Stilul direct și stilul indirect

Stilul (tip de vorbire) reprezintă un ansamblu de procedee lexicale, gramaticale, retorice prin care
emițătorul (vorbitorul/ scriitor/ personaj) se exprimă în vorbirea curentă, în enunțul cotidian sau în textul
literar.

Stilul direct redă o replică în forma în care ea a fost enunţată, rolul scriitorului fiind acela de a
introduce cuvinte redate fie printr-un verb „dicendi” (a spune, a vorbi, a reda, a întreba, a răspunde, a
zice, a se adresa etc), printr-o expresie (a arunca o vorbă, a se repezi cu vorba, a scoate un cuvânt, a
băga de seamă etc.) sau printr-un alt termen cu sens declarativ.
Vorbirea directă este independentă din punctul de vedere al subordonării sintactice, iar elementele
de intonaţie, de topică şi de punctuaţie o individualizează în text.

Stilul indirect constituie o transpunere a celui direct, la care se raportează, uneori în opoziţie cu
el. Vorbirea indirectă presupune prezenţa în fragment a unui verb de declaraţie sau de percepţie,
neapărat tranzitiv (care nu poate fi suprimat ca în stilul direct). Sintactic, implică existenţa unui raport
de subordonare, realizat printr-o conjuncţie propriu-zisă subordonatoare, ori printr-un pronume sau
adverb relativ. Adverbele de loc şi de timp, ca și pronumele/ adjectivele demonstrative de apropiere
sunt înlocuite cu acelea care exprimă depărtarea, şi invers. Pronumele şi adjectivele posesive îşi
schimbă, de asemenea, persoana. Trecerea de la stilul direct la cel indirect face obligatorie transpunerea
de persoana gramaticală atât a prenumelor personale, cât şi a formelor verbale.

Vorbirea directă legată şi vorbirea indirectă intonată-direct sunt forme specifice pentru sintaxa
populară, limbajul vechi (cronicăresc) şi cel oral anacolutic. Aceste forme hibride nu modifică trăsăturile
gramaticale ale stilului direct, deoarece păstrează nealterată replica, dar introduc, printr-o conjuncţie
subordonatoare, un enunţ reprodus. De exemplu:
„Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă că muieţi-s posmagii ?" ( I. Creangă)
„ Iar ei s-au zâmbit a râde şi au dzis că « de mult aşteptam eu una ca asta să vie »." (I. Neculce)