Trifu Dragoș

Facultatea de Educație fizică și sport, Universitatea Ovidius

EFS. AnI, Gr.1.4

Articulaţiile membrului inferior

La membrul inferior distingem următoarele articulaţii: a centurii pelviene, a şoldului, a

genunchiului, a gambei şi a piciorului. Oase- le centurii pelviene (a bazinului) se unesc în
partea anterioară prin simfiza pubiană, iar în partea posterioară – prin articulaţia sacro- iliacă.
Articulaţiile bazinului se deosebesc printr-o mobilitate ex- trem de redusă.

Articulaţia sacro-iliacă este formată de feţele auriculare adia- cente ale sacrului şi
ilionului. Sacrul este situat între oasele iliace ca o pană. Feţele articulare au o formă
neregulată, articulaţia referindu-se la cele plane. Capsula articulară este rezistentă şi forti-
ficată de ligamente auxiliare: ligamentele sacro-iliace anterior, pos- terior şi interosos;
ligamentele sacrotuberal şi sacrospinal. Mişcările în această articulaţie sunt reduse
considerabil.
Simfiza pubiană uneşte oasele pubiene printr-un disc fibrocarti- laginos şi se referă la o
semiarticulaţie. Ligamentele pubian superi- or şi inferior fortifică simfiza pubiană.
Membrana obturatorie constituie o lamă conjunctivă, care în- chide gaura obturată a
coxalului.

Articulaţia coxofemurală sau a şoldului (Fig. 26), este formată de capul femurului şi fosa
acetabulară a coxalului. Capul femurului se adâncește în fosa acetabulară şi mai mult din
contul bureletului cartilaginos, care înconjoară marginea cavităţii. Capsula articulară este
foarte extinsă şi consolidată de ligamente rezistente. Dintre ele face parte ligamentul
iliofemural (Bertini), care fortifică peretele anterior al capsulei articulare. De la capul
femurului spre centrul fosei acetabulare trece ligamentul rotund, prin care pătrund vasele
sangvine şi nervii care asigură nutriţia capului femurului. Articula- ţia este consolidată şi de
muşchii acestei regiuni.
Articulaţia coxofemurală se referă la o articulaţie sferică (cotilică) cu trei axe de rotire:
frontală, sagitală şi longitudinală.

1
 Conform acestora sunt posibile următoarele mişcări: flexia şi ex- tensia, aducţia şi abducţia,
supinaţia şi pronaţia, precum şi mişcări de circumducţie. Toate mişcările în această articulaţie
devin posibi- le, când membrul inferior este eliberat de masa corpului, adică, când corpul se
sprijină pe celălalt picior.
Articulaţia genunchiului (Fig. 27) este formată din condilii fe- murului, faţa articulară
superioară a tibiei şi patelă. Capsula articu- lară este vastă şi relativ subţire, iar membrana ei
sinovială formează numeroase pliuri. În unele din ele se depune grăsime. Cavitatea ar- ticulară
comunică cu multe burse sinoviale subtendinoase din apro- pierea articulaţiei. Deoarece
suprafeţele articulare nu se potrivesc perfect, între ele se găsesc două meniscuri – medial şi
lateral. Me- niscurile au formă semicirculară cu marginile laterale mai groase şi cele mediale
mai subţiri. Meniscul medial este ceva mai mare decât cel lateral. Rolul meniscurilor constă în
atenuarea loviturilor, zdruncinărilor (în timpul săriturilor, alergărilor etc.), precum şi con-
tribuie la repartizarea unei compresii uniforme a femurului pe tibie.

2
 În interiorul genunchiului se află ligamentele cruciforme (încrucişate): anterior şi posterior,
care se întind între condilii femurului şi eminenta intercondilară a tibiei. Articulaţia
genunchiului este for- tificată de ligamente rezistente de părţile laterale se află ligamentele
colateral tibial şi fibular, în partea posterioară se găseşte ligamentul popliteu oblic, iar pe
partea anterioară trece ligamentul patelar, care reprezintă o prelungire a tendonului muşchiului
cvadriceps femural. Aceste ligamente, împreună cu meniscurile, împiedică supraextensia
gambei în articulaţia genunchiului.
Porţiunea anterioară a ligamentului încrucişat împiedică deplasa- rea femurului spre
posterior, iar porţiunea lui posterioară nu permi- te alunecarea lui spre anterior. Aceste
ligamente au o acţiune de frânare în timpul flexiei şi extensiei gambei în articulaţia genunchi-
ului. Cel mai frecvent se rupe ligamentul încrucişat în caz de mişcare bruscă de flexie-
extensie, de exemplu, la lovirea mingii de fot- bal. Ligamentul colateral împiedică deplasarea
oaselor articulate în părţi. Mişcările de supinaţie sunt limitate de către ligamentul cola- teral
tibial, iar cele de pronaţie – de ligamentul colateral fibular. Aceste ligamente sunt elastice, de

3
 aceea la supraeforturi se rup uşor. Mai frecvent se traumatizează meniscul medial, întrucât el
este concrescut cu ligamentul colateral tibial şi este mai mobil la supinarea gambei.
Articulaţia genunchiului este compusă, iar feţele articulare ale oaselor au o formă sferică-
trohleară. Mişcările se produc în jurul axei frontale (flexie, extensie). Însă, datorită
meniscurilor şi formei feţelor articulare, în poziţia de flexie al genunchiul, în articulaţie sunt
posibile şi mişcări în jurul axei longitudinale, adică mişcări de rotaţie medială şi laterală.
Mobilitatea generală (activă şi pasivă) în articulaţie la flexia gambei poate atinge 170°.
Pronaţia şi supinaţia pasivă în articulaţia genunchiului sunt posibile în limita de 10°.
Oasele gambei se unesc proximal prin articulaţia tibiofibulară, iar distal – printr-o
sindesmoză. În regiunea diafizelor tibia şi fibula sunt unite prin intermediul membranei
interosoase.

Articulaţia talocrurală (Fig. 28) uneşte oasele gambei cu oase- le piciorului. Ea este
formată de fetele articulare ale ambelor oase gambiene cu astragalul (talusul). Epifiza distală a
tibiei, împreună cu maleolele laterală şi medială, formează o suprafaţă articulară în formă de
furcă, care intră în legătură cu trohlea astragalului. Capsu- la articulară este consolidată de
ligamente ce pornesc de la maleole. Pe partea internă a articulaţiei se află ligamentul medial,
de formă triunghiulară, care fixează maleola medială de astragal, navicular şi calcaneu. Pe
partea externă se află ligamentele talofibulare anterior şi posterior, precum şi ligamentul
calcaneofibular. Aceste ligamen- te sunt foarte rezistente.
Având o formă trohleară, în articulaţia talocrurală se efectuează mişcările de flexie (45–
50°) şi extensie (15–25°) a piciorului. Sun posibile aducţia şi abducţia (12°), precum şi
pronaţia şi supinația (circa 13°) piciorului. La oamenii maturi mişcările sunt mai mari în
direcţia tălpii (flexia), iar la copii, mai ales la nou-născut – în direc- ţia dorsală (extensia).

4
 Articulaţia talocalcaneană este formată din faţa articulară infe- rioară a astragalului şi faţa
articulară superioară a calcaneului. Oa- sele sunt unite prin trei ligamente rezistente.
Articulaţia în cauză, conjugată cu articulaţia talocrurală, permite mişcări de aducție, ab- ducţie
şi rotaţie a piciorului.

Articulaţia mediotarsiană se realizează între primul şi al doilea rânduri de oase tarsiene,

formând trei articulaţii distincte: calcaneo- naviculară, talonaviculară şi calcaneocuboidă.
Fiecare din ele dis- pune de câte două ligamente proprii (dorsal şi plantar) şi un ligament
comun. Articulaţia mediotarsiană permite mişcări de lunecare a oaselor articulare.
Articulaţiile oaselor tarsiene din rândul distal includ: articulaţiile cuboidonaviculară,
cuneonaviculară, cuboidocuneiformă şi articula- ţia intercuneiformă. Aceste articulaţii sunt
consolidate prin liga- mentele: dorsale, plantare şi interosoase. Cu ajutorul lor se execută

5
 mişcări foarte reduse de lunecare numai atunci când masa corpului este concentrată asupra
piciorului.

Articulaţiile intermetatarsiene se formează între bazele oaselor metatarsiene II-V şi sunt

consolidate de ligamentele dorsale, plantare şi interosoase. Aceste articulaţii dispun numai de
mişcări de lu- necare.

Articulaţiile tarsometatarsiene se formează între oasele tarsie- ne din rândul distal şi

bazele oaselor metatarsiene. Primele trei oase metatarsiene se articulează cu oasele
cuneiforme, iar ultimele două oase metatarsiene – cu osul cuboid. Suprafeţele articulare sunt
aproape plane. Capsulele articulare sunt consolidate de ligamentele dorsale, plantare şi
interosoase. În aceste articulaţii se produc nu- mai mişcări de lunecare.

Articulaţiile metatarsofalangiene se realizează între capul oa- selor metatarsiene şi baza

falangelor proximale. Fiecare capsulă articulară este consolidată de două ligamente colaterale
(extern şi intern) şi un ligament plantar. Toate articulaţiile sunt unite în co- mun prin
ligamentul transvers al metatarsului. În ele pot fi efectuate mişcări de flexie, extensie, aducție,
abducţie şi rotaţie.

Articulaţiile interfalangiene se formează între capul falangelor proximale şi baza celor

distale. După formă sunt articulaţi trohleare cu principalele mişcări de flexie şi extensie, dar
sunt posi- bile şi mişcări de aducție, abducţie şi rotaţie. Fiecare capsulă articu- lară este
consolidată de un ligament plantar şi două ligamente cola- terale.

6
Anexe. Articulatiile membrului inferior

7
8
Surse: https://www.youtube.com/watch?v=8ummQFrBIgw

1. Gheorghe Baciu, Manual de Anatomie şi Morfologie sportive, Chisinau, 2016

2. "Anatomia articulatiilor",http://nyp.org/health/joint-anatomy.html
3. "Anatomie introductiva: articulatii", http://www.leeds.ac.uk/chb/lectures/anatomy4.html\
4. "Histologie", Luiz carlos Junqueira, editura medicala Callisto, pg 149-150
5. "Patologia articulatiilor", http://premedicaluniversity.com/joint-pathology/