UNITATEA NR.

2 – PRESCRIPȚII TEHNICE, TOLERANȚE ȘI

ABATERI, METODE DE CALCUL

A. PRESCRIPŢII TEHNICE ÎN CONSTRUCŢII

Pentru proiectarea, realizarea şi recepţionarea unei lucrări de construcţie în condiţii

optime şi unitare, la nivel republican, având la bază experienţa unei anumite perioade, sunt
stabilite condiţii cu caracter tehnic şi economic, care în ansamblu alcătuiesc prescripţiile
tehnice în construcţii.
Standardul (STAS) este prescripţia tehnică ce stabileşte caracteristicile materialelor şi
instalaţiilor aferente construcţiilor, principiile de bază pentru proiectare, execuţie şi recepţie, a
căror aplicare este obligatorie.
Norma internă prescrie caracteristicile materialelor de construcţii utilizate,
nereglementate prin standarde.
Normativul completează şi detaliază elementele din standarde sau norme interne,
indicând aplicarea acestora în cazuri concrete. Acesta poate fi de mai multe feluri, şi anume:
- experimental, atunci când studiile teoretice efectuate în laborator sau pe modele de
probă urmează a fi verificate practic;
- cu aplicare condiţionată, atunci când studiile teoretice au fost verificate
experimental, dar pentru introducerea în producţie curentă sunt necesare unele
măsuri speciale, cum ar fi: supravegherea atentă a lucrărilor, instruirea cadrelor,
analiza comportării în timp a materialelor şi instalaţiilor etc.;
- definitiv, atunci când a trecut de toate fazele teoretice şi experimentale şi are aplicare
curentă, generalizată pe şantiere.

Instrucţiunile tehnice aduc precizări suplimentare standardelor şi normativelor,

reglementează unele aspecte tehnice cu obiectiv restrâns, introduc măsuri tehnice imediate etc.
Condiţii tehnice speciale care completează instrucţiunile tehnice ale anumitor lucrări.
Fişele tehnologice stabilesc modul de organizare a diferitelor procese de lucru la
execuţia lucrărilor.

B. COORDONAREA DIMENSIONALĂ. TOLERANŢELE ŞI

TIPIZAREA ÎN CONSTRUCŢII

1. COORDONAREA DIMENSIONALĂ

Coordonarea dimensională este o convenţie privind dimensiunile de coordonare ale

componentelor unei construcţii pentru a se asigura utilizarea lor fără ajustări, precum şi
posibilitatea de înlocuire a unor elemente ale structurii cu altele, fără modificarea proiectelor
respective. Această convenţie este necesară în scopul raţionalizării lucrărilor de construcţii şi al
producerii industriale a elementelor cu largă răspândire în practică.

Coordonarea dimensională se concretizează prin folosirea unui sistem modular

cuprinzând: modulul de bază, multimoduli şi submoduli.

1
 Modulul de bază este unitatea de lungime a coordonării dimensionale având mărimea
astfel aleasă încât să asigure părţilor componente ale construcţiei multiple posibilităţi de
utilizare şi adaptare. Simbolul modulului de bază este M, iar valoarea lui internaţională este 1
M = 100 mm.
Multimodulul este unitatea de lungime cu valoarea egală cu un multiplu al modulului
de bază. Multiplul este un număr întreg (n), iar simbolul multimodului este (nM).
Submodulul este unitatea de lungime a cărei valoare este o fracţiune a modulului de
bază. Fracţiunea are ca divizor un număr întreg (n), iar simbolul submodulului este (M/n).

Sistemul modular se aplică la:

- proiectarea construcţiilor, în special la cele executate prin metode industriale
(clădiri de locuit, depozite, magazii, hale industriale, castele de apă etc.);
- alegerea dimensiunilor geometrice ale elementelor de construcţie, ale
instalaţiilor şi utilajelor (instalaţii sanitare, poduri rulante, echipamente tehnice
etc.);
- elaborarea unor prescripţii tehnice în construcţii.

Pentru coordonarea dimensiunilor în plan, se utilizează în construcţii multimodulii

orizontali.
Dimensiunile modulare pentru coordonarea în plan orizontal se aleg din seriile de
dimensiuni multiple ale multimodulilor orizontali.

Dimensiunile modulare pentru coordonarea verticală pot fi:

- distanţa între feţele finite a două planşee succesive (înălţimea etajului);
- distanţa între feţele finite ale pardoselii şi plafonului (lumina încăperii);
- dimensiunile unor elemente componente care se condiţionează reciproc la asamblarea
pe verticală.

În sistemul modular se definesc următoarele caracteristici dimensionale ale

elementelor de construcţii:
- dimensiunea modulară este o dimensiune multiplu întreg al unităţii de lungime, care
poate fi modulul de bază sau un multimodul;
- dimensiunea nominală este o dimensiune modulară, care se referă la caracteristica
principală dimensională a elementului considerat şi care poate să-l identifice în scara
de mărimi;
- dimensiunea de execuţie se alege în raport cu dimensiunea nominală astfel încât,
ţinând seama de rosturi, să rezulte, prin punerea în operă a elementului respectiv, o
dimensiune modulară;
- dimensiunea efectivă este dimensiunea obţinută prin măsurători directe efectuate
asupra elementului de construcţie. Ea trebuie să fie cât mai aproape de dimensiunea
de execuţie, în limitele abaterilor admise.

2. TOLERANŢE

Datorită influenţei unui mare număr de factori obiectivi (imperfecţiuni ale mijloacelor de
lucru şi control) şi subiectivi (calificarea neomogenă a muncitorilor) piesele sau produsele
finite de acelaşi fel se deosebesc atât unele de altele, cât şi de piesa sau produsul proiectat. Este

2
deci necesar studiul gradului de precizie sau al toleranţelor elementului de construcţie obţinut,
faţă de produsul de referinţă.
Toleranţele se referă atât la forma şi dimensiunile geometrice ale elementelor de
construcţie sau construcţiilor, cât şi la aspectul lor. Toleranţele admisibile se stabilesc în
concordanţă cu necesităţile practice, ţinând seamă că o precizie prea mare ridică preţul de cost,
iar lipsa de precizie poate periclita rezistenţa şi stabilitatea structurii. Gradul de precizie trebuie
justificat tehnic şi economic; analiza economică se extinde de la operaţiile simple până la
lucrările de ansamblu. Uneori prin mărirea gradului de precizie la o operaţie se pot simplifica
sau reduce unele dintre lucrările care urmează în procesul tehnologic. De exemplu, executarea
unei zidării îngrijite uşurează execuţia tencuielilor sau, în cazul pereţilor din beton turnaţi în
cofraje metalice, tencuiala poate fi complet suprimată.

Abaterea este diferenţa algebrică între o dimensiune (efectivă, maximă etc.) şi

dimensiunea de bază corespunzătoare.
Abaterea efectivă Aef este diferenţa dintre dimensiunea efectivă (E) şi dimensiunea
nominală (N), adică:
Aef = E - N

Abaterea efectivă poate fi pozitivă, zero sau negativă. Pentru ca piesa să fie utilizabilă
trebuie ca dimensiunile ei efective să se găsească între dimensiunile limită maxime Lmax şi
dimensiunile limită minime Lmin. Abaterea efectivă trebuie să fie deci cuprinsă între două abateri
limită, şi anume:
- abaterea superioară As, egală cu diferenţa dintre dimensiunea limită maximă și
dimensiunea nominală:
As = Lmax - N
- abaterea inferioară Ai egală cu diferenţa dintre dimensiunea limită minimă şi
dimensiunea nominală, adică:
Ai = Lmin - N
Abaterile limită pot fi de asemenea pozitive, zero sau negative, în funcţie de valorile
dimensiunilor limită faţă de valoarea dimensiunii nominale.

Dimensiunile limită sau abaterile limită determină un interval de variaţie a dimensiunilor,

respectiv a abaterilor, care se numeşte toleranţă (T) şi este definită de relaţiile:
T = Lmax – Lmin
T = As - Ai
Toleranţa, astfel calculată, este totdeauna pozitivă.

Valorile toleranţelor sunt stabilite pe baza unui număr mare de măsurători, în urma
unor studii statistice, ţinând seama de condiţiile tehnologice de fabricaţie şi de condiţiile
tehnico-economice de montaj, pentru a realiza siguranţa și eficienţa construcţiilor.
În cazul produselor standardizate (materiale de construcţii şi instalaţii, elemente
prefabricate de construcţie etc.), toleranţele sunt indicate în standarde sau în norme interne
de fabricaţie.

3
 Astfel, pentru blocurile de cărămidă din argilă arsă, abaterile şi toleranţele
admisibile ale dimensiunilor sunt arătate în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1
Dimensiunea Toleranţe admisibile
Felul (mm) la livrare (mm)
Tipul
dimensiunii abateri
nominală
admisibile
Lungime l 240 +5 10
-6
Lăţime b 115 +4 8
63
-6
Înălţime 63 ±3 3
(grosime) h
+5
Lungime l 240 10
-6

88 +4
Lăţime b 115 8
-6
Înălţime 88 ±4 4
(grosime) h

Pentru lucrările de construcţie, gradul de precizie şi condiţiile de calitate sunt prevăzute

în normativele şi normele tehnice de execuţie. Trebuie să se ţină seama de cumularea posibilă
a unor abateri, ceea ce poate duce, dacă aceste abateri nu sunt corectate pe parcurs, la abateri
finale mari sau chiar la greşeli de execuţie. De exemplu, abaterile cumulate la trasarea şi la
execuţia fundaţiilor sau zidurilor de elevaţie necesită cheltuieli supli-mentare pentru realizarea
la parametrii tehnici normali a lucrărilor care urmează în procesul tehnologic, cum sunt:
execuţia planşeelor prefabricate, a finisajelor etc.

3. TIPIZAREA

Tipizarea asigură execuţia elementelor de construcţii şi de instalaţii, precum şi a

construcţiilor întregi pe baza documentaţiilor de tipizare care, în funcţie de natura şi
importanţa lor, sunt:
- Proiecte tip, care reprezintă documentaţii de tipizare elaborate pentru realizarea de
obiective, obiecte, părţi de obiecte, elemente, subansambluri şi detalii de construcţii şi instalaţii cu
frecvenţă mare de folosire şi care se redactează la nivelul necesităţilor de execuţie. Proiectele tip
au caracter republican sau departamental când se referă la obiective specifice activităţii unui
anumit minister;
- Proiecte directive, care reprezintă documentaţii de tipizare elaborate pentru obiective,
obiecte sau părţi de obiecte, permiţând o aplicare elastică a acestora, în condiţiile respectării
parametrilor de bază (condiţii funcţionale, alcătuiri constructive, indici tehnico-economici etc.).
Proiectele directive sunt, de asemenea, cu caracter republican sau departamental;
- Proiecte refolosibile, care sunt documentaţii de tipizare elaborate pentru o anumită
lucrare de investiţie şi care, datorită caracteristicilor tehnico-economice deosebite, pot fi propuse
spre a fi aplicate şi la alte lucrări cu aceiaşi parametri.

4
 Pentru construcţiile executate prin metode industriale se utilizează, pe scară din ce în ce
mai largă, elementelor de construcţii prefabricate sau ale unor construcţii întregi, tendinţa
actuală fiind ridicarea gradului de prefabricare. Prin grad de prefabricare sau de industrializare
se înţelege raportul dintre costul sau greutatea prefabricatelor montate cu macaraua şi costul
sau greutatea totală a construcţiei.

Utilizarea pe scară largă a prefabricării şi tipizării în construcţii prezintă următoarele

avantaje importante:
- economie de timp şi forţă de proiectare;
- reducerea consumului de forţă de muncă pe şantier, execuţia reducându-se la operaţii
de montaj;
- mecanizarea aproape în totalitate a proceselor de lucru;
- reducerea duratei de execuţie;
- montarea prefabricatelor pe şantier în tot timpul anului;
- calitatea superioară a execuţiei, datorată condiţiilor industriale de realizare a
prefabricatelor (utilaje moderne, control riguros al fazelor de fabricaţie etc.);
- reducerea în mare măsură a consumului de material lemnos;
- reducerea sau suprimarea unor lucrări pe şantier (lucrări de instalaţii, finisaj etc.).

C. METODE DE CALCUL

Realizarea economică a unei construcţii presupune dimensionarea elementelor de

rezistenţă în condiţiile unui anumit grad de siguranţă care să ţină seama de toate
abaterile posibile ce pot interveni la proiectare, execuţie şi exploatare. Aceste abateri pot
apărea, deoarece:
- la proiectare se folosesc schematizări ale structurii de rezistenţă (schema statică),
precum şi simplificări în evaluarea şi repartizarea încărcărilor etc.;
- la execuţie, calitatea materialelor, dimensiunile elementelor etc., pot rezulta diferenţe
faţă de cele proiectate;
- în exploatare, apar diferenţe faţă de proiect, în distribuţia şi intensitatea încărcărilor.

Gradul de siguranţă admis în condiţiile abaterilor menţionate nu poate acoperi însă

greşeli grave de proiectare, execuţie sau exploatare, cum ar fi:
- nerespectarea prescripţiilor oficiale;
- greşeli de concepţie şi calcul;
- modificări neavizate, degradări, deteriorări ale elementelor de construcţie în timpul
execuţiei sau în exploatare etc.

La noi în ţară prescripţiile oficiale prevăd la calculul secţiunilor elementelor de construcţii

următoarele metode de calcul: metoda rezistenţelor admisibile, metoda de calcul la rupere şi
metoda de calcul la stări limită.

5
 a. Metoda rezistenţelor admisibile
Metoda rezistenţelor admisibile are la bază următoarele ipoteze fundamentale, şi
anume:
- materialele de construcţie se comportă elastic în exploatare;
- secţiunile normale pe axa elementelor, înainte de deformare, rămân plane şi după
deformare (ipoteza lui Bernoulli);
- eforturile unitare sunt proporţionale cu deformaţiile (legea lui Hooke).

Principiul de calcul constă în compararea eforturilor unitare normale şi tangenţiale

maxime: σmax, τmax, care se dezvoltă în secţiunile cele mai solicitate ale elementelor de
construcţie, cu valori admisibile ale rezistenţelor normale (σa), respectiv tangenţiale (τa):
σmax ≤ σa τmax ≤ τa
Rezistenţele admisibile σa, τa reprezintă o fracţiune din rezistenţa limită a materialului
la care se produce distrugerea acestuia şi se obţine prin împărţirea rezistenţei limită σlim, τlim la
un coeficient de siguranţă unic (c):
 lim  lim
a  ; a 
c c
sau
 lim
c  1
a

Pentru grupările de încărcări A (alcătuită din combinaţii ale încărcărilor

fundamentale, a căror acţiune simultană este practic posibilă), B (alcătuită din combinaţii ale
încărcărilor fundamentale şi a celor accidentale cu acţiune simultană), C (alcătuită din
combinaţii ale încărcărilor fundamentale cu cele accidentale şi extraordinare a căror acţiune
simultană este practic posibilă), valorile rezistenţelor admisibile şi ale coeficienţilor de
siguranţă corespunzători sunt diferite. Cu cât probabilitatea acţiunii simultane a încărcărilor
ce compun gruparea de încărcări considerate este mai mică, cu atât coeficienţii de siguranţă se
reduc, apropiindu-se de unitate, iar rezistenţele admisibile cresc, apropiindu-se de rezistenţa
limită.
În ţara noastră acest calcul este recomandat de STAS 763-71 „Prescripţii pentru
proiectarea construcţiilor metalice” şi STAS 856-71 „Prescripţii pentru proiectarea construcţiilor
de lemn”.

Pe lângă lemn şi metal, materiale cu calităţi elastice, în construcţii se folosesc, pe scară

largă, şi materiale care nu se comportă elastic sub sarcinile de exploatare, cum sunt zidăria şi
betonul armat.
Neglijarea proprietăţilor plastice ale materialelor şi valoarea convenţională a
coeficienţilor de siguranţă fac ca metoda rezistenţelor admisibile să reprezinte o etapă depăşită
în calculul construcţiilor.
Abaterile ce pot să apară între comportarea reală a structurii în exploatare şi schema
luată în calcul depind de o mulţime de parametri care necesită un studiu sistematic şi dezvoltarea
unei alte metode de calcul.

6
 b. Metoda de calcul la rupere
Prin această metodă secţiunile se calculează luând în consideraţie stadiul de rupere ca
stadiu de calcul. Eforturile din elementele de construcţie se determină după metodele staticii
construcţiilor, aplicate corpurilor omogene şi elastice.

Principiul metodei este compararea efortului maxim care se dezvoltă în secţiunea

cea mai solicitată a unui element de construcţie cu efortul de rupere împărţit la un
coeficient de siguranţă unic, cr:
Nr Mr
N max  , M max  , .... etc.
cr cr
Metoda ţine seama de comportarea reală a materialelor în stadiul de rupere
(redistribuirea eforturilor în urma deformaţiilor plastice), dar menţine coeficientul de siguranţă
unic cu valori convenţionale, fără un studiu sistematic al parametrilor care influenţează siguranţa
structurii.

c. Metoda de calcul la stări limită

Prin metoda de calcul la stări limită calculul elementelor de rezistenţă trebuie să asigure
obţinerea siguranţei necesare, astfel încât pe toată durata exploatării construcţiei să nu apară
nici una din următoarele stări limită:
Stări limită ale capacităţii portante:
- starea limită de rezistenţă;
- starea limită de oboseală;
- starea limită de stabilitate.
Stări limită ale exploatării normale:
- starea limită de deformaţie;
- starea limită de apariţie a fisurilor pentru elementele de beton armat;
- starea limită de deschidere a fisurilor pentru elementele de beton armat.

Pornind de la premisa neadmiterii nici uneia din aceste stări limită pe tot timpul
exploatării construcţiei, elementele structurii se verifică în diferite faze de lucru (execuţie,
transport, montaj, exploatare etc.), considerând cele mai defavorabile valori ale
caracteristicilor de rezistenţă şi de deformare ale materialelor.

La fundamentarea metodei contribuie atât studiul amănunţit al comportării materialelor

de la aplicarea încărcării şi până la rupere, pentru solicitări complexe (statice şi dinamice, de
scurtă sau de lungă durată etc.), cât şi următorii factori:
- stabilirea ştiinţifică pe baze de calcul statistic a modului de variaţie a proprietăţilor
fizico-mecanice, de rezistenţă şi de deformare ale materialelor de construcţie;
- stabilirea pe baze de calcul static a modului de variaţie a încărcărilor şi diferenţierea
lor, în ceea ce priveşte durata şi modul de acţiune;
- progresul metodelor de calcul static şi al cunoştinţelor privind rezistenţa materialelor
pentru structurile de construcţii.

7
 Principiul de calcul al metodei pentru starea limită de rezistenţă este compararea
solicitării maxime posibile Smax cu capacitatea portantă minimă probabilă a secţiunii
considerate S min
cap
:

S max  S min
cap

Solicitările maxime posibile Smax se determină, în oricare din grupările de încărcări, cu

relaţia:
S max  n i  w  S in

unde: ni – coeficient de supraîncărcare care caracterizează posibilitatea de depăşire a

solicitărilor normale;
w – coeficient de simultaneitate al încărcărilor temporare de scurtă durată
corespunzător grupării de calcul (0,9 pentru grupări suplimentare şi 0,8 pentru
grupări extraordinare);
n
S i – solicitarea normată, determinată cu metodele mecanicii construcţiilor,
corespunzătoare încărcărilor normate considerate în gruparea de calcul.

În calculele curente de proiectare se poate utiliza un coeficient global de supraîncărcare

(n), care rezultă ca medie statică a valorilor diferenţiate (ni), şi anume:
 n ≥ 1,3 pentru grupări fundamentale;
 n ≥ 1,2 pentru grupări suplimentare;
 n ≥ 1,0 pentru grupări extraordinare.

În acest caz, solicitările maxime se calculează cu relaţia:

S max  n  w  S in

cap
Capacitatea portantă minimă probabilă a secţiunii S min se determină pentru
materialele neomogene (ex.: beton armat), cu relaţia:
cap
S min  me  mm  k i  Rin  Fi
unde: me, mm – coeficienţii condiţiilor de lucru, şi anume: me se referă la modul de realizare al
elementului, iar mm la fiecare material component;
ki – coeficienţi de omogenitate, care exprimă variaţia maximă probabilă a
rezistenţelor sub valoarea minimă prescrisă;
Rin – rezistenţa normată a materialului, stabilită pe baza studiilor statistice;
Fi – caracteristica geometrică a secţiunii.

Pentru materialele omogene (oţel sau beton simplu), relaţia devine:

cap
S min  me  mm  k  R n  F

8
 Principiul de calcul al metodei pentru starea limită de deformaţie este exprimat de
relaţia fundamentală:
  
unde: Δ – deformaţia maximă (săgeată sau rotire) a elementului de construcţie considerat,
din încărcări normate (n = 1), stabilită cu metodele mecanicii construcţiilor;
 – deformaţia limită (săgeată sau rotire) stabilită în prescripţii.

Bibliografie slectivă:

Chiriță Stan, ”Mecanica mediilor continue”, Editura Matrixrom, 2010

Honțuș Adelaida C., ”Construcții agroturistice”, Editura CERES, București, 2005
Honțuș Adelaida C., ”Construcții agroturistice. Ediția a II-a Revizuită și adăugită”, Editura CERES,
București, 2014
Manole M., "Construcţii. Alcătuiri constructive ale principalelor subansambluri", Editura
MatrixRom, Bucureşti, 2001
Manoliu I., ”Fundaţii şi procedee de fundare”, E.D.P., Bucureşti, 1983
Mitoiu C., ”Construcţii în zone agrosilvice şi turistice”, Universitatea Bioterra, Bucureşti, 2001
Mariusciac D., ”Construcţii moderne din lemn”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985
Pestişanu C., Voiculescu V., Darie M., Vierescu R., "Construcții", Bucureşti, EDP 1995
Stan D., ”Construcţii şi mediu”, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2004
Stan Mircea, ”Mecanica mediilor continue”, Editura Matrixrom, 2001

STAS-uri, normative, instrucţiuni, ghiduri şi coduri

Legea calităţii în construcţii, Legea nr. 10/1995
Indicativ C 56-85
P130 – 97 Normativ privind urmarirea comportarii in timp a constructiilor