Plecând de la ideea asociată gândirii comune, conform căreia, fiecare părinte știe cel mai

bine cum să își educe copilul o serie de întrebări se nuanțează. Cum de unii părinți sunt mai
autoritari în timp ce alții sunt mai permisivi? Cum de unii părinți pun un accent deosebit pe
învățarea școlară în timp ce alții îi minimizează importanța? Cum în interiorul aceleiași
comunități, unde practic avem un filon cultural asemănător, atitudinile părinților față de educația
copiilor sunt diferite? Acestea sunt doar câteva întrebări care se conturează în mintea fiecărui
cadru didactic, știindu-se că succesul școlar al copilului depinde de implicarea părinților.
Aspectul esențial în acest cadru este copilul și influența pe care stilul parental o exercită în
prezent asupra sa și în adultul de peste ani. În momentul actual, un hiperprotecționism
caracterizează generațiile de părinți, combinate cu lipsa de autonomie a copilului, la o vârstă la
care acesta poate fi autosuficient. Observăm din ce în ce mai des lipsa barierelor, a regulilor și a
consecințelor, în cazul în care acestea există ne punem mari semen de întrebare asupra
internalizării acestora de către copii. Asistăm, din postura de cadre didactice, la neputiința
părinților transpusă prin replica „Nu știu ce să îi mai fac, nu ascultă”. De cele mai multe ori
replica este continuată cu „L-am și bătut și tot nu vrea”. Avem de a face, pe de o parte cu lipsa
regulilor, a consecințelor și a consecvenței. Iar pe de altă parte cu incapacitatea de a răspunde
provocărilor unei noii generații. Educația începe în cea mai veche instituție social, familia,
continua în școală, doar că în permanență copilul are nevoie de suportul familial și social, venit
din grupul de apartenență.

Suntem de părere că nu există o școală care să te învețe cum să fii un părinte bun, cu alte
cuvinte „meseria de părinte” nu intră în sfera științei, însă credem în capacitatea individului de a
învăța și de a se dezvolta. Din postura de cadre didactice, ar trebui să ne uităm la părinți ca la
proprii elevi, cu compasiune și înțelegere, dar și prin diopriile științei pentru a le oferi ghidare. În
acest sens considerăm că este necesar să avem o bază teoretică și să le încadrăm
comportamentele în funcție de stilul parental pe care îl adoptă, pentru a găsi punți de comunicare
eficiente. Stilul parental reprezintă „structurarea specifică a anumitor valori, practici şi
comportamente, ce se caracterizează printr-un anumit raport stabilit între controlul şi afecţiunea
parentală”[ CITATION Bau91 \l 1048 ] . Conform lui Barber[CITATION Bar96 \n \t \l 1048 ] distingem
în acest cadru patru categorii, în funcție de nivelul de control și afecțiune al părinților: autoritar,
permisiv, neglijent și autorizat. Există un corp vast în literature de specialitate care discută despre
stilurile de parentale, cea mai mare parte corelându-le cu stilurile de atașament.
 În lucrarea prezentă vom utiliza tipologia propusă de Hart care clasifică stilurile parentale
în patru categorii, după cum urmează: autoritativ, permisiv, autoritar și indulgent sau indifferent.
Într-o primă etapă vom define aceste stiluri pentru a avea o înțelegere asupra conceptelor cu care
operăm, iar mai apoi urmează să analizăm datele colectate în studiu și să le prezentăm prin
cadrul conceptual în care operam.

Dezideratul stilurilor parentale este reprezentat de stilul autoritativ, părinții care adoptă
acest stil sunt recognoscibili prin susținerea pe care le-o oferă copiilor lor, în aceeași măsură
crează o serie de așteptări, acestea din urmă nu sunt nerealiste, ci sunt adaptate. Stilul permisiv
este caracterizat de lipsa de structură și indulgență, părinții care adoptă acest stil sunt grijulii și
protectori, dar nu stabilesc reguli în relația cu copii. La polul opus avem stilul autoritar, părinții
care adoptă acest stil autoritar impugn reguli și au așteptarea ca acestea să fie respectate, au
așteptarea ca copilul să urmeze rigorile impuse și nu sunt caracterizați de receptivitate,
carcateristică părinților care adoptă un stil autoritativ. Stilul parental indifferent caracterizează
tipologia de părinți care este incapabilă să răspundă nevoilor copiilor, în fapt nevoile copiilor le
sunt indiferente. Asupra urmărilor pe care aceste stiluri parentale le au asupra copiilor discutăm
aplicat în analiza chestionarului.

Un aspect central este faptul că toți respondenții sunt de sex feminin, asta subliniază rolul
predominant al femeii în educația copiilor, fapt sugerat și de cercetările care discută în
preponderență de rolul matern în educația copiilor. Media de vârstă este de 28 de ani, vorbim
așadar de părinți născuți în anii 1988-1995, părinți pentru care influența perioadei de tranziție se
manifestă subtil. Exponenți ai generației Y sau Millenials, carcaterizați prin faptul că sunt adepții
autenticității și pun mare accent pe experiențe camijloc de învățare. Un procent de 50% au doi
copii, în timp ce toți au primul copil cu vârsta cuprinsă între 5 și 8 ani.

Stilul autoritativ este caracteristic pentru 7 persoane din eșantion, un respondent are ca
stil principal stilul permisiv. Asta înseamnă că dezvoltă relații de încredere cu copii lor, bazate pe
afecțiune, fapt ce contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea copiilor. Aceștia din urmă sunt
securizați din punct de vedere emoțional și tind să dezvolte toleranța și încrederea în ceilalți în
rândul copiilor. Părintele cu stil permisiv, chiar dacă are la bazarelației cu copilul afecțiunea,
pune un accent deosebit pe îndeplinirea dorințelor copilului, fapt ce va efecte semnificative
asupra copilului. Acesta din urmă tinde să devină mai egoist și reacționează ca atare, latura
sacială deși se poate să fie dezvoltată, relațiile cu ceilalți se bazează mai mult pe aspece
utilitariste. Copilul are așteptarea de a primi mai mult decât I se oferă, cu costuri foarte mici.

Literatura de specialitate atrage atenția asupra faptului că acest stil de comunicare poate
fi ajustabil, iar preponderența unui stil nu înseamnă eliminarea influențelor celorlalte. Astfel, este
esențial să ne raportăm și la cel de al doilea stil parental predominant. Conform scorurilor
obținute este interesant respondentul care are un stil permisiv, pentru că în aceeși măsură declară
că are și un stil autoritar, fapt ce conform litaraturii de specialitate poate fi considerat o anomalie.
Elementul sugestiv, care poate explica această relație este faptul că această persoană are doi
copii. Se specific faptul că stilul parental este influențat de mai multe variabile printer care și
numărul de copii, putem considera în acest cadru că persoana cu pricina fie are stiluri parentale
pe care le adoptă cu fiecare copil, fie în momentul în care a completat chestionarl s-a raportat
individual în funcție de întrebări la unul dintre copii sau celălalt.

Interesant este și faptul că acei părinți cu un stil autoritativ raportează prezența stilului
permisiv ca al doilea stil pe care tind să îl adopte. Credem că acest lucru se datorează și faptului
că pregnant în cazul acestor două stiluri este factorul relație bazată pe afecțiune. Totodată, în
acest cadru intervin și factori precum stilul partenerului de viață, factorii sociali, precum și
încercarea de a face față unui mediu în care copii tind să devină din ce în ce mai grăbiți, mai
acaparați de tehnologie.

Stilurile parentale sunt factori deosebiți de importanți în dezvoltarea copiilor, relația pe

care părintele o adoptă cu copilul va marca întreg parcursul personal și profesional al acestuia.
Alături de stilurile de atașament, cele parentale sunt securizanți psihologici ai copilului.