Eseu structurat - „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici

Opera „Moara cu noroc” apare în anul 1881, în cadrul volumului „Novele din popor”, al cărui titlu
sugerează atât specia literară a textului în discuție, cât și tema acestuia: viața rurală, sub toate aspectele sale.
Autorul Ioan Slavici explorează o verosimilitate specifică ideologiei realiste, reliefând prin opera sa realitatea
apăsătoare a transformării umane din cauza dorinței de inavuțire.

Reprezentativă pentru nuvelă, specie aparținând genului epic în proză, cu un fir narativ unic și un
conflict concentrat, urmărind evoluția protagonistului, opera „Moara cu noroc” întrunește trăsături specifice.

În primul rând, alcătuită din 17 capitole, proza în discuție urmărește un subiect concentrat, evenimentele
construindu-se în jurul protagonistului. În expozițiune, Ghiță, cizmar sărac, dar onest și muncitor, dorește să-și
schimbe statutul social și să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Afacerea este înfloritoare pentru o
vreme, iar cârciumarul își câștigă buna reputație în rândul drumeților. Intriga nuvelei devine sinonimă cu
apariția lui Lică Sămădăul, șef al porcarilor și om nelegiuit, care declanșează conflictul interior al
protagonistului și tulbură echilibrul familiei sale. Desfășurarea acțiunii ilustrează procesul de înstrăinare de
familie al cârciumarului. Dornic de inavuțire, Ghiță se îndepărtează treptat de soția sa, Ana, și devine
complicele lui Lică, beneficiind de o parte din banii obținuți din crime și jafuri. Acesta este anchetat, însă scapă
de acuzații în lipsă de dovezi. Tumultul emoțional și psihic al personajului principal devine clar prin raportare la
momentele de sinceritate față de soție și de jandarmul Pintea, cu care acesta se aliază sperând să-l dea în vileag
pe sămădău și să păstreze, totodată, averea câștigată pe urma nelegiuirilor comise. Atingerea apogeului
dezumanizării coincide cu punctul culminant al operei și, totodată, cu momentul în care Ghiță își ucide soția.
Deznodământul surprinde purificarea morii prin ardere, precum și moartea bărbaților aflați în conflict pe
parcursul operei.

În plan secund, textul în discuție pune accentul pe personaj și evoluția sa, Ghiță fiind conturat cu mare
migală de către autor. Traseul dezumanizării este magistral reflectat în contrastul puternic dintre incipitul și
finalul operei, prin raportare la relația dintre Ghiță și Ana. Inițial, protagonistul este iubitor și atent, aflat în
zodia îndrăgostitului: „Rămânând singur cu Ana și cu copiii, Ghiță privește împrejurul său, se bucură de
frumusețea locului și inima îi râde când Ana cea înțeleaptă și așezată deodată își pierde cumpătul și se aruncă
răsfățată asupra lui”. În mod puternic contrastant, finalul îl surprinde rece, însetat de răzbunare, curmând cu
propriile mâini viața soției: „Ana era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge cald, iar Ghiță o ținea sub
genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei”.

Nu în ultimul rând, mărturie încadrării operei în categoria nuvelelor stă conflictul interior puternic al
protagonistului care oscilează între două dorințe contradictorii: cea de a-și respecta familia și normele morale,
respectiv cea de a se îmbogăți. Acest dezechilibru psihologic evoluează rapid, în aproximativ un an, și este
catalizat de Lică Sămădăul, personaj care „a reuțit să ia forma umană a destinului și e unealta deșteaptă și sigură
prin care soarta își îndeplinește cursul” (Magdalena Popescu).

Dimenisunea realistă a nuvelei este reliefată, în prim-plan, de simetria textului, relația dintre incipit și
final fiind oglindită în vorbele soacrei lui Ghiță: „omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția,
ci liniștea colibei tale te face fericit”/ „Se vede c-au lăsat ferestrele deschide! Zise ea într-un târziu. Simțeam eu
că nu are să iasă bine: dar așa le-a fost dată!”.

În plan secund, definitorie pentru nuvela realistă devine obiectivitatea naratorului, acesta fiind un soi de
Dumnezeu al universului ficțional, care manipulează gândurile personajelor, impunându-le, totodată, gesturi,
sentimente, fapte și replici. Naratorul pătrunde în mintea acestora, redându-le ideile prin intermediul
monologului interior: „De femeie m-am ferit totdeauna și acum, la bătrânețe, tot n-am scăpat de ea!” (Lică
Sămdăul).

Adâncimile psihologice ale operei în discuție sunt magistral reflectate prin tumultul interior al
protagonistului, a cărui degradare morală este urmărită pas cu pas, ca într-o fișă clinică de observație. „Moara
cu noroc” relevă harul lui Slavici de a explora natura umană în întunecimile sale, Mihai Eminescu afirmând
despre acesta că „e înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepție; problemele psihologice pe care le
pune sunt desemnate cu toată finețea unui cunoscător al naturii omenești”.

Așa-numitul „eticism ardelenesc” sau „stil moralizator”, caracteristic autorului, constă în felul în care
personajele se raportează la norma morală a comunității din care fac parte. Astfel, Ghiță, Ana și Lică, încălcând
regulile scrise și nescrise ale spațiului în care trăiesc, își găsesc sfârșitul în condiții tragice, excepționale. Din
sfera păcatului ies copiii și bătrâna, prin inocență, respectiv prin raportare corectă la codul moral al societății.

Titlul operei este o coordonată spațială ce indică un clișeu al prozei lui Slavici, hanul-cârciumă fiind un
spațiu care predispune la dezumanizare. Alcătuit, la nivel morfologic, din două substantive comune legate
printr-o prepoziție simplă, titlul trimite, conotativ, la o măcinare a destinelor; trebuie citit ca o antifrază, „moara
cu noroc” fiind, de fapt, un loc malefic, aducător de ghinion.

Un alt aspect demn de atenția cititorului este tragismul personajelor, a căror construcție amintește de de
tragedia antică grecească. Astfel, bătrâna îndeplinește rolul corului antic, vorbele sale anticipând și
concluzionând referitor la evenimentele operei și reflectând stilul moralizator al operei. Contrastul dintre
situația inițială și cea finală este extrem de puternic; dacă la început statutul moral și social al protagonistului
este prezentat în termeni ideali, finalul este devastator, cu crime înfăptuite cu premeditare.

Ghiță este personajul principal al nuvelei realiste psihologice „Moara cu noroc", remarcându-se prin
complexitate. De-a lungul firului epic, personalitatea sa cunoaște schimbări profunde, transformându-se treptat
și dramatic, dintr-un cizmar cinstit într-un cârciumar care trăiește cu obsesia banilor. Acesta intră într-un anturaj
nefast, fiind sub influența malefică a lui Lică Sămădăul și înfăptuiește nelegiuiri grave care culminează cu o
crimă tocmai împotriva celei pe care o iubea cel mai mult.

La începutul nuvelei, el întruchipează individul nemulțumit de condiția sa socială umilă, de a carpi

cizmele oamenilor înstăriți, pe care o identifică lipsei demnității și independentei. Nu tine cont de sfatul înțelept
al soacrei și îşi dorește mai mult. Atitudinea lui este întemeiată, până la un anumit punct, pentru că depășirea
propriei condiții prin muncă cinstită conduce către progresul personal. Ghiță se dovedește astfel întreprinzător
când ia în arendă hanul de la fosta moară. Fiind harnic și descurcăreț, reuşeşte cu ajutorul familiei, cu care
trăiește în deplină armonie, să obțină câștiguri mulțumitoare, fapt care îl conduce spre fericirea temporară.
Marea sa eroare este că își fundamentează împlinirea sufletească pe câștigul de bani, ceea ce devine pe parcurs o
obsesie, care îl dezumanizează.

Situația inițială este perturbată de apariția personajului negativ, dominator. Prezența lui Lică Sămădăul
denotă faptul că, în acele locuri neprielnice, nu poate rezista nimeni care se bazează pe cinste, căci ele sunt sub
stăpânirea răului. Acesta condiționează starea materială a lui Ghiță de complicitatea cu el, arătându-i că nu va
putea rămâne la han păstrându-şi independența. Cârciumarul îşi dovedeşte caracterul slab în raport cu porcarul,
care îşi afirmă de la început superioritatea.
 Deşi Ana este intuitivă și își previne soțul despre faptul că Lică este „om rău și primejdios", cârciumarul
nu o ia în seamă și acceptă să fie informatorul Sămădăului, anunțându-l „cine umblă pe drum [...] cine ce zice și
ce face".

Încă de la început, cele două personaje sunt prezentate în relație de opoziție: Lică este ferm şi
poruncitor, Ghiță este un caracter slab, umil și uşor de stăpânit.

Conștiința acestuia din urmă manifestă un puternic dezechilibru, un conflict generat de dorința sa de a
rămâne un om cinstit și obsesia de a avea bani, fapt posibil numai prin tovarăşia cu Lică. Pe parcurs,
cârciumarul trece prin mai multe stări, care îl conduc către pierderea propriei identități și câștigarea uneia
iluzorii, aceea a câștigului obținut pe căi necinstite, care nu-l poate duce decât la pierzanie. Devine fricos, işi ia
masuri de prevedere impotriva unui presupus duşman, când, de fapt, forța distructiva a propriei vieți se află în
sine, concretizându-se în dorința de înavuțire rapida. Lica nu e astfel decât o unealtă a fatumului cârciumarului,
pentru care “linistea colibei" sale nu era de ajuns pentru a-l face fericit.

Comportamentul său se schimbă pe parcursul nuvelei; dintr-un om vesel şi optimist, „om harnic și
sârguitor", aşa cum il caracterizeaza, în mod direct, naratorul, el devine „ursuz", irascibil, trecând uşor de la o
stare la alta: “se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, Incât iti
venea să te sperii de el". Manifestările sale exterioare sunt generate de un puternic conflict interior care
răbufnește trădând primele semne ale dezumanizarii, căci în forul său interior personajul ajunge chiar sa regrete
că are familie, pentru că o considera o piedica în vederea realizării idealului de îmbogățire rapida.

Dezumanizarea sa este evidenta în momentele in care, de dragul câștigări încrederii Sămădăului, o

împinge pe Ana, pe care o iubește enorm, în brațele acestuia, folosindu-se de ea, în mod egoist, meschin, pentru
atingerea propriilor teluri.

Imaginea de om cinstit a lui Ghită se destramă pe parcurs, acesta facându-se vinovat de fapte din ce în ce
mai grave: părtaş la afacerile necinstite ale lui Lica, complicitate la jaf și la crimă, sperjur, și, la final, crimă
impotriva propriei soții pentru a cărei greșeală însuși e vinovat. Deşi are intenția de a-l trăda pe Lică, Ghita este
duplicitar, gândindu-se cu lacomie că ar putea să mai câștige de pe urma acestuia înainte de a-l denunța.

Remuşcările lui Ghită sunt momente scurte de revenire la umanitate, in care acesta işi deplânge sincer
propria soartă, de care e conștient că e determinata, în mare parte obsesia sa de a se îmbogăți. El e capabil să se
gandească profund la destinul copiilor sai, care nu vor mai avea parte de amintirea unui parinte cinstit, pastrator
al valorior morale pe care familia lor le promovează, mai ales prin vocea batranei.

La final, Ghiță devine criminal, omorându-şi soția din gelozie și ajungând astfel pe ultima treapta a
dezumanizării. Slavici, un profund moralist, nu ezită să-i aplice o binemeritată pedeapsă capitală; moartea se
constituie ca singura solutie salvatoare, căci la cât de slab e caracterul său, cu siguranță nu ar fi putut trece
niciodată peste obsesii şi remuşcări.

In ceea ce priveşte modalitățile de caracterizare, predomină caracterizarea indirectă, bazată pe trăsături

ce reies din faptele, vorbele, atitudinea personajulu, cum ar fi teama, suspiciunea, neliniştea permanentă.
Naratorul il caracterizeaza in mod direct, la începutul nuvelei, ca fiind „om harnic și sârguitor", pentru ca, pe
parcurs, să devină „ursuz", pus pe gânduri", preocupat de framântărie sale interioare. De asemenea, naratorul
notează obsesia nestavilita a personajului de a se îmbogăți: Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în
tovărășia cu Lica, vedea banii gramadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochi", dovedindu-si, în mod
indirect, lăcomia.
 Monologurile interioare denotă frământări sufleteşti puternice, personajul autocaracterizându-se ca un
om necinstit, trasatură de care i este ruşine, dar pe care o motivează pueril printr-o pornire interioară de
nestăvilit, dând vina pe destin.

În relație cu celelalte personaje, Ghiță se dovedeste a fi un caracter slab; desi si-a dorit prosperitatea,
fondul său sufletesc nu a putut susține independența câștigata și de aceea a devenit victima propriei sale iluzii.
În confruntarea cu tăria de carace a personajului malefic Lică Samădăul, el nu are nicio şansă de a reuși sa se
impotrivească. Soția sa, Ana, este la fel de slabă ca și el, dar are forța interioara a-l preveni de un fapt pe care și
el îl vede ca pe o amenințare, dar caruia este incapabil să i se sustragă.

Lică este personajul negativ al nuvelei, reprezentant al răului, întruchipând tipul demonului, de factură
romantică. Are foarte multe defecte, iar calitățile sale inteligență, perseverență, superioritatea caracterului – sunt
subordonate ambiției exagerate, sadismului, dorinței de a face rău oricui nu i se supune.

Autorul îl caracterizează în mod direct încă de la prima sa apariție, subliniind, prin observații detaliate,
psihologia personajului. Capacitatea sa de a-i domina pe cei din jur, de a-i manipula, este evidentă prin
adresarea infatuată și autoritară chiar de la prima întâlnire cu cârciumarul. Dând dovadă de o noblețe stranie,
personajul exercită o fascinație inexplicabilă pentru cei din jur, Ana și Ghiță rămânând impresionați de apariția
sa. De-a lungul nuvelei, personajul rămâne constant în rău, determinând schimbarea totală a destinului
cârciumarului. Frica de Lică, amplificată și de destăinuirea acestuia despre cum a început să omoare și cum
crima a devenit, pentru el, o boală grea, domină personalitatea slabă a lui Ghiță, determinându-l să reacționeze
aşa cum îşi doreşte Lică.

Abilitatea lui Lică de a manipula se bazează pe o fină cunoaștere a psihologiei umane, iar în raport cu
Ghiță, acesta speculează vulnerabilitățile sale, anume dorința obsesivă de îmbogățire și iubirea profundă pentru
o singură femeie.

Finalul celor doi este pe măsura faptelor fiecăruia: Ghiță este împuşcat, fiind prea slab să se sinucidă,
dar sancționat moral de către autor, pe când Lică îşi gândeşte moartea cu tărie de caracter și orgoliu; se sinucide
în mod violent, izbindu-se cu capul de trunchiul unui copac. În moarte, ca și în viață, este evidentă cruzimea
personajului.

În relație cu Ana, soția sa, Ghiță își dovedește incapacitatea de a rămâne în mod constant un sot devotat,
care are încredere deplină în soție. Deşi ea îl previne în legătură cu Lică, el nu o ia pe deplin în seamă, fiind mai
puternică dorința de a rămâne la han, decât dragostea pentru familia sa, pe care era dator să o protejeze.
Fascinația pe care o exercită Sămădăul asupra ei este un motiv de gelozie pentru soțul care îşi cunoaşte limitele,
dându-şi seama că porcarul are trăsături pe care el nu le va putea avea niciodată. Înstrăinarea lui Ghiță de Ana
este resimțită de aceasta în mod dramatic, fiind nevoită să intuiască răul care se întâmplă, pentru că soțul ei este
incapabil de a comunica. Ei i se atribuie rolul de a asista neputincioasă la destrămarea propriei familii, pentru
ca, la final, să realizeze că Ghiță a abandonat-o în favoarea celui de care se temea cel mai mult, dar şi că Lică îi
e superior lui Ghită prin tăria sa de caracter. Jucând rolul victimei, ea este ucisă de către cel pe care îl iubeşte,
într-o scenă de un profund dramatism: „Ana era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiță o
ținea sub genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei".

Tragismul destinului lor are un numitor comun: dorința de a avea ceva mai mult decât le rezervase deja
soarta.
 În plan tematic, textul trimite la consecințele dezumanizante ale obsesiei de inavuțire prin scene și
secvențe reprezentative. Ilustrativ în acest sens devine capitolul XIII al operei, care îl înfățișează pe Ghiță în
fața unei sume mari de bani câștigați pe urma afacerilor necurate cu Lică: „Banii primiți de la Lică erau pe
masă, și Ghiță stătea singur și cu ușa închisă înaintea lor”. Scena de debut a capitolului oglindește conflictul
interior al protagonistului, dorința de a se îmbogăți și de a se infiltra în pătura superioară a piramidei sociale
contrastând puternic cu principiile morale ale personajului, dreptatea, onestitatea, și munca cinstită: „Ar fi voit
să-i ia (banii) și să-i arunce pe fereastră; însă el nu putea, se gândea cât trebuie să muncească un om ca dânsul
pentru ca să adune atâta la un loc, și nu-l lăsa inima să-i dea din mână”.

Tema este magistral reflectată și în capitolul XVI al operei, secvență sinonimă cu apogeul putrefacției
morale a cârciumarului. Orbit de furie, Ghiță pare să își uite familia, singurul său scop fiind pedepsirea lui Lică,
„Și de aici înainte simțea că Ana e pierdută și nu se mai gândea decât la răzbunarea lui”. Față în față cu soția
adulterină, pe care a aruncat-o în brațele sămădăului spre a-și duce la bun sfârșit planul, protagonistul are un
ultim moment de sinceritate față de femeia iubită, discursul său reliefând un profil psihologic îngrijorător,
dezumanizat: „Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmeziș în cap și că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te
las vie în urma mea”.

În conturarea efectelor dezumanizante ale setei de inavuțire, autorul nuvelei citate reușește să dea
personajelor lui o viață interioară, iar „fiecare din chipurile cari trăiesc și se mișcă în novelele sale nu e numai
copiat de pe ulițele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu țăranul român, în pori și în
vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el”(Mihai Eminescu). În viziunea lui Slavici, în
relația individ-colectivitate, individul este cel care trebuie să se supună ritmului colectiv, pentru că în societatea
patriarhală, conservatoare, morala tuturor triumfă asupra celei individuale.