The Secret History of the Mossad” de Gordon Thomas

Publicata la New-York - Tradusa în 16 limbi – prezentata

în serial la televiziunea Britanica (canalul 4).

„Mossad-ul este ca gâdele oficial sau ca medicul din Camera

Morţii care administrează injecţia letală. Acţiunile voastre
sunt toate aprobate de Statul Israel. Când ucideţi, voi nu
violaţi legea. Voi executaţi o sentinţă aprobată de primul
ministru în exerciţiu.” Meir Amit (Director General al Mossad
1963-1968)
Cartea  care face obiectul acestei recenzii poartă titlul „GIDEON’S
SPIES – The Secret History of the Mossad” şi a fost publicată de
Editura St. Martin’s Griffin din New York. Tradusă în 16 limbi şi
prezentată sub forma unui serial la Canalul 4 al televiziunii britanice,
cartea este rezultatul unor cercetări minuţioase pe o durată de 3 ani,
în care autorului i s-a permis un acces fără precedent la persoane
cheie din structurile Mossad. Gordon Thomas este un scriitor britanic
cu 53 de cărţi publicate până acum şi vândute în 45 de milioane de
exemplare pe tot globul, iar două au fost ecranizate.
Într-un interviu, autorul a mărturisit că nu ar mai scrie o asemenea
carte despre spionajul israelian, din cauza ameninţărilor de tot felul
primite de la diferite grupuri de interese. Autorul a fost sigur că va fi
arestat pe aeroportul din Tel Aviv la plecarea sa din Israel, motiv
pentru care a încredinţat manuscrisul unor prieteni pentru scoaterea
lui din ţară. Asta explică, poate, de ce despre Mossad nu au fost
publicate până acum cărţi de referinţă cum există despre alte servicii
de spionaj ale lumii.
Despre spionajul american, CIA, sunt publicate peste 200 de cărţi, iar
despre cel britanic, MI5, sunt 51 de cărţi în vânzare. Pe coperta cărţii
este tipărită următoarea concluzie: „Aceasta este una dintre
puţinele cărţi care a captat adevărata natură a guvernului
Israelului şi procesul de gândire al elitei politice israeliene”
(Ari Ben-Menashe, consilier al primului ministru Yitzhak Shamir).
„MOSSAD” sunt iniţialele din ebraică ale instituţiei de stat israeliene,
create la 2 martie 1951 pentru spionaj etern, instituţie care în
traducere se cheamă Institutul pentru Coordonare. Acesta este pus

1
sub jurisdicţia Ministerului de Externe al Israelului şi include în
structura personalului său ofiţeri superiori reprezentând celelalte
organizaţii ale comunităţii de informaţii ale Israelului: Shin Bet
(siguranţa internă), Aman (spionajul militar al aviaţiei şi marinei
militare). Funcţiile acestor ofiţeri superiori sunt de informare a
Mossad-ului asupra nevoilor specifice ale clientelei sale.
În caz de dezacorduri asupra oricărei cereri formulate Mossad-ului de
către clienţii săi, obiectul dezacordului este supus examinării primului
ministru. Pentru exemplificare, Ben Gurion, primul ministru la
naşterea organizaţiei a dat următoarea clarificare: „Voi veţi da
Mossad-ului lista de cumpărături a instituţiei pe care o reprezentaţi,
Shin Bet sau Aman. Mossad va merge să obţină marfa cerută de voi.
Nu este treaba voastră să ştiţi de unde s-a cumpărat sau ce preţ a
plătit Mossad pentru informaţiile cerute de voi” (pag. 39). Tot Ben
Gurion a definit în scris ordinul de funcţionare a Mossad-ului:
„Mossad va acţiona sub conducerea mea, va lucra conform
instrucţiunilor mele şi va raporta direct mie”.
În concluzie, în orice acţiune a Mossad-ului trebuie văzută mâna
invizibilă a primului ministru în exerciţiu la acea oră. În acest context
autorul aduce detalii inedite despre Benyamin Netanyahu, cel mai
tânăr prim-ministru din istoria Israelului. Fiind un om cu experienţă
în domeniul spionajului, se aştepta din partea lui să ştie cum
funcţiona din interior Mossad-ul, când să asculte, cât de departe se
poate merge în acţiuni externe etc.
De la început însă, Benyamin Netanyahu şi-a uimit ofiţerii cu lungă
experienţă în spionajul extern, prin amestecul lui în detaliile
operaţionale. La început a fost interpretat acest amestec ca fiind un
zel exagerat, dar lucrurile au devenit alarmante când nu doar primul
ministru Netanyahu, dar şi soţia sa, Sara, dorea să privească în
spatele paravanului de protecţie al Mossad-ului. Sara invita în
locuinţa ei privată, ofiţeri superiori ai Mossad-ului pentru a răspunde
întrebărilor ei, argumentând că ea urmează exemplul lui Hillary
Clinton, când era Prima Doamnă şi se interesa despre acţiunile CIA.
Sara Netanyahu a cerut să vadă profilul psihologic al conducătorilor
lumii pe care ea şi soţul ei urmau să îi viziteze sau să îi primească în
vizite de stat. „A cerut în mod special detalii despre activităţile

2
sexuale ale lui Bill Clinton” (pag. 3). A mai cerut, de asemenea, să
vadă dosarele ambasadorilor Israelului ale căror ambasade urmau să
le fie gazde în călătoriile lor externe. Amuzaţi de cererile ei, ofiţerii
Mossad-ului au replicat soţiei primului ministru că obţinerea unor
asemenea informaţii nu intra în atribuţiile lor de serviciu.

Mossad-ul face SUA părtaşă la Holocaust

Detalii şi mai neaşteptate sunt aduse de această carte în privinţa

primului ministru Yitzhak Shamir, sub a cărui conducere a explodat
scandalul Jonathan Pollard, ofiţer al marinei militare americane, prins
spionând pentru Israel. Acest prim-ministru avea o teorie, potrivit
căreia SUA erau în parte responsabile pentru Holocaustul evreilor din
timpul războiului. El era convins că preşedintele Franklin Roosevelt ar
fi trebuit să cadă la învoială cu Hitler pentru înlocuirea Angliei cu
Germania în Orientul Apropiat. Ca răsplată, Hitler ar fi permis evreilor
germani să emigreze în Palestina şi Holocaustul nu ar mai fi avut loc
vreodată.
Oricât de neverosimilă este această teorie, ea a înveninat vederile lui
Shamir privind America până aproape de ură. El a ordonat Mossad-
ului „ca gest de bunăvoinţă”, să trimită în URSS o parte din cele
500.000 de pagini secrete furate de Jonathan Pollard din SUA.
Shamir spera că acest gest va ameliora relaţiile Israelului cu URSS.
Documentele furate cuprindeau informaţiile la zi ale americanilor
privind apărarea spaţiului aerian sovietic precum şi evaluările anuale
ale CIA ale întregii capabilităţi de război a URSS, fotografii din satelit,
interceptări de comunicaţii şi rapoarte ale agenţilor CIA din interiorul
URSS.
Când Nahum Admoni, directorul general al Mossad-ului, a avertizat
pe Shamir că transmiterea acelor rapoarte va permite în mod sigur
sovieticilor să captureze pe spionii americani din URSS, primul
ministru Shamir a ridicat cu indiferenţă din umeri (pag. 193). Acelaşi
prim-ministru apare în carte implicat în asasinarea lui Robert
Maxwell, proprietarul ziarelor „Daily Mirror“ din Londra şi „Maariv“ din
Tel Aviv.

3
În decursul anilor, Maxwell devenise un agent de influenţă major al
Israelului în Occident. Pe yahtul său, şeful Mossad-ului, Nahum
Admoni l-a întâlnit în secret pe Vladimir Kriucikov, şeful KGB, în anul
1990, înaintea loviturii de stat contra lui Gorbaciov. Kriucikov venise
în numele conspiratorilor de la Moscova să propună Israelului
următoarele: Mossad va uza de influenţa sa în SUA şi Europa pentru
recunoaşterea noului guvern ce se va instala după debarcarea lui
Gorbaciov. La schimb, Kriucikov promitea Israelului libera emigrare a
evreilor sovietici.
Un an mai târziu, la 30 septembrie 1991, când Kriucikov se afla în
închisoare pentru eşecul complotului, Robert Maxwell ameninţa
Mossad-ul că va dezvălui lumii secretul întrevederii lui Kriucikov cu
Admoni de pe yahtul său, dacă nu i se returnează milioanele de
dolari furate împreună din fondul de pensii al jurnaliştilor de la ziarul
„Maariv“ din Tel Aviv. Urmare acestui şantaj, Robert Maxwell este
ucis.
Cartea explică succesul constant al Mossad-ului în culegerea de
informaţii la scară mondială prin inventarea SAYANIM-ului de
către Meir Amit, directorul Mossadului între 1963 şi 1968. În
traducere din ebraică, Sayamin înseamnă „ajutor voluntar de la
evrei”. Fiecare SAYAN a fost şi este un exemplu al coeziunii istorice
a comunităţii evreilor din lume. Indiferent de jurământul de credinţă
al evreului faţă de ţara în care se află, „ÎN ULTIMĂ INSTANŢĂ UN
EVREU VA ADMITE EXISTENŢA UNEI LOIALITĂŢI MAI MARI:
CEA MISTICĂ FAŢĂ DE ISRAEL ŞI A NEVOII DE A AJUTA
ISRAELUL CONTRA DUŞMANILOR SĂI”. Sayanim a îndeplinit
multe funcţii: un sayan care lucrează la o firmă de închiriat
automobile, va furniza unui ofiţer Mossad un vehicul fără actele
legale necesare închirierii (actul de identitate, permisul de conducere,
cartea de credit etc.).
Un sayan de la un hotel va oferi cazare fără actele de rigoare. Un
bancher sayan va descuia uşa băncii în afara orelor de program şi va
furniza banii necesari. Un medic sayan va acorda ajutor medical,
tratând o rană de glonţ, fără informarea poliţiei. Sayanii nu primesc
bani, decât pentru acoperirea cheltuielilor generate de serviciile lor,
restul efortului lor este strict voluntar şi gratuit. Ei colectează date

4
tehnice şi tot felul de informaţii „la vedere”: un zvon aflat la o
petrecere selectă, o ştire de la radioul local, un paragraf dintr-un
ziar, o poveste cu tâlc la o cină din „lumea bună”. Sayanii oferă
gratuit şi voluntar piste noi de investigaţie pentru Mossad. În anul
1998 erau 4.000 de persoane sayan în Anglia şi aproape 16.000 în
SUA.

Vaticanul, cel mai mare adversar al Mossad-ului

Un sayan care lucra ca mic funcţionar la un bogătaş creştin din

Roma, face o copie în anul 1979 de pe un document primit de la
Vatican de stăpânul lui. Era o propunere a Papei Ioan Paul al II-lea
către O.N.U. de transformare a Ierusalimului în oraş internaţional,
patrolat de căştile albastre ale trupelor O.N.U. şi în care Vaticanul
urma să aibă răspunderea tuturor lăcaşelor de cult creştin. În câteva
ore, acest document ajunge pe biroul lui Menachem Begin, primul
ministru al Israelului, unde provoacă consternare. Conducătorii
Israelului se temeau cel mai mult de acţiunile Vaticanului, după cum
declara primul ministru Golda Meir: „Sunt fascinată de structura
marxistă a papalităţii. În primul rând este puterea ei
financiară care e aproape fără precedent. Apoi, papalitatea
acţionează fără partide politice sau sindicate. Întregul aparat
este organizat pentru control. Curia Romană controlează
episcopii, episcopii controlează clerul, clerul controlează pe
laici. Cu multitudinea lor de secretariate, comisii şi structuri,
papalitatea este un sistem croit special pentru spionaj şi
informare” (pag. 213). Israelienii sunt permanent cu ochii pe
Vatican pentru că ştiu că au un adversar de temut, cu peste 500 de
ani de experienţă informativă. În plus, Vaticanul este ostil Israelului
şi un prieten declarat al palestinienilor. De aici, eforturile constante
din partea Israelului de a găsi cu Vaticanul un modus vivendi.
Preşedintele Ronald Reagan a stabilit cu Papa Ioan Paul al II-lea un
acord fără precedent în istoria SUA, în baza căruia Papei va fi
complet informat în toate aspectele politicii americane pe plan
militar, politic şi economic. Concret, în fiecare vineri la orele 20, şeful
rezidenţei CIA din Italia aducea Papei ultimele secrete obţinute de

5
SUA de la reţeaua de sateliţi şi de la alte dispozitive de ascultare
electronică sau de la agenţii CIA din lume. Niciodată în cei 500 de
ani de istorie diplomatică, nu a fost mai implicat Vaticanul în
acţiuni internaţionale ca în timpul Papei Ioan Paul al II-lea.
La 13 mai 1981, Papa era să fie ucis pentru activismul său, prin
atentatul comis de turcul Mehmet Ali Agca. Mossad-ul a aflat din
acţiuni proprii cine a ordonat turcului Agca să comită atentatul la
viaţa Papei şi a comunicat Vaticanului rezultatul investigaţiei sale.
Atentatul a fost pregătit în detaliu la Teheran, cu aprobarea şi
sprijinul ayatolahului Ruhollah Khomeini, care vedea în asasinarea
papei prima salvă în războiul contra Occidentului şi a valorilor sale,
pe care Khomeini le considera aprobate de cea mai mare biserică
creştină a lumii. Drept justificare erau citate la Teheran cuvintele
Papei la o întrevedere de la Roma: „Ceea ce învaţă pe oameni
Coranul este agresiune. Ceea ce învăţăm noi pe oameni este
pacea.
Desigur, natura umană distorsionează orice mesaj trimis de religie.
Dar în pofida faptului că oamenii pot apuca pe căi greşite din cauza
viciilor şi a obiceiurilor rele, creştinătatea aspiră la pace şi iubire.
Islamul este o religie care atacă. Dacă se începe prin propovăduirea
agresiunii la întreaga comunitate, se va sfârşi prin cultivarea
elementelor negative în fiecare om. Se ştie unde duce asta:
asemenea oameni ne vor asalta violent” (pag. 238). Papa a
reacţionat prompt la aflarea veştii şi a surprins întreaga lume prin
vizita sa inopinată la închisoarea din Roma, unde era încarcerat Agca.
Turcul a confirmat că totul a pornit de la Teheran. Asta a influenţat
atitudinea Papei faţă de Islam şi faţă de Israel. În mod frecvent, Papa
va prezice în cercul lui intim de la Vatican că noul conflict al lumii nu
va fi dintre Est şi Vest, adică dintre SUA şi Rusia, ci între Islamul
fundamentalist şi creştinătate (pag. 242). În decembrie 1993 Papa
Ioan Paul al II-lea a recunoscut statul Israel şi a stabilit
relaţii diplomatice cu acesta.

Asasinarea lui Yizhak Rabin, un mister

Un capitol surprinzător al acestei cărţi este cel privind asasinarea în
Israel a primului ministru Yizhak Rabin de către Yogal Amir. Un

6
renumit jurnalist, Barry Chamish, a strâns şi a publicat pe Internet
toate rapoartele medicale şi balistice, precum şi depoziţiile făcute la
tribunal de cei care îl păzeau pe Rabin, de medicii, care au încercat
să îi salveze viaţa şi interviurile luate israelienilor din comunitatea de
informaţii.
Concluziile sunt şocante: „Teoria unui asasin, acceptată de Comisia
de Anchetă a guvernului este falsă şi are scopul acoperirii unui
atentat regizat, cu acordul primului ministru, atentat proiectat să
eşueze, dar să refacă popularitatea în scădere a lui Rabin cu
electoratul Israelului. Yogal Amir a acceptat faţă de stăpânii săi din
comunitatea de informaţii să joace rolul de puşcaş unic. Amir a fost
echipat cu gloanţe oarbe şi a tras un singur foc, nu trei cum se
credea.
Yizhak Rabin nu avea sânge pe el, a mers fără sprijin pe picioarele lui
la automobilul care îl aştepta. În timpul cursei stranii spre spital,
Rabin a fost împuşcat de două ori cu gloanţe adevărate, care au fost
trase din pistolul propriului său bodyguard, Yoram Rubin. Arma sa a
dispărut la spital şi nu a mai fost găsită vreodată. Rubin se va
sinucide ulterior” (pag. 133). Independent de ancheta lui Barry
Chamish, există depoziţii sub stare de jurământ care susţin acuzaţia
lui Chamish că „ce s-a întâmplat acolo este profund ascuns şi
conspiratorial”. La proces, Yogal Amir a declarat: „Dacă vă spun
adevărul, întregul sistem se va prăbuşi. Cunosc destul pentru
a distruge această ţară” (pag. 134).

Mossad-ul ştia cine a omorât-o pe prinţesa Diana

Cele mai fascinante pagini ale cărţii de faţă rămân totuşi cele privind
moartea prinţesei Diana. Mossad-ul recrutase în serviciul Israelului,
cu câteva zile înaintea decesului Dianei, pe Henri Paul, şeful agenţilor
de pază şi supraveghere informativă de la Hotelul Ritz din Paris, care
va duce cu el în mormânt atât pe Diana, cât şi pe fiul proprietarului
hotelului Ritz. Este o lungă listă a indiciilor unei conspiraţii contra
Dianei şi autorul le înşiră pe toate în mod metodic şi fără
menajamente.

7
Menţionez un singur indiciu edificator. Un fost ofiţer britanic din
spionajului extern, MI6, pe nume Tomlinson, refugiat în Elveţia, a
pus pe Internet numele reale a 12 colegi de la MI6 a căror misiune
era uciderea Dianei, fapt care a provocat un imens scandal în Anglia.
Guvernul britanic a emis un mandat de arestare pe numele lui
Tomlinson şi a retras în Anglia pe cei 12 ofiţeri din misiunile lor
externe.
În încheiere, amintesc şi alte subiecte incendiare abordate de autor
în această carte: precum faptul că Vaticanul şi Mafia italiană au
strâns 200 de milioane de dolari pentru sindicatul polonez
SOLIDARNOST, bani furaţi de Mossad pentru finanţarea operaţiunilor
lor „negre”; Mossad-ul avea în anul 1998 o echipă de ofiţeri asasini
de 48 de persoane dintre care şase erau femei – media lor de vârstă
avea 25 de ani şi erau în perfectă condiţie fizică (pag. 123); Israelul
este a patra putere nucleară a lumii, cu un arsenal de 200 de
bombe atomice