumină, intensitatea luminii şi altele), de rasă, de condiţiile de întreţinere şi în special de
hrănire.
Oile sălbatice sunt monoestrice, având un singur ciclu sexual, care se manifestă toamna.
La oile domestice activitatea sexuală se manifestă într-un „sezon sexual”, care apare în mod
normal toamna (septembrie-noiembrie), când se succed mai multe cicluri sexuale la intervale
regulate.
Deci rasele de ovine sunt policiclice sezoniere; în sezonul normal oile intră în călduri în
proporţie de 95-100%. „Sezonul sexual” are o durată de 2-3 luni, dar există rase cu sezonul mai
lung (Border - Leycester, Ille de France, Merinolandschaf şi altele), altele cu sezonul principal
de montă în lunile septembrie-februarie, iar unele ca Dorset Horn, Merinos australian,
Corriedalle manifestă călduri, practic, în tot timpul anului (în ţările de origine).
Durata lungă a sezonului sexual are multe avantaje. Aceasta a permis ca, la rasa
Merinolandschaf, crescută în Germania, sezonul de montă să fie primăvara, iar fătările să aibă
loc toamna. Acest procedeu se aplică şi rasei Dorset Horn, considerată tipică pentru posibilitatea
de a se monta de două ori pe an, în scopul producerii mieilor de toamnă şi valorificării lor iarna.
Aptitudinea unor rase de a se reproduce în tot timpul anului se datoreşte evoluţiei lor în
zone geografice cu mici variaţii de anotimp, iar aceasta justifică, într-o anumită măsură,
modificările ce survin în funcţia de reproducţie, în cazul transferării unor rase în alte zone
geografice.
Pe baza cunoaşterii particularităţilor funcţiei de reproducţie la oile din ţara noastră, monta
se poate efectua, practic, în cadrul unui sezon prelungit şi în timpul verii, conform datelor
prezentate în tabelul 38.
 Fătările timpurii (de iarnă) prezintă multiple avantaje dacă sunt dublate de condiţii de
hrănire şi întreţinere, deoarece dezvoltarea corporală a mieilor este superioară la naştere, la
intrarea în stabulaţie şi la primul tuns, comparativ cu mieii obţinuţi din fătările târzii de
primăvară. La înţărcare aceştia sunt mai bine dezvoltaţi şi pot valorifica mai bine păşunea, iar
producţia lor de lână este superioară cu 11-39%. Pe baza avantajelor economice amintite se
recomandă că durata optimă a perioadei de montă să fie de 5-6 săptămâni şi în primele 4
săptămâni cel puţin 85% din oi trebuie să rămână gestante; se obţin, astfel, miei mult mai
uniformi sub aspectul vârstei şi al dezvoltării masei corporale.
Turmele pregătite pentru montă sunt furajate suplimentar; de obicei, sunt deplasate pe o
pajişte naturală la o altitudine mai mare, unde sunt păşunate şi noaptea, iar pentru stimularea
căldurilor în turmă se introduc „berbeci încercători” (vasectomizaţi sau cu „penisul deviat").
Ritmul intrării oilor în călduri. Este un aspect important tehnico-organizatoric.
Paraschivescu a ajuns la concluzia că sunt turme cu ritm normal de intrare în călduri (zilnic intră
aproximativ 5% din efectiv), turme cu ritm lent (la care zilnic intră sub 5% din efectiv), turme cu
ritm aglomerat (în care căldurile sunt aglomerate în anumite perioade scurte) şi turme cu ritm
descendent (frecvenţa intrării oilor în călduri reprezintă, într-o zi, un maximum şi apoi urmează o
scădere, continuă). Cunoaşterea ritmului zilnic al intrării oilor în călduri în sezonul de montă are
o mare importanţă practică, deoarece permite aprecierea gradului de pregătire pentru montă a
oilor din turme şi a necesarului zilnic de doze de material seminal
Sincronizarea căldurilor la ovine. Se face cu ajutorul diverşilor hormoni (progesteron,
prostaglandine etc.) prin care se urmăreşte „blocarea” ciclurilor sexuale pentru o perioadă
dinainte stabilită şi, deci, gruparea în altă perioadă a fătărilor. Administrarea progesteronului (10
mg) timp de 16-17 zile la rând împiedică dezvoltarea foliculilor şi a ovulaţiei, care reapare la 3-4
zile după întreruperea administrării. Metoda necesită multă, manoperă şi, de aceea, s-au
preconizat alte metode, cum ar fi: administrarea gestagenelor MAP (metil-acetoxiprogesteron)
sau CAP (clor-dehidro-acetoxiprogesteron) pe cale bucală; „furaj medicamentos” sau
introducerea unor „pesarii vaginale” (burete) îmbibate cu gestagene sintetice care sunt lăsate în
vagin timp de 17-18 zile, după care se extrag manual.
Pentru obţinerea unui număr mare de produşi, în cazul exploatării oilor pentru carne sau
pielicele, se declanşează „poliovulaţia”, adică se face un tratament care duce la maturarea unui
număr mare de foliculi - deci la mărirea prolificităţii. Pentru aceasta se foloseşte serul de iapă
gestantă (S.I.G.), gonadotrofina serică, Prolanul, prostaglandinele etc. (tab. 39). La oile Karakul,
prin tratarea cu SAG s-a mărit prolificitatea la 145,5% faţă de 107,6% la lotul martor.
Metodele genetice constau în selecţionarea oilor care au această însuşire naturală cu
caracter ereditar.
14. ORGANIZAREA MONTEI LA OVINE ŞI SISTEME DE MONTĂ
Pregătirea oilor şi a berbecilor pentru montă. Aceasta constă dintr-un complex de
măsuri, dintre care cea mai importantă este aducerea oilor în condiţie bună de reproducţie,
printr-o hrănire corespunzătoare. Aceasta pregătire începe cu cel puţin 30-40 de zile înaintea
sezonului de montă.
Pregătirea berbecilor. Se folosesc păşunile cele mai bune şi li se administrează,
suplimentar, 0,5-0,6 kg concentrate. Dacă păşunea nu este corespunzătoare se completează
raţia cu circa 0,5 kg fân de leguminoase.
În perioada de montă se suplimentează raţia cu 1-2 ouă şi 0,5 litri lapte ecremat/cap/zi.
Dacă berbecii au masă corporală de peste 80 kg, nu este necesară suplimentarea acestei raţii.
În centrele de recoltare şi difuzare a materialului seminal, în cadrul pregătirii berbecilor
intră şi cunoaşterea comportamentului sexual care se face în trei etape: în primele două
săptămâni, concomitent cu hrănirea stimulativă, se face primul examen serologic pentru
depistarea brucelozei şi se începe obişnuirea berbecilor la recoltarea cu vaginul artificial; în
următoarele două săptămâni se verifică calitatea materialului seminal, prin recoltarea a 30-40
ejaculate; în ultimele două săptămâni recoltările de spermă se fac la intervale mai mari, pentru
păstrarea reflexelor sexuale şi se execută al doilea examen pentru bruceloză.
Determinarea capacităţii fecundante se face la o lună după începerea campaniei de
însămânţări, prin stabilirea procentului de „neîntoarceri” a oilor după prima însămânţare.
Examenul sanitar-veterinar şi examinarea comportamentului sexual sunt obligatorii pentru
berbecii de reproducţie.
Pregătirea oilor pentru montă se face prin îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere, prin
folosirea păşunilor de calitate şi a tuturor surselor de furaje verzi; se întrerupe mulsul, se
separă şi se îngrijesc în mod deosebit oile în stare foarte slabă de întreţinere şi mioarele.
Aceste măsuri se iau cu cel puţin 3 săptămâni înainte de începerea sezonului de montă.
Avantajele întreruperii mulsului, înaintea începerii montei sunt prezentate în tabelul 40.
Sisteme de montă. Se practică monta: liberă, pe clase; în harem şi monta dirijată.
 Monta liberă constă în introducerea unui număr de berbeci după numărul de oi existente,
calculând o încărcătură de 25-30 oi pentru un berbec.
Sistemul se foloseşte de către crescătorii particulari şi are dezavantajul necunoaşterii
paternităţii mieilor.
Monta pe clase constă prin repartizarea unor berbeci din clase superioare la oi din clase.
Inferioare şi se asigură, astfel, ameliorarea mai rapidă a efectivului.
Monta în harem se face tot în libertate. Se repartizează pentru 30-40 de oi câte un
berbec cu valoare genotipică cunoscută. Se cunoaşte, astfel, paternitatea grupelor de miei
obţinuţi. Metoda se aplică greu în unităţi cu efective mari de oi.
Monta dirijată. Sistemul permite selecţia individuală, fiind în acelaşi timp cel mai
eficient şi raţional. Înainte de sezonul de montă, pe baza însuşirilor fenotipice şi genotipice, se
stabileşte lista de montă pentru fiecare oaie se vor urmări anumite însuşiri ale descendenţei. Într-
un sezon de montă se repartizează unui berbec 50-70 de oi.
MONTA DIRIJATĂ ŞI ÎNSĂMÂNŢĂRILE ARTIFICIALE
Datorită importului masiv de rase, în ţara noastră se impune, ca o necesitate,
generalizarea însămânţărilor artificiale, precum şi congelarea materialului seminal la această
specie, pentru o mai raţională difuzare a materialului de mare valoare zootehnică.
Materialul seminal se foloseşte la însămânţări artificiale sub formă brută, diluat, refrigerat la
2-5°C (folosit 2-3 zile) şi congelat.
În prezent se foloseşte frecvent materialul seminal diluat şi refrigerat, deoarece materialul
seminal congelat dă valori ale fecundităţii reduse (30-59%), iar metoda este în faza de
perfecţionare.
În fermele de selecţie se practică numai monta dirijată sau însămânţarea artificială, pe
baza unui plan de împerecheri.
În ambele situaţii, prima operaţiune importantă este de depistare a oilor în călduri, care se face
cu „berbeci încercători” vasectomizați sau prevăzuţi cu şorţ. Depistarea se face în padocuri
amenajate în care se introduc câte 150-200 oi (calculând câte 1 m2/oaie), pentru a asigura
deplasarea uşoară a berbecilor printre oi. Berbecii încercători trebuie să fie viguroşi, tineri, cu
instinctul genezic dezvoltat, socotind câte un berbec pentru 60-70 de oi.
Depistarea oilor în călduri se face odată pe zi, dimineaţa, înainte de| scoaterea animalelor
la păşune; cele în călduri, care acceptă saltul berbecului, sunt separate de turmă într-un padoc
învecinat unde sunt „date” la berbecul repartizat (nominalizat) supraveghind efectuarea montei
sau sunt însămânţate artificial.
Boxele pentru montă au dimensiunea de 1,80/2,30 m. După montă sau însămânţare oile se
menţin separate până la repetarea montei (după 8-10 ore), apoi se introduc în turmă.
Un berbec adult poate efectua 4 monte/zi, iar cei tineri 1-2 monte/zi. După 2-3 zile de
activitate se face o pauză de o zi.
Zilnic montele sunt consemnate în registrul de evidenţă, pentru stabilirea originii produşilor.
La 7-10 zile după încheierea campaniei de montă, în fiecare turmă se repartizează 2-3 berbeci
„pepinieri”, pentru monta oilor care nu au fost fecundate, (fig. 69).
În fermele mari din Australia, seara, se introduc berbeci încercători vasectomizaţi
echipaţi cu un „pieptar” prevăzut cu „creion-marcator”. Dimineaţa, oile în călduri sunt însemnate
pe partea posterioară a crupei, sunt separate şi însămânţate artificial. Berbecii încercători
vasectomizaţi sunt împărţiţi în două loturi şi sunt folosiţi alternativ. Rezultatele sunt foarte bune
şi metodă este practică.
15. GESTAŢIA LA OI
Perioada de gestaţie la oi durează, în medie, 150 de zile, cu variaţii între 145 şi 155 zile
(5 luni). Este mai scurtă la rasele precoce (144-148 de zile), la primipare şi la cele cu gestaţie
gemelară (cu 2-3 zile).
Ca şi la celelalte specii, creşterea fetusului este mult mai accentuată în a doua parte a
gestaţiei şi, în special, în luna a 4-a, când furajarea şi îngrijirea oilor trebuie să fie deosebite.
Trebuie să se asigure concentrate, fibroase şi suculente. Raţia zilnică va fi formată din: 1,5-2 kg
fibroase, 2 kg suculente şi 250 g concentrate (fig. 70). Porumbul însilozat nu trebuie să
depăşească 0,5 kg pe zi şi va fi scos din raţie în ultima lună de gestaţie. Începând din luna a 4-a
raţia va fi mărită cu 15-20%.
Se va urmări igiena alimentaţiei (evitarea furajelor mucegăite, îngheţate, alterate), a
adăpatului, se va evita înghesuiala oilor la intrarea şi ieşirea din saivan, fugărirea sau maltratarea
acestora. Frontul de furajare va fi corespunzător, pentru a nu produce înghesuială. Temperatura
optimă din saivan trebuie să fie de 4-8°C. Se va asigura aerisirea şi un aşternut curat
corespunzător.
Având în vedere dinamică dezvoltării fătului şi, totodată, formarea şi maturizarea
foliculilor piloşi, în primele trei luni de gestaţie raţia nu trebuie să depăşească cu mult cerinţele
de întreţinere. Din luna a 4-a de gestaţie, când creşterea fetusului devine mai intensă, conţinutul
energetic al raţiei va fi majorat cu 15-20%;, iar conţinutul proteic cu 30-40%. În această perioadă
volumul raţiilor va fi mai mic, prin reducerea cantităţilor de grosiere şi suculente care se elimină
în ultimele două săptămâni.
În perioada de vară hrana oilor gestante va fi formată din masă verde (circa 10 kg), iar în
perioada de stabulaţie se asigură sortimente cât mai variate, inclusiv suculente (2-2,5 kg). Pe
timp favorabil oile se ţin în padocuri (prevăzute cu iesle-grătare, adăpători şi bulgări de sare sau
brichete minerale). Uşile saivanului se lasă permanent deschise, pentru ca oile să se poată mişca
în voie (mişcarea favorizează uşurinţa fătării).
 Diagnosticul gestaţiei se pune prin palpare (luna a 4-a), vizual, prin dezvoltarea
asimetrică a abdomenului (coborât în partea dreaptă); urmărind comportarea animalelor gestante,
dezvoltarea glandei mamare (cu 1½-2 luni înainte de fătare) etc. Diagnosticul gestaţiei se poate
stabili şi prin ultrasunete.
16. FĂTAREA. MĂSURI ORGANIZATORICE
Organizarea fătării. Dacă monta a fost efectuată grupat (40-50 de zile), şi fătările se vor
desfăşura într-o perioadă relativ scurtă de timp; de aceea, pentru buna lor desfăşurare şi evitarea
pierderilor, sunt necesare unele măsuri tehnico-organizatorice care vizează pregătirea oilor, a
adăposturilor şi a personalului.
Maternitatea se organizează într-un capăt al saivanului. Dacă nu există un loc special
amenajat, cu ajutorul unor panouri mobile se constituie boxe individuale de dimensiuni variabile
pentru fătare şi pentru fiecare categorie de miei „cruzi” cu mamele lor (până la vârsta de 10 zile),
„mijlocaşi” (între 10-20 zile) şi „zburaţi” (peste 20 de zile), proveniţi din fătările simple şi
separat, din fătările gemelare. Boxele comune (făcute din panouri mobile de 3x1 m) au
capacitatea de 15 oi/boxă, revenind câte 1,5-1,8 m2 /oaie, iar boxele individuale (de fătare) au
dimensiunile de 1,2/1/0,85 m2 . Capacitatea de adăpostire se face pentru maximum 5% din
efectivul de oi gestante.
Pereţii saivanului trebuie să fie căptuşiţi cu baloţi de paie (până la 1-2 m înălţime), pentru
prevenirea curenţilor şi a, îmbolnăvirilor mieilor de afecţiuni pulmonare. Hrănirea oilor se face
în ieslea-grătar, asigurând un front de furajare de 20 cm/oaie, în condiţiile hrănirii la discreţie,
sau de 30-35 cm/oaie, în cazul administrării hranei în patru tainuri/zi. Apa se asigură în adăpători
automate sau mobile. Aşternutul se completează zilnic cu paie curate.
În „boxele individuale” sunt ţinute oile în timpul fătării şi 2-3 zile după aceasta. Apoi
sunt trecute în boxe comune, unde sunt ţinute 2-3 săptămâni. Oile „rele mame” se ţin în boxele
individuale împreună cu mielul lor şi, periodic, acesta este „aplecat” (oaia este ţinută cât timp
suge mielul). De asemenea, şi oile cu fătări gemelare sunt în atenţia personalului.
După fătare mieii sunt cântăriţi şi marcaţi.
Pregătirea fătării. În afara furajării şi îngrijirii corespunzătoare, cu 2-3 săptămâni
înainte de fătare oaia se „codineşte”, adică i se tunde lâna din jurul ugerului şi cozii, pentru a
asigura facilitatea şi igiena suptului pentru miel.
În momentul apariţiei semnelor fătării, când oile sunt neliniştite, se culcă des, adună
aşternutul cu picioarele, abdomenul se lasă şi ugerul se tumefiază sunt trecute în boxa de fătare.
Fătarea durează, în medie, 30-40 de minute, de obicei fără nici o intervenţie. Dacă
cordonul ombilical nu s-a rupt, acesta se taie la 7-8 cm de abdomen cu ajutorul unei foarfeci
dezinfectate, apoi se badijonează cu tinctură de iod 2-3 zile consecutiv. După fătare, la câteva
minute, se elimină învelitorile fetale. Retenţia placentară este rară la oaie. Se înlocuieşte
aşternutul, se şterge mielul (dacă nu este lins de mamă) cu o cârpă aspră de sac (curată), se
înlătură primul jet de colostru, se şterge ugerul cu o cârpă umezită şi apoi mielul se „apleacă”.
Majoritatea mieilor se ridică şi găsesc ugerul oii mame, alţii trebuiesc ajutaţi de
îngrijitori; pentru unii este necesar chiar să li se mulgă colostru în gură. Temperatura din
maternitate trebuie menţinută între 8-10°C. După o oră de la fătare oile se adapă şi sunt furajate
cu fân de leguminoase. Începând cu a doua zi, raţia oii va fi completă. Involuţia uterină se
termină în maximum 30 de zile.
17. CREŞTEREA MIEILOR ŞI A TINERETULUI OVIN
HRĂNIREA ŞI ÎNGRIJIREA MIEILOR SUGARI
Datorită faptului că în prima zi de viaţă mielul este plăpând, o atenţie deosebită
trebuie acordată „primului supt”. Mieii trebuie ajutaţi să sugă; dacă nu reuşesc, li
se mulge la început colostrul în gură. Dacă, datorită altor motive, mieii nu pot suge
la mamele lor, sunt daţi la alte oi care au fătat în acelaşi timp (oi-doici sau
„aplecători”).

Atenţie deosebită trebuie acordată primei săptămâni de viaţă, când se produc cele mai
mari pierderi la miei. Mieii sug din 2 în 2 ore la început şi consumă în primele zile 400-600 g
lapte/zi. La 5-7 săptămâni sug de 3-4 ori pe zi, iar cantitatea consumată ajunge la 800-1 200 g/zi,
când realizează sporuri zilnice de 200-300 g, consumând 4-5 kg lapte pentru 1 kg spor masă
corporală.
Mieii vor fi feriţi de frig şi de curenţii de aer, mai ales când sunt încă „uzi”. Aşternutul
trebuie să fie bogat şi uscat. În prima săptămână după fătare mieii şi mamele lor vor fi întreţinuţi
în boxe comune de maximum 20-25 capete, pentru ca aceştia să-şi recunoască mamele. Treptat
aceste grupe se măresc (tab. 41). În zilele călduroase mieii vor fi scoşi în padocuri cu mamele
lor, pentru călire. De la 15-20 de zile începe hrănirea suplimentară a mieilor cu fibroase de foarte
bună calitate şi concentrate formate din: uruieli de ovăz 35%, porumb 35%, orz 10%, soia 10% şi
şroturi de floarea-soarelui 10%. Se mai adaugă: sare, calciu, sulfat de magneziu, de fier, de
mangan şi clorură de cobalt (tab. 42).
De obicei hrănirea suplimentară se asigură mieilor prin amenajarea unui compartiment
special cu grătare, la care oile nu au acces – „şcoala mieilor”. Hrănirea la discreţie se asigură
până la 45 de zile . Suculentele se introduc treptat, după vârsta de 5-6 săptămâni, când se pot
administra cantităţi mici de morcovi, sfeclă furajeră şi semizaharată. Apa proaspătă va fi
asigurată în permanenţă şi schimbată periodic.
Când timpul este favorabil, mieii cu mamele lor sunt scoşi la păşune în zone însorite şi cu
păşuni bogate. În scopul menţinerii lânii din regiunea fesei curată, mieilor din rasele cu lână fină
li se amputează coada la vârsta de 5-7 zile, cu ajutorul unui instrument numit „codotom”.
 În scopul obişnuirii mieilor, de timpuriu, cu consumul unor cantităţi mari de
concentrate, în unele unităţi se practică, de la 20-25 zile, separarea mieilor de mamele lor, care,
astfel, pot păşuna nestingherite şi sunt aduse la ore fixe la supt, la început mai frecvent, apoi, pe
măsură ce mieii cresc, suptul se reduce la 2 ori pe zi. Aplicând acest procedeu, se evită criza
prin care trec mieii după înţărcare şi se evită infestarea mieilor cu paraziţii de pe păşune.
ÎNŢĂRCAREA MIEILOR
Înţărcarea mieilor se face în funcţie de destinaţia acestora, rasă, vârstă, stare de sănătate,
greutate (masă) corporală etc (tab. 43).
Înţărcarea trebuie făcută în aşa fel încât să nu aibă repercusiuni negative asupra sănătăţii
mielului şi să nu influenţeze negativ procesul de creştere ulterioară. De aceea, înţărcarea se face
treptat, iar înaintea înţărcării propriu-zise mieii sunt obişnuiţi cu consumul de furaje (fibroase,
concentrate, suculente).
La început mieii sunt separaţi de mame, noaptea; oile se mulg dimineaţa, apoi sunt
reunite
cu mieii. În zilele care urmează mieii sunt ținuţi împreună cu mamele lor numai câteva ore, iar
oile sunt mulse dimineaţa şi seară.

ÎNŢĂRCAREA PRECOCE ŞI FOARTE PRECOCE

Odată cu dezvoltarea industriei de înlocuitori de lapte, a îmbunătăţirii continue a calităţii
acestora şi, concomitent, cu intensificarea creşterii oilor pentru carne şi a intensificării
reproducţiei, se pune problema înţărcării foarte timpurii a mieilor, când aceştia se hrănesc cu
substituenţi de lapte. S-a experimentat înţărcarea la 24 ore de la fătare, la 3-5 zile şi la 15 zile.
Înţărcarea timpurie (la 3-5 zile) prezintă. Următoarele avantaje: — se elimină stresul de
înţărcare, reducând necesarul de energie al oii pentru producţia de lapte; — creşte numărul
mieilor, prin sporirea numărului de fătări; — se obţine o cantitate mare de lapte-marfă, în cazul
în care exploatarea ovinelor se face pentru producţia de lapte; — mieii sunt feriţi, de infestaţiile
parazitare (cei înţărcaţi timpuriu şi hrăniţi în îngrăşătorii specializate), realizând sporuri mari în
greutate. Cercetători străini, folosind înlocuitori de lapte lichid, la două loturi de mieii, unul
înţărcat la 3-5 zile şi altul la 15 zile, au ajuns la concluzia că mieii înţărcaţi mai devreme s-au
obişnuit mai uşor cu hrănirea artificială decât cei înţărcaţi la 15 zile.
La fel şi înţărcarea oilor a fost mai uşor de realizat la 3-5 zile decât la 15 zile; sporurile
realizate la primul lot au fost superioare lotului înţărcat la 15 zile: La noi în ţară problema
înţărcării timpurii a mieilor a fost studiată la I.C.P.C.O.C. PalasConstanţa. S-a experimentat, cu
foarte bune rezultate, şi înţărcarea la 24 ore de la naştere. Mieii hrăniţi cu substituenţi de lapte,
fân şi prestarter, au realizat la 100 de zile greutatea de 22 kg, cu un spor mediu de 200 g.
Înlocuitorii de lapte trebuie să fie de foarte bună calitate, să aibă în compoziţie vitamine şi
microelemente. Diluţia laptelui se face în aşa fel ca, în final, să conţină 5,3% grăsime şi 17,3%
substanţă uscată; temperatura de administrare este diferită. Cercetările unor autori au demonstrat
că administrarea laptelui la temperaturi reduse (2-6°C) dă rezultate mai bune (D.A. Davies,
J.B.Owen , 1967; S. Timariu şi colab., 1971). Condiţiile de zooigienă din adăpost trebuie să fie
perfect asigurate, astfel încât temperatura adăpostului mieilor înţărcaţi la 24 ore de la naştere
trebuie să fie de 18-20°C (tab. 44). O atenţie deosebită trebuie acordată modului de administrare
a laptelui, calităţii tetinelor şi funcţionării corecte a instalaţiilor mecanice, precum şi condiţiilor
de păstrare a înlocuitorilor de lapte şi de întreţinere igienică a instalaţiei de administrare. La noi
în ţară s-a studiat înţărcarea mieilor la 30 de zile, cu bune rezultate, folosind, însă, şi un nutreţ
combinat uscat cu valoare energetică ridicată (tab. 45).
CREŞTEREA TINERETULUI OVIN DUPĂ ÎNŢĂRCARE
După înţărcare, mieii sunt grupaţi în turme de 300-350 capete — turme de „cârlani” —,
cărora li se repartizează păşuni bune, bogate în leguminoase, de obicei mai departe de oile mame.
În aceste turme se introduc 2-3 oi sterpe sau 2-3 batali cu clopot, pentru conducerea turmei. De la
4-5 luni mieii se separă pe sexe şi se formează turme separate.
Tineretul de reproducţie se dă în grija celor mai pricepuţi ciobani. Obligatoriu, trebuie
asigurate pe păşune şoproane pentru adăpostirea mieilor de timp nefavorabil (ploi, lapoviţă,
ninsoare) şi noaptea, când încă este rece. În cazul când nu li se pot asigura mieilor păşuni
suficient de bogate, obligatoriu, trebuie să le suplimentăm raţia cu 1,50-250 g concentrate/zi şi
cap, mai ales raselor cu lână semifină şi fină. După 6-8 luni, concentratele se mai administrează
numai dacă păşunea nu asigură 5-6 kg de masă verde pe zi şi pe cap animal.
După 8 luni, deci perioada ce corespunde toamnei iarnă, când păşunea este săracă, este
obligatoriu ca în hrana cârlanilor să se asigure fibroase, concentrate şi chiar suculente. În
perioada de iarnă raţia se stabileşte conform normativelor, după rasă, vârstă şi masa corporală. În
primăvara următoare, care corespunde vârstei de 14-18 luni, hrănirea se face conform
normativelor în vigoare (tab. 46).

Prin hrănire şi întreţinere se va urmări ca, la 18 luni, să se realizeze condiţia de

reproducţie; miorii şi mioarele se dau la montă şi se urmăreşte asigurarea unui procent ridicat de
fecunditate.
18. SISTEME DE ÎNTREŢINERE FOLOSITE ÎN CREŞTEREA
OVINELOR
Astăzi, în întreţinerea oilor deosebim trei sisteme: pe păşune; în semistabulaţie şi în
stabulaţie permanentă.
Întreţinerea oilor pe păşune. Este cel mai vechi sistem, care se practică şi astăzi în zona
de deal şi de munte unde oile valorifică terenurile ce nu pot fi exploatate decât prin păşunat.
Oile se grupează în turme, după starea lor fiziologică, astfel:
— oile mulgătoare (sau „mânzările"), câte 400-500 capete, deservite de 2-3 ciobani;
— mioarele sau tineretul de 1 an şi oile sterpe, în turme de 300 capete, deservite de 12 ciobani;
— cârlanii şi cârlanele - tineretul ovin până la 1 an, în turme de 250-300 capete;
— berbecii de reproducţie - câte 80 capete, iar batalii în turme de 300-400 capete, deservite de 1-
2 ciobani. În perioada de muls şi de fătări personalul se suplimentează.
 Pentru folosirea raţională a păşunii, aceasta se parcelează astfel ca fiecare parcelă să fie
păşunată în 5-6 zile, apoi se lasă să se refacă 15-20 de zile (când iarba are 8-10 cm înălţime).
Păşunile cele mai bune vor fi repartizate pentru turmele de miei, mânzări şi berbecii
reproducători.
De felul cum parcelele sunt păşunate depinde productivitatea oilor. Frontul de păşunat
trebuie să fie de 200-300 m şi de 40-50 m adâncime; se va urmări ca înaintarea oilor să se facă
încet şi ordonat. De obicei, în faţa turmei stă ciobanul care dirijează viteza de înaintare a turmei.
El este ajutat de câini dresaţi care întorc oile, adună turma etc.
Programul unei zile este următorul: între orele 4,00-5,30 mulsul, apoi între orele 5,30-
11,00 păşunatul şi adăpatul oilor; între orele 11,00-12,00 din nou mulsul; între orele 12,00-14,00
adăpatul şi odihnă (la umbră); între orele 14,00-19,00 din nou păşunat; între orele 19,00-20,00
mulsul, între orele 20,00-22,00 păşunat şi adăpat şi între 22,00-4,00 odihna de noapte.
Este bine ca vara, când oile consumă 2-3 litri apă/zi adăpatul să se facă de 2-3 ori pe zi;
iarna, adăpatul este suficient de 2 ori pe zi.
Întreţinerea în semistabulaţie. Constă în păşunat limitat la 2-3 ore pe zi, mai mult
pentru plimbare; în rest oile sunt ţinute în saivan unde, la iesle, primesc furaje suculente, fibroase
şi concentrate.
Întreţinerea în stabulaţie permanentă. Constă în ţinerea oilor — vara şi iarna — în
stabulaţie (saivan) sau în tabere amenajate special. Sistemul se aplică în zonele fără păşuni.
Sistemul ridică o serie de probleme legate de mişcarea animalelor, de organizarea hrănirii, deci
presupune conveier verde, mecanizarea administrării hranei, a evacuării dejecţiilor, a organizării
reproducţiei etc. Suprafaţa necesară de adăpost va fi următoarea: pentru berbeci 1,80 mp, pentru
oi fătătoare 1,00 m2 şi 0,30 m2 pentru tineretul ovin.
19. TUNSUL OILOR
Operaţia de tundere se stabileşte în funcţie de rasă şi condiţiile climatice. De obicei oile
cu lână groasă, autohtone, se tund mai devreme (chiar în prima jumătate a lunii mai).
Oile cu lână fină (Spancă, Merinos) se tund mai târziu (1-10 iunie). În cazul în care oile
sunt duse la munte se tund cu o lună mai devreme astfel ca lâna să crească cu 1-2 cm până la
urcarea lor pe păşunile alpine.
Pentru obţinerea unei lâni de calitate superioară, este necesară menţinerea la parametrii
optimi a stării sanitar-veterinare a efectivului: tratamente contra scabiei, necrobacilozei,
dehelmintizări periodice, vaccinări etc.
Organizarea şi tehnologia tunsului. În unităţile cu efective mari, pentru reuşita acţiunii,
trebuie să se prevadă: necesarul de lucrători-tunzători, inventarul necesar, data planificării la tuns
pentru fiecare turmă, amenajările necesare bunei desfăşurări a acestei acţiuni etc.
Punctul de tuns va fi împărţit în așa fel încât să aibă un compartiment de aşteptare (pentru
oile ce merg la tuns; nu se admite tunderea oilor cu lâna udă, deoarece aceasta nu se poate
păstra), unul de tundere propriu-zisă şi un loc acoperit pentru oile tunse (pentru ca, în caz de
ploaie, să fie ferite de intemperii). Compartimentul de tundere va fi dotat cu mese de sortare,
prelate, cântare, magazie pentru lână, saci etc. (fig. 74).
Înaintea tunsului, timp de 10-12 ore, oile nu vor fi hrănite şi adăpate, pentru ca în timpul
manipulării să nu se înregistreze accidente.
 Ordinea de tundere este următoarea: la început se tund batalii, apoi oile sterpe, mioarele,
oile cu miei şi berbecii.
În cazul că în unitate se cresc mai multe rase, la început se tund rasele cu lână de calitate
mai slabă (pentru ca lucrătorii să capete îndemânare).
Oile bolnave de scabie sau variolă se vor tunde la sfârşit; lâna lor se va ambala separat,
iar pe saci se pun etichete: „scabie” sau „variolă”.
Sisteme de tuns. La noi în ţară se folosesc două sisteme: sistemul manual; sistemul
electromecanic.
Sistemul manual de tuns constă în folosirea foarfecelui manual.
Sistemul electromecanic constă din folosirea agregatelor electrice de tuns; la noi în ţară se
foloseşte agregatul ATO-1, dotat cu maşini de tuns, cu motorul electric montat în mâner. Este
compus din 12 maşini de tuns, 6 mese de tuns, un aparat de ascuţit şi accesorii (masă de
înregistrare, cabluri electrice, stâlpi de susţinere etc.).
Sistemul permite o reducere considerabilă a preţului de cost, a creşterii productivităţii muncii
datorită sporirii producţiei de lână şi a îmbunătăţirii calităţii acesteia.
Datorită faptului că maşina taie firele uniform, în apropierea pielii, cantitatea de lână
creşte cu 150-300 g pe cap de animal, iar lungimea firului este cu 0,5 cm mai mare decât în cazul
tunderii manuale; productivitatea muncii creşte de 3 ori şi se uşurează foarte mult munca
oamenilor.
Tunderea poate fi efectuată cu o singură grupă de muncitori, care fac tunderea completă
sau două grupe de muncitori, dintre care prima tunde manual lâna de calitate inferioară de pe
extremităţi, iar a doua face tunderea completă.
Regulile tunsului sunt următoarele: maşina trebuie să taie cu toată lăţimea ei şi cât mai
aproape de piele. Pentru a evita pătrunderea piturilor pielii între dinţii maşinii, pielea se va
întinde cu mâna în urma maşinii.
Maşina va fi ţinută aplicată pe piele. Nu se permite revenirea cu maşina peste locurile
deja tunse, pentru a nu, toca lâna.. Se va tunde lâna „cojoc”, adică urmărindu-se păstrarea formei
avute pe animal.
Aparatele trebuie să se ascută după 5-6 oi.Lâna de calitate inferioară (murdărită, de pe
extremităţi), care se ambalează separat, se numeşte „codină”.
Se va evita, pe cât posibil, lezionarea, prin tăiere, a corpului oii; dacă aceasta s-a produs,
locul va fi tratat (tinctură de iod, creolină, unguent cu aureomicină, tetraciclină etc.).
Oile nu vor fi bruscate sau lovite în timpul tunderii. Oile tunse sunt cântărite şi tratate dacă au
tăieturi.
Imediat după tundere lâna este cântărită, examinată de către specialist şi separată pe
categorii, conform standardului de stat.
Deoarece în primele 5-6 zile oile sunt sensibile la răceală, vor păşuna în apropierea
adăposturilor.
Pentru prevenirea scabiei, după 10-12 zile de la tundere se face tratamentul antiparazitar
obligatoriu pentru tot efectivul.
Mieii sunt tunşi la vârsta de 5-6 luni, când şuviţele au 4 cm lungime. Operaţiunea se numeşte
„miţuire”; ea contribuie la o bună dezvoltare corporală a mieilor.
 Numărul „tunzătorilor” se stabileşte în funcţie de metoda folosită şi rasa ovinelor. În
cazul tunsului manual, un muncitor poate tunde, într-o zi, 20-25 oi Merinos, 30-35 oi Ţigăi şi 40-
45 Ţurcane, iar în cazul tunsului mecanic un muncitor poate tunde de trei ori mai mult, adică 60-
70 oi cu lână fină.
20. ORGANIZAREA ŞI TEHNICA MULSULUI
Mulsul începe în perioada de înţărcare sau de sacrificare a mieilor.
În cazul înţărcării precoce (după perioada colostrală) sau timpurie (30-35 zile), perioada de
mulgere şi, deci, producţia de lapte-marfă creşte.
Producţia de lapte este influenţată de asigurarea cu masă verde abundentă pe toată
perioada de lactaţie. Numărul mulsorilor pe zi este la început de 3, apoi de 2, în ultima lună
numai o dată pe zi, iar în ultimele zile, înainte de înţărcare (septembrie) oile se mulg din 2 în 2
zile. Numărul prea mare de mulsori nu favorizează producţia. Durata mulgerii unei turme nu
trebuie să depăşească 1,5 ore dimineaţa şi câte o oră la amiază şi seară.
Un mulgător mulge la început 80-100 oi la o mulsoare, apoi 100-120 oi. O oaie se mulge
în 40-50 secunde dimineaţa şi în 30-40 secunde la amiază şi seară.
Mulsul manual. Pentru aceasta este necesară o strungă (padoc) prevăzută cu un
„comarnic” construit din scândură, aşezat într-o poziţie, înclinată, care are un număr variabil de
uşi prin care trec oile. Strunga, se mută la 3-5 zile (periodic), pentru fertilizarea păşunii prin
„târlire”. Mulsul se poate face „dinapoi" (denumit şi sistemul moldovenesc), practicat în ţara,
noastră şi în Balcani şi mulsul „lateral", folosit parţial în Ungaria, Cehoslovacia şi în Rusia (este
mai greoi dar oferă condiţii mai igienice de recoltare a laptelui).
Mulsul se execută în trei faze: în prima se prinde cu o mână ugerul, iar cu cealaltă se
trage de 3-4 ori pe rând din fiecare sfârc pentru „destuparea” lui; în faza a doua se prinde ugerul
cu amândouă mâinile, supunându-1 unei presiuni destul de puternice de sus în jos şi lateral,
laptele ieşind simultan şi continuu din ambele sferturi, iar în faza a treia se face mulgerea cu nod,
storcându-se ultimele cantităţi de lapte.
Laptele este muls în cupe ce se prind deasupra unor găleţi speciale de lemn, cu ajutorul a
două sfori răsucite.
Mulsul mecanic. Se practică la rasele de oi cu sfârcuri mai mari. Sistemul este răspândit
în Franţa, Israel, Italia. El reduce efortul fizic, măreşte productivitatea muncii (într-o oră se mulg
240 de oi, la o instalaţie, cu 24 locuri, deservită de doi oameni). Instalaţiile de muls sunt
asemănătoare ca pentru vaci, dar de dimensiuni mai mici.
Deosebim:
a) mulsul în săli speciale longitudinale, de diferite capacităţi, în care se foloseşte instalaţia
mobilă la bidon sau căruciroul mobil;
b) mulsul cu colectare şi transport centralizat sau mulsul la conductă şi
c) rotolactorul sau caruselul de muls
Sălile de muls au două tronsoane — platforme, de lungimi variabile cu capacităţi de
24,48 sau 72 de locuri, în faţă au un jgheab pentru administrarea concentratelor. După ce se
administrează, automat sau manual concentratele, oile intră pe platformă (care este mobilă)
antero-posterior; se contenţionează toate oile de pe rând, după care se execută mulsul. Pentru
muls se poate folosi instalaţia mobilă la bidon sau căruciorul mobil, care are montat pe el două
aparate de muls, deci se mulg concomitent două oi sau se practică mulsul cu recoltare şi transport
centralizat al laptelui (pe conductă); instalaţia poate avea 4-6 aparate, deci se mulg concomitent
4-6 capete oi.
Laptele este transportat într-o sală alăturată, unde este răcit şi depozitat.
Rotolactorul sau „caruselul de muls” funcţionează pe acelaşi principiu ca cel de la vaci;
are 30 de locuri şi o capacitate de 500-600 capete oi mulse/oră de către doi îngrijitori. Laptele
este colectat în cilindri metalici, mari, gradaţi, apoi transportat pe conducte, răcit şi depozitat.
21. ÎNSĂMÂNŢĂRILE ARTIFICIALE LA PORCINE
Reprezintă metoda superioară de reproducţie în vederea intensificării şi industrializării
creşterii de porcine.
Avantajele zootehnice şi sanitar-veterinare a utilizării inseminării:
- Reducerea de până la 10 ori a numărului de vieri necesari pentru realizarea
reproducţiei;
- Accelerarea procesului de ameliorare prin folosirea la reproducţie a vierilor cu
performanţe superioare;
- Posibilitatea inseminării scroafelor tinere cu spermă obţinută de la vieri bătrâni cu
valoare de ameliorare ridicată, dar cu masă corporală foarte mare;
- Prevenirea răspândirii bolilor transmisibile prin actul montei, etc.
Cu toate acestea, însămânţările artificiale la porcine sunt mai puţin utilizate decât la
taurine datorită procentului de fecunditate mai scăzut – prolificitate mai mică.
22. ÎNTREŢINEREA SCROAFELOR ŞI SCROFIŢELOR
În perioada de pregătire pentru montă, scroafele şi scrofiţele sunt cazate în grup, şi se
alocă pentru fiecare, o suprafaţă de 1,3-1,5 m2 . Într-o boxă sunt cazate 14-25 scroafe sau
scrofiţe în pregătire pentru montă. Ele trebuie să fie lotizate în boxe după vârstă, stare de
întreţinere, iar scrofiţele trebuie cazate în boxe separate pentru a se diferenţia furajele.
Temperatura optimă în adăpost trebuie să fie de 15-18°C şi umiditatea relativă de 70- 75%. Vara,
când temperaturile sunt ridicate se intensifică ventilaţia şi se pulverizează apă în adăpost cu
ajutorul unor aspersoare sau se va stropi pardoseala. Mişcarea în padoc în aer liber este
obligatorie – favorizează intrarea în călduri, fecunditatea şi prolificitatea. Adăposturile pentru
scroafe trebuie să deţină padocuri iar suprafaţa destinată fiecărui animal trebuie să fie de 5 m2.
23. HRĂNIREA ŞI ÎNGRIJIREA SCROAFELOR GESTANTE
Hrănirea
Gestaţia unei scroafe durează în medie 114 zile. Hrănirea scroafelor gestante trebuie să
ţină cont de ritmul de dezvoltare al fetuşilor pe parcursul perioadei de gestaţie: în primele două
luni, creşterea embrionului este neînsemnată şi reprezintă 8% din greutatea la naştere, astfel, nu
este necesară suplimentarea raţiei normale; însă din a 3-a lună, ritmul de creştere al embrionilor
este mai intens şi trebuie să se intervină cu suplimente pentru asigurarea creşterii normale a
acestora.
Creşte necesarul de proteine pentru asigurarea dezvoltării embrionilor, se modifică
metabolismul bazal al scroafei datorită arderilor intense produse de creşterea numărului mare de
embrioni şi de dezvoltarea glandei mamare, astfel, metabolismul creşte în luna a 4-a de gestaţie
cu 43%. În funcţie de evoluţia masei corporale (vii) a scroafei, de-a lungul gestaţie, ne putem da
seama dacă aceasta decurge normal: scroafele pregătite pentru montă trebuie să sporească în
greutate în timpul gestaţiei cu 25-30 kg, iar la scrofiţe cu 35-45 kg (întrucât acestea se află în
creştere).
Menţinerea funcţiilor vitale este asigurată prin glucide, proteine, săruri minerale şi
vitamine. Valoarea de 14% P.B. reprezintă nivelul proteic corespunzător pentru scroafele
gestante, când valoarea biologică a proteinelor este corespunzătoare şi asigură aminoacizii
esenţiali; calciul şi fosforul sunt necesare, mai ales în partea a doua a gestaţiei (când nu sunt
asigurate cantităţile suficiente rezultă produşi morţi la fătare, slab dezvoltatţi sau neviabili):
calciu aprox. 0,75%, fosfor 0,5%, clorura de sodiu de 0,5% din amestecul de concentrate.
Nivelul energetic necesar al hranei administrate scroafelor gestante este de 3100-3200 kcal
EM/kg nutreţ combinat.
De-a lungul perioadei de gestaţie cantitatea de furaj combinat administrată oscilează în
funcţie de nivelul gestaţiei: - În primele 10 zile după montă, se administrează 2,6-3,0 kg nutreţ
combinat pentru asigurarea refacerii organismului scroafei şi favorizează buna nidaţie; - În luna a
2-a şi a 3-a de gestaţie, se administrează 2,0-2,3 kg nutreţ; - În luna a 4-a, se administrează 2,6-
3,0 kg nutreţ; - În ultimele 2-3 zile, se administrează2,0 kg nutreţ. Nutreţurile concentrate se
administrează în două tainuri, sub formă uscată sau umedă, raportul fiind de 1 : 1 sau 1 : 1,5.
Pentru hrana scroafelor gestante se recomandă administarea a 3-4 kg de furaj verde vara şi 3-4 kg
suculente iarna, şi în special morcovi (datorită conţinutului lor în caroten). Adăparea se
realizează de cel puţin 3 ori pe zi şi este indicat ca scroafele să aibă în permanenţă apă în
adăpătorile automate.
Întreţinerea scroafelor gestante
Se realizează în grup, în boxe comune, dar care să nu depăşească 40-50 capete. Scroafele
cazate în boxe comune mici cu o capacitate de 8-10 capete, au performanţe de reproducţie
asemănătoare cu cele cazate în boxe individuale, astfe, se recomandă acest tip de boxă care
asigură 1,3 m2 /scroafă. Scroafele cazate în aceeaşi boxă trebuie să fie cât mai uniforme în
privinţa vârstei, greutăţii şi stadiului de gestaţie. Este necesară lotizarea în funcţie de stadiul
gestaţiei pentru a se aplica alimentaţia diferenţiată şi evitarea avorturilor (sunt provocate de
scroafele care nu sunt gestante, intră în călduri şi încalecă scroafele gestante în lunile 3 şi 4).
Temperatura şi atmosfera optimă a adăpostului, pentru scroafele gestante, trebuie să se
încadreze în aceiaşi parametrii menţionaţi în cazul scroafelor aflate în perioada de pregătire
pentru montă. Pentru îngrijirea raţională a scroafelor gestante trebuie să se acorde atenţie
mişcării, plimbării în aer liber în afara adăpostului, în padocuri – se rezervă pentru fiecare
scroafă o suprafaţă de 4-5 m2 de padoc. În fermele de tip gospodăresc se recomandă plimbarea
scroafelor gestante pe păşune (pe lângă acţiunea favorabilă a razelor solare, beneficiază şi de
nutreţ verde bogat în proteine, săruri minerale şi vitamine – dacă păşunea este bună se reduce
cantitatea de concentrate la 1,0-1,5 kg/cap/zi).
În procesul de gestaţie, este foarte important să fie identificate scroafele care nu a rămas
gestante. Depistarea lor se execută cu ajutorul „vierilor încercători” din ziua a 16-17 până în ziua
a 75-a după montă, şi sunt identificate scroafele care nu au rămas gestante, dar şi cele care au
avortat în prima parte a gestaţiei şi intră iar în călduri. Scrofele care sunt depistate a nu gestante
sunt scoase din lot, şi se introduc în lotul celor în pregătire pentru montă. Scroafele care după trei
cicluri de călduri, deşi au fost montate, nu au rămas gestante, nu se mai dau la montă şi se
reformează scroafele.
 În fermele de tip gospodăresc, cu 7-10 zile înainte de fătare, respectiv, în complexele
industriale, cu 2-4 zile înainte de fătare, scroafele gestante sunt trimise în materinitate; iar înainte
de această procedură sunt spălate şi deparazitate cu soluţie de Lindavet 3,5‰.
24. CREŞTEREA PURCEILOR SUGARI ŞI A TINERETULUI SUIN
Crescătorul trebuie să menţină în viaţă toţi purceii obţinuţi la fătare şi care au realizat la
înţărcare o greutate optimă.
Cauzele pierderilor în cursul perioadei de alăptare:
- Striviri ale purceilor de către scroafă la fătare, şi în primele zile după fătare;
- Dezvoltare nesatisfăcătoare;
- Diaree;
- Lapte insuficient;
- Temperatura scăzută care determină pneumonii afrigore.
Pentru evitarea strivirii purceilor se construiesc boxe în această măsură, se realizează
asistenţă la fătare iar boxa va avea şi un spaţiu separat, încălzit, pentru purcei.
La fătare, purceii au o greutate cuprinsă între 0,8-2,0 kg cu media de 1,1-1,2 kg.
Greutatea acestora este influenţată de hrănirea scroafei în cea de-a doua perioadă a gestiaţiei, de
vârstă şi de particularităţile individuale ale scoafei.
S-a idenficat o strânsă corelaţie între procentul de supravieţuire al purceilor şi greutatea la
naştere, şi între greutatea la naştere şi greutatea la înţărcare:
- Dintre purceii cu greutatea sub 900 g la naştere, peste 50% sunt pierduţi în perioada
de alăptare;
- Purceii cu greutate mare la naştere supravieţuiesc în număr mare şi au o greutate mai
mare la înţărcare.
Din ziua a 6-a, a 7-a trebuie să se asigure apă în boxe pentru purcei şi să se îndeplinească
condiţiile de igienă (dacă nu au apă în adăpătorile amenajate, purceii consumă apă murdară, fapt
ce conduce la apriţia diareei şi la pierderi mari). Pentru evitarea consumul de apă murdară boxa
trebuie să fie uscată şi se evită existenţa denivelărilor în podea unde se poate acumula apă
murdară.
Microclimatul necorespunzător – temperatura scăzută, determină pierdei mari în perioada
de alăptare. Boxa de fătare este amenajată în funcţie de nevoile purceilor, în primele zile
temperatura este de 25-27°C şi nu trebuie să scadă sub 22°C până la înţărcare.
25. HRĂNIREA ŞI ÎNGRIJIREA TINERETULUI PORCIN
Purceii care nu mai sunt hrăniţi cu lapte matern şi sun separaţi de scroafe, indiferent de
vârsta lor, intră în categoria „tineret înţărcat”. În sistem gospodăresc, aceştia formează o grupă
aparte a tineretului până la 4 luni. Ei sunt supuşi aceluiaşi regim de hrănire şi îngrijire.
Hrănirea şi îngrijirea tineretului porcin în sistem gospodăresc de exploatare este diferit de
cea practicată în complexele industriale intensive de creştere.
În sistemul gospodăresc, generaţia obţinută vara beneficiză de condiţii mai bune, se
dezvoltă mult mai bine decât generaţia obţinută toamna, care suportă condiţii vitrege de
temperatură, umiditate şi hrană.
În sistemul gospodăresc de creştere, la 10 zile după înţărcare, se formează loturile prin
gruparea purceilor în funcţie de masa corporală – masa loturilor trebuie să fie de 40-50 capete,
iar diferenţele de greutate între purceii care formează un lot să fie cât mai mici, de 1-2 kg, ca
purceii mai mici să nu fie loviţi sau rănitţi de cei mari şi să rămână în urmă cu creşterea.
Pentru minimizarea crizei de constituire a loturilor purceii sunt scoşi la păşune sau
plimbare cât mai des. Tineretul înţărcat trebuie să se dezvolte armonios şi să devină rezistent;
mişcarea stimulează dezvoltarea musculaturii, oaselor, a aparatului circulator şi respirator.
Programul zilnic trebuie să prevadă 3-4 ore/zi de scoatere la păşune sau plimbare şi dacă
nu este posibil, trebuie săse asigure accesul liber în padocuri spaţioase.
Tineretul înţărcat, frecvent, este infestat cu diferiţi paraziţi care împiedică desfăşurarea
normală a creşterii – ca măsură de profilaxie: dehelminitizarea efectivelor în prima lună după
înţărcare; purceii înţărcaţi toamna sunt mult mai sensibili, de aceea vor fi repartizaţi în adăposturi
mai călduroase, izolate şi li se asigură aşternut bogat de paie.
Hrănirea tineretului înţărcat, de la 2-4 luni trebuie să urmărească realizarea unor sporuri
mari de creştere în greutate, de 300-400 g/zi prin dezvoltarea oaselor şi a musculaturii indiferent
dacă animalele sunt crescute pentru prăsilă sau îngrăşare.
Capacitatea stomacului este mică, astfel raţia trebuie să aibă 70-80% din amestecuri
concentrate şi restul furaje verzi şi suculente. Porcii din rasele pentru carne sunt capabili să
realizeze sporuri mari în greutate şi trebuie să primeasca 1/3 din proteina administrată, de origine
animală. Scoaterea pe o păsune de leguminoase sau mixtă, oferă purceilor elemente minerale şi
vitaminice necesare – calciu, fosfor, vitamine, macro- şi microelemente. Iarna vor primi făină de
fân de leguminoase şi morcovi, iar dacă ele lipsesc, se vor asocia la amestecurile minerale şi
vitaminice, preparate ale industriei farmaceutice.
Este indicat ca purceii să aibăapă proaspătă la discreţie (iarna, la temperatura
corespunzătoare). Dacă există adăpători automate, este necesar un sistem de încălzire a apei,
dacă ele nu există, apa va fi administrată dupăfiecare tain.
La vârsta de 4 luni, tineretul este separat pe sexe pentru evitarea împerecherii premature,
şi tot acum se face alegerea tineretului destinat creşterii pentru reproducţie, iar majoritatea
tineretului este trecut la îngrăşătorie. Cei reţinuţi pentru reproducţie, pe lângă genotipul valoros
asigurat prin procesul de selecţie, trebuie să aibă o dezvoltare corporală bună: oase şi
musculatură bine dezvoltate. Pentru dezvoltarea armonioasă şi prevenirea îngrăşării este
obligatorie mişcarea în timpul liber: vara loturile sunt scoase la păşune cel puţin 3 ore/zi şi iarna
sunt plimbate pe o distanţă de cel puţin 2 km; adăposturile trebuie prevăzute cu padocuri, unde
mişcarea se face după voie tot timpul zilei.
Hrănirea tineretului porcin de reproducţie de face după norme şi nu la discreţie – se
previne îngrăşarea şi se realizează un spor mediu zilnic care nu depăşeşte 500 g. Hrana acestei
categorii este constituită din concentrate, 70% din valoarea nutritivă a raţiei şi restul din nutreţuri
variate din gospodărie (lucernă verde, dovlecei, sfeclă, etc.). după vârsta de 6 luni, concentratele
pot fi reduse până la 50%, însă acestea trebuie să asigure 110 g proteină la 1 unitate nutritivă. În
raţie se adaugă obligatoriu 30 g săruri minerale, 20-25 g cretă furajeră şi 10-20 g sare de
bucătărie.
În complexele industriale cu flux continuu, întreţinerea şi hrănirea tineretului porcin
înţărcat, este diferită şi se urmăreşte micşorarea la maximum a stresului de înţărcare şi
menţinerea ritmului ridicat de creştere, astfel ca la vârsta de 90-100 zile, tineretul să ajungă la
25-30 kg.
Spaţiu destinat pentru purcei este „creşa” şi este constituit astfel încât un compartiment să
poată prelua pe serii de producţie, purceii înţărcaţi dintr-un compartiment de maternitate.
Sunt utilizate două sisteme de întreţinere a tineretului:
- Întreţinerea tineretului în boxe de fătare din care au fost scoase scroafele;
- Întreţinerea tineretului în boxe şi compartimente amenajate special pentru această
categorie.
Primul sistem asigură asigură creşterea de la naştere până la trecerea în categoria
superioară a purceilor, pe loturi de fătare – se reduce susbtanţial efectul negativ al înţărcării şi se
elimină stresul de înfrăţire. Dezavantajul este reprezentat de investiţia mare pe purcel decât în
tehnologia cu boxe de fătare şi separat cu boxe pentru tineret.
Sistemul cu boxe de mare capacitate (30-40 capete, cu pardoseală compactă pe toată
boxa) nu dă rezultate datorită diferenţei de confort între boxele de materinitate şi cele din creşă:
purceii din maternitate au asigurată o temperatură a pardoselei în spaţiul special rezervat lor, de
28°C şi o temperatură a aerului de 22-24°C, şi sunt trecuţi în boxe comune din creşă cu
temperatura pardoselei de 14-16°C vara şi 8-12°C iarna, deşi temperatura mediului este de 22-
24°C => datorită diferenţelor, în majoritatea unităţilor, au apărut în primele 5 zile de întreţinere
în creşă, acţiuni afrigore ce s-au soldat cu pierderi mari, peste limitele normale.
Pentru eliminarea pierderilor, laîntreţinerea tineretului încreşă, s-au construit diferite
tipuri de baterii pe un singur rând sau etajate ca să se evite contactul cu pardoseala rece –
mortalitatea a scăzut şi s-au obţinut indici de producţie mai ridicaţi. Acest sistem nu a fost extins
deoarece , în construcţia bateriilor se foloseşte prea mult metal.
Baterii pentru creşterea purceilor în creşă: 1 – grătar din fontă sau alte materiale;2-adăpătoare
tip suzetă; 3 – tub pentru ventilaţie cu aer cald; 4 – transportor tubular cu noduri; 5 –hrănitor.
Boxa la sol cu încălzirea în pardoseală pentru tineretul porcin înlocuieşte cu succes
tehnologia bazată pe baterii. Pentru purceii înţărcaţi, asigură din prima zi, condiţii apropiate de
cele pe care le-au avut în maternitate – temperatura pardoselii este de 26-28°C (acelaşi nivel cu
cea din maternitate în ziua înţărcării). Acest tip de boxă permite obţinerea unor indici de
producţie comparabili cu cei realizaţi în cele mai bne baterii: sporuri medii zilnice de peste 425 g
şi mortalităţi sub 5%.
În complexele industriale, hrănirea tineretului porcin, în baterii şi în boxe la sol sau fără
încălzire în pardoseală, se foloseşte furajul combinat sub formă de făină. În unităţile mari,
administrarea se face mecanizat, iar în unităţile mai mici se face manual.
În primeze zile de cresă se face trecerea la noul furaj folosit pentru perioada de cresă. În
primele 2 zile de cresă, purceii primesc furaj 0-1 din maternitate, iar în următoarele zile se
înlocuieşte treptat, în fiecare zi, 25% din furajul 0-1 cu furajul 0-2 pentru tineret. Furajul se dă la
discreţie şi se ţine cont de consumul zilnic pentru a nu staţiona furajul în hrănitoarele liniare mai
mult de 2 zile, altfel se alterează.
Sunt utilizate adăpătorile automate. În majoritatea complexelor sunt adăpători de tip „pipă” cu
nivel constant, adaptată pentru categoria de vârstă.
26. ÎNGRĂŞAREA PORCINELOR ŞI SISTEME DE ÎNGRĂŞARE
1. Factorii care condiţionează îngrăşarea
Pentru obţinerea unei rentabilităţi ridicate, porcinele puse la îngrăşat trebuie să
dea sporuri mari de creştere în greutate, cu un consum mic de hrană la 1 kg spor, să
aibă un randament ridicat la tăiere şi carcase de calitate superioare. Acestea depind de
o serie de factori:
Rasa. Factor de bază care condiţionează îngrăşarea. Cele perfecţionate se îngraşă mult
decât cele neameliorate şi consumă o cantitate mai mică de hrană pentru 1 kg spor.
Vârsta. Animalele cresc în greutate pe seama formării scheletului şi musculaturii, şi
depun puţină grăsime. În viaţa porcinelor se disting trei perioade:
- Perioada I: de la naştere la 6 luni, care este caracterizată printr-o dezvoltare intensă a ţesutului
muscular şi a celui osos;
- Perioada II, de la 6 la 12-14 luni, caracterizată printr-un ritm de creştere mai puţin intens;
animalul câştigă în greutate în mod egal, prin creşterea musclaturii şi depunerii de grăsime;
- Perioada III, oeste 14 luni, care se caracterizează prin faptul că procesele de creştere şi
dezvoltare sunt aproape încheiate, porcii crescând în greutate mai ales prin depuneri de grăsime.
Stare de sănătate. Animalele parazitate, rahitice, care au suferit de boli
pulmonare şi au rămas în creştere, consumă o cantitate mai mare de hrană pentru unitatea de spor
în greutate.
Sexul. Masculii reformaţi nu se îngraşă decât castraţi; scroafele se îngraşă şi necastrate.
Castrarea are un efect economic pozitiv: datorită absenţei căldurilor în perioada de îngrăşare,
scroafele castrate dau sporuri cu 10-15% mai mari decât cele necastrate. Castrarea vierilor
trebuie să se facă cu cel puţin 3 luni înainte de sacrificare, pentru eliminarea mirosului specific
neplăcut al cărnii de vier.
Cantitatea şi calitatea hranei. Furajele administrate trebuie să aibă un grad înalt
de digestibilitate, să conţină cel mult 6-7% celuloză brută, necesar de energie şi proteină brută şi
aminoacizi esenţiali. Pe lângă amestecurile de cereale, furajele trebuie să conţină suplimente
bogate în proteină; proteina de origine animală se utilizează numai pentru animalele până la 50
kg greutate vie şi se va administra 100 g proteină/cap/zi.
Condiţii de îngrijire şi întreţinere. În perioada de îngrăşare trebuie să se asigure
menţinerea sănătăţii şi desfăşurarea normală a proceselor fiziologice. Temperatura şi umiditatea
din adăpost influenţează sporul mediu zilnic realizat şi factorul economic de la nivelul procesului
de îngrăşare. Grăsunii puşi la îngrăşat, cu greutate vie de 45 kg, la temperaturi de 21°C
(temperatură confort), realizează un spor mediu de 907 g cu un consum specific de 2,56 kg de
furaje, iar grăsuni cu aceeaşi greutate, hrăniţi cu aceleaşi furaje dar în adăposturi cu o
temperatură de 5°C, realizează un spor mediu zilnic de 420 g, cu un consum specific de 5,2 kg
furaje.
2. Sisteme de îngrăşare
După scopul urmărit şi după vârsta animalelor supuse îngrăşării, în practică se
deosebesc următoarele sisteme de îngrăşare:
a) Îngrăşarea pentru carne
Cel mai eficient sistem din punct de vedere economic – urmăreşte valorificarea
potenţialului de creştere al animalelor tinere care consumă cantitatea cea mai mică de hrană
pentru 1 kg spor. Începe când tineretul are greutatea de 25-30 kg şi durează până ajunge la 105-
110 kg.
Îngrăşarea are drept scop obţinerea unei cărni proaspete pentru consum, cu o proporţie redusă de
grăsime (25-30% grăsime din greutatea carcasei).
Carnea obţinută în abator foloseşte animale de rasă curată ca Marele alb, Landrace, Duroc,
Hampshire, etc., fie metiş F1 între două rase materne sau una maternă şi una paternă, fie metiş
trirasial rezultaţi din femele F1 şi vieri dintr-o rasă paternă.
Conform programului de ameliorare, în abatoare ar trebui să ajungă porci
rezultaţi din încrucişarea a trei rase: produşi din încrucişarea scroafelor metise MA x L
cu vieri din rasa Duroc sau Hampshire.
Hrănirea porcilor destinaţi îngrăşării pentru carne se face în funcţie de sistemul
de exploatare practicat în complexele industriale, cu nutreţ combinat cu 15,7% P.B.,
până la atingerea greutăţii de 60 kg şi cu 13,7% P.B. până când ajunge la greutatea de
105 kg.
În fermele de tip gospodăresc se folosesc furae locale – făinuri de porumb, orz,
ovăz. Amestecul potrivit pentru îngrăşarea pentru carne conţine 50% orz uruit, 25%
porumb uruit şi 25% ovăz uruit, apoi se adaugă uruieli de leguminoase. Acest furaj este
deficitar în lizină şi triptofan – se completează cu furaj bogat în proteină, de regulă de
origine animală (lapte smântânit, făină de carne); este indicată folosirea porumbului
simplu fără orz.
Dacă ferma dispune de lapte smântânit şi de concentrate, îngrăşarea se face în
condiţii optime. La amestecul de uruieli sunt suficienţi 3 litri de lapte smântânit/cap/zi
până la greutatea de 50 kg, 2 litri până la 80 kg şi 1 litru la o greutate de peste 80 kg.
Laptele smântânit poate fi înlocuit cu zer la porcii de peste 4 luni – pentru 1 litru lapte
smântânit se folosesc 4 litri de zer.
b) Îngrăşarea pentru bacon
Baconul este o specialitate a ţărilor nordice, mai ales Marea Britanie. Pentru
realizarea acestuia sunt utilizaţi porci tineri din rase cu strat subţire de slănină, crescuţi
până la 80-90 kg. Îngrăşarea pentru bacon necesită sporuri medii zilnice mari realizate
prin creşterea ţesutului muscular, cu un consum mic de furaje.
Pentru un bacon de calitate superioară, animalele îngrăşate trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- Să aibă un schelet fin;
- Cap mic, cu guşă puţin dezvoltată;
- Corp lung, în special trenul mijlociu şi posterior;
- Şuncile foarte bine dezvoltate, alungite până lajaret;
- Spata musculoasă;
- Pielea fără pliuri, depigmentatăm, fără cicatrici.
Calitatea baconului depinde de calitatea materialului biologic: de rasa folosită, de
calitatea nutreţurilor şi tehnica hrănirii, de îngrijirea porcilor în timpul îngrăşării. În România,
pentru producţia de bacon, corespund rasele Landrace, Marele alb şi metişii între aceste două
rase.
Numai purceii care nu au suferit nicio boală în perioada de alăptare şi care au
realizat la vârsta de 2 luni 18-20 kg pot realiza, în perioada de îngrăşare, indicia prevăzuţi în
vederea obţinerii baconului.
Alimentaţia are un rol hotărâtor în obţinerea unui bacon de calitate: pentru obţinerea unui
spor mediu zilnic ridicat, hrana trebuie să conţină cu 2% mai multă proteină decât la îngrăşarea
porcilor pentru carne, să aibă valoare biologică ridicată, să conţină toţi aminoacizii esenţiali
(obligatoriu proteine animale – lapte smântânit şi făinuri animale). Dintre furajele vegetale sunt
indicate uruielile de orz, grâu, secară, mazăre şi cantităţi reduse de suculente (morcovi, masă
verde de lucernă). Nu este recomandat la îngrăşarea pentru bacon, porumbul, tărâţele, ovăzul,
turtele de floareasoarelui, borhoturile, ghinda, jirul.
Este foarte importantă dinamica sporului în greutate pe parcursul îngrăşării: de la
greutatea de 20-25 kg când sporul realizat trebuie să fie de 340-350 g/zi, până la ultima lună când
sporul realizat ajunge la 720 g, creşterea este progresivă, fără variaţii brusce.
Alimentaţia procinelor destinate pentru bacon trebuie să fie dirijată corect:
- Se urmăreşte cu atenţie consumul raţiei;
- Evoluţia apetitului şi starea de sănătate;
- Hrănirea se va face pe grupe de câte 4-5 capete, cu greutate asemănătoare;
- Hrana se administrează de 3 ori pe zi sub formă uscată sau pastă, care se face de obicei cu lapte
smântânit; nu se recomandă administrarea sub formă de terci subţire.
Adăparea se va face la discreţie din adăpători automate.
Rezultatele îngrăşării pentru bacon sunt influenţate şi de condiţiile de întreţinere
şi îngrijire: adăposturile trebuie să fie călduroase, bine ventilate (frigul favorizează depunerile de
grăsime şi influenţează negativ calitatea baconului). Pereţii boxelor trebuie să fie netezi pentru a
nu produce leziuni ale pielii – este importantă integritatea pielii pentru calitatea produsului.
Este important să se realizeze cântăriri prin sondaj pentru urmărirea sporului planificat.
Când porcii ajung la greutatea de 80-85 kg, sunt predaţi pentru sacrificare.
După înjunghiere, porcii sunt opăriţi cu apă la temperatura de 70°C timp de 5 minute, se
depilează mecanic, se pârlesc 15 secunde la temperatura de 1400°C, se spală, se eviscerează şi se
face controlul sanitar-veterinar. După eviscerare se despică pe mijlocul spinării de la occipital, la
baza cozii. Apoi baconul este pregătit după o tehnică specială.
c) Îngrăşarea mixtă, pentru carne şi grăsime
Se mai numeşte „îngrăşarea pentru salamuri uscate” şi carnea obţinută conţine o
cantitate mai mică de apă şi este apreciată pentru prepararea salamului de iarnă (tip Sibiu).
Calitatea acestuia este influenţată de gradul de marmotare şi perselare al cărnii şi de conţinutul ei
de apă.
Pe măsură ce cresc greutatea vie şi depunerile de grăsime, scade şi conţinutul
cărnii în apă.
Prin îngrăşarea mixtă se obţine şi slănina cu o grosime de 8-9 cm, potrivită pentru
prepararea prin sărare şi afumare. La îngrăşarea mixtă se pretează tineretul porcin din toate rasele
precoce şi semiprecoce. Dau rezultate bune şi metişii rezultaţi din încrucişarea raselor pentru
carne şi mixte: Marele alb, Bazna, Alb de Banat, Cornwall cu Mangaliţa.
În România, îngrăşarea mixtă este practicată numai în gospodăriile populaţiei unde sunt
valorificate şi furajele ieftine şi se minimizează costul îngrăşării. Acest tip de îngrăşare decurge
normal atunci când grăsunii ajung la greutatea de 70-80 kg la vârsta de 7-8 luni, iar la vârsta de
10-12 luni la greutatea de 130-140 kg.
Îngrăşarea mixtă prezintă două perioade:
- Prima, de la 4-5 luni, şi durează până la 6-7 luni;
- A doua durează până la 10-12 luni, când porcii sunt sacrificaţi.
 În prima perioadă, vara, grăsunii sunt scoşi la păşune care asigură 25-30% din
necesarul de principii nutritivi, săruri minerale şi vitamine, dacă păşunea este de leguminoase; în
adăpost, este indicată masa verde de lucernă. Raţia se completează cu concentrate formate din
uruieli de orz, porumb, tărâţe, şroturi, borhot uscat; amestecul trebuie să conţină 100-110 g
proteină la o unitate nutritivă. Iarna, în loc de masa verde, se dă sfeclă furajeră, bostănoase
(tocate. Proaspete) şi cartofi (fierţi).
După perioada de pregătire care durează 50-60 zile şi când grăsunii ajung la 70-
80 kg, începe perioada de îngrăşare propriu-zisă ce durează 3-4 luni, funcţie de greutatea medie
de la care se proneşte şi de sporurile medii zilnice realizate.
În prima fază a îngrăşării nu se urmăreşte calitatea cărnii şi grăsimii, astfel se pot
folosi furajele ieftine în cantităţi mari. În faza a doua a îngrăşării, trebuie să se realizeze
un spor mai mare de greutate şi să se asigure îmbunătăţirea calităţii cărnii şi grăsimii – se reduc
furajele ieftine: se administrează cartofi 25-30% din raţie, iar restul este completat cu furaje care
contribuie la îmbunătăţirea calităţii cărnii (orz, secară, mazăre).
d) Îngrăşarea (recondiţionarea) porcinelor adulte reformate
Scroafele şi vierii reformaţi, cu starea de întreţinere necorespunzătoare pentru a
produce carne de calitate, trebuie să fie supuşi unui regim de „recondiţionare”. Vierii înainte de a
fi puşi la îngrăşat, e castrează în mod obligatoriu.
Animalele adulte puse la îngrăşat dau sporuri mari (800-1000 g/zi) care se realizează prin
depuneri de grăsime; raţiile trebuie să prevadă şi cantităţi minime de proteine, necesare refacerii
musculaturii la animalele slabe. Proteina este asigurată prin administrarea a 0,5-1,0 kg şroturi de
floarea-soarelui sau de soia. Îngrăşarea acestor animale durează 3-4 luni şi cuprinde două
perioade:
- Prima perioadă, are o durată de 2 luni: se dau furaje ieftine, consumul pentru
1 kg spor fiind destul de ridicat; cartofii pot constitui 50-60% din valoarea nutritivă a raţiei,
sfecla şi alte suculente 30-40%, grosierele 10%, iar concentratele se dau numai pentru acoperirea
necesarului în principii nutritivi.
În acest caz, porcii pot fi hrăniţi şi cu borhot de porumb sau de secară (10-16 litri/zi) şi nutreţ
însilozat (5-6 kg/cap/zi);
- A doua perioadă a îngrăşării: suculentele şi celelalte nutreţuri voluminoase sunt reduse la 25-
30% din totalul raţiei şi sunt introduse furaje concentrate.
Îngrăşarea se poate face şi într-un timp scurt de 2-3 luni, cu prumb uruit 85-95% din raţie şi se
completează obligatoriu cu şroturi de floarea-soarelui, soia sau cu mazăre.
Scroafele are au fost folosite pentru o singură fătare trec la îngrăşat imediat după
înţărcarea purceilor. Pentru evitarea tulburărilor provocate de manifestarea intensă a căldurilor,
acestea se castrează. Scroafele castrate dau un spor zilnic mai mare decât cele necastrate,
respectiv o carne de calitate superioară.
27. SISTEME DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A PORCINELOR
Sistemul de creştere şi exploatare a procinelor este definit, în primul rând, de gradul de
tehnicitate folosit, de gradul de concentrare a efectivului şi producţiei, de gradul de dotare
tehnico-materială.
La specia porcină, gradul de tehnicitate este dat de nivelul ştiinţific al hrănirii,
îngrijirii şi întreţinerii, reflectat în realizarea greutăţii (masei corporale), la sacrificarea la
o anumită vârstă; de randamentul la sacrificare, de calitatea carcasei, de mărimea şi gradul de
specializare a fermelor, de măsura în care fluxul tehnologic asigură ritmicitatea producţiei.
Există trei sisteme de creştere şi exploatare a porcinelor:
Sistemul de exploatare extensiv
La practicarea acestui sistem de creştere, investiţiile producătorului sunt minime– cazare, dar şi
alimentaţia animalelor.
Particularităţile principale ale sistemului:
- Există rase locale neameliorate, tardive, puţin pretenţioase, rezistente la condiţii
necorespunzătoare de cazare şi hrănire. Se pot creşte şi unele rase ameliorate sau metişi ale
acestora. La nivel local, în gospodăriile populaţiei din zone mai izolate, scroafele de prăsilă din
rasa Bazna şi porcul de Strei se ţin în tot cursul verii la păşune;
- Folosirea pentru cazare de adăposturi imporvizate, fără amenajare interioară, fără atenuare a
rigorilor climatice, folosit numai pentru apărarea de ploaie şi zăpadă;
- Pentru hrănirea animalelor se folosesc resurse furajere locale, păsunea în timpul verii, masa
verde, lucernă, trifoi, dovleci, cartofi, gulii, pepeni, ghindă,jir, resurse furajere de păduri şi bălţi,
etc.; raţia porcilor se completează cu deşeuri menajere şi cu un minim de furaje concentrate.
Datorită furajelor calitativ inferioare şi a tardivităţii animalelor, greutatea pentru sacrificare a
porcilor se realizează la vârsta de peste 14-15 luni.
Sistemul de exploatare semiintensiv
Este practicat în mod deosebit în gospodăriile ţărăneşti şi în unele asociaţii de
crescători din ţară, unde localnicii au făcut investiţii în adăposturi, şi-au însuşit tehnica de
creştere şi exploatare ca să realizeze indici satisfăcători de reproducţie şi producţie.
Sistemul se caracterizează prin renunţarea la rasele locale primitive şi utilizarea raselor
ameliorate a metişilor cu potenţial productiv ridicat care dau producţii bune de carne şi în
condiţiile în care factorii de microclimat şi furajare nu se asigură în totalitate.
Adăposturile sunt construite fără ventilaţie mecanică şi sistem de încălzire (sunt create
condiţii satisfăcătoare de microclimat pe baza căldurii biologice a animalelor),
sunt din zidărie, chirpici sau bârne, cu plafon şi pod, sunt bine izolate dar fără amenajări speciale
iar hrana şi apa sunt administrate manual.
Animalele sunt hrănite cu amestecuri de concentrate completate cu furaje suculente, masă
verde, deşeuri de la industria alimentară şi alte resurse locale. Pe lângă furajele combinate,
gospodăriile utilizează şi furaje locale ieftine, rădăcinoase, tuberculi, masă verde. Astfel, nivelul
proteic al masei administrate este inferior celui existent în creşterea intensivă: se realizează
sporuri medi zilnice de 250-300 g la tineret şi 450-500g la animalele puse la îngrăşat (spor
satisfăcător în raport cu investiţiile făcute).
Se practică fătările grupate primăvara şi vara, astfel producţia de carne nu se poate realiza
în mod uniform în tot cursul anului. Totuşi se poate asigura în sezonul rece încălzirea purceilor
cu becuri infraroşii şi se poate trece la livrarea ritmică a porcilor graşi tot timpul anului.
Spre deosebire de sistemul extensiv, prin condiţiile de cazare mai bune, prin
folosirea unor furaje superioare calitativ şi a unui material biologic superior, în sistemul de
creştere semiintensiv se poate realiza greutatea vie de 100 kg la vârsta de 300-320 zile cu o
rentabilitate corespunzătoare.
 Sistemul de exploatare intensiv-industrial
Este cel mai modern şi rentabil sistem, în creşterea porcilor şi se bazează în special pe
concentrarea, specializarea şi intensivizarea producţiei. Producţia în astfel de unităţi este
organizată astfel încât să se utilizeze la maximum capacitatea de prodcţie construită, materialul
biologic şi baza materială. Unităţile permit obţinerea de indici economici ridicaţi în raport cu
cheltuielile minime.
Pentru unităţile de tip industrial s-au construit adăposturi moderne, automatizate şi
climatizate, unde se asigură animalelor un confort optim, este redusă forţa de muncă manuală şi
sunt organizate în mod raţional procesele de producţie.
O dată cu evoluţia tehnică a proceselor de producţie, cu creşterea investiţiilor şi reducerea
forţei de muncă se observă creşterea nivelului de calificare şi specializare a muncitorilor,
tehnicienilor şi specialiştilor în creşterea porcinelor.
Ne referim aici la o nouă tehnologie de exploatare ce se sprijină pe un ansamblu de
metode, procedee, operaţii sau faze care se desfăşoară într-o anumită succesiune şi înlănţuire
(flux tehnologic), folosinf o gamă de utilaje mecanice în procesul de exploatare a speciei porcine,
pentru obţinerea de produse specifice.
Noua tehnologie de exploatare, în complexele de tip industrial, urmăreşte valorificarea
botenţialului biologic al animalelor, o cât mai raţională utilizare a furajelor, adăposturilor,
utilajelor, forţei de muncă pentru realizarea de producţii mari, constante şi rentabile.
Principalele caracteristici ale sistemului intensiv-industrial:
I. Creşterea şi exploatarea numai a porcilor din rase perfecţionate şi din linii specializate
în fermele de selecţie. Utilizarea potenţialului genetic al scroafelor metise F1 (care manifestă
efctul matern al heterozisului) în complexele de simplă hibridare şi obţinerea de metişi trirasiali
pentru complexele industrial de producere a porcilor pentru abator.
În România se folosesc numai rasele Marele alb, Landrace şi Yorkhire – ca rase materne,
şi Duroc şi Hampshire – ca rase paterne. Marele alb şi Landrace se remarcă prin indici superiori
de prolificitate şi precocitate şi sunt folosiţi pentru formarea de hibrizi care manifestă intens
fenomenul de heterozis. Hibridul comercial „Perhib” realizează greutatea corporală de 100 kg la
200-204 zile, cu un consum de 3,1-3,2 kg nutreţ combinat pe kg spor, de la naştere la livrare.
II. Folosirea unor adăposturi prevăzute cu utilaje şi dotări interioare, cu mecanizarea şi
automatizarea principalelor procese de muncă. Dotările interioare asigură un confort biologic
optim pentru punerea în valoare a potenţialului genetic al animalelor. Adăposturile prezintă
dotări specific pentru fiecare categorie de vârstă şi stare fiziologică, prin optimizarea
microclimatului, a sistemului de furajare, adăpare şi evacuare a dejecţiilor.
III. Hrana administrată se realizează pe baza unei recepturi de fabricare a furajelor
combinate care să asigure toate elementele nutritive la nivelul cerinţelor fiecărei rase, linii
specializate şi a fiecărei categorii e porcine.
Deoarece exploatarea intensivă se realizează în spaţii închise total, reţetele de furajare trebuie să
conţină toate elementele necesare pentru întreţinerea funcţiilor vitale şi asigurarea unei producţii
maxime.
IV. Ritmicitate şi constanţă a producţiei de carne pe tot parcursul anului. Fluxul
tehnologic prevede ca toate operaţiunile de bază (montă, gestaţie, fătare, înţărcare, trecerea de la
categorie la alta, livrare), să se desfăşoare în mod ritmic o dată la 1-3-5 zile, în funcţie de
mărimea compartimentului de fătare şi de durata formării grupei de montă-fătare.
Activitatea complexelor industriale pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor se desfăşoară în
4 sectoare: montă de gestaţie (1); maternitate (2); sectorul creşă – tineret (3); sectorul
îngrăşătorie (4).
Producţia se realizează în circuit închis (toată producţia de purcei introduşi la
îngrăşătorie sunt realizaţi în cadrul complexului) şi în flux continuu (în fiecare zi sau la câteva
zile se realizează un număr stabilit de monte şi fătări, înţărcări, livrări).
Sistemul de exploatare de tip industrial se bazează pe principiul reproducţiei continue,
care porneşte de la necesitatea producerii purceilor în corelaţie cu timpul de staţionare în fiecare
fază de creştere.
28. FACTORII CARE INFLUENTIAZA PRODUCTIA DE OUA
Dintre factorii de natura ereditara(interni),care influenteaza productia de oua atat numeric
cat si calitativ, amintim:specia, rasa, individualitatea, varsta, precocitatea, conditiile de
adapostire, starea de sanatate, densitatea, comportamentul, microclimatul. Productia de oua
individuala variaza intre limite foarte largi, fiind determinata partial de functionarea aparatului
reproducator de mediu, sub control neurohormonal si puternic influentata de conditiile de mediu
exterior. In afara insa de acestea, productia numerica de oua mai este influentata direct sau
indirect si de o serie de alti factori.
Specia:volumul productiei de oua este diferit la fiecare specie de pasari.Astfel, la gaini,
productia de oua este mare, ajungand la unii hibirizi industriali pana la 250-270 bucatioua, in
timp de 13-14 luni de exploatare.La curci productia de oua dintr-o perioada de ouat este in medie
de 80-90 oua.La rate, productia de oua este foarte variata, la unele rase fiind foarte mare, ceea ce
duce la o productie mare apropiata de a gainilor 180-220 oua.La gaste perioada de ouat este
scurta si productia variaza intre 20-80 oua.
Rasa:determina variatii ale productiei de oua in cadrul aceleiasi specii in limite foarte
largi.Astfel, la gaini productia de oau variaza in functie de rasa de la 120 oua la rasele grele, pana
la 225-260 oua pe an la rasele specializate pentru productia de oua.La rate, de asemenea,
productia de oua este foarte mult influentata de rasa.La curci si gaste, productia de oua este mai
putin diferentiata de rase, aceste specii fiind selectionate si crescute, mai mult in directia
productiei de carne.
Individul:din analiza individuala a productiei de oua se desprinde faptul ca, in cadrul
unui lot de pasari, se disting indivizi cu productii scazute, medii sau ridicate.In special la gaini si
rate, deseori se intalnesc indivizi care au o productie de oua cu mult peste media celorlalti.La
rasele neameliorate, variabilitatea productiei de oua de la individ este foarte mare, lucru care
influenteaza negativ productia.
Varsta:influenteaza foarte mult productia de oua.Astfel, la gaini, productia maxima de
oua se obtine de obicei in primul an de ouat.a curci, ce mai mare productie de oua se obtine in
primul an de ouat.In al doile an, productia scade treptat.a rate, productia de oua creste in al doile
an si dupa aceasta varsta scade.La gaste, productia de oua creste de obicei pana in al treilea an,
dupa care incepe sa scada.
Precocitatea ouatului:prin precocitatea ouatului sau precocitatea sexuala intelegem
periaoda de timp scursa de la scloziune pana la producerea primului ou.Cu cat puicutele de
inlocuire din rasele usoare, incep sa oua mai devreme, dar nu inainte de varsta de 12-13
saptamani, cu atat productia de oua va fi mai mare.La gaste, ouatul incepe dua varsta de 8-10
luni, iar la curci dupa varsta de 7-10 luni, in functie de rasa.
Instinctul de clocit:la pasarile cu instinct de clocit dezvoltat, productia de oua inceteaza
in perioada clocitului, iar dupa desclocire, ouatul incepe cu o intarziere care variaza intre 1-20
zile.La rasele de gaini usoare, specializate pe productia de oua, instinctul de clocit este foarte
redus sau chiar a disparut, pe cand la rasele de haini mixte sau grele, instinctul de clocit se
manifesta cu mai mare intensitate.La curci si la gaste, instinctul de clocit se manifesta cu mai
mare intensitate..Ratele in general nu cad closti.
Naparlirea: acest produs fiziologic este insotit de scaderea sau chiar intreruperea
productiei de oua.Gainile prezinta o mare variabilitate in ceea ce priveste timpul cand incep sa
naparleasca si cat dureaza acest proces.Astfel gainile slab ouatoare, incep naparlirea mai
devreme si dureaza 5-6 luni.Gainile bune ouatoare incep sa nasparleasca mai tarziu si procesele
dureaza 3-4 luni, iar gainile foarte bune ouatoare incep naparlirea prin noiembrie si dureaza 6-8
saptamani.Indiferent cand incep naparlirea, se termina de obicei in ianuarei- ferbuarie.
Alimentatia pasarilor este factorul de mediu principal si chiar determinant, in realizarea
unei productii de oua corespunzatoare potentialului productiv al fiecarei specii si rase.Cercetarile
efectuate au stabilit pe fiecare specie si categorie in aprte, cerintele in substane nutritive, fapt
care a dus la realizarea unor retete furajere adecvate.S-a observat ca respectarea acestor retete
furajere asigura o productie superiaoara de oua, iar nerespectarea lor duce la scaderea
substantiala a productiei.De asemenea este stabilit ca prin neasigurarea unui front de furaje
corespunzator, productia de oua scade cu 10-12%, iar lipsa de apa poate duce chiar la incetarea
ouatului.
Conditiile de adapostire:adapostul, mai ales in sistemul de crestere intensiv industrial,
trebuie sa asigure un microclimat corespunzator(temperatura, umiditate, schimb de aer, program
de lumina etc)
Starea de sanatate:de asemena influenteaza productia de oua si este bine cunoscut ca
starea maladiva duce la scaderea si chiar incepatarea ouatului.
29. SISTEME DE EXPLOATARE A PASARILOR PENTRU PRODUCTIA
DE OUA
In cresterea pasarilor pot fi practicate un numar foarte mare de tehnologii care,indiferent
daca se refera la o spesau la alta ,la o productie sau la alta,de calitate sau alta,pot fi
caracterizateprin nivelul la care satisfac cerintele pasarilor fata de conditiile de viata,prin modul
cum realizeaza optimizarea diferitelor conditii de intretinere si prin masura in care raspund
cerintelor economice.
In general,se considera ca sistemul de intretinere a pasarilor este cu atat mai intensiv cu cat
pentru 1m² de suprafata construita se realizeaza productii mai mari si la un pretde cost mai
scazut.
Din acest punct de vedere,sistemele de intretinere pot fi caracterizate mai ales prin
urmatoarele :intretinerea pasarilor se face in libertate la sistemele extensive,in semiliberate la
sistemele semiintensive si in captivitate la sistemele intensive.
Sistemul extensiv
Sistemul extensiv:de intretinere consta in punerea la dispozitia pasarilor a suprafetelor de
teren, campuri, lucerniere, pajisti sau ape, in functie de specie.Acest sistem este specific
gospodariilor individuale, cand puii obtinuti prin clocitul natural se cresc cu ajutorul clostilor in
libertate, folosindu-se drept closti gaini sau curci.Este indicat ca, in organizarea acestei munci, sa
fie asezate mai multe closti odata pe oua, care sa scoata puii in aceasi zi, dand posibilitatea
regruparii puilor la mai multe closti, pentru ca o parte din ele sa fie folosite pentru productia de
oua.
La o gaina closca se pot reaprtiza pentru crestere 15-25 pui, in finctie de marimea ei si de
sezon, mai putini iarna si mai multi vara; unei curci pot fi repartizati cate 25-40 pui, iar la o
gasca se pot repartiza pentru crestere cate 15 boboci.Aceasa repartizare se face in ziua
ecloziunii,seara,pt ca,a doua zi,closca respectiva sa aiba nr fixat de pui spre a se obisnui de la
inceput cu ei.Pentru cresterea puilor de catre closti,care nu au ajuns cu clocitul pana la
ecloziune,repartizarea se face dupa 5-15 zile de clocit.In acest scop se ridica 2/3 di oua si in
cursul noptii puii se introduc in numar 2-3 sub closca,urmarindu-se cum se comporta cu ei;in
cazul cand ii primeste restul puilor,se introduce dimineata sub aripi in timp ce closca sta pe
cuibar.
Sistemul semiintensiv
Sistemul semiintensiv:acest sistem se recomandapt crescatoriile relativ mici la care se
doreste sa se combine avantajul unui adapost bun,care sa asigure pasarilor conditi de cazare si de
productie bune pe timpul iernii,cu avantajele utilizarii,pe timpul verii,unor spatii inerbate.
Exploatare gainilor pentru productia de oua pe asternut permanent
Exploatare pe asternut peramnent este o metoda mai putin costisitoare in ceea ce priveste
amenajarile interioare ale halelor; in acelasi timp, constitutie un examen riguros pentru un bun
crescator, deoarece realizarea tuturor factorilor de microclimat, operatie destul de pretentioasa,
influenteaza intr-o masura neinsemnata desfasurarea procesului de crestere.
Asternutul este elementul de baza, calitatea lui conditionand calitatea atmosferei
interioare.Acesta trebuie pregatit cu cateva zile mai inainte, uscat, sa nu produca praf, sa nu aiba
mirosuri anormale.Formarea asternutului permanent presupune urmatoarele operatii:
-direct pe pardoseala se asterne un strat de praf de var cu grosimea de 2-3 mm;
-se aseaza materialul ales pentru asternut in strat de 5-8 cm se lasa in repaus timp de 5-7 zile;
-de la 7-10 zile se afaneaza zilnic, pana la fund si se adauga un strat nou de 2-3 cm; se lasa
nemiscat timp de 3-5 zile (daca exista tendinta formarii unei cruste, se intervine mai repede);
-se continua afanarea stratului superficial, restul lasandu-se sa fermenteze si sa degaje caldura;
-se adauga asternut proaspat in strat de 2-5 cm la anumite intervale, in functie de starea timpului
si de situatia din hala.
In principiu, asternutul din hala trebuie pastrat in permanenta uscat, fara degajari de
amoniac sau praf.
Amoniacul, chiar in limitele admise, cand este usor suportat de om, este daunator puilor,
provocand leziuni oculare si afectiuni respiratorii.De aceea, cele mai mici urme de amoniac
trebuie indepartate.
Materialul pentru asternut trebuie deci sa aiba o higraoscopicitate ridicata, o capacitate
mare de absorbtie, sa ife uscat, sa fie ieftin si usor de procurat.Deoarece asternutul permanent are
miraculoasa calitate de a se autointretine, se va insista putin asupra acestui aspect care poate
deveni periculos.Sunt doua conditii ale pastrarii asternutului permanent:un strat suficient de gros
(25-35 cm) si o umiditate corespunzatoare (20-30%). Daca stratul de asternut este prea subtire el
se deterioreaza prin faramitare, iar dejectiile produse de pasari devin treptat predominante in
asternut.in timpul verii, in conditii de uscaciune a atmosferei si de ventilatie puternica,
umiditatea din asternut scade la 18% si chiar pana la 12%, asternutul devenind prafos.Praful din
asternut reprezinta de fapt dejectii uscate, care se ridica in atmosfera, fiind inspirate de pasari; ca
urmare, ele se lipesc de caile respiratorii, pe mucoasele nazale si oculare si pe piele, fiind
infectate si iritante.Daca este iarna efecutl este si mai dezastruos.
Daca insa umiditatea relativa a aerlui din hala creste (si este normal sa creasca
concomitant cu umiditatea din asternut), atunci amoniacul nu se mai ridica, ci ramane in zona
inferioara, unde se gasesc pasarile, expunandu-le la actiunea lui nociva.
In acest stadiu, crescatorul insa poate interveni pentru corectarea asternutului, prin:
-rascolirea puternica a asternutului, pentru distrugerea crustei, care incepe sa se formeze si pentru
aerisirea lui;
-indepartarea din adapost a portiunilor de asternut foarte umed, din jurul adapatorilr sau de pe
langa pereti;
-incorporarea de praf de var si superfosfat in asternut, in cantitati de 150-200g/ m²;
-completarea strtului de asternut cu noi cantitati de asternut uscat si ametecarea acestuia cu
asternutul existent, pentru a scadea umiditatea la valori normale(25%).
Daca in stadiul in care asternutul da semne de deteriorare nu se iau masurile de mai sus,
umiditatea poate ajunge la 40% si chiar mai mult; in aceste conditii, fementarea inceteaza, crusta
rece si umeda se ingorasa si microclimatul din adapost este total compromis.Dar, chiar si un
asternut gros se poate deteriora, in special in timpul iernii, daca pierderile de apa din adaposturi
sunt mari, incarcatura de pasari pe m² este prea ridicata, iar ventilatia este insuficienta.Pentru ca
asternutul sa nu se deterioreze, este necesar ca, saptamanal, acesta sa fie intors.
Calea principala de eliminare a excedentului de umiditate din asternut ramane insa
ventilatia.daca in timpul iernii suntem nevoiti a reduce rata ventilatiei la 1 m m³ pe kilocorp, este
greu sa evacuam din adapost toata apa acumulata in asternut, ca urmare, ca o scadere excesiva a
ratei ventilatiei, asternutul se umezeste excesiv si deterioreaza conditiile de microclimat din
adapost.
Exploatarea gainilor pentru productia de oua pe pardoseli de sipci
Exploatarea pe pardoseli de sipci:este o metoda mai pretentioasa si se bazaeza pe formare
unei a doua pardoseli (la o ditanta de 30-40 cm de la pardoseala proriu-zisa a halei),
canfectionatadin sipci de dimensiuni potrivite, asezate pe un schelet de stinghii, care ii confera
rezistenta.prin acest sistem de organizare interioara a halei, se elimina complet asternutul cu
toate cheltuielile pe care le presuspune, dar mai ales ca sursa cea mai importanta de amoniac.
Dejectiile cad printre sipci, pardoseala si de acolo pot fi avacuate zilnic cu ajutorul unor
racleti.In functie de sistemul de avacuare a dejectiilor si a sistemului de ventilatie, densitatea pe
unitatea de suprafata este mult superioara celei folosite la asternutul permanent.Se considera insa
ca cel mai bun sistem este cresterea mixta:cca jumatate din suprafata adapostului se amenajeaza
cu stinghii si jumatate cu asternut.
In cresterea intensivape asternut permanent, gainile nu mai au acces afara din adapost,
intreaga viata desfasurandu-se intre-un mediu controlat.Gaina se simte la fel de bine pe asternut,
ca si pe pardoseala de sipci, cu conditia ca asternutul sa fie bine intretinut, iar patul din stinghii
corect confectionat.
De obicei, pe sipci se amplaseaza instalatia de adapare, iar pe asternutul permanent,
instalatia de hranire.In aceste conditii, apa care se pierde pe ciocul pasarilor sau din eventuale
defectiuni ale adapatorilor nu se scurge in asternut, spre a-l umezi excesiv si a-l deteriora, ci sub
patul de stinghii.
Pe de alta parte, intrucat pe pardoseala de sub pat nu se pune asternut, dejectiile care cad
acolo nu fermenteaza aproape deloc si nu degaja amoniac.
Un alt rol al pardoselii de sipci este si acela ca pasarile, dormind pe pat la o inaltime de
30-40cm deasupra pardoselii, nu inspira gazele nocive ce se gasesc deasupra asternutului.Pentru
ca patul sa fie confortabil, el trebuie sa indeplineasca unele conditii:sipcile din care este
constituit trebuie sa fie comode.sunt preferabile sipcile din material de plastic sau din lemn, cu
profil rotund, patrat sau prapezoidal, de o grosime care sa permita cuprinderea comoda a acestora
de catre pasari, cu ghearele.Ele trebuie sa fie suficient de rezistente, spre a nu se rupe atunci cnad
pe ele circula crescatorul, pentru supravegherea si ingrijirea pasarilor.Hranittoarelesunt
amplasatepe asternut, pentru ca eventualele cantitati de furaje cazute din jgheab sa poata fi
recuperate de pasari din asternut.Daca vrea sa oua si constataca in cuibarul ei se gaseste o alta
gaina, asteapta pana aceasta oua si ii ia locul.chiar daca cuibarele vezine sunt libere, ea nu oua in
alta parte.
Poate, insa “scapa” oul in asternut, daca cuibarul nu i se elibereaza la timp.Cuibarele
trebuie repartizate egal, de-a lungul peretilor, in locuri mai intunecate, dar ferite de
curenti.Cuibarele trebuie sa fie incapatoare, comode, accesibile pasarilor.daca sunt amplasate
prea sus, nu au scarite de acces, nu au asternut curat si uscat de paie, gainile nu le folosesc,
preferand sa oua pe jos, ceea ce degradeaza ouale prin murdarire.
La inceputul perioadei de ouat, din instinct puicutele oua in cuibarele in care mai sunt oua
si le evitape cele goale, astfe, unele cuibare vor fi prea aglomerate, fapt ce va atrage pierderi de
oua prin spargere.Pentru a evita acesteneajunsuri, la inceputul perioadei de ouat se vor pune oua
in fiecare cuibar, spre a determina folosirea lor in masura cat mai egala.
Exploatarea gainilor pentru productia de oua in baterii
Exploatare pasarilor in baterii:majoritatea crescatorilor au adoptat sistemul de crestere in
baterii, pe de o parte pentru un control mai riguros al bolilor.Pe langa incarcatura pe unitatea
construita, custile prezinta si alte avantaje in comparatie cu cresterea pe asternut permanent:
-eliminarea totala a asternutului si a cheltuielilor ocazionate cu transportul si manipularea atat
la introducerea, cat si la scoaterea lui din adapost.
-la un numar de 3 gaini intr-o cusca dispare dompetitia dintre colectivitatea mare, cum este cazul
la intretinerea pe asternut adanc.
-se pot indeparta usor gainile neproductive si pot fi inlocuite cu gaini prouctive, fara a deranjea
ordinea din hala.
-pasarile pot fi usor observate si contentionate; ca atare, se poate face un contro riguros, sanitar
veterinar si al productiei.
-se realizeaza o economie de combustibil, datorita caldurii biologice degajata dintr-o hala
populata cu 20000 gaini, comparativ cu o hala de 6000-7000 gaini.
-productia de oua pe unitatea de suprafata creste de 2-6 ori, datorita numarului sporit de pasari,
cat si datorita unui potential marit cu 10-15%.
-ouale produse dunt mai curate, acestea rostogolindu-se singure pe usoara inclinare a plasei-
podea,in edectorul de oua,unde nu mai pot fii mudarite,datorita contactului cu un asternut relativ
murdar sau cu murdarirea de la alte pasari,cum se intampla in cazul cresterii pe asternut
permanent;
-consumul de furaje este mai redus cu 7-10%,evitandu-se risipa de furaje;
-incindenta la boli este mult mai redusa,prin lipsa aproape completa de contaminare a furajului si
a apei de la o pasare la alta,plasa de sarma impiedicand pericolul infestarilor cu diferiti helminti;
-creste productivitatea muncii pe muncitor cu peste 20% pe an,datorita mecanizarii si
automatizarii operatiunilor pt hranirea si adaparea pasarilor,recoltarea oualor si evacuarea
dejectiilor.
Evident,cresterea in baterii prezinta si unele dejavantaje in comparatie cu cresterea pe
asternut permanent:
-este nevoie de o investitie initiala mai mare;
-bateria,oricat ar fii ea de simpla,necesita cheltuieli mai mari;
-cheltuielile cu constructia sunt mai ridicate,intrucat in acest cazeste nevoie de un sistem de
ventilatie si izolatii termice mai bune;
-investitia specifica cu echipamentul din hala este mult mai ridicata;
-procentul de oua sparte este mai ridicat la cresterea in baterii,decat pe asternut permanent,cand
ele cad pe stratul de asternut din cuibar amortizand caderea;in baterie,insa,ouale cad pe
pardoseala dura a bateriei si este inevitabil ca unele din ele sa se sparga;
-un alt dezavantaj al bateriei il reprezinta calitatea gainilor la sacrificare dupa terminarea
ciclului de productie;
-cresterea in baterii presupune o tehnicitatea mai ridicata determinata de densitatea mare pe
unitatea de suprafata.o greseala cat de mica de crestere poate determina canibalismul,accidente
de baterie “oboseala de baterie” sau aparitia sau difuzarea rapida a unor boli infecto-contagioase.
De aceea,nu este bine sa se treaca la cresterea gainilor in baterii,decat daca se stapaneste
foarte bine tehnologia respectiva,daca se poate asigura o furajare echilibrata si daca se aplica in
mod riguros profilaxia sanitara-veterinara generala si specific.
30. HRANIREA GAINILOR OUATOARE
Hranirea gainilor ouatoare:ca si in cazul tineretului de inlocuire,retetele pentru hranirea
gainilor ouatoare sunt alcatuite dupa norme precise. Cu aceasta reteta se poate obtine o productie
de oua de peste 90%,insa trebuie avute in vedere si urmatoarele aspecte:
-apa este un nutret principal si orice scadere al consumului de aap atrage dupa sine
scaderea,in acelasi procent,a consumului de furaje;
-asigurarea apei in orele de consum intens,din zilele calduroase:daca,intrun climat
temperat,gainile consuma de 1,5-2 ori apacomparativ cu cantitatea de furaje consumata,in cazul
temperaturilor ridicate ele consuma de 5 ori mai multa apa fata de cantitatea de furaje;lipsa apei
timp de 12 ore afecteaza productia de oua;
-gainile naparlite (chiar partial,consuma o mare cantitate de energie din furaj numai
pentru termoreglare; -raportul energo-proteic trebuie modificat in functie de temperatura si varsta
pasarilor.
Porumbul poate fi substituit in proportie de 20-30% cu orez decorticat sau grau
furajer.Furajele proteice se pot inlocui intre ele,in funcie de resurse,cu respectarea cantitatii
totale de proteina bruta,energie si ceilalti nutrienti necesari. Unele din caracteristicile furajelor
pentru gaini ouatoare trebuie sa fie foarte bine cunoscute,intrucatcantitatea prea mare sau prea
mica din anumite macro sau microcomponentepot da efecte negative grave in productie.Astfel,un
procent scazut de calciu poate determina,daca nu o scadere dramatica de oua,in orice caz o
inrautatire o cojiioului,care poate merge chiar pana in lipsa completa a acestuia. Acelasi lucru se
intampla si cu fosforul.Proportia normala in reteta este de 0,6%,dar daca coboara sub 0,4% sau
urca peste 0,8% determina scaderi de productie in ambele cazuri.
De o mare importanta in ratiile gainilor ouatoare este raportul energo-proteic.Atat la
gainile ouatoare,cat si la puii crescuti pentru carne,proteina este aceea care asigura productia de
oua sau de carn,pe cand energia intretine functiile vitale ale organismului si asigura prelucrarea
si transformarea proteinei din furaje in proteina din oua sdau din carnea de pasare.
Indicii importanti asupra starii de sanatate a pasarilor pot fi determinati si de consumul de
apa.De obicei,o gaina consuma in medie o cantitate de apa egala cu 1,5 ori cantitatea de
furaje.Atunci cand este foarte cald si umiditatea aerului este scazuta,comsumul de apa se poate
dubla sau chiar tripla,fata de normal.Un furaj cu prea putina sare determina o scadere
considerabila a onsumului de apa,dupa cum un furaj prea sarac sau cu un nivel energoproteic mai
ridicat determina o crestere a consumului de apa.
Umiditatea este la fel de importanta sa si ceilalti factori.Asocierea temperaturii ridicate
a mediului cu o umiditate sporita este periculoasa pentru gainile exploatate in baterii.Daca
vaporii de apa sunt eliminate pe masura ce sunt produsi se poate mentine o umiditate normala.
De regula,umiditatea relative nu trebuie sa depaseasca 75%.Viteza curentilor de aer la nivelul
pasarilor nu poate fii mai mare decat la tineretul in baterii,insa in functietot de temperature din
hala.Cand ,in conditii exceptionale,temperaturascade sub 10°C,viteza curentilor nu trebuie sa
depaseasca 0,2 m/s.La temperaturi intre 10-20°C,viteza curentilor de aer poate sa fie de
maximum 0,4m/s;la temperature de 20-25°C curentii pot fii de 0,8 m/s,iar peste 30°C sunt sunt
necesari chiar curenti cu viteza mare,de peste 1m/s,care creeaza pasarilor senzatia de confort
termic.
Programul de lumina este indicat ca aprinderea si stingerea luminii sa se faca treptat,cu
ceas programator,simuland zorile si amurgul, printr-un rheostat. Pentru o intensitate luminoasa
corespunzatoare trebuie sa se utilizeze becuri de 40W, asezate la 2,5-3 m distanta unul de
altul,asigurand un flux-luminos de 10 lucsi. Respectarea unui program riguros de lumina si
furajer asigura atingerea unui varf bun de ouat siapoi mentinerea varfului de ouat pentru cel putin
6 saptamani si intrarea in continuare intro curba descendenta lenta,care incepe,de regula dupa
varsta de 30 de saptamani, iar ritmul de scadere a productiei de oua trebuie sa fie de cca 0,5
procente pe saptamana.
Recoltarea oualor se face direct din cofraje,in lazi,deoarece fiecare manipulare
suplimentara mareste numarul oualor sparte. Daca distanta intre linii permite,se recomanda ca
ingrijitorul sa recolteze ouale in acelasi timp de pe ambele linii ale bateriei,asezand ouale in
cofraje si impingand caruciorul in fata lui.
Recoltarea mecanica se face cu ajutorul unor benzi textile sau din plastic,cu latimea de
10 cm,intinse de-a lungul bateriei,in locul sertarelor de recoltare .Suprafata benzii trebuie sa fie
sufficient de aspra ,pentru a antrena ouale.Pentru prevenirea procentului riicat de oua
sparte,planseul custii are o inclinatie care asigura rostogolirea oului in jgheabul de colectare,ce
este o continuare a pardoselii;daca planseul este orizontal la nivelul capatului de
colectare,pierderile se reduce cu 30-50%.
In concluzie,se poate spune ca planseul trebuie sa aiba urmatoarele calitati:
-sa fie confectionat din sarma de calibru redus,care sa micsoreze suprafata de contact cu
oul;
-sa aiba o inclinatie gradate,care sa asigure rostogolirea oului ,dar sa franeze viteza de
deplasare;
-jgheabul de colectare sa aiba o pozitie orizontala,care sa franeze viteza de
rostogolire,inaite ca oul sa ia contact cu bateria frontala.
Tot pentru prevenirea spargerii oualor se introduce in ratie substante care contribuie la
restabilirea echilibrului functional al organismului si intensifica metabolismul fosfo-
calcic.Aceste substante sunt:
-acidul ascorbic (vitamina C),administrat in doza de 50-100mg/kg furaj sau in apa de
baut;
-bicarbonatul de sodium,in doza de 1,5-2 g/kg furaj,restabileste echilibrul acido-bazic si
mareste rezistenta cojii;
-clorura de potasiu decongestioneaza rinichii,fiind si o adevarata provitamina D;
-acidul acetil salicilic9aspirina),in doza de 50 mg/kg furaj,actioneaza ca un factor
antistres;
-antibioticele administrate prin apa de baut(timp de 3-5 zile) modifica mediul intestinal.
In concluzie ,se poate spune ca respectarea echilibrului sanitar-alimentar-fiziologic este cheia
care conduce la imbunatatirea calitatii oualor.
31. TEHNOLOGIA DE CRESTERE A PUILOR PENTRU CARNE IN
BATERII
Cresterea puilor pentru carne in baterii este o tehnologie mai recenta, dar se aplica pe
scara din ce in ce mai larga in tara noastra.Este o tehnologie de crestere superioara, datorita
principalelor avantaje pe care le are:
-venituri suplimentare datorita cresterii numarului de capete pe unitatea de suprafata,
marirea numarului de serii pe an, lipsa asternutului;
-controlul mai efficient al unor boli (coccidioza);
-valorificarea mai buna a furajelor, ca urmare a miscarii limitate a puilor;
-productivitatea muncii mult marita.
Singurul dezavantaj este incidenta depreciarii carcaselor, respectiv bursitele sternului si
hematoamele subcutanate.
In present sunt folosite 3 tipuri de baterii:
-bateria piramidala pe 4 niveluri BP4;
-bateria pentru puii de carne pe 4 niveluri BPC-4;
-bateria universala pentru puii de carne cu 3 niveluri BU-3C.
Bateria piramidala pe 4 niveluri BP-4 este cel mai perfectionat si cel mai recent tip
introdus in exploatoare; este conceputa si fabricate sub licenta romaneasca.Furajarea se
realizeaza prin transportoare cu lant.Jgheabul de furjare este construit de asa maniera incat
permite usor accesul puilor la furaje, evita risipa si este suficient de iluminat.
 Adaparea este prevazuta cu picuratoare si vas collector, fixatepe conducta cu apa,
reglabila ca inaltime, in functie de varsta puilor.Cusca de crestere are suprefata de 4050
cm².Peretele frontal al custii este adaptat pentru furajarea faziala a pilor.Podeaua are prevazut un
covoras din material plastic, in scopul de a atenua socurile si a evita deprecierea
carcasei.Dejectiile cad intrun sant de colectare, prevazut cu raclor, asezat in fosa, sub baterie;
custile sunt protejate cu folie de polietilena.
Capacitatea bateriei, prevazuta in notita tehnica la 12 pui pe cusca, a fost calculate pentru
o greutate de 1250 g pui la varsta de 8 saptamani.evacuarea pentru sacrificare a puilor crescuti in
acest tip de baterie se face manual.
Bateria pentru puii de carne pe 4 niveluri BPC-4 este fabricate sub licenta romaneasca
dupa un model de referinta din Ungaria; a inceput sa fie folosita incepand cu anul 1977.
Furajarea se realizeaza tot prin transportoare cu lant la fiecare nivel al bateriei.jgheabul
este inalt la exteriorpentru evitatrea risipeisi in plan inclinatla interior, pentru a permite accesul
puilor la furajare.
Adaparea se face cu automate confectionate din material plastic, racordate la reteaua de
apa si amplasate in spatial existent in peretele despartitor al custii.
Cusca are o suprafata utila de 4500cm² si se populeaza cu 15 pui.Podeaua custii este, de
asemenea, prevazuta cu covoras din material plastic.Evacuarea dejectiilor se face separate la
fiecare nivel al bateriei, prin antrenarea acestora pe o banda transportoare.Evacuarea puilor
pentru sacrificare se face prin scoaterea podelei, preluarea puilor pe banda de evacuare a
dejectiilor si recoltarea lor la capatul de actionare al benzii.
Acest tip de baterie fiind deposit, s-a inceput inlocuirea sa cu tipul BP-4. Bateria
universal ape 3 niveluri pentru cresterea puilor de carne BU-3C de conceptie romaneasca, a fost
introdusa in exploatare incepand cu anul 1977.Acest tip este mai putin raspandit decat
celelalte.Furajarea se realizeaza prin jgheaburi alimentate de buncare mici.Adaparea se face prin
picuratoare cu inlatime reglabina.Custile au suprafata de 11100cm²
Podeaua custii, confectionata din plasa de sarma, este acoperita cu covoras din material
plastic.Evacuarea dejectiilor se face cu un dispozitiv de raclat actionat cu un cablu pe podeaua de
sticla.Evacuarea pasarilor din sticla se face manual.
Popularea puilor in toate tipurile de baterii se face la toate nivelutile, in cazul in care se
realizeaza temperatura tehnologica in adaposturi. In cazul in care nu poate fi realizata
temperature tehnologica, popularea pulior se face numai la nivelurile 2 si3, apoi, la varsta de 3
saptamani, si la nivelurile 1 si 4, prin rarirea efectivelor la nivelurile 2 si 3.
Programul de hranire si adapare, precum si si microclimatul din halele pentru puii de
carne crescuti in baterii, sunt identice cu cele descries la cresterea puilor pe asternut permanent.
Cresterea containerizata se refera la cresterea puilor pentru carne in baterii cu cu sti de
transport.Aceasta crestere se face, fie de la varsta de o zi, fie de la varsta cand puii au implinit 4
saptamani.In cel de-al doilea caz, puii se cresc, in prima perioada, fie pe asternut, fie in baterii,
cu sursa proprie de incalzire.
In sistemul de crestere containeizat, planseul se schimba cu unul special, iar partile
laterale se inlocuiesc cu gratare reglabile.In momentul livrarii, custile se ridica de pe suporti, se
trec pe cantar pe o cale de rulare, iar dupa descarcarea puilor in abator, custiile sunt spalate si
dezinfectate. Ciclul odata incheiat, custile sunt transportate din nou in adapost pe suporturile lor;
dupa care incepe popularea cu noua serie de pui de o zi sau cu pui in varsta de 4 saptamani.
32. HRANIREA PUILOR PENTRU CARNE
La puii pentru carne si, in general, la tineretul avicol nu se pot fixa cerinte zilnice
energetice, deoarece puii isi schimba in permanenta varsta, greutatea corporala si cerintele
zilnice.De aceea normele de consum nu sunt date pe zi, ci in corelare cu nivelul proteic al
retetelor.
Spre deosebire de alte tari, unde puii de carne primesc retete cu nivelul energetic ridicat
(3300-3400kcal/kg de furaj), in tara noastra nivelul energetic este de cca 3000kcal/kg de furaj pe
intreaga perioada de crestere.In aceasta situatie, retetele sunt mai ieftine, intrucat pretul
grasimilor este mai ridicat.In plus, un nivel energetic mare pretinde si un nivel proteic ridicat , iar
in tara noastra este tributara importul de fainuri proteice.O reteta cu nivel energetiv mare, dar
neechilibrata sub raport proteic, va antrena depunderi de grasime pe carcasa si viscere, lucru
nedorit nici de crescatori, nici de consumatori.
In ceea ce priveste proteina bruta, in tara noastra, normele prevad in perioada 0-4
saptamani 22,8%PB si 22,2% Pb in perioada 4-8 saptamani.O modalitate de utilizare eficienta a
proteinei o reprezinta granulare nutreturilor combinate, precum si cresterea separate pe sexe, a
puilor pnetru carne.
In retetele furajere trebuie asigurate, la nivel optim, vitaminele (A, D, E, K, B complex,
C, PP)si saruri minerale (Ca, P, mg, na, Cl, K, Mn, Fe, cu, I, Zn, Se, Co).
In cresterea puilor pentru carne se folosesc, de obicei, doue retete de nutret combinat:
-o retete de crestere (start)21-1;
-o reteta de continuare si finisare 21-2.
Sub raportul realizarii nivelului energetic al retetelor puilorpnetru carne, cel mai potrivit
nutret in reprezinta porumbul, in proportie de 55-65% din amestec.O parte din porumb poate fi
inlocuita cu ovaz decorticate, dar cu adaus enzematic si grasimi.
Pentru asigurarea nivelului proteic, se utilizeaza srot de soia 15-30%, srot de floarea-
soarelui cernut 10-20%, drojdii furajere 2-10%, uruieli de mazare 10-15%.
Pentru intregirea valorii biologice a retetelor de finisare se tine seama de urmatoarele:
-porumbul imprima suculenta carnii si are gust mai placut fata de celelalte cereale;
-laptele degreseat si deshidratat si drojdia furajera imprima carnii o culoare alba-sidefie;
-grasimile animalele pana la 3,5% si uleiul 1,5% din amestec, favorizeaza utilizarea
componentelor ratiei si imprima fragezime carnii;
-fainurile animale si, in special, faina de peste trebuie suprimata din ratie, cel putin cu 15 zile
inaintea sacrificarii, deoarece imprima gust si miros specific neplacut carnii.
Furajarea puilor pentru carne se face, la discretie, cu furaj granulat.Granulele au
dimensiuni de sub 2mm la start si 4-5 mm in continuare.
La cresterea pe asternut permanent, utilajele de hranire, sunt hranitorile cilindrice sau
tronconice, suspendate de tavan.Ele se aseaza la o inaltime mai mare, astfel incat puii sa circule
fara a se lovi de ele, pentru nu a-si provoca traumatisme, care, dupa taiere apar ca leziuni pe
carcasa si depreciaza carnea.
Frontal de furaje trebuie sa fie de 6-8 cm pentru fiecare pui.
 Adaparea puilor se face cu apa potabila in cantitate dubla de consumul de furaje, in
conditii de temperature normala.Temperatura apei de baut trebuie sa fie de 18-20 °C in perioada
de start si de 12-15°C in faza a doua de crestere.Frontul de adapare trebuie sa fie de 1-2 cm
pentru pui.
33. SOMATOMETRIA
Somatometria este o metodă ajutătoare în examenul de sinteză al exteriorului, care constă în
măsurarea directă pe animal a diferitelor dimensiuni corporale.
În funcţie de valorile obţinute în urma efectuării măsurătorilor corporale se poate face
aprecierea modului de derulare a procesului de creştere, proporţionalitatea diferitelor regiuni
corporale ale organismului, dezvoltarea şi favorabilitatea morfo-funcţională a acestora, în funcţie de
tipul producţiei aşteptate.
Efectuarea măsurătorilor se face prin amplasarea animalului în poziţie ortostatică (cu masa
corporală uniform repartizată pe cele patru membre, capul şi gâtul având poziţia şi direcţia lor
normală), respectiv în staţiune forţată, pe un teren orizontal.
Măsurători de masă
Măsurătorile de masă cuprind un număr relativ restrâns de determinări, care se execută în
vederea aprecierii generale şi de ansamblu privind dezvoltarea corporală a animalelor. În
continuare sunt prezentate principalele măsurători de masă.
1. Înălţimea la crupă - se măsoară cu zoometrul, de la linia imaginară care uneşte punctele
şoldurilor şi până la sol. Se utilizează în aprecierea exteriorului la rasele Bălţată românească
Bălţată cu negru românească, fiind preferată înălţimii la grebăn pentru că oferă o precizie mai mare.
2. Înălţimea la grebăn (talia) - se măsoară cu zoometrul de la sol până la punctul cel mai
înalt al grebănului. Se utilizează în aprecierea exteriorului la rasa Brună.
3. Lungimea oblică a trunchiului - se măsoară cu zoometrul, de la punctul spetei până la punctul
fesei.
4. Lungimea corpului - se măsoară cu panglica de la punctul cel mai înalt al grebănului, pe
linia superioară a trunchiului până în dreptul liniei imaginare care uneşte cele două şolduri, după care
panglica metrică coboară oblic până la punctul fesei.
5. Lărgimea pieptului - se măsoară cu compasul, la faţa externă a articulaţiilor scapulohumerale.
6. Lărgimea crupei la şolduri - se măsoară cu compasul, între punctele şoldurilor.
7. Perimetrul toracic - se măsoară cu panglica metrică, pe linia verticală ce trece tangenţial
la unghiul supero-posterior al spetei.
8. Perimetrul fluierului - se măsoară cu panglica metrică, în partea cea mai subţire a
fluierului stâng anterior (care corespunde cu treimea superioară a fluierului).
9. Masa corporală - se determină prin cântărire.
Pentru efectuarea măsurătorilor corporale se folosesc anumite instrumente, dintre care amintim:
• zoometrul (bastonul de măsurat sau bastonul Lydtin) este utilizat pentru măsurarea înălțimilor,
lărgimilor şi lungimilor;
• compasul Wilkens - folosit pentru măsurarea dimensiunilor mici ale capului, crupei şi pieptului.
• panglica este folosită pentru determinarea perimetrelor;
• rigla este folosită pentru măsurătorile ugerului;
• goniometrul este folosit pentru măsurarea unghiurilor osoase ale animalelor, cum sunt unghiurile:
scapulo-humeral, humero-radial, metacarpo-falangian, coxo-femural, femuro-tibial, tibio-tarso-
metatarsian, metatarsiano-falangian. Cu ajutorul acestuia se precizează relațiile de lungime,
elementele de direcție, de înclinație, unghiurile aparatului locomotor, care au importanţă deosebită
în realizarea vitezei şi forţei.
• cântarul este utilizat pentru măsurarea masei corporale
34. DEFINITIA RASEI
Grup de indivizi aparținând aceleiași specii de microorganisme, plante, animale, cu caractere
comune, conservate ereditar, care se deosebesc de alte varietăți din aceeași specie prin anumite
caractere specifice.
35. CARACTERE FIZIOLOGICE
Acestea constituie baza producţiilor economice şi au importanţă atât în diferenţierea
raselor cât şi în lucrările de ameliorare.
Principalele caractere fiziologice sunt:
-capacitatea productivă,
- prolificitatea,
- capacitatea de valorificare a hranei,
- temperamentul,
- rezistenţa
- pretenţiozitatea.
Capacitatea productivă este cel mai important criteriu fiziologic, ce variază atât în funcţie de
specie cât mai ales în funcţie de rasă.
Prolificitatea este însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr mai
mare de produşi. Această însuşire variază mult în cadrul raselor de ovine. Astfel, rasele
Romanov şi Friză produc 2-3 miei la o fătare. La porcine, rasa Mangaliţa produce la o fătare 4-6
purcei în timp ce rasa Marele alb produce 10-12 purcei.
Precocitatea este însuşirea pe care o au unele rase de a atinge maturitatea reproductivă,
corporală şi productivă la vârste cât mai timpurii. Rasele primitive sunt mai tardive, în timp ce
rasele ameliorate şi perfecţionate sunt mai precoce. Astfel la porcine maturitatea sexuală se
realizează la :7-8 luni la rasa Landrace, la 12 luni la Mangaliţa iar la păsări la 4-4,5 luni la
Leghorn şi la 6-7 luni la rasele mixte.
Capacitatea de valorificare a hranei examinată prin consumul specific respectiv UN/kg,
produs este urmărită la toate speciile şi rasele. La porcine aceasta este de 3-3,5 UN/kg spor la
rasa Landrace şi 7-8 UN/kg spor la rasa Stocli.
Rezistenţa şi pretenţiozitatea sunt însuşiri foarte importante ce diferă de la o rasă la alta şi care
se află în relaţie directă cu gradul de ameliorare al raselor.
36. CRITERII DE CLASIFICARE A RASELOR
1. Dupa proveniente: - rase locale
- rase de import
2. Dupa productia principala data: - de carne - de lapte
- mixte - de oua
- pentru pielicele
3. Dupa gradul de ameliorare: - rase primitive
- rase ameliorate
- rase perfectionate
37. CONSTITUTIA
Constitutia (alcatuirea) reuneste informatii de exterior (morfologie) si de interior
(fiziologice) pentru a sugera aptitudini productive si sanse de reusita a animalelor in confruntarea
lor cu mediul. Constituţia reprezinta totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ sau grupe
de indivizi, aspecte ce se traduc atât în planul general al organismului prin puterea lui de viaţă,
rezistenţa la boli şi condiţiile mediului înconjurător cât şi prin capacitatea lui de producţie şi
reproducţie.
Constitutia este determinata de factori interni, care depind de organismul animal si factori
externi sau de mediu. Printre factorii interni determinanti ai constitutiei animalelor amintim
metabolismul si complexul neurohormona.
Exista urmatoarele tipuri de constitutie:
Constitutie fina
Este caracteristica animalelor carora le corespunde tipul fiziologic respirator si tipul
morfologic dolicomorf, animale cu: musculatura putin dezvoltata in grosime, insa densa, cu
muschii prelungi, organe interne dezvoltate, tesutul conjunctiv subcutanat slab reprezentat.
Constituţia fină este caracteristică animalelor cu corpul lung, capul fin, gâtul şi membrele lungi,
cu mase musculare şi tendoane bine dezvoltate şi bine reliefate. Scheletul este fin şi compact, cu
unghiuri externe bine reliefate datorită cantităţii reduse de ţesut şi ţesut adipos subcutanat. Pielea
este subţire, fină, elastică, cu numeroase pliuri, cu vascularizaţie foarte bine evidenţiată, părul
mic şi lucios, copite mici cu coarne tari şi foarte rezistente. Sunt animale cu temperament vioi,
privire ageră, capabile de reacţii prompte şi viguroase, la care predomină latura catabolică a
metabolismului. Animalele cu constituţie fină prezintă aptitudini bune pentru lapte, viteză, lână
şi sunt slabe producătoare de carne. Acest tip constituţional este caracteristic raselor de taurine
Friză şi Jersey, de cabaline Pur sânge englez şi Arab şi de găini Leghorn.
Constitutia robusta este reprezentata prin animale cu schelet mai putin dens, cu musculatura
bine dezvoltata, mai ales la animalele din rase de carne si mixte. Tesutul conjunctiv este
abundent si bine repartizat sub piele, acesta insa nu se depune in cantitati mari la nivelul
articulatiilor.
Din punct de vedere fiziologic se inregistreaza o predominare a proceselor anabolice fata
de cele catabolice si ca urmare se inregistreaza depuneri de grasimi. Acestui tip de constitutie ii
corespunde deci tipul fiziologic digestiv si tipul morfologic brevimorf sau chiar mezomorf.
Animalele cu constituţie robustă sunt mai masive, cu trunchi scurt , larg şi adânc, cu membre
scurte şi groase, cu copite mai mari, cu musculatura dezvoltată şi puternică, cu osatura bine
dezvoltată şi rezistentă, cu pielea mai groasă, densă şi mai puţin elastică. Părul este mai gros şi
abundent, unghiurile osoase mediu reliefate şi vascularizaţia mai puţin evidentă.
Constitutia robusta întâlnită la taurinele de lapte- carne şi carne- lapte la ovinele de carne-
lapte şi lână- carne, la suinele de carne, la păsările de carne şi mixte şi la caii din rasele
intermediare.
În cadrul acestui tip constituţional se întâlneşte subtipul robust-compact şi robust - afânat.
Animalele cu constituţie robust- compactă prezintă un trunchi armonios, suficient de lung, de
larg şi adânc, cu piept larg, abdomenl bine dezvoltat, crupa lungă şi largă. Membrele sunt bine
dezvoltate, bine îmbrăcate în mase musculare, cu tendoane puternice, piele suplu, rezistentă, cu
pliuri rase, păr lucios, dens şi mai lung.Sunt animale de tip mezomorf, digestivo-respirator.
Acest subtip constituţional este caracteristic raselor intermediare care dau producţii mixte,
Brună, Ţigaie, Marele alb, Marele negru, Bazna.
 Constitutia debila reprezinta un tip de constitutie nedorit, reflectand stari organice
anormale si fiind o exagerare a constitutiei fine. Animalele cu constitutie debila au scheletul slab
dezvoltat, masa musculara redusa, pielea fina, detasabila, dar lipsita de consistenta si elasticitate.
Sunt lipsite de rezistenta, au un temperament supravioi sau lipsit de vioiciune. Asemenea
animale au vitalitate scazuta, se intretin greu si au productivitate scazuta. Constituţia debilă este
o exagerare a constituţiei fină, fiind caracteristică animalelor degenerate, uzate, subnutrite,
exploatate neraţional.
Constituţia debilă trebuie diferenţiată de cea suprafină, ea având în general un substrat patologic
pe când constituţia suprafină este consecinţa dirijării creşterii şi selecţiei intense pentru producţii
unilaterale- lapte, lână fină, ouă.
Animalele cu o constituţie debilă sunt plăpânde, cu scheletul fin şi puţin rezistent. Masele
musculare slab dezvoltate încât unghiurile osoase şi contururile articulare sunt foarte evidente,
pielea este exagerat de fină.
Animalele au o respiraţie scurtă şi accelerată, rumegare lentă, sunt predispuse la oboseală, se
hrănesc şi se deplasează cu greutate.
Au o producţie foarte mică, prolificitatea, precocitatea şi vitalitatea scăzute.
Produşii rezultaţi de la mame debile să fie înlăturate din crescătorii şi în mod special din loturile
de reproducţie, fiind neeconomice .
Constitutia grosolana este o exagerare a constitutiei robuste si cuprinde animale cu capul mare,
grosolan, cu mult tesut conjuctiv la articulatii, oasele groase, masa musculara lipsita de
tonicitate, parul aspru si lipsit de luciu. Caracterele sexuale secundare sunt slab dezvoltate,
indeosebi la femele, care pot prezenta expresie masculina. Temperamentul este limfatic, fiind
animale putin rezistente si cu productie scazuta. Constituţia grosolană constituie o exagerare a
constituţiei robuste.
Animalele cu o constituţie grosolană au o conformaţie nearmonioasă, segmentele corporale fiind
disproporţionate. Au capul şi urechile mari cu păr abundent în conchia auriculară. Ochii sunt
acoperiţi de pleoape groase, infiltrate, buzele sunt groase şi cărnoase.
Pielea este groasă, afânată, lipsită de elasticitate, părul abundent foarte gros, stufos.
Osatura este grosolană, şi musculatura lipsită de tonicitate.
Animalele cu constituţie grosolană au o reactivitate scăzută, se deplasează greu şi obosesc uşor,
au prolificitate şi precocitate scăzute, dimorfism sexual slab exteriorizat, maturitate sexuală
întârziată.
Acest tip de constituţie se întâlneşte mai frecvent la rasele primitive, tardive. Animalele cu
constituţia grosolană se exclud de la reproducţie.
In practica se intalnesc frecvent situatii intermediare, adica animale care se incadreaza in
constitutia finarobusta ori robustafina etc.
Constituţia robust- afânată este specifică animalelor pentru producţia de carne la taurine şi
ovine, de carne- grăsime la porcine şi de tracţiune grea la cabaline, care au o mare capacitate de
conversie a hranei, sunt precoce, dar cu arderi lente, şi au tendinţa de îngrăşare rapidă.
Se caracterizează printr-un format longiliniu la taurine şi ovine şi brevimorf la porcine şi
cabaline, având la acestea lungimea oblică mai mică decât talia, toracele larg, adânc, rotund pe
secţiune, scheletul fin dar rezistent, mase musculare foarte bine dezvoltate cu o capacitate mare
de grăsime interfibrilară.
Au spinarea, şalele şi crupa largi, membre puternice, cu articulaţii largi şi bine reliefate,
tendoane groase şi puternice, părul lung şi des.
Această constituţie este caracteristică taurinelor de carne: Aberdeen, Angus, Santa Gertruda,
Hereford; de ovine: Leicester, Romney –Marsh, Suffolk, de porcine: Mangaliţa, Lincoln şi de
cabaline: Ardenez şi Brabonson.
38. CONDITIA
Conditia descrie starea de intretinere a animalului in raport cu scopul exploatarii sale.
Pentru aprecierea corectă a unui animal se impune să se ia în considerare şi condiţia în care
acesta se găseşte. Condiţia animalului este exprimată de starea de întreţinere şi fiziologică a
animalului ce se reflectă în aspectul lui general, însuşirile lui generale şi particulare care-i
definesc capacitatea productivă. Animalele pot fi: în condiţie de reproducţie, de producţie
(muncă sau antrenament), de îngrijire, de extenuare şi de expoziţie.
Conditia de reproductie este starea morfofiziologica normala a unui animal
reproducator, la un moment dat. Animalele in aceasta conditie au un temperament vioi, sunt
sanatoase, au vigoare sexuala, corpul este bine imbracat in muschi. Aceasta stare se obtine printr-
o hranire si ingrijire atenta si printr-o exploatare corespunzatoare a reproducatorilor. Condiţia de
reproducţie defineşte o anumită structură şi stare funcţională a organismului mascul sau femel
care a ajuns la maturitate sexuală şi este capabil să se reproducă şi să dea produşi viabili, bine
dezvoltaţi şi sănătoşi.
Conditia de antrenament se obtine prin supunerea animalului la eforturi sistematice
timp indelungat. Antrenamentul metodic contribuie si la eliminarea unei anumite cantitati de apa
din muschi, astfel ca animalul are un tonus muscular ridicat. Aceasta stare o au cabalinele de pe
hipodrom, la animalele in antrenamente.
Condiţia de producţie (de muncă sau antrenament) se caracterizează printr-o dezvoltare
armonioasă a organismului animal şi a marilor funcţii. Animalele au scheletul bine dezvoltat,
articulaţiile şi tendoanele consolidate, fortificate, musculatura dezvoltată şi bine reliefată, ţesutul
adipos slab reprezentat. Animalele în condiţie de muncă trebuie să fie bine dezvoltate şi
proporţionate, cu scheletul membrelor rezistent, cu articulaţii libere şi mobile, iar masele
musculare cu rol în locomoţie, să fie bine dezvoltate şi cu tonus ridicat, capabile să asigure o
mare capacitate de tracţiune. Această condiţie trebuie să caracterizeze caii de curse şi animalele
de muncă.
Conditia de ingrasare. Aceasta conditie nu este favorabila aprecierii corecte a
exteriorului, intrucat o serie de defecte de conformatie pot fi ascunse sub stratul de grasime.
Animalele din aceasta conditie fac miscari limitate, iar alimentatia lor se face cu alimente bogate
in amidon. In felul acesta vor predomina procesele de asimilatie si in consecinta animalele se vor
ingrasa. Condiţia de îngrăşare defineşte o anumită stare a organismului animal specifică raselor
de carne, care dispun de o mare capacitate de conversie a hranei şi de însuşirea de a depune
grăsime în anumite condiţii de îngrijite şi întreţinere. Condiţia de îngrăşare este improprie
aprecierii exteriorului şi efectuării de măsurători deoarece depunerea stratului subcutan de
grăsime poate masca, prin nivelare, unele defecte de conformaţie.
Conditia de extenuare. Este opusa conditiei de ingrasare, aceasta stare nu se realizeaza
prin vointa crescatorului, ci este cauzata de subalimentatie, astfel ca, masa musculara este foarte
redusa, unghiurile osoase si apofizele coloanei vertebrale devin evidente. In consecinta,
animalele au un aspect morfologic putin agreabil, starea de vioiciune este mult diminuata,
animalul manifestand semne de oboseala, extenuare. Condiţia de extenuare este o stare nedorită,
ce poate fi întâlnită la animale atât în perioada de creştere cât şi în perioada maturităţii. Poate fi
determinată fie de stări patologice cronice, organismul fiind incapabil de a folosi hrana, fie de
epuizarea acestuia, ca urmare a stării de oboseală, surmenaj şi uzură datorate exploatării
iraţionale a animalelor. Ea apare la animalele tinere supuse la eforturi mari de tracţiune sau
neantrenate corespunzător în prealabil. Animalele în condiţie de extenuare sunt slabe, unghiurile
osoase, coastele şi apofizele spinale evidente, masele musculare au tendinţa de emaciere,
animalul se deplasează greu, este incapabil de efort, iar atunci când este obligat să-l facă,
oboseşte foarte repede.
Condiţia de expoziţie este expresia unei stări corecte, corespunzătoare din toate punctele
de vedere a standardului rasei. Animalul în această condiţie trebuie să întrunească sumumul
însuşirilor rasei, liniei, sexului şi vârstei, însuşiri care corespund unei anumite direcţii de
exploatare: carne, lapte, muncă, mixte. Animalele în această condiţie trebuie să se încadreze prin
însuşirile lor morfologice în categoriile elită şi record, a cerinţelor standardelor de rasă.
39. TEMPERAMENTUL
Ca noţiune temperamentul a fost definit de G.K. Constantinescu încă din 1930 fiind
considerat „expresia calităţii sistemului nervos, respectiv iuţeala cu care individul reacţionează la
factorii excitanţi”. Temperamentul animalelor este: vioi si limfatic Reacţiile de răspuns, la
excitanţi şi stimuli, egali ca intensitate şi durată de acţiune, diferă de la individ la individ, în
funcţie de particularităţile constituţionale, de sistemul nervos, de mediul extern şi de starea de
sănătate a organismului.
Temperamentul vioi este caracteristic animalelor din rasele de lapte şi cailor de viteză
Friză, Jersey, Pur sânge englez, Arab. Acesta se caracterizează prin energie, vigoare şi mobilitate
mare în mers. Animalele cu temperament vioi au ochi limpezi, expresivi, urechile mobile, corpul
zvelt, reflexele prompte.
Temperamentul limfatic este specific animalelor din rasele grele, de povară, normal
animalelor de carne, tipului constituţional digestiv, care prezintă reflexe încete şi reacţii şterse
faţă de excitanţi. Organismul lor exprimă forţa de capacitate de efort mare şi prelungit.
Animalele sunt limfatice, încete si lente.
Există şi tipuri intermediare, specifice ca temperament raselor cu producţii mixte,
corespunzătoare tipului constituţional respiratoro- digestiv şi digestivo- respirator.
Dupa DUERST Y.U. (1927) clasifică tipul animalelor în :
• tipul hipersensibil (foarte vioi şi sensibil la acţiunea stimulilor externi);
• tipul sensibil (cu o vioiciune evidentă şi sensibilitate mare la excitanţi);
• tipul mezosensibil (cu reacţii de răspuns moderate la factorii interni şi externi);
• tipul hiposensibil, cu sensibilitate şi vioiciune reduse, cu reacţii greoaie la excitanţi şi cu
mişcări foarte lente.
În aprecierea temperamentului unui animal, a intensităţii şi a calităţii reflexelor şi a
răspunsului la acţiunea excitanţilor, trebuie avută în vedere starea lui de sănătate. Un organism
bolnav, febril, epuizat, obosit, surmenat, sau cu grad avansat de uzură fiziologică va da
răspunsuri slabe la excitanţi, chiar de intensitate ridicată. Temperamentul exprimat şi apreciat
prin gradul de reactivitate se apreciază numai la animalele sănătoase care au crescut şi s-au
dezvoltat în condiţii normale, care sunt exploatate raţional şi se află în stare de sănătate.
40. DEZVOLTAREA CORPORALA
Dezvoltarea corporală sau mărimea este reprezentată de dimensiunile absolute (kg, cm)
ale regiunilor corporale şi a greutăţii vii a animalelor la o anumită vârstă.
Dezvoltarea corporala imparte animalele in hipermetrice (mari), eumetrice (mijlocii) si
hipometrice (mici). Criteriul de categorisire este reprezentat de greutatea corporala sau de talie.
Dezvoltarea corporala este un indicator al capacitatii productive; exista o corelatie intre
capacitatea productiva si dezvoltarea corporala in cazul majoritatii productiilor.
41. TIPUL MORFOPRODUCTIV
TAURINE:
-tipul de lapte
-tipul de carne
-tipul mixt
CABALINE:
-tipul de calorie
-tipul de tractiune
OVINE:
-tipul de lana
-tipul de lapte
-tipul de carne
-tipul de pielicele
PASARI:
-tipul de oua
-tipul de carne
-tipul mixt.
42. INFLUENTA FACTORILOR NATURALI ASUPRA DEZVOLTARII
ANIMALELOR
Procesul de crestere este influentat de o serie de factori, care actioneaza atat in privinta
cantitatii de crestere, cat si in privinta intensitatii cu care se desfasoara acest proces in diferite
perioade de viata. De exemplu, conditiile nefavorabile de intretinere determina o incetinire sau
chiar o stagnare a procesului de crestere. Este deosebit de important sa se cunoasca factorii care
influenteaza procesul de crestere pentru ca numai cunoscand modul cum acestia actioneaza, se
pot asigura cele mai bune conditii pentru realizarea unui proces corespunzator si se pot inlatura
conditiile nefavorabile. In al doilea rand, cunoscand factorii care influenteaza procesele de
crestere si asigurandu-i in mod diferentiat, se poate realiza cresterea dirijata a organismelor.
Factorii care influenteaza procesul de crestere pot fi grupati in doua categorii: interni
(care tin de individ) si externi.
Factorii interni se refera in special la complexul neurohormonal care are in aceasta
directie un rol hotarator.
Sistemul nervos actioneaza in doua moduri: direct (local sau general) si indirect,
determinand activitatea glandelor endocrine.
 In ceea ce priveste actiunea directa, diferitele experimente au aratat ca sectionarea unor
nervi determina modificari fundamentale in procesul de crestere al regiunii inervate de acestia, in
sensul stagnarii procesului de crestere, insotita chiar si de o degenerare a tesuturilor din zona
inervata.
In ceea ce priveste actiunea indirecta, aceasta se realizeaza prin coordonarea sistemului
endocrin, sistemul nervos influentand functionarea glandelor cu secretie interna.
Hipofiza este principala glanda cu secretie interna care actioneaza in procesul de
crestere. Ca si sistemul nervos si hipofiza are o dubla actiune asupra acestui proces: directa si
indirecta. Actiunea directa este legata de activitatea lobului anterior care secreta hormonul
somatotrop, care actioneaza asupra metabolismului proteinelor. Experimental s-a constatat ca
hipofizectomia determina o stagnare a procesului de crestere, animalele respective
nemaiajungand la pubertate. Din contra, animalele supuse unui tratament cu extrase de
anterohipofiza prezinta o intensificare a cresterii si chiar o depasire a limitelor normale
determina o stagnare a procesului de crestere, animalele respective nemaiajungand la pubertate.
Din contra, animalele supuse unui tratament cu extrase de anterohipofiza prezinta o intensificare
a cresterii si chiar o depasire a limitelor normale.
In ceea ce priveste actiunea indirecta a hipofizei, aceasta se manifesta prin coordonarea
activitatii tuturor celorlalte glande cu secretie interna.
Tiroida are o deosebita importanta in procesul de crestere. Tiroidectomia experimentala
a dovedit oprirea cresterii, intarzierea activitatii sexuale, intarzierea osificarii cartilagiilor.
Tratamentul cu hormoni tiroidieni produc o crestere in greutate bazata pe depunerile de
grasime. Folosirea hormonilor tiroidieni in cantitate mare, duce insa la o pierdere in greutate
printr-un catabolism marit, tiroida fiind prin excelenta o glanda a catabolismului.
Glandele sexuale prin hormonii estrogeni secretati joaca un rol deosebit in desfasurarea
procesului de crestere si dezvoltare. Hormonii estrogeni, in general, sunt inhibitori ai cresterii
oaselor lungi, grabind osificarea cartilagiilor epifizare.
Experimentele au aratat ca actiunea estrogenilor este in general indirecta, acestia inhiband
formarea hormonului somatotrop hipofizar. Unele cercetari au aratat ca folosirea hormonilor
sexuali (foliculina, stilbestrolul) la tineretul de rumegatoare determina o marire a sporului zilnic
in greutate si de asemenea o marire a eficientei folosirii hranei.
Paratiroidele influenteaza procesul de crestere prin reglarea metabolismului sarurilor
minerale si in special al echilibrului fosfocalcic.
Timusul are de asemenea influenta asupra procesului de crestere. Extirparea timusului
determina o oprire a cresterii si o incetinire a dezvoltarii glandelor sexuale.
Factorii externi prezinta cea mai mare importanta, datorita faptului ca se poate actiona
mai usor asupra lor.
Temperatura joaca un rol important in procesul de crestere. In general organismele
crescute la temperaturi scazute manifesta o incetinire a acestui proces datorita faptului ca o parte
din substantele nutritive din hrana sunt folosite pentru satisfacerea metabolismului general al
organismului, care in aceste conditii este destul de ridicat. Daca hranirea este necorespunzatoare
in conditii de temperatura scazuta, procesul de crestere poate fi chiar oprit.
Lumina si in special lumina solara constituie un alt factor de mediu natural care
influenteaza procesul de crestere. Aceasta actiune favorabila se manifesta printr-o intensificare a
circulatiei periferice si mai ales prin actiunea de transformare a ergosterolului care se gaseste in
tesuturile subcutanate, in vitamina D, care joaca un rol deosebit in procesul de crestere, prin
reglarea metabolismului calciului si fosforului.
 Hranirea este cel mai important factor care influenteaza crestera atat in stadiul uterin, cat
si postuterin. Influenta hranei este mult mai mare in perioada postuterina.
Conditiile de hranire influenteaza procesul de crestere atat prin cantitatea nutreturilor
administrate, cat si prin calitatea acestora.
Cantitatile reduse de nutreturi, precum si lipsa unor substante nutritive din ratie, provoaca
tulburari in dezvoltarea organismului, scazand vitalitatea si rezistenta fata de boli, fapt care duce
la cresterea procentului de mortalitate.
In ceea ce priveste calitatea hranei, este necesar ca din ratie sa nu lipseasca substantele
proteice, sarurile minerale si vitaminele. Din intregul complex vitaminic, o importanta deosebita
pentru buna desfasurare a procesului de crestere o au vitaminele A, C, D, E si complexul B.
Igiena adaposturilor - influenteaza procesul de crestere in sensul ca neasigurarea unor
conditii de intretinere igienica in adaposturi franeaza in buna masura procesul de crestere.
Astfel, aglomerarea prea mare de indivizi, umiditatea din adaposturi prea ridicata sau
prea scazuta, ventilatia necorespunzatoare etc, produc modificari in buna functionare a
proceselor vitale.
Igiena corporala favorizeaza procesul de crestere, in sensul ca mentinerea curateniei
corporale a animalelor favorizeaza schimburile la nivelul pielii, intensifica circulatia periferica
etc.
Miscarea animalelor, fara a fi exagerata, influenteaza favorabil procesul de crestere prin
faptul ca o serie de aparate si sisteme functionale sunt stimulate in activitatea lor, constatandu-se
o buna desfasurare a tuturor proceselor vitale.
Starea fiziologica a reproducatorilor in momentul montei. Cercetarile lui M.M. Aslanian
(citat de St. PopescuVifor, 1976) arata ca regimul de hranire al reproducatorilor influenteaza nu
numai numarul si calitatea produsilor, ci si intensitatea cresterii lor atat in perioada uterina, cat si
in cea postuterina.
43. EXAMENUL ANALITIC AL EXTERIORULUI
Prima etapa in examinarea exteriorului unui animal consta in aprecierea somatoscopica a
fiecarei regiuni corporale. Prin examenul analitic facem o apreciere a fiecărei regiuni corporale
ȋn parte, folosind următoarele elemente:
a. Regiunea corporală este o porţiune determinată a corpului animal, separată de alte asemenea
porţiuni prin linii de delimitare, trasate ȋntre anumite puncte de pe corp, numite puncte de reper.
b. Baza anatomică a unei regiuni este constituită din scheletul, muşchii, tendoanele, articulaţiile,
ţesutul conjunctiv şi toate celelalte elemente care fac parte din regiunea delimitată.
c. Delimitarea regiunilor corporale este operaţia de ȋmpărţire a corpului animal ȋn regiuni cu
scopul de a le putea aprecia din punct de vedere al formei, direcţiei şi dimensiunii lor.
d. Dimensiunea regiunii se determină prin măsurători corporale
e. Forma regiunii se apreciază ȋn funcţie de aspectul ei normal la diferite rase.
f. Direcţia regiunii. Regiunile corporale au o anumită direcţie normală, ȋn funcţie de care
se face aprecierea ei.
g. Ataşarea este ȋmbinarea regiunilor corporale, la locul de delimitare al lor.
Cu acest prilej se fac precizari cu privire la: baza anatomica, delimitare, mod de atasare,
forma, profil, directie, marime, frumusete, defecte, tare, boli si vicii.
Frumusetea sau defectul unei regiuni se bucura de relativitate, adica se judeca in functie
de rasa si specializarea ei: ceea ce la o rasa este frumusete, la alta ar putea fi defect. Tarele, bolile
si viciile sunt insa defecte absolute.
 Pentru examinarea regiunilor corporale, corpul animal se ȋmparte ȋn patru părţi: cap, gât,
trunchi şi membre. Fiecare dintre aceste regiuni cuprinde mai multe regiuni, la rândul lor.
La examenul analitic trebuie sa avem in vedere faptul ca nici un organ, sau aparat nu
lucreaza independent, ca toate partile constitutive ale corpului se gasesc intr-o stransa legatura,
ca dezvoltarii unui organ sau regiuni trebuie sa-i corespunda o dezvoltare proportionala a tuturor
partilor cu care ea se gaseste in legatura morfologica si fiziologica.
44. EXAMENUL SINTETIC AL EXTERIORULUI
METODE PENTRU EXAMINAREA SINTETICA A EXTERIORULUI
Examinarea sintetica a exteriorului se face prin somatoscopie si somatometrie.
Examenul somatoscopic este mai degraba individual si se poate face prin metoda libera,
metoda punctelor si metoda grafica.
Metoda libera rezuma examinarea analitica si examinarea sintetica intr-un singur
calificativ sau printr-o singura nota. Pe langa faptul ca este foarte subiectiva are si dezavantajul
ca nu se stie ulterior motivul penalizarii. Metoda libera sau somatoscopica de examinare a
exteriorului consta asa cum s-a vazut in aprecierea acestuia prin inspectie, (uneori si palpatie)
analitica si de ansamblu operativa ce permite sesizarea unor particularitati de conformatie care
reflecta aptitudinile productive ale animalului.
Aceasta metoda este uneori influentata de un anumit subiectivism in modul de apreciere
si de aceea personalul implicat in aceasta operatiune trebuie sa dea dovada de un grad ridicat de
profesionalism, iar rezultatul final sa fie exprimat in note (puncte), dupa cum urmeaza: foarte
bun = 5; bun = 4; mediocru = 3; submediocru=2; rau = 1
La reproductie se admit numai animalele cu note de la 3 la 5. In practica, aceasta notare,
printr-un calificativ general, se utilizeaza rar, la efective mari.
O apreciere sistematica si stiintifica, se face examinand amanuntit si acordand puncte
fiecarei regiuni corporale sau unui grup de regiuni. In acest scop sunt alcatuite tabele de punctare
care sunt diferentiate pe specii, rase, varsta sau tip morfoproductiv.
Pe baza notelor acordate fiecarui caracter sau grup de regiuni se stabilesc clasele partiale,
iar pe baza acestora clasa generala care poate sa fie R, E, I si II in functie de destinatie si sex.
Pentru usurarea muncii de apreciere se folosesc tabele de punctare in care nota maxima
utilizata este 5. Diferentierea dupa valoarea care o au regiunile corporale se face prin folosirea
unor coeficienti.
Pentru a evita subiectivismul si unele greseli in aprecierea exteriorului animalelor, se
utilizeaza si metode ajutatoare de exprimare a rezultatelor, ca de exemplu cea grafica si
fotografierea.
Metoda grafica permite exprimarea rezultatelor aprecierii prin semne ce arata forma si
defectele regiunilor corporale. Metoda punctelor este insotita de metoda grafica. Pentru aceasta
pe un dreptunghi care sugereaza formatul lateral al animalului sunt adaugate conform unui cod,
semne care precizeaza motivele depunctarii sau calitatile deosebite.
In cadrul metodei sunt doua variante: metoda conturului si metoda dreptunghiulara.
Fotografierea are valoare stiintifica si documentara mare.
O fotografiere este completa cand se face din fata, din profil, din sus sau lateral,
inscriindu-se si numarul matricol al animalului si datele de origine.
 Metoda punctelor reprezinta un examen mai amanuntit al exteriorului animalului si
elimina subiectivismul aprecierii prin faptul ca se acorda fiecarei regiuni o nota in scara 1 - 5,
dupa care notele sunt multiplicate prin coeficienti in scara 1 - 4, diferentiati de la o regiune la alta
in functie de importanta regiunii in contextul specializarii rasei respective. Suma tuturor notelor
multiplicate prin coeficientii specifici este 100, in cazul exemplarelor cu un exterior perfect
pentru rasa si specializarea respectiva. Motivul penalizarii ramane insa necunoscut mai tarziu.
Examenul somatometric
Aprecierea formei si dimensiunilor corporale ale animalelor domestice se face si prin
masurare directa, folosind metode metrice si gravimetrice, operatiune denumita somatometrie
(metron=masura).
Cu ajutorul acestor metode se poate urmari: modul in care se dezvolta animalul de la
fatare pana la maturitate, se pot face comparatii cu caracteristicile rasei la animalele in curs de
aclimatizare, la metisi fata de rasele genitoare etc.
Dimensiunile corporale se masoara cu diverse instrumente, datele sunt inregistrate, apoi
prelucrate si interpretate.
Examenul somatometric este util mai ales in studiul populatiei, intrucat rezultatele
masuratorilor pot face obiectul unor prelucrari statistice.
Efectuarea masuratorilor necesita un instrumentar adecvat: zoometru (pentru lungimi,
largimi si adancimi mari), compas (pentru lungimi, largimi si adancimi mici), panglica (pentru
perimetre) si cantar.
La examenul de sinteză al exteriorului folosim datele obţinute prin examenul analitic şi
prin măsurători corporale.
In a doua etapa a examinarii exteriorului se apreciaza: dezvoltarea corporala,
conformatia, constitutia, conditia, aplomburile si roba.
Dezvoltarea corporală sau mărimea este reprezentată de dimensiunile absolute ( kg, cm)
ale regiunilor corporale şi a greutăţii vii a animalelor la o anumită vârstă. Dezvoltarea corporala
imparte animalele in hipermetrice (mari), eumetrice (mijlocii) si hipometrice (mici). Criteriul de
categorisire este reprezentat de greutatea corporala sau de talie. Dezvoltarea corporala este un
indicator al capacitatii productive; exista o corelatie intre capacitatea productiva si dezvoltarea
corporala in cazul majoritatii productiilor.
Conformatia se refera la armonia de ansamblu a exteriorului animalului, reiesita din
proportionalitatea regiunilor corporale. Este aspectul unui animal sau al unei regiuni corporale,
rezultat din raportul dimensiunilor sale de lungime, lărgime, grosime.Conformatia poate fi
apreciata pentru intregul corp al animalului sau cu referire la torace, cap, crupa.
Conformatia generala cunoaste urmatoarele tipuri: dolicomorf (forme alungite, regiuni cu
dimensiuni de lungime mai dezvoltate decat largimile) ex. cai de viteză, taurine de lapte,,
mezomorf (forme intermediare)ex. rase mixte la taurine si brevimorf (largimi mai dezvoltate
decat lungimile)ex. cai de povară, vaci de carne.
Conformatia toracelui se afla in stransa legatura cu tipul metabolic. Exista doua tipuri
de conformatie a toracelui:
Tipul respirator, cu torace lung si turtit, stern drept, osatura fina, piele subtire,
metabolism orientat spre catabolism, dolicomorfism, format corporal lateral trepezoidal sau chiar
triunghiular. Tipul respirator încadrează animalele cu cavitatea toracică bine dezvoltată în
lungime, adâncă şi comprimată lateral, cu coaste mai subţiri şi spaţii intercostale largi. Coastele
sunt mai puţin curbate şi dispuse oblic pe coloana vertebrală determinând o cutie toracică
profundă cu o capacitate respiratorie mare. Animalele din acest tip fiziologic au format corporal
trapezoidal cu baza mare la nivelul trenului posterior, propriu animalelor de viteza si cu mari
productii de lapte ,au gâtul lung şi subţire, membre lungi subţiri şi musculatura fermă, piele fină,
elastică cu peri fini scurţi şi mai rari. Contururile corporale sunt mai unghiuloase, cu
proeminentele osoase şi vascularizaţia mai evidente. Acest tip funcţional este caracteristic
animalelor de viteză la cabaline, raselor de lapte la bovine şi ovine şi raselor pentru producţia de
ouă la păsări.
Tipul digestiv, osatura puternica, piele groasa, metabolism cu inclintie spre anabolism,
brevimorfe sau cel mult mezomorfe, format corporal paralelipipedic, propriu animalelor de
carne. Tipul digestiv se caracterizează prin capacitate respiratorie mai redusă, animalele având
toracele mai scurt, adânc, larg, cu coaste mai late şi spaţii intercostale mai mici. Coastele sunt
arcuite şi aproape perpendiculare pe coloana vertebrală determinând un torace aproape rotund pe
secţiune. Animalele au trunchiul, toracele, şalele şi crupa mai lungi, largi şi bine îmbrăcate în
musculatură determinând un format corporal dreptunghiular. Membrele sunt mai scurte şi groase,
pielea mai groasă şi fanerele mai abundente. Contururile corporale mai rotunjite şi vascularizaţia
mai puţin evidenţiată. Acest tip constituţional – funcţional este caracteristic raselor de taurine şi
ovine de carne, cailor de tracţiune grea, raselor de suine de carne. La acest tip constituţional-
funcţional predomină procesele anabolice animalele caracterizându-se printr-o bună capacitate
de îngrăşare. Exista si tipuri constitutionale mixte.
Conformatia corpului imparte animalele in dolicocefale, mezocefale si brevicefale.
45. EXEMPLE DE RASE LA BOVINE
Rase pentru lapte – Jersey, Angler
Rase pentru carne – Charolaise, Hereford.
Rase mixte – Simmental, Baltata romaneasca, Bruna.
Rase de tractiune – Sura de stepa.
Rase primitive (neameliorate, in evolutia carora omul a intervenit mai putin si care, de obicei, au
o productie scazuta);
Rase ameliorate, imbunatatite de om (in curs de perfectionare);
Rase perfectionate, care se caracterizeaza printr-un nivel productiv foarte ridicat, in directia
respectiva de exploatare.
Rase locale (autohtone); Rase de import;
Rase autohtone a) Primitive – Sura de stepa si rasa de munte (Mocanita);
b) Ameliorate mixte – Baltata romaneasca, Bruna, Pnzgau de Transilvania, Baltata cu negru
romaneasca;de lapte – Rosia dobrogena.
Rase importate: De lapte – Friza, Rosia daneza, Jersey, Rosie bruna letona, Rosie de stepa.
Mixte – Simmental, Schwyzz;
De carne – Hereford, Aberdeen – Angus, Charolaise, Santa-Gertruda.
46. EXEMPLE DE RASE LA PORCINE
Rase de porci:
- de carne: Marele alb, Landrace, Duroc, Hampshire
- pt bacon: Landrace, Marele alb şi metişii între aceste două rase.
- mixte: metişii rezultaţi in încrucişarea raselor pentru carne şi mixte: Marele alb, Bazna, Alb de
Banat, Cornwall cu Mangaliţa.
47. EXEMPLE DE RASE LA OVINE
Rasele de oi se clasifica in: 
-rase de oi de lana: peste jumatate dintre oile din intrega lume sunt crescute pentru lana. Cele
mai raspandite oi de lana sunt cele din rasa Merinos, Carabasa de Teleorman(Tigaie=mixta),
Spanca, turcana,Debouillet,Leicester,Romney,Montadale,Tunis,
-rase de oi de carne: aproximativ 15% dintre oile din intreaga lume sunt crescute pentru carne=
Spanca,turcana,Texel,Dorper,Romney,Tigaia sarbeasca,Montadale,Suffolk,Tunis
-rase de oi de lapte: ca si cele de lana, rasele de oi de lapte sunt foarte raspandite in intreaga
lume. Sunt apreciate pentru laptele de o calitate foarte ridicata, ideal pentru productia de branza
si alte produse lactate. = turcana,tigaia sarbeasca,Suffolk
48. EXEMPLE DE RASE LA PASARI
Rase de pasari:
-de oua:Australorp, Brahma, Leghorn,
-de carne:Jersey Giant,Motata olandeza(Polish),Brahma,Cornish
-mixte:Orphinton, Sussex,Langshan, Gat goals de Transilvania
49. CONVEIERUL VERDE
Conveierul verde furajer este sistemul de realizare optimizată a necesarului de furaje
verzi pe toată durata perioadei de vegetaţie sau de păşunat, din primăvara devreme şi până la
sfârşitul toamnei. După structura culturilor furajere ce intră în alcătuirea conveierului verde,
acesta este de trei tipuri: natural, cultivat, mixt.
Conveierul verde natural este specific zonelor montane şi include numai producţia de
furaj verde ce se obţine pe pajiştile permanente.
Conveierul verde cultivat cuprinde o structura diversificată de culturi furajere anuale şi
perene, de pajişti temporare (semănate), în zonele de câmpie şi colinare.
Conveierul verde mixt este un sistem combinat de producere a furajelor verzi, obţinut
atât din pajiştile permanente cât şi din plantele cultivate.
Sistemele de conveiere verzi se realizează în funcţie de caracteristicile pedoclimatice ale
zonelor agricole, de categoriile de animale şi structura acestora.
50. DEFINITIE RATIE, TAIN, UNITATE NUTRITIVA, UNITATE VITA
MARE
Ratia reprezinta cantitatea de nutrient care trebuie ingerata de un animal in 24h pentru a-
si asigura energia si substantele nutritive stabilite prin norma.
Tainul reprezinta portia de nutreți care se dă animalelor într-o anumită perioadă de timp.
Unităţile nutritive sau necesarul energetic al unei vaci de lapte-reprezinta cantitatea de
nutrienti de care are nevoie un animal pt a produce 1L de lapte.
Unitatea Vita Mare este unitatea de măsură pentru încărcătura de animale la un hectar
de pasune.