TEORII PSIHOLOGICE ASUPRA AGRESIVITATII

Ariel Chakirou

1. Conceptul de agresivitate si agresiune

Desi comportamentul agresiv este de nedorit din punct de vedere social, acesta este
predominant atat in istoria umana, cat si in societatea contemporana si in reprezentarile media
ale interactiunii umane. Agresivitatea reprezinta o problemă socială majoră în interacțiunile
dintre indivizi și grupuri.

In sens general, agresivitatea poate fi vazuta drept o caracteristica a acelor forme de

comportament efectuate cu intentia de a face rau, de a cauza prejudiciu unei alte persoane. (J.
Ph. Leyens, 1992).

Psihologii sociali definesc agresiunea ca fiind un comportament menit să dăuneze

unei alte persoane care nu dorește să fie vătămată (Baron și Richardson, 1994). Deoarece
implică percepția intenției, ceea ce pare a fi agresivitate dintr-un punct de vedere poate sa
indice altceva din alt punct de vedere, iar acelasi comportament daunător poate sau nu poate
fi considerat agresiv in functie de intentia din spatele actiunii.

Cu toate acestea, vatamarea intentionata este perceputa ca fiind mai grava decat
vatamarea neintenționată, chiar si atunci cand rezultatele sunt identice (Ames & Fiske, 2013).

Acestea fiind spuse, nu există agresiune „pozitiva”. Agresivitatea poate lua diferite
forme, cum ar fi provocarea intenționata a vatamarii fizice, agresiunea verbala si agresiunea
relațională sau indirectă, care implică vatamarea relatiilor sociale ale altei persoane.

Daca luam in considerare in cate moduri o fiinta umana poate face rau alteia, este
necesar sa facem distinctia dintre tipurile de agresiune si diferintele functii pe care le poate
avea. Diferite forme de agresiune includ vatamarea fizică a altei persoane (adică agresiunea
fizică, cum ar fi lovirea, muscarea, injunghierea, impuscare), ranirea altuia in mod verbal (de
exemplu, agresivitate verbala cum ar fi tipatul, injuratul) sau atingerea reputatiei sau
prejudicarea unor prietenii prin diverse afirmatii verbale sau pe cale digitala (adică agresiune
relațională).

Agresiunea poate să fie, de asemenea, directa (victima fiind prezentă fizic) sau
indirecta (comportament adoptat in absența victimei; de exemplu, spargerea proprietatii cuiva
sau raspandirea de zvonuri rau-voitoare despre cineva).

Fiind o subcategorie a agresiunii, violența denotă un comportament menit sa provoace

vatamari fizice grave. Toate actele violente sunt agresive, dar sunt violente doar acțiunile care
sunt destinate sa provoace daune fizice severe, cum ar fi crima, agresiunea, violul și jaful.

Agresiunea difera si daca ne raportam la functia pe care o are. Actul poate implica o
intentie relativ pura de a pedepsi / rani persoana tinta, care presupune a reactiona agresiv la
provocare (adică agresiune reactiva, afectiva, ostila sau din răzbunare), sau poate implica un
plan deliberat de a face rau altora cu scopul de a obtine un anumit rezultat (instrumentala,
proactiva, planificata).

Comportamentul agresiv poate fi privit si ca un raspuns automat determinat de

mecanisme de auto-aparare (lupta versus fuga) sau de un tipar pentru un comportament
agresiv care este atat de frecvent adoptat, incat se declanseaza in starea de pilot automat.

Este de inteles ca poate fi dificil sa se faca distinctia de la un caz la altul in ceea ce

priveste clasificarea, intentia si functia comportamentului agresiv.

O abordare viabila pentru intelegerea cauzelor din spatele comportamentului agresiv

ar fi analiza actului pe trei dimensiuni: in ce masura are agresorul intentia de a face rau
victimei versus intentia de a se pune intr-o pozitie de putere/a se avantaja; nivelul de emotie
negativa si de agitatie la momentul agresiunii si gradul in care actul a fost planificat si
analizat (Anderson și Huesmann, 2003).

2. Modele explicative ale agresivitatii

Desi nu putem spune ca s-a ajung la un consens cu privirea la definirea agresivitatii in

psihologia sociala, numarul de modele explicative cu privirea la etiologia agresivitatii si a
factorilor responsabili este in continua crestere.

Conform lui G. Moser, exista patru concepții majore ale comportamentului agresiv:
teoriile instinctuale care considera ca agresivitatea este o manifestare a unui impuls sau
instinct innascut; teoriile reactive, care motiveaza comportamentul agresiv ca raspuns la o
situatie frustranta, neplacuta. Urmeaza teoriile de invatare sociala conform carora
comportamentul agresiv este dobandit prin mecanisme precum invatarea prin imitatie sau
observare si, nu in cele din urma, teoria bazata pe abordarea cognitiva, care presupune ca
agresivitatea este rezultatul unui proces decizional in functie de raportul costuri-beneficii.

2.1. Teoriile instinctuale ale agresivitatii

In cadrul teoriilor instinctuale putem incadra abordarea psihanalitica si teoria

etologica. In timp ce psihanaliza reduce agresivitatea la o reglare interna a individului, in
perspectiva etologica aceasta are functia de a asigura evolutia speciei si viata sociala.

2.1.1 Abordarea psihanalitica

Initial, dupa Freud, toate manifestarile comportamentului uman proveneau dintr-un

instinct de viata de baza numit Eros. Aceasta forta si dorinta de viata avea rolul de a
amplifica, prelungi si reproduce viata. Agresivitatea era vazuta ca o reactia la frustrarile care
impiedicau satisfacerea dorintei libidinale, energia Erosului.

In 1920, Freud propune o teorie care introducea un instinct al mortii complementar lui
Eros, Thanatos.

Acest instinct a fost conceput ca o forță care îndeamnă la dezintegrarea vieții în

general, la autodistrugere. Relația dintre instinctul de viață și moarte este polarizată și orice
activitate distructivă sau nedistructivă poate fi interpretată ca o interacțiune specifică a
acestor doua forțe.

În viziunea lui Freud, Thanatos îl obligă pe individ să direcționeze acte agresive

împotriva mediului social și fizic pentru a se salva de autodistrugere.

Conform acestei teorii duale, dacă impulsurile agresive nu sunt combinate sau
fuzionate cu dragoste, comportamentul agresiv si distructiv sporit poate fi de asteptat.

Diferite tipuri de privare, pierderi sau abuz asupra copiilor sunt toate traume care pot
interfera cu atașamentul și fuziunea iubirii cu agresivitatea. În cazul unor astfel de eșecuri,
energia distructivă se va acumula și, în forma sa primitivă, va rezulta într-un comportament
distructiv.
 Freud readuce in discutie si noțiunea de catharsis sau de reducere a tensiunii în
legătură cu energia distructivă. Catharsis se referă la un proces în care afișajul efectiv,
nedistructiv sau înclinațiile ostile și agresive pot descărca energia distructivă și, prin urmare,
reduc puterea acestor înclinații.

Poate ca Thanatos- instinctul mortii este cel mai controversat element al teoriei lui
Freud. Aceasta teorie a fost contestata atat de catre anumiti autori cat si de catre cativa
discipoli.

Tedeschi si Felson afirma ca aceste concepte de baza a lui Freud sunt metaforice si nu
prezinta ipoteze cu adevarat testabile (Tedeschi & Felson, 1994)

2.1.2. Teoria etologica

In timp ce Freud s-a concentrat asupra lui Thanatos, instinctul mortii ca fiind punctul
de pornire al agresivitatii, Konrad Lorenz privea agresivitatea ca pe un rezultat al evolutiei.

In lucrarea sa On Aggression (1966), agresivitatea este descrisa ca fiind o manifestare

a instinctului de lupta pe care fiinta umana il are in comun cu alte fiinte vii.

In multe privinte, Lorenz a combinat teoria agresiunii lui Freud cu teoria selecției
naturale a lui Charles Darwin. Agresivitatea este benefica si are multiple functii adaptative,
contribuind decisiv la supravietuirea si selectia naturala a speciei (supravietuirea celui mai
puternic).

Aceasta teorie avansata de Lorenz mai are in comun cu cea a lui Freud si faptul ca
energia negativa este acumulata in mod regulat, dar declansata de stimuli externi. In functie
de cantitatea de energie acumulata si importanta stimulilor externi declansatori pentru
individ, intensitatea comportamentului agresiv difera. Cu cat cantitatea de energie acumulata
este mai mare, cu atat mai mult este nevoie de un stimul de intensitate mica ca sa declanseze
comportamentul agresiv.

2.2. Teoria frustrare-agresiune

Ipoteza legaturii dintre frustrare si agresivitate nu este noua, porneste de la abordarea

psihanalitica a lui Freud, abordare care i-a motivat pe cei 5 cercetatori de la Yale, Dollard,
Doob, Miller, Mowrer si Sears sa transpuna conceptia acestuia in termeni mai obiectivi care
ar putea fi supusi cercetarilor empirice.

Această teorie se bazează pe teoria psihodinamică a catharsisului (procesul de

eliberare si ameliorare a emoțiilor puternice sau reprimate). Urmatoarele etape sunt avute in
vedere:

a) O încercare de a atinge un obiectiv este blocata

b) Apare frustrarea
c) Apare dispozitia spre agresivitate
d) Comportamentul agresiv este afisat (izbucnire verbală / fizica).

Conform teoriei, orice piedica asupra unei activitati ce are un obiectiv duce la
frustrare. Conform celor 5 cercetatori, atunci cand oamenii devin frustrati, raspund agresiv.
Agresivitatea este inteleasa drept un fenomen sau comportament reactiv, dependent de stimuli
care il declanseaza. Desi provine dintr-un impuls agresiv, acesta nu are natura instinctiva.

Comportamentul agresiv este declansat datorita perceptiei unor stimuli externi care
provoaca frustrare. Daca obiectivul unui individ nu se realizeaza sau este blocat, energia
negativa se acumuleaza in organism urmand sa fie eliberata sub forma comportamentului
agresiv.

Teoria sustine faptul ca orice agresiune este o consecinta a frustrarii dar si ca orice
frustrare genereaza o forma de agresiune. Intensitatea comportamentului agresiv depinde de
cantitatea de frustrare acumulata, in ce masura o anumita situatie reprezinta un obstacol
pentru individ si numarul de situatii generatoare de frustrare traite de catre persoana anterior.

Prin urmare, cu cat persoana care urmărește un obiectiv pe termen lung suferă mai
multe frustrari, cu atat gradul comportamentului agresiv este mai mare. Efectele frustrarilor
succesive pot fi cumulate ducand la reactii agresive mult mai intense.

2.3. Teoria asociativă a comportamentului agresiv

Teoria asociativă a fost dezvoltată de Berkowitz, care a dus mai departe cercetarile
din 1939 adaugand o conditie suplimentara: comportamentul agresiv nu poate fi declansat
decat daca stimuli externi pentru provocarea unei reactii exista.
 Potrivit autorului, prezența acestor stimuli provoaca o persoana sa manifeste
comportamente agresive, descalificand instigarea la agresiune doar datorita frustrarii.

Berkowitz considera ca un stimul se transforma intr-un semnal agresiv si dobandeste

semnificatii negative sau agresive doar daca este asociat cu suferinta, sau evenimente
neplacute pe care individual le-a trait anterior.

Stimulii asociati in mod regulat cu factorii instigatori ai agresivitatii pot dobandi

treptat capacitatea de a declansa alte comportamente agresive, in special la indivizi deja
provocati si frustrate anterior.

Asadar, conform acestei teorii, frustrarea nici nu este o conditie necesara care sa duca
la agresiune, si nici nu este suficienta pentru a provoca asta. Chiar daca o persoana furioasa si
frustrate anterior va fi intr-o stare de pregatire pentru agresiune, in lipsa stimulilor contextuali
asociati cu violenta comportamentul agresiv nu se va concretiza.

2.4. Teoria invatarii sociale

Teoria invatarii sociale este una dintre cele mai importante contributii in studiul
agresivitatii si abordarea dominanta in domeniul psihologiei in prima jumatate a secolului
XX.

Contrar modelului de frustrare-agresiune sau stimul-raspuns, aceasta teorie considera

ca un comportament agresiv poate fi dobandit prin invatare sociala. Arnold Buss pune
accentual pe personalitatea individului si pe factorii sociali ca principalele variabile care
afecteaza comportamentul agresiv.

Albert Bandura duce mai departe ideea ca achizitia de comportamente agresive este
realizata direct prin procesul de socializare prin invatare directa, instrumental, dar mai ales
prin observarea atitudinii si comportamentelor persoanelor din jur (invatarea prin observatie).

Teoria învățării sociale se bazează pe rolul modelării, identificării și interacțiunilor

umane. Potrivit lui Bandura, o persoană poate invăta imitând și observând comportamentul
altei persoane. Dar, în același timp, factorii personali joacă, de asemenea, un rol în
determinarea identificării si imitării cu alte persoane.
 Bandura considera ca in analiza comportamentului agresiv trebuie sa se acorde atentie
sporita asupra a trei aspecte: modalitatea in care este dobandita astfel de actiune (agresiva),
factorii care instiga la aparitia ei si conditiile care o mentin.

Un copil isi imita părinții pentru că îi place și îi respectă pe măsură ce aceștia au grijă
de el, îi oferă siguranță, încredere, dragoste și afecțiune. Desigur, este valabil si reversul
medaliei unde, in cazul familiilor abuzive, copilul va prelua tipare si comportamente
indiferent daca sunt positive sau nu.

De-a lungul timpului, mai ales pana la varsta de 7 ani, el le observă comportamentul
și le imită. Învățarea socială prin observație este numită și învățarea prin imitație.
Teoreticienii învățării sociale combină teorii de condiționare operante și clasice.

Asadar, printre mecanismele de invatare in general se afla conditionarea clasica (I. P.

Pavlov), invatarea instrumentala regasita in scrierile lui B. F. Skinner si invatarea prin
observatie sau imitatie prezentata de Albert Bandura.
Bibliografie:

Rusu, D. (2021). Psihologie sociala. Anul II. Centrul de formare continua, invatamant la
distanta si cu frecventa redusa, Cluj-Napoca.

Warburton, W., & Anderson, C.A. (2015). Social psychology of Agression,

https://www.researchgate.net/publication/304183682_Aggression_Social_Psychology_of,
accesat la 21.06.2021.

J.-Ph. Leyens. (1992). Psychologie sociale, Bruxelles, Edit. Pierre Mardaga.

Popa, E., Munteanu (M.), B., V. (2020). Comparative Study on Aggression among Persons
Deprived of their Liberty. New Trends in Psychology, https://dj.univ-
danubius.ro/index.php/NTP/article/download/684/1158/ accesat la 21.06.2021.

Samaiya, A. (2020). Aggression: determents, prevention and control of aggression: an

analytic perspective. The International Journal of Indian Psychology, Volume 8, Issue 3,

July- Sep, 2020, https://ijip.in/wp-content/uploads/2020/10/18.01.200.2020080.pdf, accesat la
21.06.2021.

Van Hasselt, V. B., & Hersen, M. (Eds.). (2000). Aggression and Violence: An Introductory
Text. Needham Heights, MA: Allyn & Bacon.

Florea, M. Tipuri de Agresivitate si Cauzalitate multipla. Institutul de Istorie „George Bariţ”

din Cluj-Napoca, http://www.humanistica.ro/anuare/2006/ANUAR_2006_humanistica/
art05Florea.pdf, accesat la 22.06.2021.

Bjørkly, Stål. (2006). Psychological theories of aggression: Principles and application to

practice. Violence in Mental Health Settings: Causes, Consequences, Management. 27-46.,
https://www.researchgate.net/publication/286971644_Psychological_theories_of_aggression_
Principles_and_application_to_practice, accesat la 23.06.2021.