GRIGORE CHIPER

Realism şi potenţialitate realistă

Universitatea din Tiraspol, în proza lui Vladimir Beşleagă
Chişinău

Abstract

In this article the author attempts to make a retrospective analysis of Vladimir Besleaga’s
prose, especially of his short prose. Vladimir Besleaga is an innovator, and his contribution
lies particularly in the release of language from the tutorship of consciousness dominated
by complexes and frustrations. The Bessarabian poet makes the way of Proustian-Joycean
narration local.
Keywords: short stories, narrative way, a literary experiment.

Academicianul Mihai Cimpoi întrevede în proza lui Vladimir Beşleagă trei

faţete semnificative corespunzând, în mare, unor blocuri tematice: istoria, copilăria şi
maturitatea [1, p. 198]. Toate au în comun faptul că sunt abordate ca o dezbatere de idei
în contradictoriu.
Ceea ce deosebeşte proza (scurtă şi lungă) este că autorul acordă atenţie sporită
personajului şi cadrului natural-social cu rol modelator, personajului care nu este
neapărat un pasiv, un retractil şi un însingurat, ci mai degrabă prins ca în foarfece/
menghine şi împins spre o margine, acaparat totalmente de gândurile sale, multiple şi
încurcate. E modalitatea de naraţie proustian-joyceană, pe care prozatorul basarabean
o încetăţeneşte pe teren autohton. Personajul său intelectualizat, chiar şi atunci când
reprezintă un ţăran, este mai puţin un tip psihologic (deşi nu lipsesc nici acestea) şi mai
mult punctul de intersecţie a diverselor contexte sociale, de regulă tumultoase, care
pătrund în palimpsestul conştiinţei.
Vladimir Beşleagă este mai întâi de toate un introspectivist, deconstruind universul
personajelor sale: „personaje labirintice în naraţiuni labirintice” [2]. Este de remarcat
că autorul, cu vocaţie tipică de romancier, nu alege persoana I, din perspectiva căreia
construcţia şi deconstrucţia ar fi o procedură mai lesnicioasă.
Proza lui Vladimir Beşleagă se desfăşoară între realitate şi potenţialitate. Cadrul, în
general laborios, trimite la onticul palpabil, iar fluxul de conştiinţă şi memoria involuntară
indică o altă realitate, in potentia.

Metaliteratură, anul X, nr. 3-4 (27), 2011 57

 Deja din volumul de debut, La fântâna Leahului, matur, relevant, exploziv, apare
stilul lui Beşleagă într-o fază incipientă: cadrul descris exact şi incertitudinea în care
sunt surprinşi eroii în momente existenţiale cruciale. În schiţa omonimă volumului,
protagonista Irina este învăluită într-o pletoră de gânduri care trădează nesiguranţă,
conştiinţă intelectualizată şi aluzia unei neîmpliniri: „Fata s-a lăsat iar pradă gândurilor”
(p. 52), „Fel de fel de gânduri îi roiau în minte…” (p. 59) etc. Există o singură certitudine
rezultată din tema prozei – tragedia războiului – soldată cu moartea protagonistei
(amendată de critica timpului: „dramatizare forţată” [2, p. 39]. În rest, scenele descrise,
detaliile selectate minuţios, redau coşmarul trăit ca într-un tablou de somnambulism.
Autorul acordă, încă de la început, atenţie exagerată simbolurilor, complexe şi
transparente. De exemplu, apa după care pleacă în mod fatal Irina pentru a i-o aduce
fratelui său bolnav „s-a amestecat cu sângele de fecioară” (p. 63). Dublul simbol transformă
moartea într-o apoteoză poetică. Dar se atestă şi altele care vădesc tendinţa autorului spre
construcţie: imaginea recurentă a neamţului roşcat care este un amănunt teatral pentru
a scoate moartea din rutină şi banalitate. E ceea ce criticul Coroban a numit, într-un articol
al vremii, „didacticism alegoric” [3, 10].
Începând cu romanul Zbor frânt, proza lui Beşleagă se maturizează, iar procedeele
sale preferate şi emblematice se rafinează.
Vladimir Beşleagă este un inovator, iar aportul lui constă mai ales în eliberarea
limbajului de sub tutela conştiinţei dominate de complexe şi frustrări. Povestirea sa
Cel de-al treilea dacă ar fi fost (1992) a fost scrisă aproximativ în aceeaşi vreme cu
Zbor frânt (roman care l-a propulsat pe autor în linia întâi). Stilistica lor nu diferă prea
mult. Sunt proze care ignoră acţiunea şi se axează pe descriere, mai exact pe desfăşurarea
cât mai amplă a gesturilor. Apoi, prezentarea dinăuntru (dar şi dintr-o parte) a personajelor,
o prezentare la fel de amănunţită. Vocile lor, inclusiv cea auctorială, sunt redate in
praesentia, dar şi/ mai ales in absenţia, prezumtiv, virtual. Vladimir Beşleagă este unul
dintre puţinii autori basarabeni concentraţi aproape exclusiv pe modul de expunere, pe
limbajul narativ, mai puţin pe scenariu, intrigă (pe care un prozator, de altfel, nici nu le
poate neglija în totalitate). Iar limbajul său aminteşte mult de Biblie. De aceea din cauza
acestui limbaj aburit, faptele sunt învăluite şi ele de o aură, tind să se relativizeze ca
noţiunea de timp în teoria lui Einstein.
Povestirea e aproape fără mişcare (se relatează o singură zi, ca la Joyce), bazată pe
un paralelism între dialogurile a două personaje şi fluxurile de conştiinţă care le dublează
permanent. Acest flux, care trece, ca şi cum pe neobservate, de la un personaj la altul, ţine
să înlocuiască deficitul acut de comunicare, să scoată la iveală unele părţi tenebroase ale
fiinţei, pe care un dialog, de obicei, le evită sau le escamotează.
Scriitorul nu ezită să experimenteze pe urmele învăţătorului său, Liviu Rebreanu,
iar tehnicile sale rămân totuşi recognoscibile. În ultimii ani, creaţia sa pendulează între

58 Metaliteratură, anul XI, nr. 3-4 (27), 2011

proza propriu-zisă şi cea documentaristică. Bunăoară, Hoţii din apartamente (2006) este
un volum heteroclit, indefinibil şi totodată tipic pentru sfera de interese ale maestrului.
Hoţii din apartamente e un titlu jucăuş, ambiguu, încât te face să crezi că ţii în
mână o culegere de cronici care sondează criminalitatea din perioada de tranziţie, fiind
zugrăvite într-o manieră ludic-postmodernă. În fapt, volumul include mai multe bucăţi
de proză, scrise în diferite perioade de timp şi adunate în jurul unei axe a rememorării.
Textele nu sunt aranjate într-o ordine tematică sau cronologică riguroasă: cele de dată
recentă convieţuiesc cu altele scrise în anii ’70 sau chiar ’60, eseurile stau în vecinătatea
povestirilor realiste sau pur ficţionale. Volumul are totuşi o structură exprimată mai mult
sau mai puţin coerent: prozele urmează, în mare, un traseu dinspre artistic spre eseistic,
parabolic şi filozofic. Volumul începe cu bucăţi artistice cu o tematică şi stilistică variată,
bazate în temei pe autobiografic, la mijloc sunt inserate eseurile, în care autorul încearcă
să reconstituie o epocă de acum 40-50 de ani comentând întâmplările de atunci printr-un
eu exacerbat, scriitorul semnalează detalii (unele semnificative, altele curioase) despre
oamenii pe care i-a cunoscut şi despre evenimentele marcante pe care le-a traversat, iar
finalul cărţii adăposteşte reflecţiile şi senzaţiile pe care autorul doreşte să le imortalizeze
într-o formă cât mai succintă şi memorabilă. Împărţirea în trei cicluri este cât se poate
de convenţională şi are mai mult un scop hermeneutico-didactic. Pot fi citate numeroase
pagini care încalcă structura de mai sus.
Prozele incluse în volum sunt şi ele eterogene măcar din motivul că sunt datate cu
ani aflaţi la mare distanţă unul de altul. Volumul îţi oferă ocazia de a depista constantele
şi variabilele în scrisul lui Vladimir Beşleagă. Unele povestiri, ca Văru-meu Chirilă,
explorează concretul, realitatea imediată. E o proză scrisă în 1968 şi, din câte înţeleg,
nu a fost publicată până acum în volum. Scriitorul nu operează aici cu vreo schemă pe
care să o umple cu material epic. Strategia literară e simplă. El relatează câteva fapte din
copilăria şi tinereţea sa şi a vărului său Chirilă. Tonul e crengian, uşor mucalit şi zeflemitor.
Dincolo de expunerea faptelor, se impun cu prisosinţă comentariile, la fel, într-un stil
cvasipopular, care dau relief scriiturii. Mai este şi relaţionarea faptelor şi evenimentelor
pentru a spori impactul lor sugestiv. De exemplu, înainte de a povesti despre felul cum
învăţa Chirilă, autorul îşi aminteşte despre un obicei al vărului său: „Iarna când ne dădeam
pe gheaţă, la început era aşa: ne repezeam amândoi din loc, adică ne făceam vânt şi ne
duceam alături, cât ne ajungea putere. Dar asta numai la început. După aceea Chirilă se
apuca de poala paltonului meu şi se ţinea. Eu îmi făceam iar vânt şi iar mă duceam, iar
Chirilă se ţinea de mine. Apoi iată, năravul ista l-a apucat şi la învăţătură” (p. 49-50).
Astfel, întâmplarea scoasă din fundal sporeşte forţa a ceea ce vrea să ne spună autorul.
Filozofarea sau comentariul eseistic, atât de familiar în proza lui Beşleagă, lipseşte
aici. Povestirea nu e totuşi rectilinie. Excelează, în primul rând, alternarea planului epic
cu cel liric, mai ales peisagistic, complementar unor dispoziţii ale naratorului. În al doilea

Metaliteratură, anul X, nr. 3-4 (27), 2011 59

rând, utilizarea flash-back-ului sau a anticipărilor evenimenţiale. Bunăoară, lanţul de
necazuri se soldează cu întârzierea implacabilă la serviciu, de unde apare, într-un plan
secund şi viitor, bombăneala, de altfel adecvată situaţiei, a şefului.
Văru-meu Chirilă e o proză de mici proporţii, scrisă într-o bună tradiţie realistă,
chiar dacă are un titlu banal. Acţiunea se derulează vioi, spontaneitatea e firească.
Proza a fost scrisă când lirismul era în vogă, uneori făcea ravagii. La Beşleagă, lirismul
e simplă piesă de echilibru.
Următoarea povestire, Băiatul şi fetiţa la joacă (1974), denotă deja altceva.
Proza nu mai narează fapte petrecute aiurea. Nuvela sau nuveleta e exemplificarea cu
materie epică a unor precepte morale. Proza e mai degrabă una simbolică. Epicul e lipsit
de consistenţă, redus la inserarea de evenimente strict necesare. Jocurile descrise ale
copiilor nu depăşesc cunoştinţele generale pe care le are fiecare dintre noi. În schimb
semnificaţia care se desprinde de la un fragment la altul şi mai ales din final este una
particulară, specifică autorului.
Hoţii din apartamente (povestirea omonimă volumului, datată cu 2004) duce
lucrurile şi mai departe în ce priveşte regizarea scriiturii. Proza are alură de parabolă cu
accente vădite de literatură absurd-fantastică, practicată de unii prozatori optzecişti din
Ţară. Mai bine zis, proza are elemente de fantastic şi de absurd, concentrate îndeosebi pe
ultimele pagini. Nu e uşor de comentat o povestire în care rosturile creaţiei, mecanismele
acesteia se împletesc cu cele existenţiale, totul secondat de elementele amintite mai sus.
Ceva asemănător, cu diferenţele care se cuvin, am întâlnit în romanul Amsterdam (1998)
al britanicului McEwan. E curios că şi soluţia finală găsită pentru conflictul artă-existenţă
e aleatorie la ambii scriitori.
Mai există în carte un filon, nişte fragmentarium-uri intitulate Instantanee,
Crochiuri sau altcumva. Acestea, dacă nu sunt nişte proze într-o formă superconcentrată,
prezintă diverse reflecţii pe anumite teme preferate, susţinute cu argumente de ordin
raţional sau emoţional. Obiectul investigaţiilor îl constituie timpul, mitul, cuvântul şi
cuvintele, comunicarea interpersonală, cărţile, Academia din RM (frecvent invocată în
pledoariile scriitorului).
Bătrânii din căsuţa cât o nucă e un microroman sau schiţa unui roman. Personajele
se numesc femeia şi bărbatul. Sunt ca Adam şi Eva, numai că discutând despre suflet
şi despre limite. Autorul operează, aşa cum ne-a mai obişnuit, cu idei, cărora le dă
o carnaţie prozaistică.
Dacă anterior autorul era interesat de o realitate manifestată mai mult într-o
potenţialitate a ei, căci cea adevărată îi era refuzată, în prezent atenţia i se îndreaptă în sens
opus: recuperarea realului în forma sa originală, nealterată, adevărată. Obsesia adevărului
îi străbate ultimele cărţi publicate. De exemplu, romanul-cronică Acasă este reeditat cu
titlul iniţial, Nepotul (1998). Într-o prefaţă la carte, Vladimir Beşleagă se întreabă dacă

60 Metaliteratură, anul XI, nr. 3-4 (27), 2011

îşi mai au rostul toate aceste reeditări din perioada când literatura era supusă presiunii
politico-ideologice şi în general arbitrariului. Răspunzând afirmativ, autorul apelează
la o stratagemă: romanul nu este rescris într-un spirit nou, care ar reprezenta o altă
dimensiune a falsului, ci apare cu comentarii ample, încercând să reaşeze, peste ani,
opera în făgaşul ei firesc.
Anii de independenţă statală sunt trăiţi de Beşleagă sub imperativul unei purificări
personale. Scriitorul ne sugerează că deşi o retrăire fizică e utopică, una morală este
oricând posibilă.

Note

1. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău,

Arc, 1996.
2. Ion Simuţ, Scriitura unei agonii, în revista „România literară”, 2006, nr. 30.
3. Profiluri literare, Chişinău, Lumina, 1972.
4. Vasile Coroban, Vladimir Beşleagă, în revista „Cultura”, 1968, nr. 12.

Metaliteratură, anul X, nr. 3-4 (27), 2011 61