Sunteți pe pagina 1din 11

“[…] Ce deosebire exista intre cel neincercat de ispite si nepocait si cel ce se pocaieste inaltandu-se

spre desavarsire, se intelege de la sine. Acum, ne-am propus sa facem numai unele precizari, foarte
importante de altfel, care se refera exclusiv la varsta adolescenta.
Cat este de bine si mantuitor sa fii nu numai pregatit crestineste prin educatie, ci, mai
tarziu, sa fii si constient de tine insuti si sa te hotarasti sa fii crestin, inainte de a pasi
pragul adolescentei! Acest lucru este necesar, din cauza marilor primejdii, care il pandesc,
in mod inevitabil, pe adolescent: datorita insusirilor care ii caracterizeaza varsta datorita
marilor ispite pe care le intampina la aceasta varsta.
Râul vietii noastre este adeseori intretaiat de starea nestatornica a adolescentei. Aceasta
este vremea fierberii vietii trupesti si duhovnicesti. Traiesti linistit, copil si baietandru fiind; ca
barbat nu dai dovada decat de putine avanturi repezi, iar la varsta caruntetei cinstite inclini spre
odihna; numai adolescenta clocoteste de viata. Trebuie sa avem asadar, un foarte puternic rea-
zem, ca sa rezistam in vremea cand navalesc valurile acestui râu navalnic al adolescenței.
Este primejdioasa insasi dezordinea si violenta miscarilor.

Se declanseaza primele lui miscari proprii,


plesnesc bobocii puterilor sufletesti care se trezesc si care au pentru adolescent tot
farmecul: prin puterea influentei lor, ele fac sa tasneasca tot ce s-a depus in mintea si in
inima lui. Trecutul va deveni pentru el un vis, o prejudecata. Pentru orice tanar numai sentimentele
lui de acum sunt adevarate, numai ele sunt reale si insemnate. Dar daca el s-a legat – inainte de a
se trezi puterile adolescentei – cu fagaduinta marturisirii pacatului  si a vietuirii crestinesti,
atunci toate imboldurile adolescentei, ca unele care sunt secundare, vor fi mai slabe si vor
ceda mai lesne cerintelor celor dintai, pentru simplul motiv ca acelea sunt mai vechi, incercate
mai inainte si alese de inima si, ceea ce este principal, sunt intarite acum printr-o fagaduinta.
Adolescentul, orcare ar fi el vrea sa se tina in mod hotarat si intotdeauna de cuvantul dat.  Dar ce
putem spune de acela care nu numai ca n-a iubit viata si adevarul crestin, dar nici n-a auzit
vreodata de ele? In acest caz, el este ca o casa neimprejmuita, sortita jafului sau ca un
vreasc uscat sortit sa arda in foc.
Cand gandurile – dupa bunul plac – ale adolescenței arunca umbra indoielii asupra tuturor
lucrurilor, cand patimile trezite il tulbura cu putere, cand tot sufletul se umple de ganduri si
miscari ispititoare, adolescentul se afla,  atunci, in foc.  Cine ii va da o picatura de roua ca sa
se racoreasca sau cine ii va da o mana de ajutor, daca din inima nu va izbucni vocea care sa
ia apararea adevarului, binelui si curateniei? Ea insa nu va izbucni daca dragostea pentru
adevar, bine si curatenie n-a fost sadita acolo de mai inainte. In acest caz nici sfaturile nu
vor ajuta, caci nu ai pe ce sa le altoiesti.
Sfatul si convingerea sunt puternice daca adevarul, binele si curatenia, pogorandu-se din
auz in inima,  vor destepta acolo sentimentele specifice deja existente, dar care, pana in
momentul de fata, au fost doar inabusite de altele, iar noi insine nu am gasit un mijloc adecvat prin
care sa le eliberam si sa le comunicam puterea ce le este proprie. In acest caz, sfatul este un dar
pretios ce i se da adolescentului din partea sfatuitorului. Dar repetam, daca in inima nu se afla
germenii unei vieti curate, sfatul este nefolositor.
Adolescentul traieste prin el insusi, si cine poate cerceta si urmari toate miscarile si inclinarile inimii
lui? Este ca si cum ai urmari calea pasarii in vazduh sau alergarea corabiei pe apa! Inima unui
adolescent este tot una cu fierberea unui lichid in clocote, cu dezlantuirea (miscarea)
elementelor naturii in feluritele lor involburari. Toate cerintele, asa-zisei naturi
adolescentine se afla intr-o vie agitatie, fiecare din ele isi ridica glasul, cauta o
satisfacere. Dupa cum in natura noastra domina dezordinea, tot astfel si totalitatea acestor glasuri
sunt tot una cu strigatele dezordonate ale unei gloate zgomotoase. Dar, ce se va intampla cu tanarul
care nu este invatat dinainte sa faca o oarecare ordine in miscarile sale si care nu si-a luat obligatia sa
le mentina intr-o stricta supunere fata de anumite cerinte superioare? Daca principiile crestine sunt
adanc intiparite in inima in timpul primei educatii si apoi sunt primite in chip constient ca
regula, atunci toate tulburarile se vor petrece numai la suprafata, in mod trecator, fara sa
clatine temeliile, fara sa zdruncine sufletul.
Felul in care iesim din perioada adolescentei atarna foarte mult de felul cum intram in
ea. Apa, care cade de pe stanca, fierbe jos si se invartejeste, dar pe urma curge linistita generand
felurite paraie. Aceasta este imaginea adolescentei in care sufletul fiecaruia este aruncat ca apa in
cascada. Dintr-insa ies doua categorii de oameni:

 unii radiaza bunatatea si nobletea;

 altii sunt intunecati prin nelegiuire si coruptie;

 a treia categorie, este un amestec de bine cu rau, care se aseamana cu un taciune

scos din foc; el inclina cand spre bine, cand spre rau, ca un ceasornic stricat care nu mai

merge bine, ci fie o ia inainte, fie ramane in urma.


Cel care s-a intarit intre timp, printr-un angajament (fagaduinta), acela, se afla ca si cum s-
ar fi ascuns intr-o corabie puternica in care nu patrunde apa, sau care a intins peste un
vartej de apa o punte linistitoare. Fara aceasta fortificare, nici chiar educatia cea mai buna
– nu te salveaza, intotdeauna. Chiar daca cineva n-ar cadea in felurite vicii grosolane,
totusi, daca el nu este inchis in el insusi, atunci inima lui, care nu s-a lepadat de toate ale
lumii, printr-o fagaduinta, va fi sfasiata de patimile care o robesc si el va iesi, in mod
inevitabil, din varsta adolescentei racit in cele duhovnicesti fara sa stie incotro sa apuce
(nici intr-o parte, nici in alta).
Asadar, este lucru mantuitor nu numai sa primim o buna indrumare mai inainte de perioada
adolescentei, ci sa ne si intarim printr-o fagaduinta de a fi niste crestini adevarati!  Cel care
s-a hotarat sa traiasca crestineste, sa se teama de adolescenta ca de foc, si ca urmare, sa
ocoleasca orice prilej in care tineretea se dezlantuie cu usurinta si devine neimblanzita.
Adolescenta este primejdioasa prin ea insasi.
Imboldurile tineretii se aprind mai puternic si capata o forta cu adevarat pri-
mejdioasa, atunci cand, mai mult sau mai putin constient, apar cele doua inclinari proprii acestei
varste:

 setea [dupa] impresii [experiente] si de a capta informatii;

 inclinarea spre sociabilitate.


De aceea, ca un mijloc de evitare a primejdiei pe care o prezinta varsta adolescentei, am putea
recomanda sa se supuna aceste inclinari regulilor moralei crestine pentru ca nu cumva, pierdute de
sub control, sa aduca raul, in locul binelui. Bunele hotarari, trezite mai inainte, vor ramane in
toata puterea, doar daca ele nu vor fi stinse si stramtorate.
***
Setea [dupa impresii/experiente] si de a capta informatii
«Nu fii intelept in ochii tai; teme-te de  Dumnezeu si fugi de rau» (Pilde 3,7).
Setea de a face impresie [a capta impresii/a trai experiente] si de a capta informatii comunica o
oarecare vioiciune continuitate si varietate in actiunile adolescentului. Tanarul adolescent vrea sa
incerce totul prin proprie experienta, vrea sa vada toate, sa auda toate, sa fie peste tot.
Cautati-l, si-l veti afla acolo unde este ceva stralucitor pentru ochi, ceva armonios pentru
ureche, unde este un spatiu larg pentru miscarile lui. El vrea sa fie sub o necurmata  ploaie
de informatii, intotdeauna noi, si din aceasta pricina, variate. El nu are astampar, acasa nu
poate sta intr-un singur loc, nu-si poate fixa atentia asupra unui singur obiect.
Elementul principal al preocuparilor lui este  distractia. Dar acestea toate sunt prea putin pentru
el. Tanarul nu se multumeste numai cu o incercare proprie, personala, ci vrea sa-si
insuseasca si sa treaca oarecum asupra lui impresiile altora, sa cunoasca ce-au simtit cum
au actionat altii prin ei insisi sau in imprejurarile asemanatoare lui.
Apoi el se napusteste asupra cartilor si incepe sa citeasca; trece de la o carte la alta, adesea fara sa
inteleaga continutul lor; principalul, la el, este sa gaseasca asa-zisul efect, indiferent din care
gen de lucruri face parte si la care subiecte se refera. Ceva nou, plin de imagini (plastic),
caustic, constituie pentru el cea mai buna recomandare a cartii. Aici se da pe fata si se formeaza
inclinarea spre o lectura usoara, – aceeasi sete de impresii, de informatii numai ca sub alta
forma. Dar nici aici nu este totul. Lucrurile reale adesea il plictisesc pe adolescent, prin faptul
ca i se impun parca din afara; aceste lucruri i se par ca il inlantuie, si prea il inchid in
anumite granite, pe cata vreme el cauta o oarecare libertate. Apoi deseori, el se rupe de
lumea reala, se refugiaza in lumea creata de el, si acolo incepe sa lucreze de minune.
Inchipuirea ii construieste istorii
intregi, unde in majoritatea cazurilor, eroul este propria lui persoana. Adolescentul de abia
paseste pragul vietii. In fata lui se afla viitorul, seducator, ademenitor. Cu timpul va trebuie sa fie si el
acolo, dar ce va fi el acolo? Nu s-ar putea oare ridica putin aceasta cortina si sa privim?  Fantezia,
care la aceasta varsta este foarte vioaie, nu va intarzia sa-l satisfaca. Aici se descopera si se
cultiva, intr-un mod specific de actiuni, caracterul visator. Visurile, lectura usoara,
distractiile, toate acestea sunt aproape unul si aceleasi lucru; dupa duhul lor, copiii
inseteaza dupa informatii care sa-i impresioneze, inseteaza dupa ceva nou, variat. Şi
vatamarea pricinuita de ele aceste varietati este aceeasi. Prin nimic nu se pot omori mai
bine semintele bune aruncate mai inainte in inima adolescentului ca prin ele. O floare
frageda, sadita intr-un asemenea teren, unde din toate partile bat vanturile asupra ei, nu va putea
rezista mult, si se va usca: iarba care este adeseori calcata, nu creste; partea trupului, expusa unor
frectii indelungate, amorteste. Asa se intampla si cu inima si cu bunele dispozitii ce se afla intr-insa
daca ne lasam in voia visurilor, ori lecturilor desarte, ori distractiilor.
Cine a stat multa vreme in bataia vantului, mai ales cand sufla un vant umed, acela, intrand
intr-un loc linistit, simte ca toate cele din launtrul sau nu se mai afla la locul lor; acelasi
lucru se intampla si cu sufletul care se lasa in prada distractiilor de tot felul.
Intorcandu-se spre el insusi din toate risipirile lui, adolescentul gaseste ca toate puterile
sufletului sau se afla intr-o stare pervertita; iar principalul este ca peste tot ce este bun, se
trage valul uitarii, si pe primul plan nu raman decat amagirile lasate de impresia
informationala; prin urmare, de data aceasta, tanarul nu mai este ceea ce a fost si ceea ce
intotdeauna trebuie sa fie: dispozitiile launtrice si-au schimbat intaietatea.
Pentru ce sufletul, intorcandu-se spre el insusi dupa o risipire oarecare, incepe sa tanjeasca? Pentru

ca se gaseste  jefuit. Cel ce s-a


distrat si-a transformat sufletul sau intr-o cale larga, pe care trec – prin mijlocirea
imaginatiei -, ca niste umbre, obiectele ademenitoare, atragand sufletul dupa ele. Iar atunci
cand, in felul acesta, sufletul se va dezmembra, se apropie de el diavolul si rapeste pe furis
semintele bune si arunca pe cele rele. Asa invata Mantuitorul cand lamureste cine rapeste
samanta aruncata langa drum, si cine este cel ce seamana neghinele. Atat una, cat si cealalta o
face «un om vrajmas».[1]
Asa, tinere! Doresti sa-ti pastrezi curatia si nevinovatia copilariei sau fagaduinta pentru o
viata crestina fara nici o pata? Atunci, infraneaza-te, pe cat te ajuta puterile si chibzuinta,
de la distractii, de la dezordonata citire a cartilor ce-ti produc sminteala si de la obiceiul de
a visa! Cat este de bine in acest caz sa te supui unei severe si riguroase discipline si in tot
timpul adolescentei tale, sa fii indrumat de un povatuitor!
Tinerii carora nu li se ingaduie sa dispuna ei insisi de propria lor purtare pana la varsta
barbatiei pot fi numiti fericiti. Şi orice tanar ar trebui sa se bucure daca este pus intr-o
asemenea situatie. Evident, ca unui tanar ce se lasa prada temperamentului adolescentin, ii
este greu sa inteleaga puterea vindecatoare a punerii sale sub ascultarea unui indrumator;
insa el va da dovada de o minte inteleapta daca va da crezare sfatului ce-l indeamna sa stea
acasa si sa lucreze fara sa viseze sau sa citeasca desertaciuni! Un astfel de tanar, sa-si
indeparteze nevoia de distractie prin iubirea de munca, visarea prin indeletniciri serioase conduse de
un povatuitor sub indrumarea caruia trebuie sa se faca lectura atat in ceea ce priveste alegerea
cartilor cat si felul citirii. Oricum, cineva, care doreste sa faca acest lucru, sa-l faca numai de este sub
ascultare. Patimile, indoielile, ademenirile se aprind tocmai in aceasta – ca sa spun asa
– vagabondare subreda a mintii adolescentului.
***
Inclinarea spre sociabilitate
A doua inclinare, tot atat de primejdioasa a adolescentului, este inclinarea spre sociabilitate. Ea se
manifesta prin cerinta unei tovarasii, prietenii si iubiri. Toate acestea, intr-o ordine adecvata si
adevarata, sunt bune, dar asezarea lor in ordinea respectiva nu trebuie lasata la voia
tanarului. Varsta adolescentului este vremea unor simtaminte vii. Ele se afla langa inima lui,
ca si fluxul si refluxul langa malurile marii. Pe el toate il intereseaza, toate il surprind.
Natura si societatea si-au descoperit in fata lui comorile lor. Simtamintelor insa nu le place sa fie
inchise in ele insele si tanarul vrea sa le impartaseasca altora.
Apoi, are nevoie de o persoana careia
sa-i poata impartasi simtamintele lui, adica un tovaras si prieten. Cerinta este nobila, dar
poate fi si primejdioasa. Aceluia, caruia ii incredintezi sentimentele tale, primeste din
partea ta, intr-un fel oarecare, o stapanire asupra ta. Cat de prevazatori trebuie sa fim,
asadar, cand alegem o persoana ca sa ne fie apropiata! Adeseori insa, omul pe care ti l-ai
facut prieten apropiat, te poate deruta de la drumul cel drept. Se intelege de la sine ca omul
bun nadajduieste, in chip firesc, spre cel bun si se fereste de cel rau. In aceasta privinta, inima are un
oarecare gust. Dar iarasi, cat de des se intampla ca sinceritatea sa fie ademenita de siretenie!
De aceea, orice tanar este, pe buna dreptate, sfatuit sa fie prevazator cand isi alege un
prieten. Este bine sa nu legi nici o prietenie, pana nu-ti incerci prietenul. Este si mai bine sa
ai drept cel dintai prieten pe tatal tau sau pe cel care il inlocuieste pe tatal tau si are multe
calitati sau pe cineva dintre rude care este experimentat si bun.
Pentru cel care s-a hotarat sa traiasca crestineste cel dintai prieten dat de Dumnezeu
este parintele duhovnicesc. Cu el sa stai de vorba, lui sa-i incredintezi tainele inimii tale,
cumpaneste vorbele lui si trage invatatura din ele. Sub indrumarea lui, in urma unei rugaciuni,
Dumnezeu iti va mai trimite, daca este nevoie, si un alt prieten. De altfel o prietenie nu este atat
de primejdioasa, pe cat de periculoasa poate fi o legatura dubioasa. Rar de tot intalnesti
prieteni, insa cunoscuti si amici foarte des. Dar cat rau cu putinta si cata rautate exista
printre acestia!
Exista cercuri prietenesti cu apucaturi foarte urate. Trecand
de partea lor, nici nu bagi de seama cum te unesti cu ei in
acelasi duh, asa cum, pe neobservate, te umpli de duhoare
intr-un loc cu miros urat. Ei insisi isi pierd deseori constiinta
purtarilor netrebnice si se abrutizeaza linistiti intr-insa. Chiar
daca se si trezeste in cineva aceasa constiinta, el nu mai are
putere sa se retraga. Fiecare se fereste sa spuna cu curaj
ceea ce ii striga constiinta, asteptandu-se ca mai tarziu il vor
urmari peste tot cu ironiile si spunandu-si: fie ce-o fi, poate
ca trece si asta!
Tovarasiile rele strica obiceiurile bune!  Izbaveste, Doamne,
pe oricine de aceste adancimi satanice!  Pentru cel care s-a
hotarat sa lucreze pentru Domnul exista numai o singura
tovarasie – cu cei evlaviosi, cu acei care il cauta pe Domnul;
de ceilalti trebuie sa se departeze, si sa nu-si deschida inima
in relatiile cu ei, urmand exemplul sfintilor lui Dumnezeu.
Culmea primejdiilor pentru un
adolescent il constituie  legaturile lui cu sexul opus. In timp ce in primele ispitiri tanarul nu face
decat sa se abata de la drumul cel drept, in momentul stabilirii unei legaturi intime cu sexul
opus, fara a avea dezlegarea prin Sf. Taina a Cununiei, se pierde pe el insusi. In prima ei
trezire, aceasta lucrare se confunda cu cerinta frumosului, care din timpul trezirii sale il pune pe tanar
sa-si caute o satisfactie a acestei necesitati. Intre timp, frumosul incepe, incet – incet, sa ia in
sufletul lui o infatisare si, de obicei, o forma omeneasca, pentru ca tanarul neformat inca
duhovniceste  [2] nu gaseste nimic mai frumos decat chipul omului. Imaginea formata este
purtata in capul adolescentului. Din aceasta vreme el pare ca este mereu in
cautarea frumosului, adica a idealului, a nepamantescului, iar intre timp el se intalneste cu
fiica omului si se raneste de frumusetea ei. Tocmai de aceasta ranire trebuie sa se fereasca,
mai mult decat de orice, tanarul, pentru ca aceasta este o boala si boala este cu atat mai
periculoasa cu cat bolnavul doreste sa ramana bolnav pana la nebunie.
Cum s-ar putea evita aceasta rana? Sa nu mergi pe calea pe care cei mai multi ajung pana la ranire.
Iata cum este zugravita acesta cale intr-o intreita analiza psihologica:

 Mai intai se trezeste in tanar un simtamant oarecare de tristete, fara sa se stie dupa

ce tanjeste si de ce a fost pricinuit, dar, care, totusi, se resimte indeosebi prin faptul ca el

se simte ca si cum ar fi singur, acesta este sentimentul singuratatii diavolesti; din acest

simtamant se rasfrange imediat un altul ca un fel de mila, de tandrete sau atentie fata de

sine; mai inainte el traia parca fara sa se observe pe sine insusi; acum, el se intoarce catre

persoana lui proprie, se examineaza si gaseste intotdeauna ca nu este urat, nu este cel de

pe urma, ca este o persoana de valoare: incepe sa-si simta frumusetea, formele placute ale

trupului sau sa se placa pe sine; cu asta se termina prima miscare de ispitire fata de

sine; din acest moment tanarul se intoarce spre lumea din afara.

 Aceasta intrare in lumea din afara este insufletita de incredintarea ca el trebuie sa placa

altora; cu aceasta convingere iese el cu indrazneala si parca biruitor pe arena faptelor – si, poate,
isi pune drept cea dintai lege ca sa fie ingrijit, curat gatit pana la eleganta; incepe sa

vagabondeze sau sa caute cunostinte, chipurile fara vreun scop anume, totusi manat de un tainic

imbold al inimii care mereu cauta ceva; cu aceasta ocazie, se sileste sa straluceasca prin

inteligenta lui, prin amabilitate in comportarea lui, prin atentie curtenitoare, in general prin

tot ce nadajduieste el ca poate deveni placut altora. Totodata el da toata libertatea ochiului care

este, in mod special, organul comunicarilor intre suflete.

 In aceasta stare sufleteasca el se aseamana cu praful de pusca asezat dedesubtul scanteilor si

astfel, curand se intalneste cu boala sa; ca un om ranit de o sageata sau de un glonte, asa este

tanarul ranit de privirea unor ochi sau de o voce deosebit de placuta; la inceput, el sta un

timp oarecare inlemnit, in extaz, dupa care, venindu-si in fire si dezmeticindu-se, gaseste

ca atentia si inima lui sunt indreptate spre un singur obiect si ca ele sunt atrase de acest

obicei cu o forta careia nu-i poate rezista; din acest moment inima lui incepe sa fie chinuita

de un dor; adolescentul tanjeste, e scufundat in el insusi; i se pare, ca numai lucrul de care

se ocupa el este important; cauta de parca a pierdut ceva si tot ce face, nu face decat

pentru persoana de care se simte legat ca si cum s-ar afla in prezenta ei; este intocmai ca

omul care si-a pierdut capul, nu-si mai aduce aminte de somn si de mancare, treburile

obisnuite sunt uitate si lasate intr-o mare dezordine; nu mai are nimic mai scump pe lume;

este bolnav de o boala cumplita, care ii strange inima, ii ingreuiaza respiratia, i se usuca

insasi izvoarele vietii; aceasta stare arata adancirea treptata a ranii!


Se vede de la sine de ce trebui sa se
fereasca tanarul ca sa nu cada in aceasta nenorocire. Nu umbla pe aceasta cale!  Alunga pe cei doi
„inainte vestitori”;  adica tristetea nelamurita si sentimentul singuratatii. Fa-le in ciuda! Iti
vine tristetea, nu visa, ci incepe sa faci un lucru serios cu multa luare aminte, si va trece. A
inceput sa se nasca mila fata de tine insuti, sau sentimentul frumusetii tale proprii,
grabeste-te sa te trezesti, si sa izgonesti aceasta toana printr-o fapta plina de asprime si
cruzime fata de tine insuti, mai ales prin lamurirea ideii sanatoase despre nimicnicia celor
ce-ti intra in cap. O injosire ocazionala sau intentionata ar fi (in acest caz, ca apa turnata
peste foc).
Trebuie inabusit si alungat cu toata grija sentimentul frumusetii proprii pentru ca in special
aici este inceputul miscarii. De te vei opri aici si nu vei merge mai departe: nu se va naste nici
dorinta de a placea, nici cautatea de a te gati si de a fi elegant, nici gustul de a face vizite. Daca
acestea vor rupe zagazurile si vor navali in tine, atunci lupta-te cu ele. Ca stavilar, plin de nadejde,
este, in acest caz, aspra disciplina in toate, munca fizica, si, ceva mai mult, cea intelectuala!
Intensifica-ti ocupatiile, stai acasa, nu te distra! Cand este nevoie sa iesi, pazeste-ti simtu-
rile, fugi de sexul opus, iar mai ales, roaga-te.
In afara de aceste primejdii care decurg din insusirile adolescentei, mai sunt inca doua: in primul
rand pornirea urmare careia se inalta pana la ceruri cunostinta rationala sau conceptia sa,
personala, despre lume. Tanarul socoteste ca este un privilegiu sa arunce asupra tuturor lucrurilor
umbra indoielii si tot ce nu corespunde cu masura lui de intelegere sa lase la o parte. Numai prin acest
fapt el isi taie de la inima intregul duh de credinta si tot sprijinul bisericesc dobandit, si, prin urmare,
cade din comuniunea Bisericii si ramane singur. Cautand sa inlocuiasca cele parasite, se arunca
asupra teoriilor construite fara coordonare cu Adevarul revelat; se arunca in ele, si
izgoneste din inima lui toate adevarurile despre credinta. Nenorocirea este mai mare daca i
se va da un imbold in acest sens prin predarea materiilor stiintifice in scolile pe care le
urmeaza si daca un asemenea duh devine acolo predominant. Tinerii, educati in spirit
materialist cred ca stapanesc adevarul, in schimb se incarca de idei nebuloase, desarte,
himerice, in majoritatea cazurilor potrivnice chiar bunului simt, care, cu toate acestea, ii
ademenesc pe cei fara experienta si devin un idol pentru tanarul iubitor de cunostinte.
In al doilea rand este duhul lumii. Sa admitem ca acest duh poate prezenta ceva util, dar stapanirea
lui in sufletul unui tanar, este pagubitoare. Duhul lumii se face remarcat in viata, potrivit
impresiilor lasate asupra simturilor, printr-o astfel de stare, incat omul petrece prea putin
in el insusi, ci mai intotdeauna in afara, fie prin fapta, fie prin visare. Cei care se afla intr-o
asemenea stare sufleteasca urasc viata launtrica si pe cei ce vorbesc despre ea si traiesc in
duhul ei. Pentru ei, adevaratii crestini sunt niste mistici, care s-au incurcat in notiunile cele mai
elementare sau niste ipocriti etc. Pe ei ii impiedica sa inteleaga adevarul tocmai acest duh al
lumii,  care bantuie in cercul vietii laice, cu care le este ingaduit sa vietuiasca, ba chiar
tinerii, sunt si sfatuiti sa vina in contact cu acest duh fara nici o piedica. Prin acest contact,
lumea, cu toate conceptiile si apucaturile ei corupte, se imprima in sufletul primitor al tanarului,
neprevenit, si nepregatit pentru a se impotrivi acestora; el se afla doar pe calea insusirii acelei
pregatiri – si de aceea in sufletul lui se imprima precum ceara, si tanarul devine fara voia
lui, copilul lumii. Iar aceasta infiere de catre lume este vrajmasa infierii lui de catre
Dumnezeu intru Iisus Hristos.
Iata primejdiile care iau nastere din tinerete si care ii ameninta pe tineri! Şi cat este de greu

sa  rezisti pana la capat! Insa


pentru cel care a fost bine educat si s-a hotarat sa se consacre lui Dumnezeu mai inainte de
varsta adolescentei, adolescenta nu mai este atat de periculoasa; este destul sa rabde
putin, caci pe urma va veni cea mai curata si mai fericita pace. Pazeste-ti, in acesta vreme,
fagaduinta acelei vieti curate, crestinesti, caci apoi vei trai cu un fel de sfanta neclintire. Cel
care a trecut fara primejdie varsta tineretii, acela se simte ca si cum a trecut innot un rau invol burat
si, privind in urma, il binecuvanteaza pe Dumnezeu. Doar cate unul se intoarce si se se uita inapoi cu
lacrimi in ochi, plin de pocainta si se socoteste pe sine ticalos, nevrednic.  Ceea ce vei pierde in
tinerete, niciodata nu vei regasi. Cel care a cazut va ajunge oare sa se bucure de ceea ce are
cel care n-a cazut?
Din cele spuse pana aici, este lesne de inteles unde se afla pricina faptului ca sunt atat de rari
aceia care pastreaza harul botezului. Educatia este cauza tuturor, si a celor bune si a celor
rele. Harul botezului, nu se pastreaza deoarece nu se pazeste randuiala, regula si legile
potrivite adevaratei educatii duhovnicesti. Cauzele principale ale pierderii harului de la
botez sunt:

 Departarea de Biserica si de mijloacele ei harice; aceasta inabusa si omoara mladita

vietii crestine, despartind-o de izvoare; ea se ofileste asa cum se ofileste o floare asezata

intr-un loc intunecos.

 Neatentia fata de functiunile (nevoile firii) trupesti; unii cred ca trupul se poate

dezvolta oricum fara sa aduca vreo vatamare sufletului; cu toate acestea in functiunile trupului

se afla cuibul patimilor care se dezvolta impreuna cu dezvoltarea lui, prin radacini si pun stapanire pe

suflet; patrunzand in functiunile (nevoile) trupesti, patimile capata o locuinta statornica sau

construiesc din functiile organice un fel de cetate de necucerit, si prin aceasta, isi asigura, in profitul

lor, stapanirea pe toata vremea ce va urma.


 Dezvoltarea puterilor sufletesti fara nici un discernamant, fara o indrumare spre un

anumit scop; acestea nu vad tinta (scopul) care le sta in fata, si nu vad nici calea ce duce la

tinta respectiva; de aici, cu toata grija pentru cea mai moderna educatie, tinerii nu fac

nimic altceva decat sa atate curiozitatea, faptele necontrolate (dupa bunul plac) si setea

de placeri.

 Desavarsita uitare a duhului; rugaciunea, frica de Dumnezeu, constiinta sacrului, rareori se

mai iau in seama; ei socotesc ca este de ajuns sa fie o oarecare ordine vazuta – in afara; starile

launtrice presupun ca exista dintotdeauna si, de aceea sunt lasate in voia lor.

 Inlocuirea, in vremea instruirii, a lucrurilor cele mai importante prin cele secundare; se

lasa in umbra unica problema esentiala a vietii, care este mantuirea si se pun in lumina o

multime de alte chestiuni neinsemnate.

 Intrarea, in sfarsit, in varsta adolescentei fara a-si pune mai inainte inceput bun si

fara a se hotari a trai crestineste; apoi, neinfranarea inclinarilor vietii tineresti printr-o

ordine cuviincioasa, si lasarea in prada unei totale insetari dupa impresii:  prin distractii,

lectura usoara, aprinderea imaginatiei, prin visari de tot felul, legaturi fara discernamant

cu semenii, si mai ales cu sexul opus, tendinta spre o dezvoltare exclusiv stiintifica

si devotamentul fata de duhul lumii, fata de ideile, regulile si obiceiurile la moda.


Toate acestea nu sunt niciodata favorabile vietii harice ci intotdeauna se intrarmeaza in
chip dusmanos contra ei si nazuiesc s-o inabuse. O singura cauza din cele insirate mai sus
este suficienta ca sa stinga in om viata harica. Dar in majoritatea cazurilor ele lucreaza
impreuna si una atrage dupa sine in mod inevitabil pe cealalta; si toate laolalta arunca la
fund viata duhovniceasca in asa masura, incat uneori nu se mai observa nici cele mai mici
urme ale ei, – ca si cum omul nici n-ar avea duh, parca n-ar fi fost creat pentru comuniunea
cu Dumnezeu, n-ar fi avut puteri pentru indeplinirea acestui scop si n-ar fi primit harul care
sa le dea viata.

S-ar putea să vă placă și