Cap.

2 Aspecte generale privind protecția mediului

2.1. Noţiuni generale

Protecția medilui înconjurător e o problemă de mare importanță, având în vedere că
dezvoltarea se desfășoră în acest mediu în care existăm și în care ne desfășurăm activitatea.
Conceptul de dezvoltare durabilă a avut ca punct de pornire criza ecologică mondială
1929-1933 şi s-a dezvoltat mai apoi prin înglobarea tuturor sferelor economico-sociale şi umane,
ajungând ca în zilele noastre, dezvoltarea durabilă să reprezinte noul drum al umanităţii.
Prin mediu înconjurător se înțelege ansamblul factorilor fizici, chimici, biologici și sociali
care în strânsă interdependență influențează calitatea ecosistemului, determinând condițiile de viață
pentru om și pentru dezvoltaea economică și socială.
Echilibrul ecologic e un raport stabil creat între diferitespecii de animale, plante și
microorganisme în interacțiunea lor cu condițiile de mediu în care trăiesc.
Modificarea calității factorilor de mediu prin schimbarea în sens negativ a caracteristicilor
acestora, se caracterizează prin apariția unor dezechilibre economice, mai mult sau mai puțin grave.
Se poate defini, deci, că pluarea, ca un proces de aderare a mediilor biotice și abiotice și a
daunelor create de om cauzate de activități umane cât și datorate unor fenomene naturale.
Până în secolul al XVIII-lea toate civilizațiile au fost predominant agricole, pământul
constituind baza economică. Sursele de energie erau regenerabile, resursele erau suficiente pentru
fiecare comunitate, iar reziduurile produse de om erau ușor reintegrate în natură, prin ciclul de
reintegrare naturală.
Din secolul al XIX-lea civilizația industrială a sporit impactul omului asupra mediului, ceea
ce a dus la amplificarea unor efecte negative, cum ar fi dispariția unor plante și animale.
În sociatatea actuală creșterea economică se bazează în cea mai mare parte pe resurse
energetice nerecuperabile și pe relații care au ca scop principal profitul imediat. Din activitatea
industrială rezultă reziduuri care se acumuleayă în timp astfel încât nu mai pot fi integrate în
totalitate în natură, contribuint la deteriorarea factorilor de mediu.

Pentru a putea preveni poluarea este necesar să se cunoască:

- care sunt efectele imediate și pe termen lung ale poluării;
- cum putem preveni și combate poluarea;
- care sunt costurile pentru luarea unor măsuri antipoluante și cine le suportă;
- cât poate fi nivelul de creștere economică fără să fie afectat mediu.
O analiză a mecanismelor poluării include o strictă interdependență cu părțile coponenete ale
mediului, astfel:

5
 - poluarea atmosfrei cu aerosoli și substanțe chimice nu este nocivă numai pentru respiație.
Substanțele sunt preluate de plante fie prin frunze, fie prin apa din sol. Aerosolii favorizează
opacitatea atmosferei, diminuând trasnferul energetic al razelor solare către plante, și ca urmare,
diminuează efectul de fotosinteză și a reducerii eliminării oxigenului necsar vieții.
- poluarea primară a solului generează poluarea apelor de suprafață și a celor subterane și
influențează în sens negativ asupra poluării plantelor. Se poate menționa degradarea directă a solului
de către ploi, mai ales cînd acestea sunt despădurite sau sunt realizate lucrări agricole incorecte.
- poluarea prmară și secundară a apelor are efect atât direct cât și indirect asupra sănătății
populației prin calitatea apei potabile, cât și prin intermediul plantelor și animalelor care servesc
drep hrană.
- poluarea directă a mărilor cu substanțe petroliere diminuează evaporarea și recircularea
apei în natură.

Concluzii:
- poluarea unui factor al mediului are într-un fel sau altul efecte asupra celorlalți factori ai
mediului;
- atmosfera permite transportul poluanților la distanță, acționânc și în sensul dispersie
aceteia;
- apa are rol de concentrare a poluanților, spre deosebire de atmosferă. Datorită acestui
fenomen, poluanții sunt concentrați în mări și oceane care constitue ultimul rezervor al tuturor
deșeurilor;
- poluanții invadează ciclul alimentar fie direct, fie prin intermediul alimentelor care
concentrează asemenea substanțe în cursul dezvoltării lor.

Având în vedere cele prezentate mai sus, s-a impus organizarea unor acțiuni concrete pentru
evaluarea și sabilizarea fenomnelor poluării planetei. Aceste acțiuni au culminat cu confeința
mondială ”Mediul și Dezvoltarea” de la Rio de la Janeiro, ianuarie 1992, la care s-a stabilit un
adevărat program pe termen lung cu privire la stocarea poluării locale, regionale și globale cu
acțiuni de redresare ecologică.

Evenimente care au avut un rol determinant în domeniul protecţiei mediului şi al dezvoltării

durabile:
1972 Stockholm - Conferinţa Naţiunilor Unite

6
 Conferinţa ONU privind mediul (ECO I), ce s-a desfăşurat în anul 1972 la Stockholm şi
care a adus în centrul atenţiei problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităţilor
umane, problemă deosebit de gravă ce poate afecta viitorul umanităţii şi al vieţii pe pământ;
113 naţiuni prezente îşi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană
influenţează mediul. Sunt subliniate problemele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării
mediului, pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al oamenilor şi se
acceptă legătura indisolubilă între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru generaţiile actuale şi
viitoare.
1983 Comisia Brundtland
Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare (World Commission on
Environment and Development) având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea
de soluţii cu privire la viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Această comisie a fost
prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei la acea dată. Comisia
Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore: dezvoltarea nu înseamnă doar profituri
mai mari şi standarde mai înalte de trai pentru un mic procent din populaţie, ci înseamnă creşterea
nivelului de trai al tuturor. Dezvoltarea nu trebuie să conducă la distrugerea sau folosirea nesăbuită a
resurselor noastre naturale şi nici poluarea mediului ambiant.
1987 Raportul Brundtland
Comisia Brundtland a elaborat şi publicat documentul "Viitorul nostru comun" (Raportul
Brundtland) prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza Agendei 21, a principiilor
Declaraţiei de la Rio.
1992 Conferinţa de la Rio - Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea
Au participat 120 de şefi de stat. Au fost aduse din nou în centrul atenţiei problemele privind
mediul şi dezvoltarea.
Dezvoltarea durabilă reprezintă "o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman
pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat". Scopul declarat al Conferinţei a fost stabilirea
unei noi strategii a dezvoltării economice, industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub numele de
dezvoltare durabilă – "sustainable development".
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Mediu de la Rio de Janeiro, ce s-a
desfăşurat în iunie 1992 şi care a fost considerată cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul
XX. Obiectivul principal al acestei reuniuni a constat în necesitatea găsirii unei căi alternative
pentru dezvoltarea globală ăn secolul XXI.
Rezultatele reuniunii s-au concretizat în adoptarea unor documente precum:
- „Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării", supranumită şi Cartea Terrei,
-„Agenda 21",

7
 -„Convenţia asupra biodiversităţii",
-„Convenţia-cadru privind schimbările climatice",
-„Declaraţia privind pădurile",
-„Declaraţia privind deşertificarea".
Summitul mondial de Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg ce s-a desfăşurat între 26
august – 4 septembrie 2002 în Africa de Sud, organizat sub egida ONU, pentru a promova noi
iniţiative de aplicare a dezvoltării durabile şi pentru a construi un viitor prosper şi sigur pentru
cetăţenii lumii. Obiectivul principal al Summit-ului l-a constituit continuarea şi amplificarea
eforturilor internaţionale de implementare a documentelor adoptate la Rio.

2.2. Problemele majore ale poluării

2.2.1. Studii la nivel continental

În urma Conferinţei de la Rio (1992) - Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi
Dezvoltarea au identificat un numar mare de probeme ale mediului înconjurător care afectează
ansamblu componentelor mediului și ale materialelor din natură. Revine societății, prin specialiștii
în domeniu, ca prin măsuri concrete practice la nivel local să corecteze transferul ineficient de
energii și materii și să diminueze impactul negativ al acțiunilor majore.
La nivel european se consideră că dintr-un total de 56 de probleme de mediu, 12 dintre
acestea impun găsirea unor soluții în viitorul apropiat pentru atenuarea efectelor negative și
reducerea lor l minim posibil.
Cele 12 probleme majore sunt:
1 - schimbări climatice;
2 - reducerea stratului de ozon stratosferic;
3 - pierderi ale biodiversității;
4 - accidente majore (substanțe chimice, ruperi de diguri);
5 - acidifierea;
6 - ozonul troposferic și alți fotooxidanți;
7 - managementul apelor dulci;
8 - degradarea forestieră;
9 - tratarea și managementul zonelor de coastă;
10 - reducerea și managementul deșeurlor;
11 - stresul urban;
12 - riscul chimic.

8
 2.2.2. Schimbările climatice
Prin cercetări de specialitate au fost puse în evidență manifestări ale fenomenului de seră, și
în special ale creșterii temperaturii medii a globului și ca o consecință, creșterea nivelului mărilor și
oceanelor, modificări în ciclul hidrografic, etc.
Acest fenomen este datorat creșterii globale a emisiilor de gaze (dioxid de carbon, metan,
protoxid de azot).
Protejarea planetei pe termen lung și menținerea echilibrului ecologic, presipune
concentrarea eforturilor de reducere a emisiilor de gaze ce produc efectul de seră.
O strategie pe termen scurt prevedea stabilizarea emisiilor astfel ca în anul 2000 să fie la
același nivel cu 1990.

2.2.3. Deprecierea stratului de ozon stratosferic

Stratul de ozon stratosferic se află la 10 - 15km de la suprafața pământului și conține cca
90% din ozonul atmosferic.
Ozonul protejează viața, el absoarbe razele ultraviolete radiate de soare, care sunt foarte
periculoase pentru organisme.
În ultimele decenii s-a observat o reducere a stratului de ozon cu aproximativ 3%, iar
deasupra Europei, în anii 80, cu aproximativ 7%.
Cauza acestui fenomen rezultă din concentrațiile de cloruri și bromuri prezente în
cloroflorurocarboni (CFC), substanțe intens utilizate în industria frigorifică, ventlație, cosmetică.
Reducerea stratului de ozon are efect negativ, nu numai asupra ecosistemelor acvatice și
terestre, dar și asupra materialelor , asupra proceselor chimice din atmosferă, influențând
întregritatea echilibrului pe pământ. Au fost abordate numeroase acte politice internațonale care și-
au propus controlul eficient al acestor tipuri de substanțe, indicând schimbul de tehnologii în
industriile menționate.

2.2.4. Acidifierea
Emisiile de substanțe ce pot provoca acidifierea în atmosferă (dioxid de sulf, oxizii de azot)
rezultații, in special, din arderea combustibililor fosili pot persista în aer câteva zile, și astfel pot fi
transportați la sute de kilometrii, unde prin conversie chimică rezultă acizi (acid sulfatic, acid nitric,
acid sulfuric).
Acest proces interferă cu ecosistemele, conducând la cunoscuta problematică a acidifierii.
Datorită acestui fenomen a avut loc devastarea pădurilor din Canada, Europa Centrală, „moartea”
unor lacuri din Peninsula Scandinavia și Canada.

9
 Sunt afectate, în astfel de zone, organismele din apă, plantele din zonă, precum și populația
prin consumul de apă cu un pH necorespunzător.
În majoritatea cazurilor, acest porces intră în incidența poluării atmosferice transfrontalieră.
Măsurile ce se recomandă a fi aplicate pentru evitarea emisiilor menționae sunt:
- creșterea aportului energiei nucleare,
- desulfurizarea producției petroliere,
- conservarea energiei,
- creșterea eficienței instalațiilor energetice,
- utilizarea unui cărbune cu o concentrație scăzută de sulf.

***
În mod similar se pune problema și pentru celelalte impedimente de mediu cu care se
confruntă țările continentului Europa. În toate cazurile se remanrcă aceleași politici ce se impun a fi
adoptate de factorii de decizie:
- monitorizarea evaluării proceselor cu diminuarea zonelor afectate și evidențierea
pagubelor,
- promovarea unei legislații corespunzătoare la nivel național și regional,
- adoptarea unor măsuri și practici în industrie și agricultură, care să promoveze tehnologii
de înaltă eficiență, cu consum redus de energie,
- formarea de personal de specialitate și de acțiuni de sensibilizarea a populației la procesul
de protecție a mediului,
- promovarea tuturor acțiunilor de bază și a uno analize economice în vederea
eficientizăriipriorităților și rezultatelor acțiunilor de protecția mediului.
Toate acestea se constitue în comportarea unei dsvoltări durabile.

2.2.5. Dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă a fost gândită ca o soluţie la criza ecologică determinată de intensă
exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi caută în primul rând
prezervarea calităţii mediului înconjurător.
Dezvoltarea durabilă promovează conceptul de conciliere între progresul economic şi social
fără a pune în pericol echilibrul natural al planetei.
Ideea care stă la baza acestui concept este aceea de a asigura o calitate mai bună a vieţii
pentru toţi locuitorii planetei, atât pentru generaţia prezentă, cât şi pentru generaţiile viitoare.

10
 Dezvoltarea durabilă aduce în prim plan un nou set de valori care va ghida viitorul model de
progres economic  şi social, valori ce vizează mai ales omul şi nevoile sale prezente şi viitoare,
mediul natural – protejarea şi conservarea acestuia, precum şi atenuarea deteriorării actuale a
ecosistemelor.
Definiţia dezvoltării durabile, cea mai cunoscută este aceea dată de către Comisia Mondială
pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) în raportul „ Viitorul nostru comun" cunoscut şi sub numele de
Raport Brundtland:
„Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără
a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi".
Dezvoltarea durabilă este definită de o serie de aspecte:
 Compatibilitatea dintre mediul antropic şi mediul natural;
 Egalitatea de şanse între generaţii care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu;
 Situarea pe primul plan al securităţii ecologice în locul maximizării profitului;
 Compatibilitatea strategiilor naţionale de dezvoltare cu cerinţele extinderii
interdependenţelor în plan geoeconomic şi ecologic;
 Asigurarea bunăstării generale punând accentul pe calitatea creşterii economice durabile;
 Integrarea organică dintre capitalul natural şi cel uman, în cadrul unei categorii globale ce îşi
redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi
spaţiu;
 Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană, în care obiectivele dezvoltării economice
şi sociale să fie subordonate deopotrivă dezvoltării omului şi însănătoşirii mediului.

2.2.6. Obiectivele strategiei pentru dezvoltare durabiă a Uniunii Europene

 Limitarea schimbărilor climatice şi a costurilor şi efectelor sale negative pentru societate şi
mediu,
 Să ne asigurăm că sistemul nostru de transport satisface nevoile economice, sociale şi de
mediu ale societăţii noastre, minimizând impactl nedorit asupra economiei, societăţii şi
mediului ,
 Promovarea modelelor de productie şi consum durabile,
 Îmbunătăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor naturale, recunoscând
valoarea serviciilor ecosistemelor,
 Promovarea unei bune sănătăţi publice în mod echitabil şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva
ameninţărilor asupra sănătăţii,

11
  Crearea unei societăţi a includerii sociale prin luarea în considerare a solidarităţii între şi în
cadrul generaţiilor, asigurarea securităţii şi creşterea calităţii vieţii cetăţenilor ca o
precondiţie pentru păstrarea bunăstării individuale,
Promovarea dezvoltării durabile pe scară largă, asigurarea ca politicile interne şi externe ale
UE să fie în acord cu dezvoltarea durabilă şi angajamentele internaţionale ale acesteia.

2.2.7. Dezvoltarea durabiă în România. Strategia națională pentru dezvoltare durabiă

În România, ca stat membru al Uniunii Europene, în anul 1997 a fost creat Centrul Naţional
pentru Dezvoltare Durabilă, sub egida Academiei Române, care în timp a reuşit să devină cea mai
autorizată voce din societatea civilă în domeniul elaborării de propuneri şi strategii pentru
dezvoltarea durabilă a României.
Scopul Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă este de a identifica priorităţile de
dezvoltare durabilă ale României şi realizarea acestora prin proiecte concrete la nivel naţional şi
local.

Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă a României. Orizonturi 2013–2020–2030

Guvernul României, întrunit în şedinţă la 12 noiembrie 2008, a dezbătut şi aprobat Strategia
Naţională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030.
Elaborarea Strategiei este rezultatul obligaţiei asumate de România în calitate de stat
membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel comunitar, în special cele
statuate în Tratatul de aderare, în Strategia Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă şi în
Strategia reînnoită a UE pentru Dezvoltare Durabilă din 2006.
În urma dezbaterii proiectului la nivel naţional şi regional, cu implicarea activă a factorilor
interesaţi şi cu sprijinul conceptual al Academiei Române, Strategia propune o viziune a dezvoltării
României în perspectiva următoarelor două decenii, cu obiective care transced dur ciclurilor
electorale şi preferinţele politice conjuncturale:
 Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în
ansamblul programelor şi politicilor publice ale României ca stat membru al Uniunii
Europene;
 Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii
indicatori ai dezvoltării durabile;
 Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor
membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al dezvoltării durabile. 

12
 Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu şi lung, o creştere
economică ridicată, în consecinţă, o reducere substanţială a decalajelor economico-sociale dintre
România şi celelalte state membre ale UE.
Prin prisma indicatorului sintetic prin care se masoară procesul de convergenţa reală, se
creează astfel condiţiile ca produsul intern brut pe cap de locuitor al României să depăşească în anul
2013 media UE din acel moment, să se apropie de media UE în anul 2020 şi să fie uşor superior
nivelului mediu european în anul 2030.
Direcţiile principale de acţiune, detaliate pe sectoare şi orizonturi de timp sunt:
 Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale în
profil inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului
natural;
 Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională, sănătate publică şi
servicii sociale, ţinând seama de evoluţiile demografice şi de impactul acestora pe piaţa
muncii;
 Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic şi
ecologic, în deciziile investiţionale;
 Introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie şi servicii;
 Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale
României, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea fertilităţii solului,
conservarea biodiversităţii şi protejarea mediului;
 Racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii;
 Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea atât a unor soluţii de adaptare pe
termen lung, cât şi a unor planuri de măsuri de contingenţă inter-sectoriale, cuprinzând
portofolii de soluţii alternative pentru situaţii de criză generate de fenomene naturale sau
antropice;
 Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic şi ecologic, în
deciziile investiţionale din fonduri publice pe plan naţional, regional şi local, introducerea
fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie sau servicii;
 Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale
României în privinţa dezvoltării producţiei agricole, inclusiv a produselor organice;
corelarea măsurilor de creştere cantitativă şi calitativă a producţiei agricole în vederea
asigurării hranei pentru oameni şi animale cu cerinţele de majorare a producţiei de
biocombustibili, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea şi sporirea fertilităţii
solului, biodiversităţii şi protejării mediului;

13
  Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanţare, în condiţii de sustenabilitate,
pentru realizarea unor proiecte şi programe de anvergură, în special în domeniile
infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare, educaţiei, sănătăţii şi
serviciilor sociale;
 Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional; racordarea la
normele şi standardele europene privind calitatea vieţii să fie însoţită de revitalizarea, în
modernitate, a unor moduri de vieţuire tradiţionale, în special în zonele montane şi cele
umede.
Strategia stabileşte direcţiile principale de acţiune pentru însuşirea şi aplicarea principiilor
dezvoltării durabile în perioada imediat următoare, în completarea obiectivelor ce derivă din
strategiile, planurile şi programele naţionale de dezvoltare.

2.2.8. Indicatorii de dezvoltare durabila cu referire la mediu

Indicatorii reprezintă un instrument de măsurare şi evaluează dacă obiectivele şi ţintele de
mediu au fost atinse şi dacă aceste rezultate îmbunătăţesc viaţa cetăţenilor comunităţii.
O bună definire şi utilizare a indicatorilor permite controul viabilităţii obiectivelor şi stau la
baza sistemului de monitorizare a planului. Aceştia trebuie să fie măsurabili şi posibil de obţinut la
un cost acceptabil. Sursele de verificare din care aceştia provin trebuie să fie uşor accesibile,
credibile şi relevante pentru obiectiv.
Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile, inclusiv oglindirea în
sistemul conturilor naţionale, prin instrumente specifice, a factorilor ecologici şi sociali ai
dezvoltării, constituie un subiect de preocupare continuă din partea Oficiului de Statistică al
Comunităţilor Europene (Eurostat), a Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE) şi a
Organizaţiei pentru Colaborare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
EUROSTAT recomandă ţărilor membre să-şi revizuiască în continuare sursele de date
pentru seturile de indicatori, în vederea asigurării calităţii, nivelului de comparaţie şi relevanţei în
raport cu obiectivele Strategiei Uniunii Europene.
Ţara noastră, prin Institutul Naţional de Statistică, este angajată în mod activ în acest proces.
Institutul Naţional de Statistică transmite la Eurostat un sistem parţial de indicatori, integrat în
sistemul european al dezvoltării durabile, în funcţie de datele disponibile. În această etapă, sursele
de date pot fi perfecţionate printr-o cooperare directă şi eficientă între instituţii, în special pentru
cuantificarea elementelor capitalului uman şi social şi a capacităţii de suport a ecosistemelor
naturale.

14
 Pentru urmărirea cât şi pentru verificarea implementării Strategiei Naţionale de Dezvoltare
Durabilă se va crea şi se va întreţine un sistem naţional de indicatori statistici ai dezvoltării durabile,
armonizat şi congruent cu sistemul relevant de indicatori utilizat la nivelul Uniunii Europene.
Colectarea şi prelucrarea informaţiilor de încredere, cuantificate şi actualizate regulat,
agregate la nivelul indicatorilor de dezvoltare durabilă, va permite măsurarea performanţelor în
atingerea obiectivelor stabilite de Strategie şi raportarea corectă a rezultatelor. Se are în vedere
operaţionalizarea următoarelor tipuri de indicatori:
Indicatorii naţionalide dezvoltare durabilă, concentraţi asupra priorităţilor cheie exprimate
prin ţinte cuantificabile care să permită compararea performanţelor naţionale cu cele ale
partenerilor internaţionali şi cu obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene reînnoită. Acest set de indicatori se bazează pe rezultatele grupului de lucru
Eurostat – UNECE – OCDE şi va fi în permanenţă actualizat.
Indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României, care
acoperă întregul pachet de politici pe care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt
cuprinse în Strategia Uniunii Europene. În acest mod, toate politicile vor forma obiectul
monitorizării, urmarind responsabilizarea decidenţilor politici, permiţând opiniei publice să
evalueze succesul acţiunilor întreprinse.

15