Restructurari

Iordache Costin
Restructurări etnoculturale la sfârşitul eneoliticului şi începutul epocii

bronzului la est de Carpaţi.
1
Cuprins
Introducere …................................................................................................................................. 4
A. Restructurări etnoculturale la sfârşitul eneoliticului şi începutul epocii bronzului la est de
Carpaţi …........................................................................................................................................ 6
Capitolul I. Repere teoretice............................................................................................... 7
I.1. Etnos, etnie, cultura/civilizatie.............................................................. 7
I.2.Aculturaţia. Traditie şi schimbare culturala/lingvistica........................... 13
Capitolul II.Restructurări etnoculturale la sfârşitul eneoliticului şi începutul epocii bronzului
la est de Carpaţi.............................................................................................................................. 21
II.1 Cadru spaţial şi cultural-cronologic …............................................... 21
II.2. Procesul de indoeuropenizare. Modele de reconstructie arheologica, etno-
lingvistice culturale: teoriile autohtoniste şi teoriile difuzioniste …............................................. 26
II.3. Hamitizare şi semitizare....................................................................... 28
II. 4. Restructurări culturale în spaţiul est-carpatic...................................... 33
II. 4. 1 Fondul autohton …........................................................ 33
II. 4. 2. Fondul alogen nordic …............................................... 48
II. 4. 3. Fond alogen nord ponto-caspic..................................... 51
II. 5. Interacţiuni şi sinteze......................................................................... ...53
Capitolul III.Câteva consideraţii referitoare la restructurările etnoculturale de la sfârşitul
eneoliticului şi începutul epocii bronzului …................................................................................. 56
Bibliografie …............................................................................................................................ 103

Anexe
2
Introducere
În ultimii douăzeci de ani cel mai folosit cuvânt în viaţa publică românească a fost acela de
tranziţie, cu tot ce presupune el: de la speranţa unui viitor mai bun, până la credinţa unora că
realizările trecute erau mai valoroase, modul de trecere prin tranziţie, greşelile şi succesele din
timpul acesteia, rolul nostru sau al altora în schimbările apărute. Şi cum schimbările, tranziţiile şi
noul nu au apărut acum douăzeci de ani, în această lucrare vom aborda schimbările produse de o
altă tranziţie, cea de la eneolitic la epoca bronzului.
Deşi este o perioadă mai puţin spectaculoasă din punct de vedere arheologic, transformările
profunde care au avut loc, au stârnit interesul pentru a încerca cu modestele posibilităţi de a cerceta
perioada sus-numită. Plină de ipoteze,contradicţii şi opinii divergente perioada a fost studiată în
literatura de specialitate din România pornindu-se de la interesul arheologic, adică al înţelegerii
perioadei istorice respective pornind de la rezultatele activităţii umane. În demersul nostru, fără să
abandonăm linia cercetării arheologice, ne-am îndreptat atenţia cu precădere spre oamenii care au
creat obiectele care reprezintă sursa cercetărilor arheologice .
Interesul pentru începerea acestei lucrări a fost stârnit aşa cum precizam mai sus de
varietatea de ipoteze şi contradicţii legate de restructurările etnoculturale, o altă motivaţie este
legată de interesul pentru studiul acestei perioade din timpul studenţiei concretizat prin comunicări
ştiinţifice la sesiunile studenţeşti de la Alba-Iulia (1998) şi Sibiu (1998), dar şi prin realizarea
lucrării de licenţă cu titlul “Modificări etnice şi culturale ale culturilor eneolitice la impactul cu
populaţiile indoeuropene în perioada de tranziţie la epoca bronzului pe teritoriul României” sub
coordonarea prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca.
Iniţial am urmărit realizarea unei lucrări axată în principal pe cercetarea arheologică prin
reducerea arealului geografic la zona Moldovei. Discuţiile preliminare cu dl. conf. univ. dr. Dumitru
Boghian au dus ulterior la îmbogăţirea şi lărgirea ariei de interes şi axarea cercetării în special pe
problema relaţiilor dintre grupurile umane aflate în contact.
Pentru a înţelege mai bine restructurările specifice acestei perioade am pornit studiul nostru
de la înţelegerea activităţilor omului şi grupurilor umane, a etniilor, raselor şi culturilor, a formelor
de coabitare, aculturaţie şi împrumut cultural. Pornind de la acestă bază şi folosind rezultatele
cercetărilor arheologice am încercat să găsim răspunsuri la problema indoeuropenizării spaţiului
est-carpatic, pentru înţelegerea restructurărilor culturale care au dus la decăderea eneoliticului final
3
şi la apariţia zorilor bronzului timpuriu.
Trebuie menţionat interesul dezvoltat de-a lungul timpului de istorici români şi străini pentru
această perioadă. În literatura română de specialitate această perioadă a fost tratată de cele mai
multe ori din perspectivă arheologică fiind plasată fie la sfârşitul eneoliticului, fie la începutul
bronzului, fie într-o aşa-zisă perioadă de tranziţie. În acest context amintim autori precum Dumitru
Berciu1 , Kurt Horedt2 , Vladimir Dumitrescu3, Mircea Petrescu-Dîmboviţa4 , Gheorghe Dumitroaia5
sau Florentin Burtănescu6 . Dintre autorii străini merită amintiţi, printre alţii, David Anthony7 , John
Boardman8 , Peter Peregrine, Melvin Ember9 , Ian Shaw, Robert Jameson10, Alasdair Whittle11 şi
alţii. Viziunea acestora este mult mai largă, ei abordând fenomenul la scară regională, iar
informaţiile sunt obiective şi actualizate
O altă problemă indispensabilă legată de această perioadă este legată de procesul de
indoeuropenizare. De cele mai multe ori autorii români se rezumau la a accepta pătrunderea unor
populaţii alogene sau de a fi tributari teoriei Gimbutas12. În ultima vreme au apărut critici în
literatura de specialitate asupra teoriei Gimbutas, dar nu există la noi lucrări de specialitate care să
trateze fenomenul indoeuropenizării. Din literarura de specialitate străină menţionăm autori
1Dumitru Berciu, Zorile Istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966; Idem,
Contribuţii la problemele neoliticului în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961
2Kurt Horedt, Istoria Comunei Primitive, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
3Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromichaites, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti. 1988
4Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, ed. Junimea, Iaşi, 1978
5Gheorghe Dumitroaia, Comunităţi preistorice în nord-estul României de la cultura Cucuteni până
în bronzul mijlociu, Ed. Constantin Manasă, Piatra Neamţ, 2000
6Florentin Burtănescu, Epoca timpurie a bronzului între Carpaţi şi Prut:cu unele contribuţii la
problemele perioadei premergătoare epocii bronzului în Moldova, Bucureşti, Ed. Semne, 2002
7David Anthony, The horse, the wheel and language, Princeton University Press, New Jersey, 2007
8John Boardman, The prehistory of the Balkans, the Middle East and the Aegean world , Cambridge
University Press, Cambridge, 1982
9Peter Peregrine, Melvin Ember, Encyclopedia of prehistory: Europe, Human Relation Area Files
Inc., New York, 2001
10Ian Shaw, Robert Jameson, A dictionary of archaeology, Blackwell Publishing, Oxford, 1999
11Alasdair Whittle,Europe in the neolithic: the creation of new worlds, Cambridge University
Press, Cambridge, 1996
12Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, vestigii preistorice în sud-estul Europei, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1989
4
precum: Jean Haudry13, Igor Diakonov14, Colin Renfrew15, Dienekes Pontikos16 sau John Mallory17.
Pornind de la motivaţiile prezentate prezenta lucrare are următoarele scopuri: descrierea
problemei indoeuropenizării, stabilirea tipului de relaţii între autohtoni şi noii veniţi la sfârşitul
eneoliticului, explicarea restructurărilor etnoculturale.
Capitolul I. Repere teoretice
I.1. Etnos, etnie, cultura/civilizatie
Studiul societăţilor primitive, tradiţionale ori doar considerate exotice a pus simultan în
lumină două fenomene distincte: diferenţa dintre aceste societăţi şi societatea noastră şi, prin
aceasta, specificitatea relaţiilor sociale care le organizează.18
Etnologia pare să fie întâlnirea dintre un obiect de studiu specific – societăţile tradiţionale
– o metodă – ancheta de teren prelungită – şi, mai ales problematica tradiţională privind, de
exemplu ritualul şi credinţa, structurile înrudirii sau organizarea socială.19
Sfera preocupărilor relativ restrânse ale etnoistoriei - ca referire exclusivă la studiul aşa-
numitelor realităţi retardate – a fost, cum era firesc, depăşită. Aşa cum rezultă din numeroase
cercetări contemporane, un punct de vedere insolit şi generos, impus de ideea asimilării prelucrate a
informaţiilor sau documentelor de oralitate - a tradiţiilor orale (fie că au fost consemnate cândva în
scris, fie că se regăsesc încă în circuitul informaţional al vremii) - îşi face justificat tot mai mult loc
cercetarea istoriografică. Noua orientare ştiinţifică, subliniind tot mai accentuat concluzia necesităţii
13Jean Haudry, Indo-europenii, Ed. Teora Universitas, Bucureşti, 1998

14Igor Diakonov, On the Original Home of the Speakers of Indo-European, în Journal of indo-
european studies, vol 13; Idem, Igor Diakonov, The Paths of History, Ed. Cambridge University
Press,1999
15Colin Renfrew, Archaeology and language: the puzzle of the Indo-European origins, Cambridge
16Dienekes Pontikos, Originea indo-europeană: Sud-Estul Europei, (trad. Timotei Ursu), în Dacia
Magazin, nr. 28, 2006
17John P. Mallory, A la recherche des indo-europeens, Editions du Seuil, 1997
18Jean Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1999 , p. 73
19Marie – Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Noţiunile-cheie ale etnologiei.
Analize şi texte , Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 11
5
depăşirii unei concepţii mai mult sau mai puţin evenimenţiale asupra istoriei, remarcă, implicit, noi
şi inedite perspective de cuprindere pe care vechile curente istoriografice numai arareori le
semnalase (etnoistoria presupune în mod evident o deplasare a interesului major al oricărei cercetări
dinspre studiul instituţiilor privite în sine spre studiul mentalităţilor, a circulaţiei de idei şi tradiţii
locale, a imagisticii populare etc.) Toate acestea delimitează, în fond, nebănuite faţete ale raportului
interdisciplinar istoriografie-etnologie, rezultate, cu deosebire, din anularea relaţiei de
subalternitate, precum şi din excluderea ideii lecturii documentelor specifice în cadrul câmpului
tematic propriu (documente ca înscrisuri specifice cercetării istoriografice, documente de oralitate
specifice investigaţiilor de ordin etnologic). Etnoistoria presupune, în atare perspective de
cuprindere, posibila interceptare a documentelor de oralitate în sfera de cuprindere a sintezelor
istoriografice, indiferent de stadiul de dezvoltatare al popoarelor sau comunităţilor etnice studiate şi,
în sens invers, ea presupune implicit posibila interceptare şi valorificare a documentelor istorice în
sfera de cuprindere a investigaţiilor etnologice.20
Primele modele explicative erau comparative, dar, în condiţiile în care etnologii se
mulţumeau să clasifice societăţile cu ajutorul unei grile mai mult sau mai puţin evoluţioniste,
bineînţeles că organizarea socială primitivă nu reprezintă decât reversul medaliei.21
Începând cu primele decenii ale sec. XX, are loc o răstunare de situaţie: privilegiind
specificitatea unei altei organizări sociale, efortul de a explica nu se mai bazează numai pe
compararea unor societăţi diferite. În acest efort este uitată istoria, deoarece etnologii îşi
concentrează atenţia asupra logicii interne a instituţiilor, raporturilor sociale şi culturilor. Sunt, prin
urmare, aduse acum în prim plan concepte mai puţin generale, trimiţând cu precădere la instituţii ori
la comportamente precise. Aceste concepte prezintă două caracteristici: ele se încadrează într-o
gândire sociologică de ordin abstract cu privire la condiţiile, posibilităţile oricărei societăţi, iar în
acelaşi timp, denumesc realităţi originare.22
Câmpul general al practicilor şi al reprezentărilor se organizează în culte pe care etnologia
le defineşte în mod foarte specific şi în raport cu categorii sociologice precise. În cadrul ritualurilor,
sunt reperate rituri care pot fi manuale, orale (rugăciunea), negative (tabu-urile). Ritul, al cărui sens
nu este numai religios, poate să apară astfel ca bază a oricărui edificiu religios: ritul există, este
observabil, se mentalizează într-o formă simbolică, el este acela care actualizează opoziţia sacru –
profan.23.
20 Romulus Vulcănescu, Introducere în etnologie , Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 48-49

21Jean Copans, Op. cit., p. 73
22 Ibidem , p. 73-74
23 Ibidem, p. 114
6
O etnie, la origine, este în primul rând un ansamblu social relativ închis şi durabil,
înrădăcinat într-un trecut cu caracter mai mult sau mai puţin mitic. Acest grup are un nume,
obiceiuri, valori şi, în general, o limbă care îi sunt proprii. El se afirmă ca diferit de vecinii săi. Etnia
apare ca o entitate stabilă, dotată cu caracteristici proprii şi obiectivizabile. Tradiţia etnologică a
fixat astfel societăţile în desemnări etnice adesea rigide care tind să naturalizeze grupurile zise
etnice ca date empirice.24 Categoria de etnie nu are conţinut intrinsec. Ea stabileşte doar frontiera
pe care un grup o trasează şi şi-o revendică în raport cu alţii: cu alte cuvinte, referinţa etnică nu are
decât semnificaţie relaţională şi, prin urmare, poate fi permanent repusă în discuţie şi redefinită într-
un joc de diferenţiere culturală. Identitatea etnică nu se bazează deci pe baze obiective: ea este un
produs social, realizat dintr-o distincţie de ordin simbolic.25
Unii autori încercau să arate baza “subiectivă” a grupului etnic: o etnie nu este atât
produsul unor criterii obiective, cât conştiinţa împărtăşită a unei apartenenţe bazate, desigur, pe
caracteristici comune, dar a căror importanţă este să ateste prin desemnarea lor, de către acel grup,
drept simboluri ale comunităţii. De exemplu, pentru Max Weber26, comunitatea etnică este un grup
uman legat de credinţa subiectivă în existenţa reală a grupului. Această credinţă poate fi ancorată în
trăsăturile culturale (limbă, religie) sau fiziologice (rasiale) comune, dar care nu capătă sens din
punct de vedere sociologic decât în măsura în care actorii sociali le consideră ca fondatoare a unei
coeziuni sociale. 27
Definind grupul etnic pe baza credinţei subiective într-o origine comună, Weber
subliniază că sursa etnicităţii nu trebuie căutată în faptul de a poseda anumite trăsături, ci în
producerea, intreţinerea şi aprofundarea diferenţelor, a căror importanţă reală nu poate fi evaluată
independent de semnificaţia pe care le-o acordă indivizii în cursul relaţiilor lor sociale.28
Identitatea etnică se construieşte pe baza diferenţei şi a asemănărilor. Atracţia dintre cei care
se simt a fi de aceiaşi specie este indisociabilă de respingerea faţă de cei care sunt resimţiţi ca nişte
străini. Aceste idei implică faptul că nu izolarea creează conştiinţa apartenenţei, ci comunicarea
diferenţelor utilizate de către indivizi pentru a stabili frontierele etnice29
Termenul de “rasă” a servit multă vreme la desemnarea subdiviziunilor speciei umane,
24 Marie – Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Op.cit, p. 66
25 Ibidem, p. 68
26Max Weber apud Marie – Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Op. cit., p.66
27Marie-Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Op. cit., p.66 p. 67
28Rex John, Rasa si Etnie., Ed. Du Style, Bucuresti, 1998, p. 12
29 Ibidem
7
stabilite după criterii biologice.
Tipurile principale au fost constituite pornind de la opoziţia dintre populaţiile africane şi
extrem-orientale, descoperite ca urmare a ultimei mari mişcări de explorare a planetei, şi popoarele
europene. Majoritatea clasificărilor distingeau trei rase majore: rasa albă (sau leucodermă sau
caucaziană), rasa neagră (sau melanodermă, sau negroidă) şi rasa galbenă (sau xanthodremă, sau
mongoloidă).
Considerând rasa tot ce este genetic diferit, se ajunge la afirmaţia că fiecare fiinţă umană,
ansamblu unic de gene, reprezintă o rasă în sine. Singurul demers justificabil constă în încercarea de
a clasifica populaţiile umane, definite de tendinţa membrilor de a se căsători între ei, conform unei
proceduri bazate pe gradul lor de asemănare genetică. În aceasta constă demersul taxonomiei
numerice, demers ce porneşte de la măsurarea diferenţei dintre populaţii (sau a “distanţei”
biologice), având în vedere o sumă de caracteristici a căror variaţie e în întregime sau în bună
măsură de natură genetică, pentru ca, pe această bază, să delimiteze “conglomeratele” de populaţii.
Încă foarte lacunară, aplicarea ei la specia umană sugerează o dispersie cvasiomogenă a populaţiilor
în spaţiul distanţelor biologice, configuraţie ce face inoperantă orice clasificare. Printr-un demers cu
totul diferit, specialişti în genetica populaţiilor, au ajuns la o concluzie asemănătoare: subdiviziunea
în rase nu dă seama decât în foarte mică măsură de diversitatea genetică proprie speciei umane. De
exemplu, distanţa genetică între două populaţii franceze este inferioară cu doar 15% distanţei dintre
două populaţii considerate la întâmplare. Clasificările rasiale încă în vigoare sunt arbitrare şi
inoperante.
Datorită puternicului amestec al populaţiilor umane, căruia i se asociază capacitatea de a
trăi în mediile cele mai diferite şi adaptabilitatea biologică scăzută la mediile contrastante,
imaginea de reţea înfăţişează evoluţia umană într-o manieră mai realistă decât cea de arbore. Nu e
mai puţin adevărat faptul că recursul la clasificările actuale nu va dispărea în curând.30
În limbajul antropologiei, cuvântul “cultură” are două accepţii principale, care nu sunt,
de altfel, separabile una de alta; ne referim la cultură în general şi la formele de cultură gândite şi
trăite în mod colectiv în istorie, adică la culturi. Pentru cultură în general, E. B. Tylor a dat o
definiţie cu valoare canonică:" ansamblu complex care include cunoştiinţele, credinţele, arta,
moravurile, dreptul, obiceiurile, precum şi orice înclinaţie sau experienţă dobândită de omul care
trăieşte în societate."
Antropologia culturală nu s-a mulţumit să comenteze iar şi iar definiţia empirică a lui
30Jean Hiernaux, Rasă,în Pierre Bonte, Michel Izard (coord) , Dicţionar de etnologie şi
antropologie, Ed. Polirom, 2007, Iaşi, p. 561-562
8
Tylor31, îndreptându-şi atenţia către una dintre caracteristicile fundamentale ale culturii,
transmisibilitatea sa. Astfel, cuvântul “cultură” a dobândit un sens apropiat de cel al cuvântului
“civilizaţie”. Cât despre noţiunea de “transmitere”, ea este explicitată sau ilustrată prin folosirea
unor cuvinte sau expresii ca “tradiţie”, “obicei”, “tradiţie culturală”, “moştenire culturală” etc.”32
Cultura constă în valori abstracte, credinţe şi perceperea lumii care stă în spatele
comportamentului uman şi pe care acest comportament o reflectă. Acestea sunt împărtăşite de
membrii societăţii şi ei acţionează, produc un comportament acceptat în cadrul acelei societăţi.33
Cultura poate fi prezentată ca un ansamblu de reprezentări şi practici aşezate în ordine simbolică,
care organizează şi dă sens lumii într-o configuraţie specială, proprie unui grup social sau unei
epoci determinate ţinând de omogenitatea societăţii pe baza viziunii pe care membri acesteia o
aveau faţă de categoriile culturale şi determină acţiunea acestora.34
Ea are două sensuri: acela de conduită (sau atitudine) culturală obligatorie (caracter
imperativ al normei) şi conduită normală. Conduita normală este dată de fidelitatea faţă de model,
iar norma prin caracterul imperativ dictează conduita şi controlează conformitatea cu modelul35
Deşi fiecare persoană are propria sa cultură ca bun personal, nu există cultură individuală , ca o
entitate separată de societate. O conduită nouă, reformatoare pentru a deveni culturală, trebuie să fie
admisă ca atare de mediul social unde este exercitată.36 Există oameni geniali, conducători care
îndrumă cultura, dar succesul acestora depinde de momentul care poate să-l favorizeze sau să-l
împiedice. Acţiunea de schimbare culturală este pregătită de transformarea societăţii. Napoleon
Bonaparte nu ar fi existat fără ideile pregătitoare ale Revoluţiei Franceze, iar aceasta fără pregătirea
oferită de ideile iluministe.37
Diversitatea culturală îl face pe Lévi-Strauss să propună o definiţie a culturii care se
deosebeşte considerabil de cele foarte descriptive enunţate înainte. Este vorba de punere în prim-
plan nu atât a culturii, ci a ceea ce deosebeşte culturile între ele.38 Am greşi dacă am considera
31E.B.Tylor,Primitive Culture: Researches into Development of Mithology, Philosophy, Religion,

Language, Art and Custom, Ed. Murray, Londra, 1871
32Michel Izard, Cultura, în Pierre Bonte, Michel Izard (coord), Dicţionar de etnologie şi
antropologie, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 184
33Ion Dunăreanu, Elemente de antropologie, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 2000, p. 264
34 Marie-Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Op. cit., p. 93
35Georges Hubert de Radkowski, Antropologie generală, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, p.49
36 Ibidem, p.53
37Leo Frobenius, Paideuma: schiţă a unei filosofii a culturii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, p.
182-183
38Marie-Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Op. cit., p. 92
9
culturile drept entităţi stabile, date imuabile şi ireductibile – pe scurt, dacă am defini culturile ca
naturi singulare. Numeroşi autori s-au ridicat împotriva concepţiilor fixiste, existenţialiste despre
cultură, care tind să trateze grupurile culturale drept substanţe. Mai întâi insistând asupra istoricităţii
culturii: chiar dacă cultura reprezintă o formă de permanenţă în durată, ea este supusă unor
schimbări şi reproducerea ei nu este niciodată asigurată în mod identic. Şi mai recent, etnologii au
fost siliţi să ia în calcul mai puţin istoria grupurilor culturale, cât istoria alcătuirii şi reificării unor
culturi, în realitate mult mai puţin identificabile şi omogene.39
Fiind devenirea unei societăţii, cultura formează ea însăşi matricea istoriei ei, definită ca
impactul evenimentului asupra devenirii. Însă istoria ei poate fi o expresie impropie. Cu toată
rigoarea termenului, nu avem de a face cu istoria, pe de o parte, şi cu societatea culturală cu o istorie
proprie, pe de alta. Societatea culturală este una cu istoria ei, este istoria ei: este devenirea
transformată în istorie. Altfel spus, societatea culturală constituie un subiect ce nu este distinct faţă
de şi logic anterior istoriei – contrar societăţii de drept - , fără realitate în dimensiunea sincronică –
la fel ca societatea mediu.40 O arie culturală este un teritoriu sau o zonă geografică definită prin
răspândirea unui ansamblu de “elemente” culturale date (obiecte materiale, caracteristici ale
organizarii sociale sau credinţe). Diferitele arii culturale se asociază în mulţimi mai mari pe baza
unor trăsături comune şi se pot descompune într-o serie de ţinuturi individuale.41 Teoria ariilor
culturale a cunoscut un oarecare succes în Europa şi a jucat un rol fundamental în dezvoltarea din
SUA a cercetărilor nord-amerindiene.42
Cultura este la Spengler aidoma unui organism viu, care are o evoluţie ciclică, o
copilărie, în care îşi afirmă la maximum posibilităţile sale creatoare, după care urmează o perioadă
de declin, de îmbătrânire, de sleire a puterilor creatoare şi de moarte inevitabilă.43
Civilizaţia este un rezultat, dar, ţinând seama de perfectibilitatea naturii umane, ea este şi
un orizont care se îndepărtează mereu. De aici intervine şi dedublarea semantică proprie acestui
termen, care poate să aibă sensuri foarte diferite, dacă nu chiar antinomice, în funcţie de folosirea sa
la singular sau la plural: în numele civilizaţiei(ca ideal) sunt evaluate civilizaţiile (configuraţii
istorice singulare). Civilizaţia (plurală) se va sfârşi astfel prin a deveni sinonimă cu cultura (în
sensul tehnic al termenului) şi arheologii vor continua să o folosească în acest sens, pe când
39 Ibidem, p. 93
40 Ibidem, p.63-64
41FernandBraudel, Gramatica civilizaţiilor, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p.43-44
42Emile Conte, Arie culturală, în Pierre Bonte, Michel Izard (coord), Dicţionar de etnologie şi
antropologie, Ed. Polirom, 2007, Iaşi, p. 80-81
43 Romulus Vulcănescu, Op. cit., p.68
10
etnologii vor tinde să o evite, preferându-i termenul de “cultură”. Această diferenţă în privinţa
utilizării termenilor în cazul a două discipline vecine se poate explica uşor prin orientarea mai mult
istorică şi tehnologică a celei dintâi, sociologică şi sincronică a celei de a doua.44 Lucian Blaga a
avut o atitudine critică faţă de modul în care se disociază, de pildă în morfologia culturală, aşa
numitele “culturi minore”, “etnografice” şi “culturi majore” sau monumentale. Distincţia, după
părerea sa, se face după criterii îndoielnice, el arătând că nu ne putem limita la criteriul
dimensionalităţii. Pentru Lucian Blaga, cultura nu este un organism autonom şi deci nu are vârste
proprii. Vârstele sale sunt înseşi vârstele psihologice şi spirituale ale omului. Cele două culturi au
structuri specifice , modalităţi autonome de plăsmuire culturală; aspectul minor sau major al
culturii este o problemă de psihologie colectivă.45
De-a lungul timpului au existat dispute asupra terminologiei între şcoala franceză care
foloseşte termenul de civilizaţie şi cea germană apropiată mai mult de utilizarea termenului cultură.
Pe de o parte francezii porneau de la ideea omului civilizat, manierat, politicos ceea ce lega
civilizaţia de partea spirituală a existenţei, în timp ce germanii legau civilizaţia de condiţiile de trai,
confort şi progres tehnic, deci de partea materială. Ceea ce pentru un francez este un om civilizat,
pentru un german este un om cult. Disputa a fost atenuată prin introducerea adjectivului cultural
pentru descrierea bunurilor, ansambului, ariei, istoriei, împrumuturilor ce afectează o cultură (sau o
civilizaţie).46
I.2.Aculturaţia. Traditie şi schimbare culturala/lingvistica
Termenul de comunitate se caracterizează prin varietatea întrebuinţărilor sale. Această

dispersie semnatică se organizează în jurul a doi poli de elaborare conceptuală, în funcţie de
abordare: definiţiile propuse pot fi rezultatul unei abordări culturaliste sau al unei abordări istorice .
În primul caz sunt subliniate aspectele psiho-socilogice ale comunităţii (natura relaţiei dintre
membrii ei), pe când în al doilea caz sunt subliniate dimensiunile sale instituţionale şi economice.
Comunitatea nu reprezintă o formă de grupare socială care corespunde unui mod de producţie
determinat.47
44 A. C. Tylor, Civilizaţie, în Pierre Bonte, Michel Izard (coord.), Dicţionar de etnologie şi

antropologie, Ed. Polirom, 2007, Iaşi, p.145
45 Romulus Vulcănescu, Op. cit., p. 68
46Fernand Braudel, Op. cit., p.36-37
47Jean-Francois Gossiaux, Comunitate, în Pierre Bonte, Michel Izard (coord), Dicţionar de
11
Aceste comunităţi au la bază un sistem economic propriu şi o organizare socială specifică.
Sistemul economic are la bază un proces de producţie material ce combină raporturile intelectuale şi
materiale ale omului cu natura şi cu oamenii. Raporturile sociale sunt economice dacă îndeplinesc
cel puţin una dintre următoarele trei funcţii, din a căror îmbinare rezultă structurile economice ale
unei societăţi, sistemul economic al acesteia: accesul grupurilor şi indivizilor la resurse naturale şi
la mijloace de producţie; derularea diverselor procese de muncă în scopul satisfacerii propriilor
nevoi, fie în starea lor naturală, fie transformate; circulaţia şi redistribuţia produselor muncii. În
unele societăţi s-au separat atribuţiile religiei, războiului şi producţiei, luând astfel fiinţă societăţi
organizate pe ranguri, ordine , caste sau clase, cu funcţii distincte şi ereditare.48 Noţiunea de
organizare socială trimite la proprietatea de diferenţiere internă caracteristică societăţilor umane. O
societate este organizată în măsura în care nu este o simplă colecţie de indivizi şi dacă pot fi distinse
în interiorul ei unităţi sociale mai mult sau mai puţin permanente, mai mult sau mai puţin
instituţionalizate, care întreţin relaţii supuse unei anumite convenţii structurale şi funcţionale în
acelaşi timp.49
Ginta matriliniară din perioadele premergătoare evoluează şi se perfecţionează, datorită
condiţiilor economice îmbunătăţite. În perioadele anterioare culesul îl făcea cu precădere femeia.
Din acesată activitate se dezvoltă apoi lucrarea primitivă a pământului şi, deoarece femeia continuă
să contribuie prin munca ei la întreţinerea comunităţii, ea îşi menţine şi chiar îşi întăreşte
importanţa economică. Acest fapt se oglindeşte şi în poziţia socială a femeii. Forma familiei a fost
reconstituită pe baza analogiilor etnografice. Acum familia cuprinde familiile mai multor fraţi sau
veri, fiecare compusă din două sau mai multe generaţii. Familia mare constituie celula economică a
societăţii Fiica rămâne şi după căsătorie într-o strânsă legătură economică şi socială cu mama, iar
soţul intră în familia femeii fără să-şi schimbe ginta şi recunoaşte autoritatea femeii, care stă în
fruntea familiei mari.Fiii, dimpotrivă, prin căsătorie se exclud automat din familia din care făceau
parte şi intră în familia femeii. Astfel, marea familie matriliniară este totodată şi matrilocală. În
familia mare, corespunzător structurii ei matriliniare, legăturile între mamă şi fiică sunt mai strânse
decât acelea între soţi. Dintre bărbaţi rolul conducător nu-l are soţul, ci fratele mamei, atât faţă de
copiii ei cât şi din punct de vedere economic.50
Rolurile bărbaţilor şi femeilor, precum şi stratificarea celor două categorii în diferite tipuri de
comunităţi tradiţonale, depind de trăsăturile specifice ale economiei şi de structura socială, însă
etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi,2007, p. 163-164

48M. Godelier, Sisteme economice, în Pierre Bonte, Michel Izard (coord.), Op.cit., ,p. 206-207
49G. Lenclud, Organizare socială, în Ibidem ,p. 487
50Kurt Horedt, Op. cit, p. 104-105
12
conform unor cercetători predomină importanţa controlului asupra a ceea ce se produce decât
contribuţia la activităţile economice ceea ce determină tipul de descendenţă, stabilirea locuinţei şi
centrarea pe importanţa bărbatului sau femeii.
Societăţile patriliniare au în comun câteva contexte şi caracteristici. Confruntându-se cu
penuria de resurse strict necesare, cultivatorii din societăţile patriarhale au adoptat frecvent logica
expediţiilor războinice inter-sate. Războaiele între sate devalorizează statutul femeii, favorizând
implicit localizarea în comun a bărbaţilor înrudiţi şi promovarea patriliniarităţii.51
Societăţile pastorale se ocupă cu creşterea în turme a animalelor erbivore, cu deplasarea în
căutarea hranei. Specializarea pastorală e adesea asociată zonelor aride şi semiaride, în care
agricultura este imposibilă sau aleatorie. Atunci când condiţiile sunt favorabile, creşterea rapidă a
şeptelului poate duce la o acumulare inegală în cadrul acestor societăţi, iar capacitatea de
acumulare, necesitatea unei alianţe în vederea gestionării politice a resurselor şi calităţile militare
explică tendinţele “expansioniste” ale acestor societăţi în care separarea casnic-public şi complexul
patriarhal sunt bine exprimate în organizarea locală patriliniară. Bărbaţii controlează întreaga
proprietate; tradiţional femeile nu moştenesc nici pământ, nici vite. Păstorii aparţin genealogic
grupurilor patriarhale.52
Organizarea socială a putut fi înţeleasă ca un ansamblu organic (Spencer)53 ori mai
structural (Radcliffe – Brown)54. Unul dintre modele cele mai cunoscute este acela propus în 1893
de către E. Durkheim55 unde solidaritatea mecanică a societăţilor segmentare este opusă solidarităţii
organice a societăţilor moderne.56
Din punct de vedere sociologic, termenii de statut, structură, instituţie au fost atât de
vehiculaţi încât pot să însemne astăzi orice. Fiindcă nu putem insista asupra lor, vom încerca să le
precizăm sensul cât mai concis cu putinţă.
Statut înseamnă, nu particularitatea unei structuri oarecare, ci un ansamblu de reguli şi
prescripţii organizând formal o organizaţie- o instituţie sau o societate – şi a cărui încălcare Nu
51 Ion Dunăreanu, Elemente de antropologie, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 2000,p. 74-76
52 Ibidem
53Spencer apud Jean Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1999 , p.
88
54Radcliffe – Brown apud Jean Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999 , p. 88
55E. Durkheim apud Jean Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi,
1999 , p. 88
56Jean Copans, Op. cit. , p. 88
13
este suficient ca o instituţie să fie instituită pentru a exista ca atare, trebuie ca ea să aibe un statut.57
Ca mediu specific, ea (societatea) provine din mediul fizic, monden, formând o realitate
de un alt tip, nu numai pentru că e constituită din indivizi de aceeaşi speţă, dotaţi cu cultură - ceea
ce nu desemnează decât proprietatea sa morfologică, statică, ci şi pentru că ea constituie un mediu
de interacţiune, adică de schimburi intenţionale, mediate de limbaj: limbaj articulat, în aceeaşi
măsură gestual, afectiv, ritual etc. Dar a spune mediu de schimb înseamnă, pe de o parte, că
societatea nu este un mediu inert, aflat într-o stare de entropie, ci o realitate fundamental dinamică;
nu este o stare ci un proces; pe de altă parte, că nu există la fel ca un lucru, ci ca o realitate concretă
şi individuală, nemaifiind totuşi o entitate pură şi raţională, un simplu agregat de indivizi, ci un
câmp relaţional structurat şi unificat prin circuite de schimburi, construite ele însele de vectori
orientaţi care o parcurg, o împrejmuiesc , din toate părţile şi din toate sensurile asigurându-i
coeziunea internă.58
Toate culturile se schimbă într-un moment sau altul, dintr-o mulţime de motive. Deşi
oamenii îşi pot schimba deliberat cultura, ca răspuns la perceperea unor probleme, în mare parte
schimbarea se face accidental. Contactul cu alţi oameni poate duce la introducere unor idei străine ,
cauzând schimbări în valorile deja existente. Fiecare civilizaţie atrage asupra sa condiţii folositoare
îmbogăţindu-se în urma schimburilor, dar şi a conflictelor. Ele oferă şi primeşte bunuri culturale atât
materiale, cât şi spirituale.59
Legăturile sociale sunt filtrate de ansamblul modelelor produse şi determinate de societate
ce determină conduite culturale pe care se bazează atât relaţiile societate-membrii, cât şi relaţiile
dintre membrii. Rezumând, putem deci să definim provizoriu cultura ca un comportament uman
supus regulilor determinate de modele ideale şi orientate spre realizarea lor existenţială (sau
concretă), sub formă de produse ale culturii.60
Modelele care definesc acţiunea culturală pot fi de două feluri, modelele de civilitate
preexistente subiectului, fiind răspândite în grupul social respectiv care nu face decât să le preia şi
modele inventate de societatea în discuţie sau de personalităţi reformatoare din cadrul acesteia.
Diferenţa este echivalentă cu cea dintre ereditate şi invenţie culturală. Împrumutul cultural
constituie un caz intermediar: un model cultural gata făcut este luat aici de un grup social dat.61
Deşi stabilitatea poate fi o caracteristică izbitoare a multor culturi, nici una nu se menţine
57Georges Hubert de Radkowski, Op. cit., p. 36

58 Ibidem, p. 27-29
59FernandBraudel, Op. cit., Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p.42-44
60Georges Hubert de Radkowski , Op. cit., p.43-58
61 Ibidem, p.44
14
neschimbată aşa cum sunt considerate culturile vânătorilor, fermierilor nevoiaşi şi păstorilor. Într-o
societate stabilă, schimbarea poate interveni uşor şi gradat, fără a altera în mod fundamental logica
de bază a acelei culturi. Uneori schimbarea se produce dramatic, cauzând o alterare radicală a
culturii într-un interval relativ scurt de timp.62
Pentru ce luptă vieţuitoarele? Lupta lor este pentru procurarea resurselor, chestiune
realmente serioasă. Pentru a-şi procura şi asigura aceste resurse, multe vieţuitoare îşi revendică
dreptul asupra unui teritoriu, pe care se vor strădui să-l conserve ca teritoriul lor privat.63
Dar unde pot fi găsite limitele capabile să departajeze interacţiunile sociale? În frontierele
administrative sau politice? Fără a mai vorbi de războaiele pe care interacţiunile au rolul de a le
suscita, şi care, se pare, reprezintă una dintre formele lor cele mai caracteristice; cu ce au împiedicat
ele schimburile de tot felul dintre populaţiile aflate în interacţiune? Sau interacţiunile efectuate în
cursul călătoriilor de comercianţi, misionari, aventurieri etc. ? În frontierele culturale? Presupunând
că ele există, că există culturi formând ansambluri discrete, ele au nevoie să comunice. Nu despre
obiectul lor, ci despre subiect - nu vasele de lut sau cutumele se schimbă, ci oamenii care fac
schimb cu ele – graţie interacţiunilor colective şi individuale. Se întâmplă ca interacţiunile dintre
reprezentanţii a două culturi diferite să ridice probleme de înţelegere, dar cele din urmă sunt
posterioare celor dintâi.64
Mecanismele schimbării sunt inovaţia, difuzia, pierderile culturale şi aculturarea65
Aculturaţia, răspunzând unor cauze externe (împrumutul), trebuie să se deosebească de schimbarea
culturală, putând să rezulte din factori atât interni, cât şi externi. La fel, nu trebuie să confundăm
aculturaţia şi asimilarea. Aceasta nu este decât una dintre fazele posibile ale aculturaţiei şi, dacă se
realizează, nu este decât faza ei finală.
Herskovits66 arată că fenomenele ce rezultă din contactul direct şi continuu nu sunt
singurele care intră în joc în procesul aculturaţiei. Trebuie să fie luate în considerare şi contactele
discontinue, cum sugerează exemplul legăturilor maritime comerciale dintre insule, care sunt la
originea unor transformări culturale.67 Aculturaţia apare când grupuri cu culturi diferite vin în
contact intens , cu schimbările ulterioare masive în cultura unora sau ambelor grupuri. Permanent
este implicat un element de forţă – direct ca în cazul cuceririlor – sau indirect prin ameninţarea cu
62Ion Dunăreanu, Op. cit., p. 278

64 Ibidem, p. 30-31
66Herskovits apud Marie – Odile Geraud, Olivier Levervoisier, Richard Pottier, Op. cit., p. 103
67 Marie – Odile Geraud, Olivier Levervoisier, Richard Pottier, Op. cit., p. 103
15
forţa în cazul în care un grup nu acceptă schimbarea pe care un alt grup o impune. Alte variante
include gradul diferenţei culturale, circumstanţele, intensitatea, frecvenţa şi ostilitatea
interacţiunilor, partea dominantă şi partea dominată, dacă fluxul de schimb cultural se face reciproc
sau nu. Trebuie menţionat că difuzia şi aculturaţia nu sunt termeni echivalenţi; o cultură poate
împrumuta de la altă cultură, fără a fi alipită în cele din urmă acesteia.68 Ea desemnează procese
complexe de contact cultural prin intermediul cărora societăţile sau grupurile sociale asimilează, de
bună voie sau nu, trăsături ori ansambluri de trăsături provenind de la alte societăţi. Acumularea
studiilor de caz, grupate sub acest termen generic, nu a permis să se dezvolte o abordare euristică a
proceselor de schimbare asupra cărora antropologia dorea să atragă atenţia. Aceasta ţine de
caracterul prea general al noţiunii. Situaţiile numite de aculturaţie ţin, într-adevăr, de modalităţi
distincte: integrare, asimilare, sincretism, disjuncţie.
Aceste tipologii pun ele însele probleme. Orientalistul islamizant H. Corbin69 sublinia în
această privinţă „lenea” conceptului de „sincretism”, cei interesaţi percepând diferitele referinţe
culturale, străine sau nu, ca un tot. În acelaşi fel, noţiunea de „disjuncţie”, care pune în evidenţă
conflictul dintre valorile culturale în cauză, nu ia în seamă anumite situaţii în chiar acest conflict
este la originea unor noi identităţi.
Fie că e vorba de situaţii de dominaţie, fie de o simplă influenţă exterioară, aceste studii
eşuează şi în încercarea lor de a explica specificitatea schimbărilor pe care le descriu.
Studiile de aculturaţie tind, în mod implicit, să descifreze schimbarea culturală doar din
punctul de vedere al unuia dintre cele două universuri aflate faţă în faţă, cultura - „sursă” şi cultura -
„ţintă”. În acest fel, se interzice îndepărtarea atenţie asupra obiectului pe care, în mod logic, îl
desmnează noţiunea: înseşi modalităţile de comunicare între două sau mai multe culturi. Nici un
element al unui sistem cultural „sursă” - adoptat sau impus – nu este reprodus în mod identic când
este transplantat într-o altă cultură.
Un ultim punct slab, inerent definiţiei clasice a aculturaţiei, ţine de relaţiile pe care le
întreţine cu alte noţiuni de inspiraţie cuturalistă , pe cât de inadecvate, pe atât de insuficiente, cum
ar fi noţiunea de “trăsătură culturală”, precum şi cele de “împrumut” şi “difuziune” care rezultă din
aceasta. Orice abordare care ar reduce cultura la un ansamblu de trăsături culturale juxtapuse îşi
interzice, într-adevăr, înţelegerea aranjamentelor sistematice care leagă aceste trăsături între ele,
interzicându-şi în acelaşi timp şi identificarea naturii parţiale sau totale, subordonate sau
68 Ibidem
69H. Corbin apud în Pierre Bonte, Michel Izard Dicţionar de etnologie şi antropologie ,Iaşi, Ed.
Polirom, 2007, p.13-14
16
determinante, a schimbărilor culturale.70
Principiul reinterpretării este fundamental în teoria aculturaţiei. Reinterpretarea nu este deci
nici reproducerea identică a unui nou model propus, nici a valorilor tradiţionale.71
Reprezentanţii curentului dinamic au făcut nişte remarci utile şi complementare la problema
aculturaţiei. Primul lor merit a fost denunţarea unei concepţii unitare despre cultură, deşi se
recunoaşte interdependenţa culturilor, ele pot fi studiate separat. Tratarea unitară nu permite
aprecierea dinamicii culturale deoarece nu ţine cont suficient de mult de reciprocitatea schimburilor
în definirea categoriilor sale. Or, fiecare dintre ele are sens doar în relaţia pe care o întreţine cu
cealaltă, deci neputând fi analizată ca un tot unitar. Au fost aduse şi alte argumente împotriva
riscurilor de a analiza schimburile în termenii culturii globale şi omogene. Atrăgând atenţia asupra
stratificărilor interne ale societăţilor, antropologia dinamică a demonstrat, existenţa unor procese de
aculturaţie între sub culturi din sânul aceleiaşi societăţi. R. Bastude a amintit că întotdeauna relaţiile
se stabilesc între indivizi şi nu între culturi, ceea ce implică luarea în consideraţie a statutului celor
care operează schimbul72
Inovaţia, difuzia, şi pierderile culturale – toate pot avea loc printre oameni liberi să decidă
pentru ei, pentru ceea ce ei acceptă sau nu să se schimbe. Teoria difuzionistă de care este legată
această idee respinge evoluţionismul uniliniar şi postulează o dezvoltare neuniformă a culturilor în
cadrul unei transformări în stadii. Aceste stadii sunt identificate, sincronic şi diacronic, prin
prezenţa, absenţa sau variaţiile relative ale unor grupuri de trăsături impuse de către analist şi
specificate în funcţie de criteriile: formă, cantitate şi continuitate. Dacă difuzioniştii au avut meritul
de a fi primii care s-au interesat de împrumuturile culturale, teoreticienii aculturaţiei le-au reproşat
că studiază fenomenele de intrepătrundere odată încheiate, şi nu în curs de efectuare. De aceea,
pentru difuzionişti, dacă două trăsături culturale sunt similare la două grupuri diferite, explicaţia se
bazează pe împrumuturi. Este vorba deci de reperarea ariilor culturale de difuzare şi retrasarea unui
parcurs ipotetic al acestor trăsături, dar nu de analizarea a ceea ce duce la interpretare73
Atunci când două grupuri sunt în contact, ansamblul trăsăturilor culturale noi nu este
împrumutat în bloc, ci grupul care le împrumută face o selecţie, care este mai limitată atunci când
trăsăturile sunt impuse. Comunităţile, în fiecare epocă, au o anumită reprezentare a lucrurilor, o
70 J-F. Barre, Aculturaţie, în Pierre Bonte, Michel Izard Dicţionar de etnologie şi antropologie
,Iaşi, Ed. Polirom, 2007, p.13-14
71Marie – Odile Geraud, Olivier Levervoisier, Richard Pottier, Op. cit., pag. 104
72Marie – Odile Geraud, Olivier Levervoisier, Richard Pottier, Op. cit., p. 106-107
73Marie – Odile Geraud, Olivier Levervoisier, Richard Pottier, Op. cit., p. 102
17
mentalitate colectivă ce organizează viaţa acesteia de la opţiuni până la prejudecăţi, fiind rodul unei
moşteniri transmise de-a lungul generaţiilor. Ele determină reacţiile la presiunile ce se exercită
asupra ei.74 Ele refuză în general un împrumut care pune în discuţie structurile sale intime. 75 Trebuie
menţionat că, într-un ritm mai lent, operaţii de primire sau refuz, au loc şi asupra comunităţii însăşi.
76
Acceptarea sau respingerea sunt determinate, după Herskovits 77, de cultura preexistentă şi
circumstanţele contactului, ceea ce explică varietatea răspunsurilor date la situaţii de întrepătrundere
culturală. Dar, pentru ca un împrumut să se realizeze în mod durabil, trebuie mai întâi ca elementul
împrumutat să fie compatibil cu principiile de bază ale organizării sociale. Dacă gradul de
compatibilitate este scăzut, avem de a face cu o selecţie aditivă (coabitare), trăsătura culturală nouă
fiind acceptată, dar nu reinterpretată conform valorilor grupului primitor.78
Unele studii mai aprofundate fac să apară astăzi un număr considerabil de forme
intermediare între schimburile de o rivalitate exacerbată, schimburile de distrugere a bogăţiilor, şi
celelalte, având un spirit de competiţie mai moderat, în care contractanţii rivalizează în cadouri:
astfel, noi ne întrecem în a oferi daruri, banchete, nunţi, în simple invitaţii, şi ne simţim încă obligaţi
să ne revanchieren, cum spun germanii. Am constatat aceste forme intermediare în lumea indo-
europeană antică, în particular, la traci.79
Raporturile dintre culturi pot avea la bază idei etnocentrice, relativiste sau idei care pun
în valoare abilităţile şi valorile celuilalt, idealizându-le.
Etnocentrismul constă în a ridica în mod nepermis valorile propriei societăţi căreia îi
aparţii la rangul de valori universale. El are două faţete: pretenţia universală, pe de o parte şi
conţinutul particular, pe de altă parte. 80 Raţionamentul lui Pascal este circular şi prin asta exemplar
pentru spiritul etnocentric: el defineşte mai întâi valorile absolute plecând de la valorile sale
personale şi apoi se face că judecă propria sa lume cu ajutorul acestui fals absolut. 81Universalismul
lui La Bruyere se dovedeşte a nu fi decât o toleranţă, foarte limitată: sunt şi străinii buni, cei care
ştiu să judece ca noi.82 Rousseau distinge două aspecte: pe de o parte, trebuie să descopere
specificitatea fiecărui popor şi eventualele diferenţe în raport cu noi, iar pe de altă parte, odată
74Fernand Braudel, Op. cit., Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p.55

75Ibidem, p.63
76Ibidem, p.65
77Herskovits apud Marie – Odile Geraud, Olivier Levervoisier, Richard Pottier, Op. cit., p. 103-
104
78Marie – Odile Geraud, Olivier Levervoisier, Richard Pottier, Op. cit., p. 103-104
79 Ibidem, p. 53
80 Ibidem
81 Ibidem, p.22
82 Ibidem, p.24
18
aceste diferenţe constatate, să vină la ideea universală despre om.83
Am urmărit prin succinata prezentare anterioară să definesc termeni şi concepte teoretice
legate de etnie şi studierea acesteia: rasă, cultură şi civilizaţie, comunitate şi relaţii intra- şi inter
comunitare. Având în vederea problema restructurărilor etnoculturale realizate la sfărşitul
eneoliticului şi începutul epocii bronzului, ca urmare a unor contacte între diferite categorii de
populaţii este imperios necesar să cunoaştem caracteristicile culturale şi etnice, modul de relaţionare
dintre culturii, criteriile de acceptare şi respingere a schimbărilor.
II. Restructurări etnoculturale la sfârşitul eneoliticului şi începutul epocii bronzului

la est de Carpaţi.
II.1. Cadru spaţial şi cultural-cronologic
Perioada istorică Cronologia Culturi, aspecte şi grupuri

culturale
Neolitic Timpuriu (?) Cca. 6500-6000 î.Hr. Schela Cladovei (?)
Neolitic Mijlociu Cca. 6000-5000 î.Hr. Gura Baciului – Cârcea
Starčevo – Criş I-II
Ciumeşti - Pişcolţ
Neoliticul Târziu Cca. 5000/4500-4250 î.Hr. Starčevo – Criş III-IV
Ceramica Liniară
Vinča A-B
Dudeşti
Hamangia incipientă
Eneolitic Timpuriu Cca. 4250-3750 î.Hr. Boian
Vădastra
Hamangia evoluată
Vinča C
Turdaş
Iclod, Suplac, Gilău
Tisa
Petreşti
83 Ibidem, p.31
19
Precucuteni
Eneoliticul Dezvoltat Cca. 3750 – 2700 î.Hr. Cucuteni-Ariuşd
Gumelniţa
Sălcuţa
Tiszapolgàr/Româneşti
Bodrogkeresztúr/Gorneşti
Cernavodă I
Eneolitic Final Cca. 2700-2500 î. Hr. Horodiştea-Erbiceni
Folteşti-Cernavodă II
Cernavodă III
Amfore sferice
Coţofeni
Baden
(după Dumitru Boghian)
Neoliticul şi Eneoliticul84 din spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a născut ca o continuitate a
proceselor etnoculturale din zona egeo-anatoliană 85 Eneoliticul carpato-danubiano-pontic (aprox.
4250-2700 î.Hr.), nu a început, ca etapã istoricã, pe tot teritoriul, în acelaşi timp, debutând, se pare,
mai timpuriu în regiunile sudice,legate de evoluţia avansatã a Chalcoliticului anatoliano-balcanic,
primele piese de aramã apãrând în mediul fazelor târzii ale culturii Starčevo-Criş86 şi cele timpurii
ale culturii Vinča87. Pe lângã utilizarea metalului, se configureazã, treptat şi sigur, toate celelalte
caracteristici: organizarea superioarã şi fortificarea habitatului, sistematizarea spaţiului88, utilizarea
necropolelor89, construirea unor locuinţe de tip superior, cu platformă de lut ars90, folosirea unor
84Nicolae Ursulescu, Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile Est-Carpatice ale
României, Editura Universităţii "Al. I. Cuza" , Iaşi, 2000 ; Idem., Începuturile istoriei pe teritoriul
României, Ed.Demiurg, Iaşi, 2002; Idem., Gh. Lazarovici, Cornelia-Magda lazarovici, Dimensiunea
europeană a civilizaţiei eneolitice est-carpatice, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza,
Iaşi,2007 ; Eugen Comşa, Viaţa oamenilor din spatiul carpato- danubiano- pontic în mileniile 7-4 i.
Hr., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996 ; Gheorghe Lazarovici, Neoliticul Banatului,
Bibliotheca Musei Napocensis, IV, Cluj-Napoca, 1979; Eugen Comşa, Neoliticul pe teritoriul
României, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987; Marian Neagu, Silvia
Marinescu-Bîlcu, Anca Doina Cornaciu, Neoliticul mijlociu la Dunărea de Jos cu privire specială
asupra centrului Munteniei, Ed. Daim, Călăraşi, 2003; Neţa Ierocosan, Petre Roman, Cultura
Tiszapolgar în vestul României, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare – Cluj napoca, 2002; Marius-
Mihai Ciută, Începuturile neoliticului timpuriu în spaţiul intracarpatic transilvănean, Ed.
Aeternitas, Alba-Iulia, 2005;
85Dumitru Boghian, Începuturile Istoriei Omenirii, Ed. Bucovina Istorică, Suceava, 2003, p. 301
86Sanda Băculeţ Crişan, Cultura Starčevo-Criş în Depresiunea Şimleului, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2008;
87Gheorghe Lazarovici, Florin Draşovean, Cultura Vinča în România:(origine, evoluţie, legături,
sinteze), Timişoara, 1991;
88Sabin Adrian Luca, Aşezări neolitice pe valea Mureşului, Muzeul Naţional al Unirii, Seria
Bibliotheca Musei Apulensis, 4, 17, Alba Iulia, 1997;
89Eugen Comşa, Gheorghe Cantacuzino, Necropola neolitică de la Cernica , Editura Academiei
Române , Bucureşti, 2001
90Cornelia-Magda Lazarovici, Gheorghe Lazarovici, Arhitectura neoliticului şi epocii cuprului din
20
tehnologii agricole înaintate (tracţiunea animalelor pentru arat), confecţionarea unei ceramici
superioare, în special pictate91,specializarea şi perfecţionarea utilajului litic, osteologic şi din alte
materiale92, dezvoltarea componentei uraniene în cadrul cultului fecundităţii şi fertilităţii etc.93
Eneoliticul dezvoltat (aprox. 3750-2700 î.Hr.) cunoaşte un stadiu înalt de civilizaţie, dar atacurile
unor populaţii rãsãritene vecine (aflate într-un stadiu inferior de dezvoltare) au împiedicat trecerea
la organizarea statalã. Eneoliticul dezvoltat se caracterizeazã prin arii culturale stabile, cu caractere
distincte, care continuă, în cea mai mare parte, evoluţia din eneoliticul timpuriu, spre sfârşitul
perioadei avînd loc puternice infiltraţii de populaţii pastorale rãsãritene (grupurile Suvorovo-Cainari
şi Decea Mureşului, cultura Cernavoda I94), ceea ce a declanşat lungul şi complicatul proces al
trecerii gradate a spaţiului carpato-danubiano-pontic spre epoca bronzului şi spre o masivã şi
complexă restructurare culturală.
În Moldova, complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolje95 este cea mai reprezentativã
manifestare a eneoliticului românesc, ocupând un spaţiu vast, depeste 350000 kmp, din sud-estul
Transilvaniei pânã la Nipru. Nãscutã prin evoluţia culturii Precucuteni96, de o parte şi de alta a
Carpaţilor Orientali, cu importante contribuţii Gumelniţa97 şi Petreşti98, care au dus la transpunerea
motivelor spiralo-meandrice în tehnica picturii policrome, aplicatã, în majoritatea cazurilor,
înaintede arderea vaselor.99 În Muntenia, între 4200 şi 3900 î.Hr, mai mult de şase sute aşezări
Gumelniţa, Karanovo VI şi Varna au fost arse şi abandonate în valea Dunării de jos şi estul
Bulgariei. Comunităţile s-au dispersat şi au devenit mult mai mobile, depinzând alimentar mai
România, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007;

91Zoia Maxim, Dragomir Popovici, Ceramica neolitică:Meşteşug, artă, tradiţie, Ed. Panteon, Piatra
Neamţ, 1995; Senica Tudose Ţurcanu, Industriile litice (din piatră cioplită) aparţinând neoliticului
timpuriu şi mijlociu de pe teritoriul Moldovei, Ed. Universităţii “A.I.Cuza”, Iaşi, 2005
92Sabin Adrian Luca, Georgeta El Susi, Consideratii privind uneltele din corn si os din statiunea
neolitica de la Liubcova "Ornita" , 1998;
93Dumitru Boghian, Op. cit., p. 305-306
94Alexandru S. Morintz, Forme de habitat ale neoliticului final şi perioadei de tranziţie la Dunărea
de Jos, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007
95Ruxandra Alaiba, Complexul cultural Cucuteni - Tripolie. Meşteşugul olăritului, Ed. Junimea,
Iaşi, 2007; Mircea Petrescu-Dîmboviţa , Mădălin Cornel Văleanu, Cucuteni-Cetăţuie: Monografie
arheologică , Piatra-Neamţ: Constantin Manasă, 2004; Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni:
evoluţie, cronologie, legături, Piatra Neamţ, 1998; Cătălin Bem , Traian - Dealul
Fântânilor: fenomenul Cucuteni A-B, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007;
96Daniel Garvăn, Precucuteni, Ed. Constantin Manasă, Piatra Neamţ, 2009; Idem., Dan Buzea, Alin
Frânculeasa, Radu Pescaru, Roxana Munteanu, Precucuteni, originea unei mari civilizaţii, Ed.
Constantin Manasă, Piatra Neamţ, 2009;
97Silvia Marinescu-Bîlcu & colab., O civilizaţie necunoscută, CIMEC, Bucureşti, 2001;
98Iuliu Paul, Cultura Petreşti, Ed. Museion, Bucureşti, 1992;
21
mult de efectivele de ovine şi bovine, decât de câmpurile cultivate cu cereale. .100 În zona Olteniei
s-au păstrat parţial vechile tradiţii ale Europei vechi. Dacă din aşezările complexului Krivodol-
Sălcuţa IV se renunţă treptat, la tipul de ceramică şi plastică, dar şi de locuinţe sunt însă păstrate în
perioada 4000-3500 î.Hr. în aşezările construite pe promontorii abrupte, arhitectura din chirpici,
casele cu două etaje şi clădirile cu destinaţie cultică.101 Se întâlnesc de asemena sceptrede piatră
şlefuită în formă de cap de cal de tip Suvorovo la fel ca în spaţiul Tripolie sau Gumelniţa.102 Apariţia
acestui tip de sceptru confirmă legăturile cu zonele nord-pontice.103
În Dobrogea se dezvoltă cultura Cernavodă I cunoscută prin cimitirele cu morminte plane
de la Ostrovul Corbului şi Brăiliţa. La Brăiliţa mormintele cuprindeau bărbaţi proto-europeni de
origine stepică şi femei cu caractere mediteraneene, gracile de tipul populaţiilor eneolitice
Gumelniţa.104
Transilvania este marcată la sfârşitul eneoliticului de cultura Tiszapolgar caracterizată prin
ceramicã reprezentate de vase cu gâtul în formã de pâlnie, vasele cu deschiderea pãtratã,
recipientele cu picior înalt, cu multiple„ferestre”, rar decoratã, cele maifrecvente ornamente fiind
multiplele proeminenţe mamelonare, dispuse pe corpul acestora, canelate,incizate şi pictate sunt
foarte rare, ca şi reprezentãrile plastice.105 Pe baza materialului funerar din mormintele bărbaţilor
înhumaţi la Tiszapolgar-Basatanya ei se ocupau cu luptele şi vânătoare (unelte şi arme de silex), dar
controlau şi comerţul lucru evidenţiat prin existenţa în morminte a unor materii prime nelocale
precum cuprul şi obsidian.106 Bărbaţii arau îngropaţi în poziţie chircită pe partea dreaptă, iar femeile
pe partea stângă. Mortalitatea infantilă crescută la fete poate arăta tratamentul diferit al acestora la
naştere şi în societate faţă de băieţi.107
Culturile eneoliticului final reprezintã împletirea diferitelor fonduri şi tradiţii, cu puternice
influenţe sudice, venite din partea Epocii bronzului anatoliano-egeo-helladic şi est-central europene
încadrate în aşa-numitul proces de indo-europenizare a spaţiului carpato-danubiano-pontic,
configurându-se elementele timpurii ale popoarelor şi limbilor europene ale epocii bronzului (grecii,
tracii, illirii, celţii, germanii, slavii). Referitor la formarea acestei mari familii etno-lingvistice, s-au
100David Anthony, The horse, the wheel, and language, Princenton Univesity Press, New Jersey,
2007, p. 227
101Ibidem, p. 229
102Ibidem, p. 254
103John Boardman, The prehistory of the Balkans and the Midlle East and the Aegean world,
Cambridge University Press, Cambridge, 1982, p. 152
104David Anthony, Op.cit., p.261
105Dumitru Boghian, Op. cit., p. 293
106Sarunas Miliskauskas, Janusz Kruk, European Prehistory: a survey, Ed. Kluver
Academic/Plenum Publishers, New York, 2000. p. 241
107Ibidem, p. 242
22
conturat şi vehiculat mai multe ipoteze şi teorii,niciuna, din pãcate, neîntrunind o majoritate a
susţinãtorilor. Dintre manifestãrile etno-culturale ale acestei perioade se evidenţiazã: Horodiştea-
Folteşti-Cernavoda II, Cernavoda III şi Coţofeni108.109
Cãtre sfârşitul perioadei, s-a ajuns la o uniformizare culturalã în tot spaţiul est şi sud-est
carpatic, formându-se complexul cultural Horodiştea-Folteşti-Cernavoda II, care s-a perpetuat pânã
la începutul Epocii bronzului, când a întreţinut legãturi cu cultura învecinatã Glina III-
Schneckenberg. Mişcări ce poartă mesaje culturale, dar, uneori, posibil, şi elemente etnice, sunt
sesizabile şi pe parcursul epocii, cele mai evidente fiind acelea direcţionate nord-sud şi sud-nord.
Eneoliticul final se încheie în Moldova în mod violent, odată cu infiltrarea , urmată în unele cazuri
de adevărate puseuri populaţionale, ale unor comunităţi din afara cercului tripolian.110
II.2. Procesul de indoeuropenizare. Modele de reconstructie arheologica, etno-

lingvistice culturale: teoriile autohtoniste şi teoriile difuzioniste
Se ştie astăzi că aproximativ jumătate din populaţia lumii vorbeşte o limbă indoeuropeană.
Însă cum a luat naştere acest fenomen cultural şi cum a evoluat reprezintă, chiar şi la ora actuală,
probabil cea mai dezbătută problemă a preistoriei.
Formarea şi evoluţia marilor familii de popoare şi limbi constituie una dintre cele mai
atractive probleme ale preistoriei şi protoistoriei, fãcând joncţiunea fireascã cu istoria, deoarece
marea majoritatea a populaţiilor actuale au, într-un fel sau altul, o ascendenţã strãveche, care este,
de cele mai multe ori, foarte greu de sesizat cãlãtorind pe coridoarele întortocheate ale timpului.
Din aceastã cauzã, referitor la aceastã problemã, au apãrut numeroase teorii şi variante ale acestora,
fiecare în parte şi toate laolaltã încercând sã lãmureascã cât de cât aceastã necunoscutã.111
Lingvistica şi mitologia comparată au arătat că există o înrudire de limbă şi credinţă, acest
lucru fiind de netăgăduit. Până acum s-a admis ca principiu căIăuzitor ideea că populaţiile pastorale
108Petre Roman, Cultura Coţofeni, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976; Horia Ciugudean, Eneoliticul
final in Transilvania si Banat : cultura Cotofeni , Ed. Mirton, Timişoara, 2000
109Sarunas Miliskauskas, Janusz Kruk , Op. cit. , p. 312
110 Florentin Burtănescu, Op. cit., p 83
23
ce locuiau în stepele Ponto-Caspice vorbitoare de dialecte înrudite, clasate ca indoeuropene, au
invadat Europa şi Asia ducând la dezintegrarea culturilor neolitice bazate pe agricultură şi un trai
sedentar. In urma osmozei lingvistice şi culturale toate aceste regiuni au fost indoeuropenizate.112
Datele paleontologiei lingvistice ne îngăduie să excludem toate regiunile cu climă caldă şi,
în special, regiunile mediteraneene a căror vegetaţie specifică este total absentă din lexicul indo-
european. Regiuni mai nordice precum Scandinavia, şi cele mai estice precum nordul Rusiei, sunt
excluse de la linia fagului. Europa occidentală nu a cunoscut arama decât mai târziu, iar arama sa
provine din Spania, regiune exclusă din pricina climei sale.113
Este acum un secol şi jumătate de când Franz Bopp114 a publicat primul său tratat cu
privire la relaţia dintre sanscrită , greacă, latină, germană, şi persană. De atunci, a existat un interes
susţinut al specialiştilor pentru problemele indo-europene, datorită caruia statutul cunoştinţelor
noastre a fost extins şi accentuat într-o anumită măsură , fiind abordat în domenii ale cercetării
lingvistice, deşi tratate standard din prima parte a acestui secol au fost rar înlocuite cu publicaţii de
aceeaşi autoritate.115 Folosindu-se, cel mai adesea, metodele lingvisticii comparate, cele ale
legãturilor genetice inverse şi ale piramidei rãsturnate, s-a încercat ca, pornindu-se de la ceea ce este
cunoscut istoric, sã se gãseascã rãdãcinile strãvechi ale populaţiilor şi limbilor actuale: indo-
europene, semite, hamite, africane sud- sahariene, extrem orientale, sud-est asiatice şi australiene,
nord şi sud americane etc. În acest context, modelele simple au toate şansele sã conţinã doze mari
de eroare, deoarece este foarte greu de arãtat care au fost suprapunerile de populaţii în decursul
istoriei, pentru cã haina lingvisticã poate fi transmisã, producându-se asimilãri şi amalgamãri, aşa
cum sunt cunoscute istoric. Astfel, o populaţie poate fi legatã biologic şi genetic de trunchiul comun
din care a provenit dar sã vorbeascã o altã limbã, care i-a fost impusã, direct sau indirect, prin
cucerire sau influenţã, de o altã populaþie. De aceea, este foarte greu sã gãsim astãzi populaţii şi
limbi pure, chiar pentru timpuri mai noi.116
Constituirea grupelor de limbi ce alcătuiesc familiile indo-europene a fost dintru
început şi este şi în prezent în principal de domeniul paleontologiei lingvistice şi filologiei
comparate. Deoarece cele mai vechi elemente specifice limbilor indo-europene sunt atestate
documentar în mileniul II î.Hr. - limba hittită şi, mai apoi, greaca miceniană – apare evident că
112SebastianMatei, Pentru o reconsiderare a fenomenului indoeuropenizării,p. 3 în

civa.uv.ro/Matei4.1.pdf
113 Jean Haudry , Op. cit., p. 141
114Franz Bopp, A comparative grammar of the Sanskrit, Zend, Greek, Latin, Gothic, German and
Sclavonic languages, Ed. Williams and Norgate, Edinburgh, 1862
115W.F. Albright, T.O. Lambdin, The evidence of Language , în The Cambridge Ancient History.
Part I Prolegomena and Prehistory , Ed. Cambridge University Press, p. 138
24
procesul de formare trebuia să fi cuprins cel târziu mileniul III î.Hr.117
Obiectul principal al discuţiilor ce se poartă de două veacuri în jurul acestei probleme
este căutarea unei explicaţii a modului de formare şi de evoluţie a acestui proces lingvistic: a existat
sau nu un popor indo-european străvechi, care vorbea o limbă străveche şi locuia într-o patrie
străveche. Este evident că singurele contribuţii ale arheologiei preistorile sunt strict dependente doar
de acele teorii lingvistice care propun localizarea respectivei patrii străvechi.118
Au existat de-a lungul timpului mai multe zone văzute ca patrie de origine a indo-
europenilor. Menţionăm aici: Europa centrală – În mileniul al V-lea, o civilizaţie neolitică, ce
cunoştea de timpuriu prelucrarea aramei, se extinde în Europa Centrală şi în Balcani. Ea se prezintă
sub aspect extraordinar de omogen pe vastele teritorii care se întind pe valea Rinului până în
Ucraina occidentală; i s-a dat numele de lineară după decorul preferat al ceramicii sale. Agregarea
care va duce la formarea popoarelor indo-europene se va manifesta în centrele neolitice, probabil în
mileniul al V-lea. Acest rol a fost jucat, probabil, de grupurile enice din centrul Europei; Europa
septentrională- aproape toţi autorii sunt de acord în ai recunoaşte pe indo-europeni în păstorii
războinici purtători ai culturii ceramice decorate cu şnurul şi ai securilor de luptă, caracterizaţi,
printre altele, de mormintele lor individuale sub un tumul circular. Îi vedem extinzându-se în toată
Europa de nord, paralel cu purtătorii culturii paharelor campaniforme, de la Rin la cursul superior al
Volgăi şi din Finlanda până la Alpi şi Carpaţi, la sfârşitul mileniului al III-lea. Dar aceasta este o
localizare mult prea neprecisă şi o dată prea târzie pentru a furniza centrul de răspândire căutat.
După Marija Gimbutas, există o continuitate între civilizaţia de la Srednij Stog II, al cărei început îl
situează pe la 4400 a. Chr.(Kurgan I), iar sfârşitul pe la 3400 a. Chr. (Kurgan II), cea de la Ustovo-
Mikhajlovka (Kurgan III-3500-2900 a. Chr.) şi cea de la Jamnaja (Kurgan IV).
O altă variantă legată de patria originară a indoeuropenilor este aceea a regiunii carpato-
balcanice. Igor Diakonov efectueazã o cercetare extensivã asupra evidenţelor arheologice şi
lingvistice concluzionând cã proto-indo-europenii aveau o economie bazatã pe agriculturã şi pe
creşterea animalelor.El demonstreazã cã regiunea Carpato-Balcanicã deţine toate caracteristicile
cunoscute drept proprii culturii proto-indo-europene, propunând ca arie de formare proto-indo-
europeană în mileniile V-IV î.Hr. un teritoriu cuprinzând la sud: Balcanii şi, spre nord: Carpaţii
Sudici, inclusiv Sudul Ardealului, axa formând-o cursul mijlociu, şi cursul inferior al Dunãrii
119
Diakonov explica, potrivit concluziei sale, ca Indo-Europenii au ajuns la acest nivel al
expansiunii datorita avantajelor sociale pe care le-au dobândit, in comparaţie cu triburi ramase pe
117 Alexandru Vulpe, Problema indo-eurpeană în Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Alexandru Vulpe

(coord.) , Istoria Românilor, vol. I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 241
118Ibidem
119 Igor Diakonov, Op. cit. , p. 49 şi urm.
25
un plan inferior, primitiv, in jurul vetrei lor de habitat. 120 Colin Renfrew a analizat aceste aspecte pe
o bază mult mai largă. El afirmă ca teoriile cu privire la un ţinut originar fac greşeala fundamentală
de a pune semnul egalitătii între apariţia unui complex cultural şi apariţia unui nou grup lingvistic.
121
Două explicaţii majore, migraţia sau schimbările locale, sunt în competiţie pentru a
explica acest fenomen. Marija Gimbutas, a popularizat pe scară largă idei prin care susţinea că
invaziile de păstori războinici din stepele din estul Europei, dominate de barbaţi au distrus culturile
eneolitice paşnice, agrare cu spiritualitate axată pe adorarea zeităţilor feminine ale “Vechii Europe”
reprezentând complexul cultural european din neolitic şi epoca cuprului . O explicaţie alternativă
implică schimbările economice şi tehnologice, inclusiv reţele de schimb în combinaţie (sau nu) cu
schimbări sociale locale.122 A presupune că cei care au contribuit la crearea civilizaţiei epocii
bronzului în sud-estul Europei ar fi fost neamuri indo-europene pătrunse în spaţiul nord-pontic,
pornind de la teoria kurganelor susţinută de Marija Gimbutas, prin valuri succesive în mileniile IV-
III î.Hr. Şi care au pus capăt civilizaţiilor eneolitice, poate avea cel mult valoarea unei ipoteze de
lucru.123
Kilian care leagă civilizaţia ceramicii cu şnur din mileniul al III-le de cea a paharelor în
formă de pâlnie din mileniul al V-lea şi, prin ea, de mezoliticul Europei nordice(?). Civilizaţia
paharelor în formă de pâlnie corespunde cu imaginea care ne-o indică tradiţia şi paleontologia
lingvistică: găsim aici atât creşterea animalelor, cât şi agricultura, calul, carul, securea de luptă,
aşezări fortificate şi trăsăturile unei societăţi ierarhizate124
Colin Renfrew a pledat convingator ideea că limba indo-europeana a fost raspândită de la
agricultori care, în căutare de noi pământuri, s-au “extins” din Zonele Fertile ( din Sud-Est). A
ajuns la aceasta concluzie observand ca mai toate marile familii de limbi au fost raspandite de catre
agricultori: să nu fi adus cu ei propria lor limba agricultorii care au colonizat Europa?.. Agricultorii,
în extensie treptată a unor mici grupuri din Zonele Fertile ( si, crede Renfrew, in cazul Indo-
Europenilor: din Anatolia!) vor modifica profund peisajul lingvistic al zonelor în care s-au aşezat si
le-au cultivat. Pledoaria atenta a lui Renfrew este valoroasa atat pentru identificarea mecanismului
care a condus la extensia indo-europenilor originari, cât si pentru o integrala analiza capabilă să
detecteze ceea ce este greşit in alte teorii, ori – dacă nu greşit – cel puţin axat pe evidenţe mult mai
120Igor Diakonov, The Paths of History, Ed. Cambridge UniversityPress, 1999

121Colin Renfrew, Op. cit., . New York, 1990. p.94.
122 Sarunas Miliskauskas, Janusz Kruk, Op. cit.,. p. 178
123 Alexandru Vulpe, Problema indo-eurpeană în Op. cit., p. 246
124 Ibidem
26
palide decât credeau autorii acestora.125 Limba trebuie să fi derivat din cea a comunităţilor
Cucuteni-Tripolie. care erau la începutul tranziţiei către pastoralism nomad de la marginile stepei.
Dar atunci se pune întrebarea: cum va fi putut avea loc indoeuropenizarca? Tot Refrew vine cu
soluţia ( afirmând că originile limbilor indoeuropene ar fi de căutat in cpoca primilor agricultori din
Orientul Apropiat şi Anatolia, care vorbeau o formă veche de indoeuropeană. Odată cu difuziunea
agriculturii din Europa prin Grecia s-ar fi răspândit şi limbile indoeuropene. Ulterior ele se vor
regionaliza, rezultatul fiind limbile de astăzi. 126
II.3. Hamitizare şi semitizare
Familia de limbi hamito-semite a fost până de curând fost destul de slab definită. Deja în
secolul trecut studiul unui număr de limbi nord-africane a adus la lumină suficiente elemente
comune lexicale şi gramaticale pentru a sugera o origine comună. Dar termenul hamitic utilizat
pentru a desemna acest grup de limbi, din păcate, a fost aplicat, de asemenea, la diferitele
caracteristici rasiale şi etnice, astfel încât ca termen lingvistic a pierdut în precizie. Ca grup de
limbi, de asemenea, au multe elemente în comun cu limbile semitice, iniţial vorbite în afara Africii;
desemnarea combinată "hamito-semite" a castigat acceptarea generală, în ciuda lipsei de clasificare
internă clară. Doar recent a fost acordată o atenţie deosebită îndreptată spre această problemă,
studiul mai sistematic fiind acela al lui Greenber. Trebuie să se sublinieze, totuşi, că ultimul cuvânt
în ceea ce priveşte afilierea a numeroase limbi africane este departe de a fi spus, şi următorii ani
vor vedea, fără îndoială, modificări importante.
Africa de Nord, inclusiv Mauritania şi Etiopia, aparţin marii zone de limbi hamito-semite.
Acesta este un termen nepotrivit, în sensul că sugerează că limbile in aceasta familie se împart în
două grupuri – semite si hamite. În secolul al XIX-lea, într-adevăr, lingvişti considerau că această
familie lingvistică a fost compusă, pe de o parte din limbile semitice vorbite în Orientul Apropiat, şi
pe de altă parte, limbile vorbite în Africa hamitică.127
În mod corespunzător termenul hamitic nu trebuie să fie utilizat pentru un grup etnic , ci
pentru un grup de limbi, inclusiv în Egiptul antic şi în limbile berbere din restul Africii de Nord şi
125 Dienekes Pontikos, Originea indo-europeană: Sud-Estul Europei, (trad. Timotei Ursu), în
Dacia Magazin, nr. 28, 2006, p.10
126Sebastian Matei, Pentru o reconsiderare a fenomenului indoeuropenizării,p. 63 în
127Unesco. International Scientific Committee for the Drafting of a General History of Africa,
General History of Africa: Methodology and African prehistory,1981, p. 281
27
de o mare parte din Sahara (prima care are acum în întregime, iar restul de care au acum în
principal, a fost înlocuit de arabă), aşa-numita familie de limbi cuşite, în nord-estul Africii, iar
unele dintre limbile vorbite la sud de Sahara între Niger şi lacul Ciad. Punctul de vedere al
lingviştilor moderni este că nu există posibilitatea de a distinge limbile hamite din Africa de
grupul de limbi semite din Saudită şi Orientul Apropiat. Prin urmare, este acceptat din ce în ce mai
mult faptul că limbile aşa-numitele limbi hamite din Africa şi aşa-numitele limbi semite, mai
aproape de găsit atât în Asia şi în Africa, ar trebui să fie clasificate împreună într-o familie de limbi
majore, pentru care cele mai bun nume este "Afroasiatic".128 Numele afroasiatic a fost stabilit de
Greenberg, pentru înlocuirea termenului necorespunzătoar de hamito-semite, care este încă folosit
de către câţiva cărturari .Limbile afroasiatice sunt împărţite în şase grupe, şi anume berberă,
chadică, cuşitică, egipteană, omotică, şi semitică.129
Numele de semit provine din Geneza capitolul X, de la Sem, unul din cei trei fiul lui Noe,
alături de Ham şi Iafet, dat ca tatăl lui Eber (Evrei ), Elam, Aram, Ashur, Arpacşad şi Lud.
Aceasta este o clasificare de bază, de raportare, desigur, o politică de facto, faţă de
începutul primului mileniu î.Hr., dar care atribuie rădăcini semite elamiţilor, evreilor, asirienilor şi
sirienilor.
Ca şi indo-europenan, semit este un concept lingvistic, cultural, şi cu siguranţă nu rasial.
Cu toate acestea, există o problemă de origine, precum şi natura grupului care vorbeau o
limbă "proto-semită" si a castigat vecinii săi, deoarece nu există cu adevărat o unitate primordială
de limbă semită.
Un exemplu clasic este antropologul C. G. Seligsman care în lucrarea sa "Rasele din
Africa", publicat pentru prima dată în 1930, a scris fără ocolişuri : "civilizatiile din Africa sunt
civilizaţii hamite, istoria acestor popoare înregistrează şi interacţiunile lor cu cele două tipuri de
alte state africane, Negro şi Bushman .. " Prin deducţie, aceste" alte două tipuri africane "sunt
inferioare, precum şi orice avansuri în civilizaţie pe care cele două le-au făcut au depins măsura în
care acestea au fost supuse de a influenţei hamitice. (În altă parte în cartea el scrie că "val după
val"păstorii hamiţii , care au fost "mai bine înarmaţi, precum şi inteligenţi" decât "negri agricultori
înapoiaţi” asupra cărora şi-au exercitat influenţa). Dar nu există cu adevărat nici un fel de dovezi
istorice pentru a sprijini generalizarea că "civilizaţiile din Africa sunt civilizaţii hamite” , sau că
progresul istoric făcut în Africa sub-sahariană a fost datorită lor. Desigur, există dovezi istorice
avansate în carte, dar multe dintre ipotezele pe care se bazează sunt acum cunoscute a fi destul de
128J. D. Fage, William Tordoff, A history of Africa, Routledge, Taylor& Francis Group, 2002, p. 8
129Keith Brown,Sarah Ogilvie, Concise encyclopedia of languages of the world, p.12
28
lipsite de fundament. 130
Autorii Seligman şi Meinhof, şi, de asemenea, după ei alţii la fel de importanţi ca
Delafosse, Baumann, Westrermann şi Muller, au invocat unele argumente uluitor de neştiinţifice,
având la bază prejudecăţi de tipul celor exprimate de Meinhof atunci când scria: "În cursul istoriei,
o fenomen a reapărut constant, şi anume că popoarele hamitice au subjugat si au condus popoarele
negre”131
Astfel, în "Rasele din Africa", CG Seligman îi consideră vorbitori de limbi "nilo-
hamitice", din punct de vedere rasial "semi-hamiţi ", în timp ce populaţiile bantu ar trebui , de
asemenea, să fie un alt soi de negri hamitizaţi. Şi aceasta, Greenberg a continuat, "pe baza
speculaţiilor de Meinhof (pentru care el nu a produs cea mai mică dovadă, pentru un motiv foarte
bine cunoscut, că nici o dovadă este posibilă) în sensul că, după cum spune Seligman, este o limbă
amestecată , ca să spunem aşa, a coborât dintr-un tată hamit şi o mamă neagră.132 Meinhof a fost
de părere că se disting mai multe tipuri de limbi de la "primitive" la "foarte dezvoltate" , un criteriu
pe care el l-a crezut corelat cu capacităţile mentale ale vorbitorilor limbilor respective.
În tradiţia lui Schleicher, el a crezut că limbile declinate reflectă cel mai înalt nivel de evoluţie
lingvistic. Această caracteristică tipologică a limbilor hamitice derivate dintr-o rasă numită "hamită
care au pielea albă, părul ondulat, şi alte caracteristici fizice antropologice considerat prototip de
tipuri vechi egiptene şi etiopiene.133
J.H. Greenberg, de exemplu, a demonstrat o dată pentru totdeauna că, dacă termenii
hamit şi hamitic sunt în cel mai bun caz clasificări lingvistice. Desigur, nu există nici o corelare
necesară între limbile pe care oamenii vorbesc şi să fie legate de rasa sau cultura lor. Astfel, printre
altele, Greenberg se poate cita exemplul minunat că "populaţia agricolă hausa vorbitoare de limba
hamitică sunt de regulă,dominate de populaţii fulani pastorale care vorbesc o limbă ... Niger-
Congo.134
Astfel, etnografi din Europa de Vest a continuat să menţină, la începutul secolului al XX-
lea, punctele de vedere propagate de savanţi germani că popoarele din Africa nu a avut o istorie a
lor, precum şi punctele de vedere ale lingviştilor, ca baza pentru ceea ce este cunoscut ca teoria
hamitizării, potrivit căreia dezvoltarea civilizaţiei în Africa a fost influenţată de popoarele hamite
130 Unesco. International Scientific Committee for the Drafting of a General History of Africa, Op.
cit., 1981, p. 35
131 Ibidem, p. 245
132 Ibidem, p. 246
133Keith Brown,Sarah Ogilvie, Op. cit., p.13
134 Unesco. International Scientific Committee for the Drafting of a General History of Africa, Op.
cit., p. 35
29
care au venit din Asia.
Ulterior popoarele hamite au intrat în Sudan din Arabia prin Africa de Nord. Aceşti nou-
veniţi au introdus o limbă declinată ; s-au angajat în creşterea vitelor şi, din punct de vedere
cultural, au fost la un nivel mult mai mare decât negrii. Unii dintre invadatori hamiţi, cu toate
acestea, au traversat savane de Africa de Est şi s-au amestecat cu populaţia indigenă pentru a
rezulta popoarele vorbitoare de bantu. Pe scurt, acest model poate fi redus la un film în patru
secvenţe. De la bun început, au existat aceste limbi extrem de rudimentare, izolate, vorbite de
negrii sudanezi. Amestecuri dintre aceste limbi şi limbile hamite au produs grupul de limbi bantu
de tip aglutinant superior. În cele din urmă, limbile vorbite de cuceritorii hamiţi introduc limbi cu
declinare, care au fost eminamente superioare. Teoria hamitizării a fost confirmată de lingvişti
germani şi s-a răspândit în întreaga Europa de Vest şi în afara ei. 135
Araba a fost mult timp considerată ca una dintre limbile semitice la comune, şi mulţi
cercetători au încercat să considere Peninsula Arabică, leagănul popoarelor semite, a explicat
situaţia într-o anumită măsură, marcat de aspecte semite.
Popoarele semite s-au extins în mileniul al IV-lea î. Hr. în toată partea de apus a Asiei,
apoi în mileniul al II-lea
Potrivit Diakonoff şi Bender patria originală a vorbitorilor de limbi afroasiatice a fost în
sud-estul desertului Sahara de astăzi, în timp ce Militariev şi Shnirelman cred că a fost în Asia.
Prima variantă susţine că - cu excepţia semite - toate familiile din încrengătura afroasiatică sunt
vorbite exclusiv în Africa. Al doilea scenariu este posibil, de asemenea, cu toate acestea, deoarece
părţi din lexicul sunt împărtăşite de limbi afroasiatice, limba sumeriană, precum şi limbile
caucaziene.136
Aşa cum a subliniat Greenberg, ecuaţia simplă a hamitizării legată de proprietarii de vite
cuceritori trebuie să fie abandonată. În Africa de Vest există populaţia agricolă hausa care vorbeşte
o limbă hamitică care a fost cucerită de către păstorii fulani, vorbind o limbă africană neagră.137
Unele dintre erorile în această ipoteză hamitică au fost deja indicate. De exemplu, nu este nimic
hamit în limbile bantu, deşi după Seligman aceştia ar trebui să fie negrii hamitizaţi, şi pare probabil
că într-adevăr, agricultori bantu au absorbit unele popoare vorbitoare de limbi hamite. Sau, din nou,
limbile Există de asemenea, punctul de general, că protagoniştii ipotezei hamite au fost adesea
periculos confundate rasa, cultura şi limba138
135 Ibidem, p. 273-274

136Keith Brown,Sarah Ogilvie, Op.cit., p.12
137 Ibidem, p. 247
138J. D. Fage, William Tordoff, Op. cit., p. 60
30
Cinci subgrupuri de populaţii şi limbi efroasiatice sunt cunoscute: egipteană semit, berber,
cushitic şi chadic. Numai primele două sunt în mod clar atestate în antichitate, după începutul
mileniului al treilea. Dialectele berbere sunt ocupă zona ce se întinde de la Oaza Siwa până la
Oceanul Atlantic şi până la râul Niger.139
În ceea ce priveşte distribuţia geografică a limbilor afroasiatice la nord-est întâlnim
dialectele akkadiane, atestate din mijlocul al treilea mileniu î.Hr, care după 2000 î.Hr. se
diferenţiază în asiriană şi babiloniană; la nord-vest întâlnim ebraica, feniciena, moabita (slab
atestată), aramaica constituind altă ramură principală. În sud-vest întâlnim araba , iar în sud-est
dialecte semite recunoscute fiind cele: sabaean, minaean, quatabanian, şi hadram
II. 4. Restructurări culturale în spaţiul est-carpatic
II. 4. 1. Fondul autohton
Complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolje este cel mai important complex cultural

eneolitic ce se întinde din sud-estul Transilvaniei pânã la Nipru. La geneza acestuia a contribuit
cultura Precucuteni, de o parte şi de alta a Carpaţilor Orientali, precum şi culturile Gumelniţa şi
Petreşti, de la care au fost preluată transpunerea motivelor spiralo-meandrice în tehnica picturii
policrome, aplicatã, în majoritatea cazurilor, înainte de arderea vaselor.140
Cultura Cucuteni-Tripolie s-a dezvoltat la graniţa dintre vechea Europă şi culturile
ponto-caspice, rezistând mult cu o mie de ani decât oricare cultură din lumea vechii Europe. A
apărut în jurul anului 5200 î.Hr. În zona piemontului est carpatic s-a extins spre est în regiuni cu
relief mai deschis şi mai arid. Este cunoscută în special prin ceramica pictată, plastica feminină şi
aşezările sale.141 Este o cultură agricolă numită în de către cercetătorii români Cucuteni, iar de cei
ruşi Tripolie, după localităţile eponime dei România şi Ucraina.142
Complexul cultural Horodiştea-Folteşti-Cernavodă s-a format prin contribuţia mai
139W.F. Albright, T.O. Lambdin, Op. cit., p. 134

140Dumitru Boghian, Op, cit., p.311
141David Anthony, Op. cit. , p. 164
142Ian Shaw, Robert Jameson, A dictionary of archaeology, Blackwell Publishing, Oxford, 2002,
p.588
31
multor culturi şi grupuri culturale, pe fond cucutenian şi Cernavoda I. Acesta a evoluat în
Eneoliticului final, fiind compus din douã culturi principale: Horodiştea-Erbiceni şi Folteşti-
Cernavoda II, cu influenţe, sudice, helladice, şi nordice, din partea culturii amforelor sferice.
Cultura Horodiştea-Erbiceni, sau Brânzeni-Gordineşti (în Rep.Moldova), s-a format pe fond
Cucuteni în combinaţie cu elemente Gorodsk-Usatovo şi stepice.143
Habitatul uman cucutenian este variat ca forme de organizare a aşezărilor cuprinzând o
paletă largă de la aşezări deschise sau fortificate natural şi antropic până la cele de tip protourban.144
Alegerea locului aşezării depindea de existenţa factorilor ce permiteau un minim de condiţii în
vederea desfăşurării activităţilor economice specifice comunităţii cum ar fi sursa de apă, terenuri
favorabile agriculturii, acces la căile de comunicaţie, condiţii de apărare cu efort minim sau în mod
special, existenţa sării. Pentru asigurarea apărării alegeau de obicei promontorii desprinse din
terase de diferite altitudini, dealuri sau mameloane, mai rar interfluvii, grinduri sau insule.145 De
multe ori aşezari joase , dar cu poziţie dominantă, bine apărate natural, aveau aceaşi sau poate o mai
mare valoare defensivă decât aşezările înalte , făcând aceleaşi servicii comunităţii.146
Principalele categorii de aşezări sunt cele compacte (aşezate pe forme de teren determinate)
şi cele răsfirate (situate în locuri deschise). Alte tipuri de categorizare a aşezărilor pot fi legate de
durata existenţei lor (permanente sau sezoniere) su după mărimea lor.147 Satele cucuteniene erau
organizate, de regulă, după un plan stabilit cu locuinţe aşezate circular, în şiruri sau grupat cerut de
obicei de forma de relief aleasă pentru aceasta.148
În cadrul culturii Ariuşd-Cucuteni-Tripolie s-au cercetat aşezările de la Hăbăşeşti, Truşeşti,
Târpeşti, Traian-Dealul Fântânilor149, Baia – Imaş150, Cacica151, Pânceşti – Dealul Fulgeriş152, Isaiia –
Balta Popii153 sau Poduri.154, Căşăria – Dobreni155 şi altele.
O altă problemă a aşezărilor cucuteniene este reprezentată de fortificarea şi apărarea
143Dumitru Boghian, Op, cit., p.312

144 Ibidem
145Dan Monah, Ştefan Cocoş, Aşezările culturii Cucuteni din România, Ed. Junimea, Iaşi,1985, p.
41-42
146Ibidem, p. 42
147Ibidem, p. 43
148Ibidem
149Ibidem, p. 44
150Bogdan Petru Niculică, Ion Mareş, Dumitru Boghian, Sorin Ignătescu, Vasile Budui, Cătălina
Buzdugan, Baia – Imaş ,în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2003
151Mugur Andronic, Ion Mareş , Cacica – Salină, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 1996
152 Alexandru Artimon, Lăcrămioara Elena Istina, Marius Alexandru Istina, Irina David , Pânceşti
– Dealul Fulgeriş, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2003
32
acestora realizate din necesitatea de a face faţă unor eventuale atacuri provocate de existenţa unor
stocuri permanente de hrană. Deşi nu sunt numeroase ca pondere, aşezările fortificate artificial,
precum cele de la Cucuteni – Cetăţuia şi Dâmbul Morii, Hăbăşeşti, Truşeşti, Traian – Dealul
Fântânilor, Târpeşti, se întâlnesc aşezări apărate în mod natural.156
Tabel comparativ al tipurilor de aşezări aparţinând fondului autohton

Cucuteni A Cucuteni A-B Cucuteni B Horodiştea
− ocupă locuri - aşezările păstrează - se păstrează aceleaşi - se remarcă
joase sau mai aceleaşi caracteristici, caracteristici continuitatea în
înalte , în fiind situate pe poziţii organizarea habitatului
160
preajma joase dar uneori şi mai
surselor de apă. înalte159 - se întâlnesc aşezări
157
mici, dar şi foarte
− În fazele întinse, fortificate sau
Cucuteni A2- nefortificate.161
A4 se remarcă - aşezări nefortificate,
aşezările dar apărate natural
instalate de întâlnim la: Cârniceni,
obicei pe Vlădiceni, Bratesti,
promontoriile Cepelniţa, Răcăciuni,
înalte şi întărite Mitoc; Trinca etc , iar
153Nicolae Ursulescu, Adrian Felix Tencariu, Vicu Merlan, Raluca Kogălniceanu, Letiţia Chirilă ,
Mădălin Văleanu , Livia Tencariu, Adrian Ichim, Marius Cozma ,Daniel Ionică, Loredana Solcan,
Ioana Robu, Isaiia – Balta Popii, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2003
154 Dan Monah, Felicia Monah , Dragomir Nicolae Popovici,Gheorghe Dumitroaia, Constantin
Preoteasa, Elena-Roxana Munteanu, Dorin-Ciprian Nicola, Daniel Garvăn, George Bodi, Cătălin
Bem , Adrian Bălăşescu, Valentin Radu, Constantin Haită , Vasile Cotiugă, Cristina Creţu, Poduri,
în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2003
155Gheorghe Dumitroaia, Constantin-Emil Ursu, Ovidiu Cotoi, Dorin Nicola , Dobreni – Dealul
Mătăhuia, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 1998
156Dan Monah, Ştefan Cocoş, Op. cit., p.46
157Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, ed. Junimea, Iaşi, 1978, p.67
159Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Op. cit., p.68
160Ibidem., p.72
161Ruxandra Alaiba, Le groupe culturel Horodiştea/Erbiceni-Gordineşti, în Vasile Chirică, Mădălin
Cornel Văleanu (editori), Establissements et habitations prehistorique. Structure, organisation,
symbole, Ed. Pim, Iaşi, 2008, p. 335
33
uneori cu aşezări fortificate cu
şanţuri de şanţuri şi valuri de
apărare.158 apărare menţionăm pe
cele de la Horodiştea,
Gordineşti sau Cucuteni
– Cetăţuia.162
În cadrul aşezãrilor, casele erau construite, de regulã, pe platforme masive de lut, cu

substructurã de bârne despicate, cu mai şi multe încãperi şi chiar etaj, şi erau dispuse dupã un
anume plan (în cerc, şiruri paralele sau pe grupe), adesea în centru aflându-se o construcţie mai
impunãtoare, care putea servi drept loc de adunare a comunitãţii şi ca sanctuar pentru ceremonii
magico-religioase, toate aceste elemente vorbind despre o societate ierarhizatã.163
Foarte importante sunt clădirile mari din spaţiul cucutenian de pe teritoriul României şi
Ucrainei (locuinţe, ateliere, locuri de întâlnire comunitară) cuprinzând uneori mai multe camere,
unele având vetre, precum şi unelte gospodăreşti şi vase de provizii. Podeaua formată din lemne
despicate era acoperită cu lut ars, ceea ce prmitea evitarea umezelii.164
În aria culturii Cucuteni sunt cunoscute trei tipuri de locuinţe: de suprafaţă de formă
dreptunghiulară cu sau fără platforme, de suprafaţă cu plan circular care uneori sunt adevărate
colibe şi bordeie.165
Tabel comparativ al locuinţelor de suprafaţă aparţinând fondului autohton

Cucuteni A Cucuteni A-B Cucuteni B Horodiştea Folteşti II
- locuinţa cu - planul şi sistemul de - locuinţe cu - se întâlnesc de - semibordeie şi
platformă de tip construcţie al platforme din lemne regulă locuinţe de locuinţe semi îngropate
tripolian locuinţelor fazei despicate şi lut, sau, suprafaţă, de două , de dimensiuni mici,
(ploştadki) Cucuteni A-B, se într-un caz din piatră tipuri, cele de cu podele din lut
166
din bârne păstrează, unele dintre la Cucuteni – suprafaţă propriu galben amestecat cu
158Idem., Eneoliticul dezvoltat, în Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Alexandru Vulpe (coord.), Op. cit.,
p. 165
162Ibidem, p.336
164Kurt Horedt, Op. cit., p. 99
165Dan Monah, Ştefan Cocoş, Op. cit., p. 45
166Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Op. cit., p. 67
34
peste care s-a ele fiind de Cetăţuia.172 -zise şi cele uşor cenuşă.175
aplicat un strat dimensiuni foarte - în zona Subcarpatică adâncite.174
de lut refăcut mari (200 mp).170 locuineţele erau mai
din când în - se renunţă la puţin solide şi fără
când,167 locuinţele din bârne, platforme173 , însă
rectangulare, cu ele realizându-se din alături de tipul
una două sau nuiele acoperite cu lut menţionat mai sus se
mai multe ca cele de la Vorniceni încadrează într-o
încăperi.168 – Pod Ibăneasa .171 divesitate de spaţii de
(Scânteia – locuit de la colibe la
Dealul Bodeşti locuinţe etajate ce
169
) arată începutul
ierarhizării în spaţiul
cucutenian
După cum se poate vedea locuinţele evoluează spre o maximă diversitate ce forme şi tipuri
la sfărşitul culturii Cucuteni, urmănd ca ulterior în perioada eneoliticului final şi în bronzul timpuriu
acestea să se încadreze în tipul colibelor uşoare şi a locuinţelor semiîngropate
Bordeiele sunt semalate în două aşezări (Bereşti – Dealul Bulgarului – faza A şi Reci –
Telek – faza A sau B) şi de la bun început au fost privite cu reticenţă. Teoretic, nu excludem
posibilitatea ca în zonele de graniţă cucutenienii să fi folosit, în unele cazuri, şi acest tip de locuinţă.
176
La Armăşeni s-a descoperit un semibordei cu o singură încăpere, cu intrarea pe latura nord-
167Dan Monah, Ştefan Cocoş, Op. cit., p. 45-46

168Mircea Petrescu-Dîmboviţa., Eneoliticul dezvoltat, în Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Alexandru
Vulpe (coord.), Op. cit., p. 165
169 Cornelia-Magda Lazarovici, Linda Ellis, Maria Ştirbu , Senica Ţurcanu, Maria Geba, Arina
Huşleag, Scânteia – Dealul Bodeşti, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2005
170Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Op. cit., p. 68
171Maria Diaconescu, responsabil, Eduard Setnic, Daniel Ciucălău, Sergiu Haimovici , Aurelia
Ungureanu, Vorniceni – Pod Ibăneasa, în Cronica Cercetărilor Arheologice 2007
173Dan Monah, Ştefan Cocoş, Op. cit, p. 45-46
174Ruxandra Alaiba, Op. cit., p. 336
175Florentin Burtănescu, Op. cit., p. 191
176 Ibidem
35
estică, sub forma unui gârlici (un urcuş în pantă).177
Originea olăritului este complexă. În forma lor cea mai primitivă vasele se lucrează din
suluri de lut aşezate într-o spirală şi formând în felul acesta peretele vasului. Modelarea vaselor a
început să fie uşurată prin folosirea unui suport la început stabil, care apoi a primit forma unui disc
pus în mişcare rotativă de mâna olarului, aşa-numita roată înceată. Această unealtă a fost
perfecţionată prin adăugarea unui al doilea disc rotativ, pus în mişcare de picioarele olarului, Iar
printr-un ax tubular, mişcarea se transmitea plăcii rotunde pe care se lucra cu ambele mâini.
Tehnica ceramicii pictate cucuteniene este aproape perfectă; în special pentru vasele mai
mici, cu pereţii fini, având uneori abia 1-2 mm grosime, lutul era foarte bine preparat, curăţat de
impurităţi şi amestecat numai într-o mică măsură cu nisip cu bobul imperceptibil de mic, care
constituia degresantul neapărat necesar pentru a impiedica crăparea pereţilor vasului după sau în
timpul uscării. Odată vasele modelate, ele erau de cele mai multe pri cufundate într-o zeamă groasă
de lut- care le acoperea cu un înveliş extrem de fin- şi apoi uscate în aer liber, mai probabil la umbră
decât la soare, tocmai pentru ca uscarea să nu fie prea rapidă şi să se provoace contractarea
pereţilor şi crăparea lor. Abia după uscare se execută decorarea , cu culori minerale şi numai în
ultimă instanţă vasele se puneau în cuptorul pregătit dinainte.178
Vasele destinate să primească un décor adânc incizat sau în caneluri erau decorate în timp
ce pereţii nu erau uscaţi. Din cauza arderii oxidante, asigurată prin pătrunderea aerului în camera de
copt a cuptorului, pereţii vaselor cucuteniene căpătau în general o culoare cărămizie brun-roşcată pe
toată grosimea lor, numai rar şi în special la vasele cu pereţii groşi putându-se întâmpla ca miezul
acestora să fie mai puţin pătruns şi deci să rămână de culoare mai închisă.179
În ceea ce priveşte ornamentarea ceramicii cucuteniene, pe lângă decorul destul de simplu,
în relief, al categoriei de folosinţă zilnică, şi alături de acela pictat în două sau trei culori,specific
ceramicii pictate cucuteniene, se întâlneşte frecvent, în primele etape, şi decorul incizat sau adânc
incizat, precum şi acela realizat prin adevărate şănţuleţe, combinate sau nu pe acelaşi vas cu
ornamentarea pictată. Un compromis între ornamentarea în relief şi cea adâncită îl constituie
canelurile, mai largi sau mai înguste, mai adânci sau mai superficiale, întâlnite şi ele destul de
frecvent pe olăria pictată şi deci în combinaţie cu decorul bicrom sau tricrom în zona nord-estică a
Moldovei, decorul adânc incizat şi chiar acela realizat prin adevărate şănţuleţe se întâlnesc şi în
unele etape mai târzii ale primei faze a culturii Cucuteni, constituind astfel o anumită variantă
177VicuMerlan, Paul Salomeia, Armăşeni, în Cronica cercetărilor Arheologice, 2007

178Vladimir Dumitrescu, Arta culturii Cucuteni, ed. Meridiane, Bucureşti, 1979, p.15
179 Ibidem ,p.15-16
36
regională.180
Alături de forme ceramice mai comune (castroane, străchini etc.) şi marile chiupuri (de
multe ori pictate şi ele), se întâlnesc forme foarte elegante: vase bitronconice, vase sferice cu picior
înalt, suporturi relativ cilindrice şi vasele numite binocluri (au chiar forma acestor instrumente).181
În faza Cucuteni A un loc aparte îl ocupă ceramica cu forme diferite (pahare, castroane,
suporturi, vase-binoclu, fructiere etc.), decorate cu motive spiralo-meandrice incizate, adâncite sau
pictate cu trei culori (alb, roşu şi negru), acoperindu-se suprafaţa vasului în întregime în culoare
albă sau roşie şi apoi se cruţându-se din fondul colorat cu roşu sau alb182 al vasului motive
decorative, care erau, după accea, înrămate cu negru, motivele predilecte fiind spirala în formă de S
şi meandrul. 183 În această privinţă prin varietatea formelor şi motivelor decorative, se remarcă
specia ceramică cu décor adâncit şi pictat de la Truşeşti şi Drăguşeni.184
În etapele A1 şi A2, ornamentarea bicromă-pe fondul-înveliş de culoare relativ
închisă(brun sau negru) sunt pictate cu alb mat şi mai rar cu roşu- este combinată desori pe aceleaşi
vase cu decorul incizat şi cu caneluri, în timp ce în cursul etapei A2 apare pentru prima dată şi
pictura policromă, în trei culori, cu adevărat specific cucuteniană; la rândul ei şi aceasta este
combinată uneori cu ornamentarea incizată, care de altfel se întâlneşte şi singură în cursul etapelor
primei faze. Ditre cele trei culori ale ceramicii policrome, una constituie fondul-înveliş, iar celelalte
două sunt culori cu care se pictează pe acest fond-înveliş sau cu care se rezervă din el motivele
ornamentale. Cele trei culori clasice ale decorului policrom cucutenian sunt albul, roşul şi negrul,
primele două fiind folosite fie ca fond, fie drept culoare pentru trasat motivele, în timp ce negrul a
fost folosit, până spre sfârşitul fazei A, exclusiv pentru liniile de bordură ale benzilor albe sau
roşii.Este de la sine înţeles că atât roşul cât şi albul au o serie de nuanţe, roşul fiind de multe ori
brun-cărămiziu sau un brun mai închis, în timp ce albul are adeseori nuanţe gălbui. Totodată, negrul
este mai degrabă un ciocolatiu închis decât un negru propriu-zis. Pe de altă parte, de cele mai multe
ori, vasele pictate erau bine lustruite după ce erau scoase din cuptor, lustru păstrându-se adesea
foarte bine până astăzi.Şi în etapele A3 şi A4 se întâlneşte bicromie alături de policromie, dar
această bicromie este cu totul deosebită de aceea de tip vechi , din episoadele precedente, fiind
realizată în tehnica decorului policrom şi cu două dintre culorile folosite pentru policromie. În
180 Ibidem, p.17

181Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Op. cit., p. 39
182MirceaPetrescu-Dâmboviţa, Op. cit., p. 67
37
schimb, în foarte rare cazuri se poate vorbi chiar de o policromie în patru culori, căci pe lângă
învelişul brun-roşcat s-au întrebuinţat penntru ornamente toate cele trei culori amintite.185 Ca
materiale ceramice, din etapa A3, trebuie remarcate fragmentele pictate tricrom şi cele decorate fie
numai cu motive spiralice incizate fie în asociere (incizie şi pictură tricromă), atât de caracteristice
aşa-zisului aspect Hăbăşeşti, de la Feteşti – La Schit.186
Repezentativă pentru faza Cucuteni A-B este ceramica pictată, caracterizată prin trecerea
gradată de la decorul negativ (cruţat din fondul vasului) la cel pozitiv (pictat pe acest fond), de la
policromie la monocromie, culoarea neagră având un rol important, şi de la stilul liber (indiferent de
părţile componente ale vasului) la stilul tectonic (în care se ţine seama de părţile vasului), precum şi
pentru prima dată de reprezentări pictate antropomorfe schematizate.187În general, se rupe acum
uniformitatea stilului Cucuteni A şi motivele decorative principale încep să aibe roluril secundare.188
În cursul fazei A-B, ornamentarea incizată, adâncită şi canelată dispare cu totul, păstrându-
se numai ornamentarea pictată bi- şi tricromă. Această constatatare este valabilă însă numai pentru
aria culturii Cucuteni propriu-zise, deoarece în zona Tripolie ornamentarea adânc incizată are nu
numai o viaţă lungă, însoţind decorul pictat până în ultimele etape ale evoluţiei acestei culturi, dar
joacă adesea un rol mai mare chiar decât decorul pictat.
În aria cucuteniană, în cursul fazei A-B- negrul părăseşte rolul limitat de culoare de
bordură şi trece la acela de culoare pentru pictat motivele, acoperind uneori chiar zone-registre
întregi din suprafaţa vasului.189
La Dolheşti- La Ulm, s-au descoperit numeroase fragmente pictate policrom.190 Alte
descoperiri au fost cele ale unor vase de provizii realizate grosier şi cu urme de angobă191, vase
întregibilecu pictura policromă păstrată într-o formă mediocră192. Ceramica descoperită este în mare
parte pictată cu motive ornamentale şi spiralate în culori alb, roşu şi negru spre ciocolatiu. Cele mai
întîlnite motive sunt liniile paralele, spirala, banda neagră liniară, motivul în labirint, haşuri cu
negru, benzi liniare negre, motive triunghiulare, elipse etc. Vasele ceramice au forme diverse: cupe,
185Vladimir Dumitrescu, Op. cit., p.17-18

186Dumitru D. Boghian, Sorin Ignătescu, Ion Mareş, Bogdan-Petru Niculică , Feteşti - La Schit, în
Cronica Cercetărilor Arheologice, 2005
189Vladimir Dumitrescu, Op. cit. , p.18
190Vicu Merlan, Paul Salomeia, Dolheşti – La Ulm, în Cronica cercetărilor arheologice din
România 2005
România 2006
192Ibidem
38
pahare, boluri, amfore, vase tip binoclu, vase în suport etc. S-a descoperit şi ceramică Cucuteni C cu
scoică pisată în pastă, decorată cu motive incizate împunsături sau motive imprimate cu un
instrument dinţat.193
În cadrul aşezării de la Ţolici, jud. Neamţ se întâlneşte un element specific nivelului
Cucuteni A-B îl reprezintă o specie ceramică decorată cu impresiuni, motivele decorative constând
în grupe de linii paralele orizontale (formate din 4-5 linii), între acestea fiind interpuse şiruri de
impresiuni circulare şi mai rar triunghiulare. Mai rar apar şi alte tipuri de decor: linii incizate
dispuse în val, şiruri de impresiuni, sau nedecorate. De la bun început precizăm că această specie
ceramică este diferită de cea întâlnită în nivelul superior (ceramica Cucuteni C) atât ca decor cât şi
ca pastă.194 La Vorniceni – Pod Ibăneasa s-au descoperit vase bitronconice, castroane, vase binoclu,
străchini, vase globulare, vase suport, de provizii, pahare, etc ornamentate bi- şi tricrom195
Ceramica Cucuteni B (planşele V, VI) se caracterizează atât prin formele mai evoluate ale
vaselor, cât şi, mai ales, prin dimensiuni în desfăşurarea motivelor decorative. Acestea din urmă
sunt pictate cu o singură culoare, negru sau roşu, albul având un rol secundar, sau uneori cu două
culori, benzi roşii înrămate cu negru. Alături de reprezentările foarte evoluate şi rafinate ale
motivelor de bază se întâlnesc uneori şi altele, mai schematizate, antropomorfe, de animale de
pradă, cornute şi păsări, desori dispuse în metope.196 197 Nivelul arheologic corespunzând fazei B
de la Ţolici - Hălăbutoaia, se remarcă în mod deosebit cantitatea mare de ceramică străină, de tip
C.198
Din inventarul ceramic al complexului cultural Horodiştea-Folteşti fac parte vase
decorate cu crestături sau alveole pe margine sau pe umăr, cu brâuri în relief simple sau crestate, cu
linii incizate, precum şi într-o mai mică măsură cu impresiuni cu şnur sau cu motive pictate,
ultimele în stil Usatovo cu elemente vizibile de tradiţie cucuteniană în prima fază de evoluţie a
culturii Horodiştea. La aceasta se adaugă şi vase de tip askos.199
S-au pãstrat o serie de influenţe mai vechi: parţial ceramica pictatã, de tradiţie
România 2007
194Gheorghe Dumitroaia, Roxana Munteanu, Daniel Garvăn, Vasile Diaconu, Olivier Weller, Robin
Brigand, Ţonici – Hălăbutoaia, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2007
195Maria Diaconescu , Eduard Setnic, Daniel Ciucălău , Sergiu Haimovici , Aurelia Ungureanu,
Vorniceni – Pod Ibăneasa, în Cronica cercetărilor arheologice din România 2008
198Gheorghe Dumitroaia, Roxana Munteanu, Daniel Garvăn, Olivier Weller, Robin Brigand, Ţolici
– Hălăbutoaia, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2007
199Ibidem, p. 72
39
cucutenianã, domeniu în care s-a renunţat la stilul spiralo-meandric în favoarea celui geometric, mai
liber, alãturi de care s-au impus ceramica incizatã şi cea decoratã cu şnurul. Au fost confecţionate,
în special, pe lângă vase askoi, amfore şi amforete, strãchini, cupe etc.200
Se poate vedea doar o anumită evoluţie proprie, care părăseşte motivele cu adevărat
spiralice, deşi decorul rămâne cantonat în domeniul motivelor geometrice, părăsindu-se
ornamentarea zoomorfă, dar nu şi aceea antropomorfă.201
Elementul specific al ceramicii culturi Horodiştea este constituit de ornamentarea incizată,
dar mai ales cea imprimată cu şnurul, dispusă în special tectonic în registre orizontale, pe buza teşită
şi umărul vaselor, de o valoare decorativă mult superioară ornamentării categoriei Cucuteni C, din
perioada eneolitică. Şirurile paralele de impresiuni cu şnurul şi acelea executate cu un obiect cu
vârful triunghiular, ce se desfăşoară orizontal în lungul buzei late, ca şi impresiunile paralele,
perpendiculare, de pe buză – şi uneori chiar acelea de pe umeri sau de pe gât – realizatecu o precizie
deosebită.202
Dar cea mai mare parte a ceramici Horodiştea este cenuşie, având forme şi décor cu totul
străine ceramicii cucuteniene. În a doua fază de pe teritoriul României, elementele de tradiţie
cucuteniană dispar complet, în urma asimilării depline a populaţiei autohtone şi a dispariţiei
specificului cultural al acesteia. 203
La Erbiceni şi Cârniceni, pictura în stil Horodiştea – Gordineşti este bine reprezentată, în
timp ce la Uricani şi Hăbăşeşti ceramica din pastă fină, de tradiţie cucuteniană este restrânsă. De la
Erbiceni, Horodiştea şi Uricani a fost descoperită şi ceramică de tip Folteşti târziu (decorată cu
brâie), ceea ce a determinat rezerve cu privire la unitatea culturală a materialelor acestor aşezări.204
Ca elemente sudice de tip Folteşti II-Cernavodă II în staţiunile din centrul Moldovei pot fi
menţionate: oala de tip butoi , motivele incizate în X, brâiele în relief alveolate sau crestate.
Amintim aici şi alte elemente prezente în staţiunile de tip Erbiceni-Hăbăşeşti care au paralelism în
aşezările de tip Folteşti: torţi cu proeminenţe la capătul părţii superioare, trase lateral din pastă,
şiruri de proeminenţe sub marginea recipientelor, castroane emisferice cu buză teşită oblic spre
interior.205
Se constată, în cadrul grupului Târpeşti, existenţa a trei categorii ceramice: de bună
calitate din pastă bine frământată, arsă neuniform, cu o culoare a suprafeţei diferită; fină, de culoare
200Dumitru Boghian, Op. cit, p. 311-312

201Vladimir Dumitrescu, Arta preistorică în România, ed. Meridiane, Bucureşti ,1974, p. 159
202Ibidem
204Florentin Burtănescu, Op. cit., p. 85-89
205 Ibidem, p. 89
40
cenuşie, brun-cenuşie sau neagră cu ciobul compact şi subţire, adesea bine netezit sau chiar lustruit,
cu suprafaţa exterioară uneori slipuită; mai grosieră, de uz comun, din pastă prost frământată, de
aspect poros şi culoare ce variază de la cărămiziu la negru-cenuşiu. Nu există ceramică pictată de
factură cucuteniană. Ca degresanţi sunt folosiţi cioburi pisate, calcar, pietricele, nisip, vegetale. Cele
mai frecvente forme au fost amforele, amforetele, cupele, oalele, castroanele şi străchinile.
Decorurile întâlnite sunt: brâiele crestate în relief care formează benzi paralele orizontale, ghirlande
din trei brâie crestate care imită decorul şnurat, brâie decorate cu impresiuni, impresiuni
triunghiulare, romboidale, alveolare, semilunare sau dreptunghiulare, linii incizate în X, brâie
singulare, în lanţ sau în ghirlandă, proeminenţe conice.206
Ca elemente sudice de tip Folteşti II-Cernavodă II în staţiunile din centrul Moldovei pot fi
menţionate: oala de tip butoi , motivele incizate în X, brâiele în relief alveolate sau
crestate.Amintim aici şi alte elemente prezente în staţiunile de tip Erbiceni-Hăbăşeşti care au
paralelism în aşezările de tip Folteşti: torţi cu proeminenţe la capătul părţii superioare, trase lateral
din pastă, şiruri de proeminenţe sub marginea recipientelor, castroane emisferice cu buză teşită oblic
spre interior.207
Din punct de vedere al caracteristicilor tehnice, ceramica culturii Folteşti II se pot
evidenţia două categorii: fină cu ardere bună, nisip ca degresant, suprafeţe lustruite de culoare
cenuşie sau galben-cenuşie; uzuală cu ardere variată, ciob compact, degresant din cioburi pisate,
pietricele, mai rar calcar, suprafaţă interioară de culoare cenuşie sau neagră-cenuşie, netezită sau
chiar lustruită, cea exterioară brun-cenuşie sau cărămizie, cu aspect grunjos, jumătatea inferioară
barbotinată.208
Repertoriul de forme ceramice atribuite nivelului Folteşti II este destul de sărac.
Predomină oalele şi borcanele cu tendinţa de a creea recipiente cu gâtul şi marginea dreaptă,
paharele de influenţă Schnekenberg B şi Jigodin, amforele şi amforetele cu corp globular şi gât cu
corpul uşor alungit, boluri tronconice sau emisferice, străchini/castroane apar în mai multe variante.
Ceramica de tip Aldeşti este lucrată din pastă amestecată cu cioburi pisate, calcar şi mai rar
nisip. Arderea, neuniformă în majoritatea cazurilor, s-a făcut în mediu reductor, vasele fiind închise
la culoare, unele vase având suprafeţele netezite şi slipuite. Forma cea mai caracteristică este
castronul cu gura în formă de pâlnie, de influenţă Folteşti II şi Cernavodă II, strachini semisferice,
amforetel, oale, borcane, vase askos.209
206 Ibidem, p. 165-173

207 Ibidem, p. 89
208 Ibidem, p. 193-194
209 Ibidem, p. 185-186
41
Ornamentul specific ceramicii atribuite manifestărilor de tip Aldeşti II îl reprezintă motivele
incizate în “X” sau în reţea, aranjate în şiruri orizontale întrerupte uneori de proeminenţe singulare
sau duble derivat probabil prin evoluţie din motivele în X folteştene,
impresiuni simple sau circulare în 1-2 şiruri orizontale, precum şi décor cu şnurul înfăşurat.210
Literatura arheologică românească consacră neo-eneoliticului local cuprinde descrierea a
nenumărate situaţii, construcţii, manifestări şi obiecte cu evident caracter religios. Cultul
fecundităţii se reflectă în plastica antropomorfă şi zoomorfă de lut ars, de forme şi décor variat, şi
unele construcţii de cult.211
În domeniul spiritual, se remarcã bogata plasticã antropomorfã şi zoomorfã, reprezentatã atât
prin statuete cât şi prin vase schematizate (“Hora de la Frumuşica”), remarcabile fiind complexele
de cult şi altarele (Truşeşti, Poduri, Dumeşti, Ghelãieşti, Buznea ş. a.).212
Un element esenţial al expresiei religioase l-a constituit mica figurină feminină stilizată şi
asociată semnelor şi simbolurilor. De la început trebuie arătat că toată plastica cucuteniană- cu
puţine excepţii ce aproape se pot număra pe degete- este de mici dimensiuni, puţine fiind statuetele
care depăşesc înălţimea de 20-25 cm, 213 ce se împarte pe de o parte în figurine din pastă de calitate
mediocră, de obicei din lut nepreparat cu ardere slabă şi culoare neuniformă şi statuete din pastă de
calitate bine frământată, cu o culoare uniformă obţinută prin ardere oxidantă, lustruite sau vopsite
cu roşu.214 Stauetele feminine au reprezentat, cel puţin la început, conceptul fecundităţii şi
fertilităţii, întruchipat în Marea Zeiţă creatoare a vieţii animale şi vegetale, concept specific multora
dintre populaţiile primitive de agricultori; iar statuetele masculine mult mai rare, îl reprezentau pe
acolitul masculin, nescesar perpetuării vieţi.215
Tipul clasic al statuetelor Cucuteni este o moştenire retuşată a acelui cristalizat în cursul
ultimei faze a culturii Precucuteni , statuetele fiind însă acum în picioare, în timp ce în faza
Precucuteni III multe erau reprezentate aşezate. Statuetele cucuteniene ale fazei A , au un cap mic,
bustul terminat lateral cu doi umeri proeminenţi, talia este destul de înaltă şi de cele mai multe ori
suplă, fese modelate plastic şi adesea chiar exagerate, indicând o steatopigie destul de pronunţată,
picioare despărţite pe ambele feţe, şi se termină de obicei cu un vârf oarecum bont, care nu asigură
stabilitatea în pozişie vericală.Singurele detalii anatomice ce se mai întâlnesc la unele statuete sunt
210Florentin Burtănescu, Op. cit., p. 187

212Dumitru Boghian, Op. cit. , p. 312
213Ibidem, p. 74
214Dan Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni, Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ, Piatra
Neamţ, 2007, p.68-69
215Vladimir Dumitrescu, Op. cit., p. 73
42
ochii, nasul, în puţine cazuri, sânii redaţi prin câte două mici pastile în relief aplicate pe piept.216
Au întregul corp acoperit cu incizii în general destul de adânci, foarte sistematic executate: grupuri
de linii paralele, orizontale, dar mai ales piezişe; pe piept sau pe pântece se întâlnesc romburi, iar pe
fese se răsucesc spirale.217 Decorul pictat se întâlneşte rar. Se întâlnesc de asemenea asocieri între
statuete feminine şi reprezentări ale şarpelui de casă.218Statuetele cucuteniene aşezate sunt relativ
puţine, multe dintre cele tipice, modelate in picioare , având linia corpului uşor frântă la mijloc în
jos – un compromis între statuetele aşezate şi statuetele în picioare.219 Artiştii cucutenieni au
tendinţa de accentuare a corporalităţii ca simbol ar fertilităţii.220
Statuetele antropomorfe masculine sunt decorate în multe cazuri cu combinaţii de tip
diagonală-centură, probabil ca însemne ale războinicului.221 Uneori principiul masculin este
reprezentat prin phalloi întregi sau fragmentari, unii realizaţi din pastă cu scoici pisate caracteristică
pentru ceramica Cucuteni C..
În partea estică a arealului, la începutul fazei A-B se formează un curent realist. Figurinele
sunt mai puţin răspândite în această fază şi sunt realizate din pastă de bnă calitate din acelaşi tip cu
statuetele şi ceramica. Acestea, dar şi statuetele erau decorate cu incizii, pictură (inspirată din cea a
ceramicii) sau elemente plastice. Se accentuează alungirea corpului şi a picioarelor , statuetele fiind
mai zvelte, capul bine individualizat, modelat de forma unui disc.222
Reprezentările masculine sunt minoritare fiind reprezentate în special prin modelarea plastică a
sexului şi prin combinaţia diagonală-centură.223
La nivelul fazei Cucuteni B , cea mai importantă transformare la nivelul plasticii este
reprezentată de accentul pus pe statuetele feminine nubile.224
Un tip de statuete cu totul abstract este reprezentat de aşa-numitele statuete în formă de
vioară ( en violon) , descoperite în unele aşezări din acestă fază. Toate sunt relativ plate pe ambele
feţe, au cap disproporţionat de mare faţă de restul corpului, dar mai îngust, uneori chiar uşor
sugrumat la baza gâtului şi străpuns aproape totdeauna de două găurele ce indică ochii.225
Se întâlnesc vase al căror suport este format din câteva statuete omeneşti lipsite de cap,
înlănţuite într-un adevărat dans şi lipite între ele la umeri, la picioare şi uneori la mijloc. Aceste
216Ibidem, p. 74-75
218Dan Monah, Op. cit., p.74-76
220Dan Monah, Op. cit., p.71
221Ibidem, p.79
222Ibidem, p. 96-97
223Ibidem, p. 106
224Ibidem, p. 114-115
43
câteva corpuri umane sunt văzute întotdeauna din spate, adică aşa cum apar ele în chip firesc
privitorului aflat în afara cercului dansatorilor, cea mai celebră dintre piesele de acest fel- este cea
de la Frumuşica, al cărei nume sugestiv- Hora de la Frumuşica.226 Statueta masculină de la
Dolheşti poartă o eşarfă oblică la nivelul pieptului, ceea ce sugereză că acea divinitate reprezentată
era un şaman sau o căpetenie de trib.227
Există o continuitate a tradiţiei cucuteniene atât în ceramica pictată cât şi în plastică în
cadrul culturilor post-cucuteniene precum Gorodsk-Usatovo, Horodiştea-Erbiceni, Folteşti I228
Plastica culturii Horodiştea continuă tipul perioadei finale a culturii Cucuteni ; dar cea a
culturii Folteşti este cu totul străină de forma acelora având corpul cubic şi gât lung arcuit, terminat
mai mult sau mai puţin în formă de cap omenesc asemănătoare statuetelor culturii Usatovo din
Ucraina. Raritatea – şi în cele mai multe cazuri dispariţia completă – a statuetelor antropomorfe
dovedeşte, fără îndoială, alte concepte şi practici de ordin religios, toate populaţiile venite dinspre
est şi nord-est (la care creşterea vitelor şi păstoritul juca un rol mult mai mare decât agricultura)
fiind străine de cultul fertilităţii şi fecundităţii. Toţi specialiştii sunt de acord că, în această perioadă,
de la cultul cthonian al fecundităţii, întrupat în zeiţa-mamă, se trecuse la un cult uranian, al soarelui.
De altfel unii cercetători, socotesc că încă din perioada eneolitică începuse această schimbare, sau în
orice caz se contura un dualism între vechea concepţie chtoniană şi aceea a divinităţii cereşti, pe
care ar documenta-o cultul coloanei – respectiv al stâlpului – ce făcea legătura dintre viaţa
pământească şi puterile cerului.229
Unele dintre populaţii care îşi înhumamu morţii ridicau deasupra mormintelor tumuli – în
care mai îngropau ulterior şi alţi indivizi; dintre aceste populaţii făceau parte, în primul rând,
triburile venite din stepele pontice; altele s-au mulţumit cu mormintele simple sau cu înmormântări
în ciste de piatră. Până acum s-au descoperit necropole sau morminte izolate ale purtătorilor
culturilor Folteşti, Cernavodă III, Cernavodă II, Coţofeni şi ale culturii amforelor sferice (ultimele
în cutii de lespezi de piatră, îngrijit construite, în care uneori erau îngropaţi doi sau mai mulţi
indivizi, însoţiţi de un bogat inventar funerar)230
Ritul funerar al populaţiilor culturilor din această perioadă, acela al înhumaţiei, în
mormintele culturii Folteşti existând schelete chircite presărate cu pulbere de ocru .231
226Ibidem,p. 80-81
227 Vicu Merlan, Paul Salomeia, Dolheşti – La Ulm, în Cronica cercetărilor arheologice din
România 2005
228Dan Monah, Op. cit. , p. 111
229Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Op. cit, p. 57
44
Tipul de înmormântare în perimetrul locuit, duce spre tradiţia horodişteană Descoperirile
de caracter funerar aparţinând aspectului Aldeşti indică practicarea înhumaţiei în poziţii chircite, în
gropi simple, plane, săpate, în perimentrul sau în apropierea aşezărilor..232
Uneltele de silex şi acelea de corn şi os sunt mai puţin variate ca acelea ale culturii
Gumelniţa, dar topoarele de piatră şlefuită sunt foarte numeroase. Arama este folosită încă din
prima fază pentru instrumente mici, topoare şi piese de podoabă.233 La Dolheşti din categoria
armelor şi uneltelor predomină cele din silex (gratoare, lame, vârfuri de săgeţi şi lance etc.), dar nu
lipsesc nici cele din piatră (topoare din menilit şi gresie silicifiată).234 Alte descoperiri arheologice
realizate în ultimii ani, aparţinând industriei litice constau în lame şi aşchii din silex de Prut, aşchie
din silicolit cu urme de uzura, pietre de vatră înroşite din gresie silicioasă şi calcar oolitic, coarne de
bovină prelucrate, fragmente de la o râşniţă de mână,topoare cvasidreptunghiulare, nicovale din
gresie dură , gratoare (Armăşeni – Muncel)235, un topor de piatră lung de 19 cm şi un topor de silex
(Vorniceni – Pod Ibăneasa)236
În eneoliticul dezvoltat, alături de uneltele de piatră, silex, os, corn şi lut ars, care continuă
ca tehnică şi formă, pe cele mai vechi din perioada anterioară, s-a intensigicat cunoaşterea şi
folosirea aramei, fie sub formă de cupru nativ sau chiar din minereuri de cupru locale, producându-
se, pentru prima dată, unelete grele de aramă (topoare-dălţi şi forma iniţială a toporului-ciocan cu
braţele dispuse cruciş şi cu gaură transversală pentru mâner). Tehnica turnării în tipare, simple sau
bivalve, a uneltelor grele, reprezintă, desigur, un progres în metalurgia aramei, la care au ajuns
comunităţile omeneşti din această vreme, în urma condiţiilor de dezoltare locale, precum şi ale
legăturilor cu centrele mai înaintate din sud. Pe de altă parte, marea dezvoltare a metalurgiei aramei
din aceasstă perioadă, cea mai mare din evoluţia acestei metalurgii, nu a afectat producţia uneltelor
şi a armelor de silex şi piatră, care, şi ele, au cunoscut o foarte mare folosire.237
Dovezile privind stadiul cunoştiinţelor metalurgice la comunităţile Târpeşti sunt destul de
puţine şi nesigure. Obiectele de podoabă din metal, o brăţară din piese tubulare şi un pandativ au
putut avea o altă provenienţă decât cea locală, având în vedere originea înmormântărilor de acolo.
232 Ibidem, p. 184-185

234 Vicu Merlan, Paul Salomeia, Dolheşti – La Ulm, în Cronica cercetărilor arheologice din
România, 2005
235Vicu Merlan, Paul Salomeia, Armăşeni – Muncel, în Cronica cercetărilor arheologice din
România, 2008
236Maria Diaconescu , Eduard Setnic, Daniel Ciucălău , Sergiu Haimovici , Aurelia Ungureanu,
Vorniceni – Pod Ibăneasa, în Cronica cercetărilor arheologice din România 2008
45
În aria fenomenului Târpeşti se conceantrează o serie de piese metalice găsite accidental. Topoarele
plate descoperite în zona aşezării de la Târpeşti şi Hlăpeşti se pot atribui din punct de vedere
tipologic, şi având în vedere analogiile, perioade Bronzului Timpuriu. Ele au fost incluse într-o
variantă aparte de topor plat cu marginile ridicate, numită Târpeşti – Grădina, în circulaţie în aria
Târpeşti şi în regiunile ocupate sau controlate de triburile Jamnaja.
Nu se exclude toporul de tip Baniabic de la Rădeni să se dateze tot în perioada aşezărilor
Târpeşti.238
Din aria culturii Cucuteni sunt pomenite săpăligi de corn şi de piatră lustruită, unele din
aceste săpăligi putând fi brăzdare, descoperite la Truşeşti, unde s-au descoperit râşniţele ,
frecătoarele din gresie, precum şi un cosor din silex arcuit.239
Populaţiile epocii neolitice şi eneolitice cultivau plante cerealiere ( grâu, orz, mei şi alte
plante), creştereau animalele (oi, capre, bovine, suine) , iar câinele fiind domesticit încă din epoca
epipaleolitică, vânau, pescuiau, culegeau scoici, melci şi fructe sălbatice comestibile.240
Cucutenienii cultivau cu precădere grâul, uneori în amestec cu orz sau secară.241 În perioada
de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului observăm pe de o parte că pădurea câştigă din nou
teren sigur în detrimentul spaţiilor ocupate până atunci cu cereale şi că acestea din urmă scad brusc
de la 17,3% la 2,9%.
În ceea ce priveşte creşterea animalelor domestice constatăm în faza Cucuteni A
predominanţa bovinelor, urmate de porcine şi ovicaprine 242. Cele trei categorii de animale
domestice devin aproape egale în faza Cucuteni A – B, pentru ca în faza B, deşi se păstrează
preponderenţa bovinelor se constată scăderea ponderii acestora şi creşterea numărului ovicaprinelor.
243
. În ce priveşte raportul dintre contribuţia creşterii animalelor sălbatice şi vânătoare acestea diferă
de la predominanţa animalelor domestice care reprezintă peste 2/3 din resurse la Feteşti244, până la
dominaţia vânatului care depăşeşte jumătate din resursele animaliere la Truşeşti..245
În eneoliticul final se constată păstrarea predominanţei bovinelor, însă ponderea
ovicaprinelor creşte constatându-se la Erbiceni dominaţia acestora. Faţă de Cucuteni se observă
238Florentin Burtănescu, Op. cit., p. 164-165

239 Mircea Cârciumaru , Paleoetnobotanica, Ed. Glasul Bucovinei.Helios, Iaşi, 1996, p. 31
241Mircea Cârciumaru , Op. cit., p. 138-139
242Ibidem
243Ibidem
244Dumitru D. Boghian, Sorin Ignătescu, Ion Mareş, Bogdan-Petru Niculică , Feteşti - La Schit, în
245Mircea Cârciumaru, Op. cit., p. 44-45
46
scădrea interesului pentru creşterea porcinelor şi frecvenţa mai mare a câinilor şi a calului.
II. 4. 2. Fondul alogen nordic
Fondul alogen nordic cuprinde Cultura paharelor cu gâtul în formă de pâlnie şi Cultura
amforelor sferice
Cultura paharelor cu gâtul în formã de pâlnie s- a dezvoltat în neoliticul târziu, mil. IV-III î.
Hr. pe un spaţiu ce cuprindea sudul Scandinaviei, Olanda, Belgia, nordul Germaniei şi Polonia,
extinzându-se spre sud şi sud-est, în medii unor culturale eneolitice din zone dunãrene, est-
carpaticã şi vest-ucraineanã. Deşi cu originea nelămurită, la apariţia acestei culturi au stat pe lângă
fondul cultural Rossen şi impulsuri din ariile vecine, dar şi de la culturile eneolitice danubiene şi
est-carpatice.246 Acest imens spaţiu cultural în faza sa târzie s-a regionalizat formând mai multe
aspecte locale precum aspectul tărziu al paharelor cu gâtul în formă de pâlnie, grupul cultural
Saronowo sau cultura topoarelor naviforme.247
În spaţiul ocupat de purtătorii aspectului târziu al ceramicii cu pahare cu gura în formă de
pâlnie, din răsăritul Germaniei, Polonia şi Boemia, a evoluat Cultura amforelor sferice.248
Habitatul purtãtorilor Culturii paharelor cu gâtul în formã de pâlnie este puţin cunoscut, în
ambele faze fiind locuite atât zonele litorale cât şi spaţiile continentale, unele dintre aşezãri, în faza
C a Culturii paharelor cu gâtul în formã de pâlnie , având sisteme de fortificare cu şanţuri şi
palisade.249 În ceea ce priveşte habitatul acestei culturii amforelor sferice nu este bine cunoscut.250
În ceea ce priveşte locuinţele culturii paharelor în formă de pâlnie, acestea sunt cunoscute,
deocamdatã, doar pentru faza a doua, fiind vorba de case mari, rectangulare, construite pe stâlpi,
unele având pânã la 85 m lungime şi 6, 5 m lãţime, cu o bunã distribuire a spaţiului (camere pentru
fiecare familie?), şi structuri mai modeste, cu baza de piatrã.251
Locuinţele culturii amforelor sferice sunt de forma unei structuri simple, de tipul colibelor
uşoare, care sunt greu identificabile arheologic.252
Ceramica Culturii paharelor cu gâtul în formã de pâlnie este diferenţiatã pe faze. În faza
timpurie (A), ceramica avea ca forme: paharele cu gâtul în formã de pâlnie, vasele-sticlã,
246Dumitru Boghian, Op. cit. p. 281

247Ibidem, p. 282
248Ibidem
249 Ibidem, p. 281
250 Ibidem, p. 282
251Dumitru Boghian, Op. cit. p. 281
252Ibidem, p. 282
47
strãchini,amfore, discuri-tãvi de pâine, nedecorate sau ornamentate cu unele impresiuni şi alveole.
Ceramica fazei C evolueazã din cea precedentã, cunoscând o anumitã standardizare a formelor şi
decorurilor. Trebuie menţionate: vasul-sticlã,cu pereţii bombaţi şi gâtul decorat cu un şnur inelar,
numit sticlã cu guleraş, vasele cu gura largã şi vasele cu corpul globular şi gâtul cvasi-cilindric,
decorate cu motive incizate şi imprimate, linii verticale, triunghiuri haşurate, „spinãri de peşte”.253
Vasele culturii amforelor sferice , în principal în formã de amfore globulare, cu gâtul conic,
decorate cu incizii şi impresiuni şnurate, ca motive decorative având romburi şi triunghiuri,au fost
descoperite în morminte individuale, duble sau colective, de inhumaţie, îngropi simple şi cutii de
piatrã (ciste), plane şi tumulare.254 Alte forme de vase erau vas globular sau o amforă cu baza
dreaptă sau rotunjită, având patru toarte mici deasupra umerilor vasului, o supiere sau un pahare cu
gura largă şi, uneori, o cupe.255 Decoraţia cu impresiuni şnuruite, incizată ori cu împunsături se
limitează la gâtul ori umeri vasului. Lutul este amestecat cu scoici pisate şi cu puţin nisip sau
material vegetal. Prin formă şi prin tehnica de confecţionare, ceramica amforelor globulare, este
foarte asemănătoare celei din complexul Mihailovka I.256
Cu o semnificaţie culticã, încã nedesluşitã pe deplin (funerarã, votivã,sacrificialã etc.), se
cunosc depozite intenţionate cu vase, podoabe din chihlimbar (mãrgele şi plãcuţe perforate), topoare
de silex, piese de aramã (podoabe, unelte şi arme) etc., oase umane şi de animale. Cel mai bine
cunoscut este ritul funerar. Din Cultura paharelor cu gâtul în formã de pâlnie faza A provin
înhumãri individuale şi duble, în gropi simple, fãrã amenajãri suplimentare. Defuncţii erau depuşi în
poziţie întinsã şi acoperiţi cu un strat consistent de ocru roşu, dintre piesele de inventar putându-se
menţiona: ceramica, armele de vânãtoare, trofeele, podoabele şi accesoriile vestimentare, unele
lucrate din chihlimbar. În faza C a culturii paharelor cu gâtul în formã de pâlnie , ritul funerar a
cunoscut o dezvoltare deosebitã,existând deopotrivã, probabil ca urmare a unei insemnate
stratificãri socială, morminte modeste, în gropi simple, şi construcţii de influenţã
megaliticã:dolmene, dolmene lãrgite, tumuli din aglomerãri de pietre, cu camere de piatrã(ciste) şi
lemn.257
În cadrul culturii amforelor sferice se întâlnesc morminte individuale, duble sau colective,
de inhumaţie, în gropi simple şi cutii de piatrã (ciste), plane şi tumulare . Se cunosc puþine
mormintede incineraţie şi înhumãri de animale (bovine).258
253Ibidem,p. 281
254Ibidem,p. 282
255Marija Gimbutas, Op. cit., p. 219-222
256 Ibidem
257Dumitru Boghian, Op. cit, p. 281
258Ibidem, p. 282
48
Există o concordanţă deplină între riturile funerare ale populaţiei amforelor globulare şi
cele de la Mihailovka I din regiunea nord-pontică: ciste construite din lespezi de piatră, cromlehuri
şi stele din piatră,gropi rituale conţinând cai, vite şi câini, gravuri pe lespezi de piatră, precum şi
sacrificii umane legate de riturile de înmormântare în onoarea unor bărbaţi de rang înalt.259
Structura de clasă a societăţii şi poziţia dominantă a bărbaţilor sunt demonstrate de
morminte ce conţin, pe lângă inventarele foarte bogate, un număr impresionant de animale şi
oameni sacrificaţi. În aceste morminte, bărbatul ocupa poziţia centrală în cista de piatră şi era însoţit
în viaţa de apoi de membrii ai familiei, sclavi, boi, cai, câini, mistreţi şi alte animale.Aceste
morminte extraordinare conţin în mod uzual de la trei până la zece schelete umane îngropate
simultan. Sexul, vârsta şi poziţia scheletelor sugerează că unul sau mai mulţi copii de vârstă
fragedă, o femeie adultă şi unu-doi servitori erau ucişi pentru a însoţi pe stăpânul.tată-soţ pe lumea
cealaltă.260
Ca ocupaţii, purtãtorii complexului cultural cu pahare cu gâtul în formã de pâlnie practicau
agricultura(cereale) şi creşterea animalelor domestice(ovicaprine, bovine, porcine), unele
meşteşuguri, comerţul etc. Industria liticã s-a caracterizat prin topoare plate şi lungi de silex,
robuste,vorbind de exploatarea unor zãcãminte şi a unui mediu forestier, vârfuri de sãgeatã, topoare-
ciocan de piatrã şlefuitã şi perforatã. În spaţiul acestui complex cultural au fost descoperite multe
piese de aramã, provenind fie sub formã de prefabricate, fie sub formã de produse finite (tesle plate,
pumnale, topoare, brãţãri, discuri, mãrgele, tuburi în spiralã etc.) din arealul eneoliticului carpato-
balcanic.261
Modul de viaţă social, economic şi religios al populaţiei amforelor globulare nu poate fi
derivat din acela al grupului culturii paharelor în formă de pâlnie.262
Industria litică a culturii amforelor sferice cuprindea topoare masive, dălţi de silex şi
topoare de luptă.263
Sunt frecvent atestate în inventarul de mormânt al populaţiei amforelor globulare două
unelte importante pentru prelucrarea lemnului: toporul trapezoidal din silex cu secţiune de forma
unui patrulater şi dalta de silex, echivalente ale unai perechi de unelte de metal- un topor plat şi
ascuţit şi o daltă din cupru sau cupru-arsenic.264

261DumitruBoghian, Op. cit., p. 281
49
II. 4. 3. Fond alogen nord ponto-caspic
Eneoliticul nord-pontic s-a caracterizat prin creşterea diversitaţii şi mobilitaţii

comunitãţilor umane ceea ce a dus la evoluţii diferite . În spaţiul nistro-niprovian a continuat
evoluţia Culturii Tripolie, iar în restul teritoriilor nord-pontice şi ponto-caspice, se întâlnesc
culturile: Srednîi Stog II şi Suvorovo-Cainari, bine cunoscute prin ritul funerar al inhumaţiei
întumuli şi utilizarea ocrului roşu. Cultura Srednîi Stog II reprezintã o fazã evoluatã a culturii
Nipru-Doneţk caracterizată printr-o economie pastoral-agrarã, dezvoltatã în spaţiul de stepă.
Purtãtorii complexului Suvorovo-Cainari au avut un rol deosebit important în restructurarea etno
culturalã a Eneoliticului clasic carpato-balcanic şi dunărean prin migraţia spre vest şi pătrunderea
acestora în spaţiul culturilor Cucuteni-Tripolie, Gumelniţa-Karanovo VI , Sălcuţa ducând la
formarea culturii Cernavodă I şi transformarea culturii Tiszapolgar.265 În est cultura Jamnaja
reprezintă elementul final al "sferei de interacţiune circum-pontică", fiind răspândită de la Nipru la
bazinul Volga - Ural, pe o distanţă aproximativ 2000 km., ea reprezentând prima penetrare
susţinută triburilor din zona de stepa.266
Numãrul extrem de redus al aşezãrilor şi locuinţelor aparţinând fondului nord pontic se

datoreze unui anumit specific al întemeierii habitatului, sub forma unor construcţii uşoare,
sezoniere, sau a corturilor (iurtelor) şi carelor cu coviltire, specifice unor comunitãţi seminomade,
care nu lasã decât puţine urme.267
Ceramica culturii Srednîi-Stog II (planşele XIII, XIV) conţinea ca degresant scoică

pisată şi este numită de arheologii care au depistat-o în arealul Cucuteni drept ceramică de tip
Cucuteni C. În spaţiul culturii Jamnaja (planşele XIII, XIV), ca şi la est de Prut, în ceea ce priveşte
tehnica de lucru, se observă o varietate de procedee de confecţionare a vaselor. Există atât recipiente
din pastă destul de prost frământată, grosieră, cât şi vase din pastă mai fină. Ca degresant, cel mai
frecvent s-au folosit cioburile pisate, dar există şi pastă cu nisip sau pietricele. Arderea este variată,
ceea ce a şi determinat diferenţe de culoare ale suprafeţelor recipientelor, mergând de la cărămizie-
cenuşie la neagră. Ea se întâlneşte în special în inventarul funerar şi cuprinde: cupe-borcan, pahare.
266Alasdair Whittle, Op. cit., p. 136
268Florentin Burtănescu, Op. cit. p.294-295
50
În cultura Srednîi Stog II ritul de înmormântare folosit era înhumaţia în poziţie întinsă,
uneori uşor chircită, peste care se ridicau tumulii.269
Trăsăturile caracteristice culturii Jamnaja sunt : înmormântarea bărbaţilor în gropi

adânci, cu picioarele strânse (sau pe partea dreaptă în mormintele mai târzii), corpul mortului
presărat, mai ales în jurul capului, cu ocru, motiv pentru care unii arheologi numesc această cultură
a mormintelor cu ocru..270 Ritul funerar pentru întreaga arie de răspândire a fenomenului Jamnaja
este înhumaţia, morminte din Moldova fiind individuale, dar şi colective, unele fiind mormintelor-
cenotaf. Construcţiile funerare sunt reprezentate de gropi simple şi de gropi cu trepte , acestea din
urmă compuse din cameră de intrare şi din cameră funerară propriu-zisă.271 În Moldova la
mormintele Jamnaja cel mai des la acoperirea gropilor s-a folosit lemnul, fie sub forma podelelor
din bârne de stejar, fie sub cea a acoperişurilor uşoare din scânduri, prăjini, crengi sau a simplelor
rogojini peste care s-au pus straturi de lut galben.
Purtătorii culturii Srednîi Stog domesticiseră calul şi foloseau vehiculele cu roţi. 272 În
acelaşi timp purtătorii culturii Jamnaja creşteau bovine, ovicaprine, porci şi cai. Aceştia din urmă
erau fie folosiţi pentru carne, fie la călărie aşa cum o dovedeşte o serie de piese de harnaşament
descoperite. Erau folosite căruţele, a căror existenţă este dovedită de roţile descoperite sau chiar din
vehicule întregi găsite în morminte. Metalurgia preia în principal tradiţia caucaziană de obţinere a
bronzului prin folosirea arsenicului în aliaj.273
II. 5. Interacţiuni şi sinteze
La sfărşitul eneoliticului şi începutul epocii bronzului au loc contacte şi sinteze între culturile
locale şi cele alogene ceea ce a condus la restructurări culturale ce au pus bazele Epocii
Bronzului.Faptul că noii veniţi erau păstori şi utilizau calul a dat imaginea unei societăţi dinamice

270Marija Gimbutas, Op.cit., p. 222-224
271 Ibidem, p. 237
273Alasdair Whittle, Op.cit., p. 136
51
care strică echilibrul existent şi transformarea culturilor locale, ceea ce face necesară reevaluarea
raportului continuitate-discontinuitate din perspectivă cultural-antropologică274
Începutul perioadei de tranziţie îl vedem ca pe un rezultat al restructurărilor ce se produc în
interiorul marilor complexe culturale specifice sfârşitului eneoliticului, restructurări determinate de
mai mulţi factori, din care nu trebuie exclusă presiunea exterioară. În Moldova apar astfel două mari
entităţi culturale, ale căror rădăcini sunt puternic ancorate în eneoliticul final local: în nord,
Horodiştea şi variantele derivate şi în sud, având la bază un fond Cernavodă I târziu pe care s-au
grefat şi alte elemente, Folteşti I, varianta locală a culturii Usatovo.275
Din sinteza cucutenienilor cu noi elemente stepice s-au nãscut civilizaţiile specifice
eneoliticului final de la rãsãrit de Carpaţi: Tripolje finalã, Gorodsk-Usatovo, Horodiştea-Erbiceni şi
Folteşti-Cernavoda II. Eneoliticul final (numit şi Perioada de tranziţie spre Epoca bronzului) (aprox.
3000/2700-2500 î.Hr.) a rezultat din restructurarea etno-culturalã a civilizaţiilor din eneoliticul
clasic graţie pãtrunderii tot mai masive a comunitãţilor pastorale nomade şi seminomade din stepele
nord-pontice şi caspice. Aceastã situaţie cultural-istoricã, începutã în cea de-a doua jumãtate a
mileniului al IV-lea î.Hr. , a avut la bazã o multitudine de cauze: climatice (aridizarea subborealã),
economico-sociale (pãstoritul predominant) şi politico-militare (conflictele dinAsia Centralã,
Caucaz, Anatolia ).276
În nord, complexul cultural Horodiştea – Gordineşti pare a menifesta destul de devreme
semne de destabilizare. Apariţiile amforelor sferice şi cele ale mormintelor tumulare de tip
Životlovka – Volčansk – Bursuceni cu componente central-europene, dar şi de tip Majkop –
Novosvobodnoj, nu sunt străine de aceste evenimente, însă probabil că ele nu sunt şi singurele
cauze.
Constatăm următoarele în perioada de pătrundere a acestor populaţii: apariţia vaselor
Horodiştea în zone depărtate de nucleul horodiştean; ceramica de tip amfore sferice se înregistrează
în mai toate orizonturile locale; perioada Folteşti I intră în faza Ib şi iau naştere aşezările de tip
Erbiceni.277 În sud, un prim moment cu impact asupra evoluţiei locale, pare a fi reprezentat de
primele pătrunderi ale grupelor Jamnaja care probabil se produc ceva mai târziu decât primele
apariţii ale culturii amforelor sferice în nordul Moldovei. Ele nu îi dislocă pe folteşteni, dar îi obligă
la anumite modificări în modul de viaţă şi poate la o reorientare a legăturilor culturale. Se renunţă la

275Florentin Burtănescu, Op. cit., p.156
52
pictură, iar şnurul devine rar.278
Din zona stepelor răsăritene, triburile nomade de crescători de vite încep să înainteze, către
sfârşitul mileniului III, spre apus şi fiind mai războinice şi mai dinamice decât triburile sedentare
agricole, ele influenţează şi transformă cultura materială a acestora. Elemente ale culturilor de stepă
pot fii identificate prin topoare de luptă din piatră şi prin ceramică decorată cu şnurul, denumită
astfel după ornamentele formate din amprentele unor sfori imprimate în lutul încă moale.279
Urmează un orizont ilustrat de cele mai vechi morminte tumulare, cu ocru din movilele
cercetate până acum în regiunile extracarpatice ale României Este vorba de acele morminte în gropi
simple sau cu treaptă, situate la baza movilelor sub nivelul solului antic, cu resturi de acoperiş de
bârne, mormintele având în multe cazuri câte o movilă de humă (tumulii sunt formaţi dintr-un
conglomerat de asemenea movile), cu fundul gropii înroşit de ocru, cu urme de linţoliu ţesut din
materiale organice şi aproape în toate cazurile lipsite de inventar. Datarea exactă a acestui orizont de
înmormântări este dificilă. Prin lipsa inventarului ele nu pot fi legate de o anumită cultură
cunoscută. Ceea ce se evidenţiază este faptul că mormintele acestei categorii constituie primul
orizonte de morminte tumulare cu ocru, cu trăsături bine conturate. Este de remarcat, de asemenea,
larga răspândire teritorială a acestui orizont de înmormântări. Având în vedere poziţia stratigrafică a
acestor morminte, aspectul lor şi apariţia în unele morminte (mai ales de copii) a salbelor de canini
de animale, perforaţi, considerăm că acest orizont ar putea corespunde perioadei de înmormântări
Iamnaia, din stepele nord-pontice şi respectiv perioadei de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului
280
Este dificil să plasăm începutul Bronzului Timpuriu în Moldova odată cu apariţia amforelor
sferice sau cu primele pătrunderi Jamnaja. Din punct de vedere evenimenţial, cel puţin pentru partea
estică şi nordică a Moldovei, ele marchează momentul de început al unor prezenţe mai consistente
aici a elementelor central-europene şi respectiv stepice, care au avut ca finalitate, ulterior, intrarea
definitivă a acestor zone în sferele de influenţă culturală central-europeană şi, rspectiv, estică (nord-
pontică).
Credem că la acest moment avem de a face mai curând cu infiltrări de grupe alogene, al
căror impact asupra fenomenelor locale a fost mai mult sau mai puţin important. Mai mult, nici
amforele sferice şi nici primele comunităţi Jamnaja sosite la vest de Prut nu aduc cu ele elemnte
specifice Epocii Bronzului.281
278 Ibidem
279KurtHoredt, Op. cit., p. 116
280 Sebastian Morintz, Op. cit., p. 96-97
281Florentin Burtănescu, Op. cit., p.157-158
53
Este de presupus că în zona din apropierea Podişului Central Moldovenesc, unde presiunile
Jamnaja nu se manifestă aşa de devreme ca în partea de sud-est a Moldovei, iar comunităţile nu îşi
schimbă elementele de cultură materială în mod evident, cum se va fi întâmplat cu populaţia
folteşteană la momentul Folteşti II, ceramica pictată va continua să fie fabricată şi folosită.282
Adevăratul moment de cotitură în dezvoltarea culturală din jumătatea răsăriteană a
României, datat în jurul anului 2900 î.Hr. , este legat probabil de efectele produse de un nou şi
puternic puseu răsăritean de tip Jamnaja. Aşezările locale dispar din zonele ocupate până atunci.
Presiunea estică va împinge o parte a populaţiei indigene spre zone mai adăpostite. Apar astfel în
partea centrală a ţării, pe o fâşie îngustă, orientată nord-sud, în regiuni împădurite, înalte, forme de
manifestare cu elemente ale Bronzului incipient, de tip Căţelu Nou – Coşereni – Zabala – Târpeşti –
Dolheştii Mari în care fondul autohton de tip Folteşti târziu, Erbiceni târziu – Hăbăşeşti, Cernavoda
II târzie este predominant.283
Teritorial, Moldova se află la periferia vestică a întinsei arii de răspândire a complexului
Jamnaja. Săpăturile efectuate în tumuli şi concluziile ce se pot trage din consultarea distribuirii
movilelor aflate în zona Siret şi Prut ne arată răspândirea în Moldova. Apare astfel evident că două
sunt regiunile preferate aici de comunităţile Jamnaja: în sud-est (Bârlad – Siret - Dunăre – Prutul
Inferior) şi în nord în Câmpia Moldovei.284
Treptat, se vor, constitui noile cercuri culturale specifice Bronzului Timpuriu. Cel mai
vechi dintre ele cercul est-carpatic, în care poate fi inclus în primul rând grupul Târpeşti, dar şi
aşezarea de la Dolheştii Mari, continuă, într-o perioadă nouă, linia de evoluţie locală începută
anterior, în perioada de tranziţie.
Extremitatea nord-vestică a Moldovei ne apare, în Bronzul Timpuriu, ca periferie a
cercului şnurat nordic , podolo-volynian şi supusă curentelor de origine central-europeană.
Regiunile cu aspect stepic din estul Moldovei au fost ocupate de comunităţi cu rădăcini
culturale în stepele est-europene, strâns ataşate fenomenelor Jamnaja şi catacombe din nord-vestul
Mării Negre.285
Urmând o definţie generală, perioada Bronzului Timpuriu ocupă şi în Moldova intervalul de
timp cuprins între sfârşitul perioadei de tranziţie şi debutul Bronzului Mijlociu.
În ceea ce priveşte limita superioară, delimitările nu sunt uşor de făcut, deoarece: aceiaşi
descoperire a căpătat mai multe înţelesuri culturale, fiind atribuită când perioadei de tranziţie, când
282 Ibidem, p.87-88

283 Ibidem, p.158
285 Ibidem, p.158-159
54
Bronzului Timpuriu; încetarea culturilor perioadei de tranziţie se produce la momente şi din cauze
diferite; există zone unde lipsesc dovezi ale perioadei de tranziţie
Capitolul III.Câteva consideraţii referitoare la restructurările etnoculturale de

la sfârşitul eneoliticului şi începutul epocii bronzului
Perioada de sfărşit a eneoliticului şi începutul bronzului timpuriu constituie o perioadă

dificilă şi controverată atât din punct de vedere etnic cât şi cultural. Pentru majoritatea cercetătorilor
această perioadă nu reprezintă doar trecerea de la epoca nouă a pietrei la epoca metalelor, dar şi
realizarea procesului de indoeuropenizare.
Pornind de la cele două componente specifice ale perioade le vom aborda în mod distinct.
Indoeuropenizarea este un proces în primul rând lingvistic. În discutarea acestui proces s-a
făcut de multe ori greşeala de a-l aborda din punct de vedere etnic, cultural sau rasial.Termenul de
indoeuropean , la fel ca şi cel de hamit, din păcate, a fost aplicat, la diferitele caracteristici rasiale şi
etnice, astfel încât ca un termen lingvistic a pierdut în precizie. În ultimii ani, Colin Renfrew a
analizat aceste aspecte pe o bază mult mai largă. El afirmă ca teoriile cu privire la un ţinut originar
fac greşeala fundamentală de a pune semnul egalitătii între apariţia unui complex cultural şi apariţia
unui nou grup lingvistic.
Problema indo-europenizării rămâne în principal o problemă lingvistică, ea trebuind să
lămurească în primul rând locul şi condiţiile apariţiei şi răspândirii acesteia. Părerea noastră este că
folosirea unei limbi nu ţine neapărat seama de modul de organizare social sau cultural al unei
comunităţi. Spre exemplu, limbi afroasiatice vorbesc şi egiptenii, în principal agricultori, şi
fenicienii sau arabii, în general păstori şi negustori. Este foarte greu de stabilit pe baza dovezilor
culturale şi arheologice structura etnică a purtătorilor civilizaţiilor din această perioadă. O etnie, la
origine, este în primul rând un ansamblu social relativ închis şi durabil, înrădăcinat într-un trecut cu
caracter mai mult sau mai puţin mitic. Acest grup are un nume, obiceiuri, valori şi, în general, o
limbă care îi sunt proprii. El se afirmă ca diferit de vecinii săi. Etnia apare ca o entitate stabilă,
dotată cu caracteristici proprii şi obiectivizabile. o etnie nu este atât produsul unor criterii obiective,
cât conştiinţa împărtăşită a unei apartenenţe bazate, desigur, pe caracteristici comune, dar a căror
importanţă este să ateste prin desemnarea lor, de către acel grup, drept simboluri ale comunităţii.
Multă vreme s-a crezut că indo-europenii practicau doar creşterea animalelor şi nu
cunoşteau agricultura, a cărei terminologie părea limitată în ţările Europei; acesta este, într-adevăr,
55
cazul unor termeni importanţi, precum verbul a ara, *arH3-; totuşi, rădăcina care înseamnă a
semăna , *seH1-, al cărei sens iniţial este a afunda , se regăseşte în numele indian al plugului, sĩra-,
şi în cel al brazdei , sĩtā-.286 Indo-europenii practicau olăritul, desemnat prin rădăcina dheygb- (lat.
Fingere), decorau ceramica prin incizie( peyk-); prelucrarea metalelor preţioase, prin baterea cu
ciocanul; prelucrarea la cald a aramei aărei nume *áyes- se poate interpreta ca cea care se
încălzeşte. Se practicau torsul lânii ( *smeH1-), ţesutul ( *webh-) lânii sau al inului, cu ajutorul
unui război de ţesut vertical ( *stéH2mn-), şi cusutul ( *syũ-). Prelucrarea lemnului este desemnată
prin rădăcina *tek-, care pare să fi determinat la început nişte ornamente împletite, înainte de a se
aplica fie asamblării (în şarpantă şi în tâmplărie), fie împletitului, apoi ţesutului. Lemnul serveşte la
construirea carului ( *rótH2-o-) ceea ce are roţi, , a corabiei şi a armelor şi uneltelor şi a casei.287
Practicarea agriculturii şi creşterea porcilor depun mărturie în favoarea unei locuinţe relativ
sedentare, ceea ce concordă cu interpretarea dată numelui familiei şi celui dat satului. Putem
presupune că aveau construcţii pe stâlpi de lemn înfipţi în pământ, de unde numele latin al zidului
(*moyro-), de la rădăcina *mey- a înfige, a fixa; intersiţiile erau astupate cu tencuială de lut.288
Existenţa termenilor indo-europeni legaţi de locuinţe stabile, meşteşuguri casnice şi
practici agricole anulează în mare parte ideea indoeuropenizării realizate prin intermediul triburilor
de păstori nomazi. Creşterea animalelor nu se poate disocia de agricultură, iar triburile cu economie
pastorală sunt identificate de cele mai multe ori în apropierea celor de agricultori. De asemenea, la
fel în cadrul limbilor afroasiatice, aşa cum a subliniat Greenberg, ecuaţia simplă a hamitizării legată
de proprietarii de vite cuceritori trebuie să fie abandonată. Prin urmare, ipoteza răspândirii limbilor
europene odată cu răspândirea agriculturii este mult mai aproape de realitate, ceea ce reduce
schimbările de la sfărşitul eneoliticului la statutul de schimbări culturale.
Contactul între două sisteme culturale la sfârşitul eneoliticului şi începutul Epocii
Bronzului este o realitate dovedită, dar acest contact nu are în sine nici explicaţia pentru
indoeuropenizarea spaţiului est-carpatic, nici pentru trecerea la altă societate. Una din cele mai
cunoscute explicaţii ale acestui contact a fost formulat de Marija Gimbutas. Potrivit acesteia
populaţii de păstori războinici veniţi din stepele nord-pontice au pătruns în spaţiul ocupat de triburi
neolitice, fiind caracterizaţi de morminte tumulare pe care cercetătoarea lituaniană le-a numit
kurgane. Marija Gimbutas susţinea în esenţă: existenţa a patru valuri de invazie, supunerea
populaţiei autohtone pri superioritatea armamentului, dispariţia totală a civilizaţiei eneolitice şi
diferenţele de organizare dintre cele două culturi. O civilizaţie nomadă, patriarhală, ierarhizată şi
286Jean Haudry, Op. cit., p. 136
287 Ibidem, p.137
288 Ibidem, p.138
56
războinică supune o civilizaţie paşnică, agrară şi egalitară.
Din sinteza cucutenienilor cu noi elemente stepice s-au nãscut civilizaţiile specifice
eneoliticului final de la rãsãrit de Carpaţi: Tripolje finalã, Gorodsk-Usatovo, Horodiştea-Erbiceni şi
Folteşti-Cernavoda II. Eneoliticul final (numit şi Perioada de tranziţie spre Epoca bronzului) (aprox.
3000/2700-2500 î.Hr.) a rezultat din restructurarea etno-culturalã a civilizaţiilor din eneoliticul
clasic graţie pãtrunderii tot mai masive a comunitãţilor pastorale nomade şi seminomade din stepele
nord-pontice şi caspice Aceastã situaţie cultural-istoricã, începutã în cea de-a doua jumãtate a
mileniului al IV-lea î.Hr. , a avut la bazã o multitudine de cauze: climatice (aridizarea subborealã),
economico-sociale (pãstoritul predominant) şi politico-militare (conflictele dinAsia Centralã,
Caucaz, Anatolia ).289
Acest lucru arată capacitatea unei culturi de a se transforma, de a se reinventa. Pentru ca
un împrumut să se realizeze în mod durabil, trebuie mai întâi ca elementul împrumutat să fie
compatibil cu principiile de bază ale organizării sociale. Dacă gradul de compatibilitate este scăzut,
avem de a face cu o selecţie aditivă (coabitare), trăsătura culturală nouă fiind acceptată, dar nu
reinterpretată conform valorilor grupului primitor.290
Pornind de la ideile prezentate mai sus, dorim să facem o analiză a schimbărilor culturale
aşa cum au fost descrise de Marija Gimbutas.
Prima ideea pe care o analizăm este aceea a dispariţiei civilizaţiei eneolitice şi preluarea de
către autohtoni a modului de viaţă impus de invadatori. Oare câte din elementele nord-stepice au
fost compatibile cu principiile de bază ale organizării sociale. Schimbările trebuiau să fie admise ca
atare în mediul social unde erau exercitate, lucru care deschide posibilitatea a trei variante de lucru:
noii sosiţi aveau cultura asemănătoare cu autohtonii, autohtonii erau deja într-o schimbare
structurală şi coabitarea cu noii veniţi a accelerat fenomenul, civilzaţia autohtonă deja dispăruse la
venirea invadatorilor nord-pontici. Deoarece contactul a avut loc, suntem de părere că s-a realizat o
coabitare care a accelerat modificările începute în mediul autohton.
A doua idee este cea a apartenenţei celor patru valuri la acelaşi tip de organizare socială.
Sunt cele patru valuri kurgan formate din războinici patriarhali ai stepei? Mulţi autori considerau
toate culturile postcucuteniene şi antebronz ca fiind rezultatul alogenilor, însă există diferenţe mari
între culturile Horodiştea, Folteşti sau a amforelor sferice şi culturile Jamnaja şi catacombă. În ceea
ce priveşte plastica, unele dintre statuetele culturii Horodiştea continuă tipul perioadei finale a
culturii Cucuteni ; dar altele – ca şi figurinele culturii Folteşti – sunt cu totul străine de forma
acelora şi aparţin ciudatelor statuete – dacă li se poate da acest nume – cu corpul cubic şi gât lung
289DumitruBoghian, Op. cit. , p. 312

290Marie – Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Op.cit., p. 103-104
57
arcuit, terminat mai mult sau mai puţin în formă de cap omenesc - , de asemenea identice statuetelor
culturii Usatovo din Ucraina. 291
S-au pãstrat o serie de influenţe mai vechi: parţial ceramica pictatã, de tradiţie cucutenianã,
domeniu în care s-a renunţat la stilul spiralo-meandric în favoarea celui geometric, mai liber, alãturi
de care s-au impus ceramica incizatã şi cea decoratã cu şnurul. Au fost confecţionate, în special, pe
lângă vase askoi, amfore şi amforete, strãchini, cupe etc.292 Triburile nomade şi războinice care au
distrus civilizaţia cucuteniană, păstrau tradiţia ceramicii pictate şi a plasticii feminine
antropomorfe? Aceasta dovedeşte că parţial nu toate valurile gimutasiene erau din aceiaşi categorie,
unele reprezentând doar mişcări de populaţii eneolitice în spaţiul carpato-niprovian. În ceea ce
priveşte ceramica realizată având ca degresant scoici pisate este de remarcat existenţa în aşezarea
Precucuteni III de la Târgu Frumos – Baza Pătule a valvelor de scoici , variabile ca dimensiune şi
în cantităţi mici care probabil nu erau culese pentru alimentaţie ci pentru a da prin pisare carbonat
de calciu pentru procesul de pregătite a ceramicii.293
A treia problemă este cea a caracterului războinic al năvălitorilor şi la distrugerea
civilizaţiei eneolitice est-carpatice. Despre partea distrugeri ne-am lămurit mai sus când am arătat
continuitatea tradiţiei ceramicii pictate şi a plasticii antropomorfe aparţinând civilizaţiei “distruse”;
mai mult, aşa cum spune Florin Burtănescu, în nord-estul Moldovei, tumulii au fost ridicaţi uneori
peste nivele de locuire (în unele cazuri şi peste locuinţe) cucuteniene sau din perioada de tranziţie.
Nu este poate lipsit de relevanţă faptul că, în majoritatea cazurilor, sub tumuli s-au aflat rămăşiţe de
construcţii/locuire datând din faza Cucuteni B – Tripolie CI sau din perioada de tranziţie (Erbiceni,
Folteşti); în cazul aşezărilor Cucuteni – Tripolie , acestea încheindu-şi existenţa cu oarecare timp
înainte de ridicarea movilelor. Fără a nega existenţa unor presiuni exercitate de populaţii aflate în
mişcare, fie de caracter final-eneolitic, fie pastorale care au determinat începutul destructurării lumii
cucuteniene, nu putem să nu observăm că în unele zone nu avem distrugeri provocate de lupte
violente. Mai mult se întâlnesc aşezări fortificate încă din faza Cucuteni A, cum ar fi cea de la
Scânteia – Dealul Bodeşti294 înainte de apariţia ceramicii străine de tip Cucuteni C ceea ce înseamnă
că fortificarea aşezărilor cucuteniene nu este un efect direct al „atacurilor” popoarelor stepice.
A patra problemă este cea a patriarhatului şi a societăţii ierarhice pe care păstorii nomazi
nord-pontici le-au impus. Potrivit unor antropologi, precum Ion Dunăreanu, în culturile nomade

292Dumitru Boghian, , pag. 311-312
293Dumitru D. Boghian, Vasile Cotiugă, Radu Balahur, Bogdan Benedict, Bianca Bulgariu, Anca
Petronela Creţu, Florin Mocanu, Anca Coroliuc, Sergiu Haimovici, Târgu Frumos – Baza Pătule, în
294Cornelia-Magda Lazarovici, Linda Ellis, Maria Ştirbu , Senica Ţurcanu, Maria Geba, Arina
Huşleag, Op. cit, 2005
58
tradiţonale, egalitarismul, este extins până la relaţiile între sexe. Activităţile sociale, drepturile şi
obligaţiile bărbatului şi ale femeii se intepătrund, ceea ce duce mai degrabă la complementaritatea
relaţiilor decât le egalitarism Legăturile comunitare au o bază bilaterală, mai degrabă de a ţine
partea vreunuia dintre sexe.
Presiunile din spaţiul extracucutenian şi creşterea concurenţei pentru resursele economice au
putut conduce la conflicte economice şi de control asupra unor teritorii. Tindem să credem că
restructurarea societăţii pe principiile patriliniarităţii începe încă din perioada cucuteniană. Deşi
fortificarea aşezărilor cucuteniene a fost considerată dovadă a unor relaţii violente cu noii veniţi,
puţinătatea lor ne conduce la ideea că acestea au fost centre locale de putere. Deşi, pornind de la
mormintele tumulare, societăţile nou venite erau considerate ierhizate, nu ar fi de ignorat
argumentul aşezărilor fortificate pentru începutul unei ierarhizări în societatea cucuteniană.
Perioada de tranziţie conţine atât mişcări de populaţii eneolitice, cât şi pastorale, coabitări
şi sinteze cu populaţia cucuteniană lucru ce a adus accelararea schimbărilor începute şi restructurări
culturale ce au dus la naşterea Bronzului Timpuriu.
I. Izvoare
Andronic Mugur, Mareş Ion, Cacica – Salină, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 1996
Artimon Alexandru , Istina Lăcrămioara Elena , Istina Marius Alexandru , David Irina ,
Pânceşti – Dealul Fulgeriş, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2003
Băculeţ Crişan Sanda , Cultura Starčevo-Criş în Depresiunea Şimleului, Ed. Mega, Cluj-
Napoca, 2008;
Bem Cătălin , Traian - Dealul Fântânilor: fenomenul Cucuteni A-B, Ed. Cetatea de Scaun,
59
Târgovişte, 2007
Boghian Dumitru şi colab. , Feteşti - La Schit, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2005
Boghian Dumitru şi colab. , Feteşti - La Schit, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2006
Boghian Dumitru şi colab., Târgu Frumos – Baza Pătule, în Cronica Cercetărilor
Arheologice, 2005
Ciugudean Horia , Eneoliticul final in Transilvania si Banat : cultura Cotofeni , Ed. Mirton,
Timişoara, 2000
Ciută Marius-Mihai, Începuturile neoliticului timpuriu în spaţiul intracarpatic
transilvănean, Ed. Aeternitas, Alba-Iulia, 2005;
Comşa Eugen , Cantacuzino Gheorghe, Necropola neolitică de la Cernica , Editura
Academiei Române , Bucureşti, 2001
Diaconescu Maria şi colab., Vorniceni – Pod Ibăneasa, în Cronica Cercetărilor Arheologice
2007
Diaconescu Maria şi colab., Vorniceni – Pod Ibăneasa, în Cronica cercetărilor arheologice
din România 2008
Dumitroaia Gheorghe şi colab. , Dobreni – Dealul Mătăhuia, în Cronica Cercetărilor
Arheologice, 1998
Dumitroaia Gheorghe şi colab., Ţonici – Hălăbutoaia, în Cronica Cercetărilor
Arheologice, 2007
Garvăn Daniel, Precucuteni, Ed. Constantin Manasă, Piatra Neamţ, 2009
Ierocosan Neţa , Roman Petre, Cultura Tiszapolgar în vestul României, Ed. Muzeului
Sătmărean, Satu Mare – Cluj napoca, 2002
Lazarovici, Gheorghe , Neoliticul Banatului, Bibliotheca Musei Napocensis, IV, Cluj-
Napoca, 1979;
Lazarovici Gheorghe, Draşovean Florin, Cultura Vinča în România:(origine, evoluţie,
legături, sinteze), Timişoara, 1991;
Lazarovici Cornelia-Magda , Lazarovici Gheorghe, Arhitectura neoliticului şi epocii
cuprului din România, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007
Lazarovici Cornelia-Magda şi colab., Scânteia – Dealul Bodeşti, în Cronica Cercetărilor
Arheologice, 2005
Luca Sabin Adrian, Aşezări neolitice pe valea Mureşului, Muzeul Naţional al Unirii, Seria
Bibliotheca Musei Apulensis, 4, 17, Alba Iulia, 1997
Luca Sabin Adrian , El Susi Georgeta , Consideratii privind uneltele din corn si os din
statiunea neolitica de la Liubcova "Ornita" , 1998
60
Marinescu-Bîlcu Silvia & colab., O civilizaţie necunoscută, CIMEC, Bucureşti, 2001
Merlan Vicu, Salomeia Paul , Armăşeni, în Cronica cercetărilor Arheologice, 2007
Merlan Vicu, Salomeia Paul, Dolheşti – La Ulm, în Cronica cercetărilor arheologice din
România 2005
Merlan Vicu, Salomeia Paul , Dolheşti – La Ulm, în Cronica cercetărilor arheologice din
România 2006
Merlan Vicu, Salomeia Paul , Dolheşti – La Ulm, în Cronica cercetărilor arheologice din
România 2007
Monah Dan şi colab., Poduri, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2003
Neagu Marian , Marinescu-Bîlcu Silvia, Cornaciu Anca Doina, Neoliticul mijlociu la
Dunărea de Jos cu privire specială asupra centrului Munteniei, Ed. Daim, Călăraşi, 2003
Niculică Bogdan Petru , Mareş Ion , Boghian Dumitru, Ignătescu Sorin , Budui Vasile,
Buzdugan Cătălina , Baia – Imaş ,în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2003
Paul Iuliu, Cultura Petreşti, Ed. Museion, Bucureşti, 1992
Petrescu-Dîmboviţa Mircea , Văleanu Mădălin Cornel, Cucuteni-Cetăţuie: Monografie
arheologică , Piatra-Neamţ: Constantin Manasă, 2004
Roman Petre, Cultura Coţofeni, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976
Ursulescu Nicolae şi colab. , Isaiia – Balta Popii, în Cronica Cercetărilor Arheologice,
2003
II. Lucrări generale

Berciu, Dumitru, Contribuţii la problemele neoliticului în România, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1961
Berciu, Dumitru, Zorile Istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966
Boardman, John ,The prehistory of the Balkans, the Middle East and the Aegean world ,
Cambridge University Press, Cambridge, 1982
Boghian Dumitru, Începuturile Istoriei Omenirii, Ed. Bucovina Istorică, Suceava, 2003
Bonte Pierre , Izard Michel (coord) , Dicţionar de etnologie şi antropologie, Ed. Polirom,
2007
Cârciumaru Mircea , Paleoetnobotanica, Ed. Glasul Bucovinei.Helios, Iaşi, 1996,
Comşa Eugen , Neoliticul pe teritoriul României, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987;
61
Comşa Eugen, Viaţa oamenilor din spatiul carpato- danubiano- pontic în mileniile 7-4 i.
Hr., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
Dumitrescu Vladimir , Arta preistorică în România, ed. Meridiane, Bucureşti ,1974
Dumitrescu Vladimir, Vulpe, Alexandru , Dacia înainte de Dromichaites, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti. 1988
Fage D. Tordoff William , A history of Africa, Routledge, Taylor& Francis Group, 200
Horedt, Kurt, Istoria Comunei Primitive, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
Maxim Zoia , Popovici Dragomir , Ceramica neolitică:Meşteşug, artă, tradiţie, Ed.
Panteon, Piatra Neamţ, 1995
Miliskauskas Sarunas , Kruk Janusz , European Prehistory: a survey, Ed. Kluver
Academic/Plenum Publishers, New York, 2000
Peregrine, Peter, Ember, Melvin, Encyclopedia of prehistory: Europe, Human Relation
Area Files Inc., New York, 2001
Petrescu-Dîmboviţa, Mircea, Scurtă istorie a Daciei preromane, ed. Junimea, Iaşi, 1978
Petrescu-Dîmboviţa Mircea , Vulpe Alexandru (coord.) , Istoria Românilor, vol. I, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2001
Shaw, Ian, Jameson, Robert A dictionary of archaeology, Blackwell Publishing, Oxford,
1999
Ţurcanu Tudose Senica, Industriile litice (din piatră cioplită) aparţinând neoliticului
timpuriu şi mijlociu de pe teritoriul Moldovei, Ed. Universităţii “A.I.Cuza”, Iaşi, 2005
Unesco. International Scientific Committee for the Drafting of a General History of
Africa, General History of Africa: Methodology and African prehistory,1981
Ursulescu Nicolae, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Ed.Demiurg, Iaşi, 2002
Ursulescu Nicolae, Lazarovici Gheorghe, Lazarovici Cornelia-Magda, Dimensiunea
europeană a civilizaţiei eneolitice est-carpatice, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza,
Iaşi,2007
Whittle, Alasdair Europe in the neolithic: the creation of new worlds, Cambridge
III. Lucrări speciale
Alaiba Ruxandra , Complexul cultural Cucuteni - Tripolie. Meşteşugul olăritului, Ed.

Junimea, Iaşi, 2007;
Alaiba Ruxandra , Le groupe culturel Horodiştea/Erbiceni-Gordineşti, în Vasile Chirică,
62
Mădălin Cornel Văleanu (editori), Establissements et habitations prehistorique. Structure,
organisation, symbole, Ed. Pim, Iaşi, 2008
Albright W.F., Lambdin T.O., The evidence of Language , în The Cambridge Ancient
History. Part I Prolegomena and Prehistory , Ed. Cambridge University Press
Anthony, David , The horse, the wheel and language, Princeton University Press, New
Jersey, 2007
Burtănescu, Florentin, Epoca timpurie a bronzului între Carpaţi şi Prut:cu unele
contribuţii la problemele perioadei premergătoare epocii bronzului în Moldova, Bucureşti, Ed.
Semne, 2002
Bopp Franz , A comparative grammar of the Sanskrit, Zend, Greek, Latin, Gothic,
German and Sclavonic languages, Ed. Williams and Norgate, Edinburgh, 1862
Copans, Jean , Introducere în etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Diakonov, Igor, On the Original Home of the Speakers of Indo-European, în Journal of
indo-european studies, vol 13
Diakonov, Igor, The Paths of History, Ed. Cambridge University Press,1999
Dumitrescu Vladimir, Arta culturii Cucuteni, ed. Meridiane, Bucureşti, 1979
Dumitroaia, Gheorghe, Comunităţi preistorice în nord-estul României de la cultura
Cucuteni până în bronzul mijlociu, Ed. Constantin Manasă, Piatra Neamţ, 2000
Dunăreanu Ion, Elemente de antropologie, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 2000
Frobenius Leo, Paideuma: schiţă a unei filosofii a culturii, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1985
Geraud Marie – Odile, Leservoisier Olivier , Pottier Richard , Noţiunile-cheie ale
etnologiei. Analize şi texte , Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură, vestigii preistorice în sud-estul Europei, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1989
Haudry, Jean, Indo-europenii, Ed. Teora Universitas, Bucureşti, 1998
Mallory, John P. , A la recherche des indo-europeens, Editions du Seuil, 1997
Mantu Cornelia-Magda, Cultura Cucuteni: evoluţie, cronologie, legături, Piatra Neamţ,
1998
Monah Dan , Cocoş Ştefan, Aşezările culturii Cucuteni din România, Ed. Junimea,
Iaşi,1985
Monah Dan, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni, Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ,
Piatra Neamţ, 2007
Morintz Alexandru S. , Forme de habitat ale neoliticului final şi perioadei de tranziţie la
63
Dunărea de Jos, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007
Pontikos, Dienekes , Originea indo-europeană: Sud-Estul Europei, (trad. Timotei Ursu),
în Dacia Magazin, nr. 28, 2006
Tylor E. B., Primitive Culture: Researches into Development of Mithology, Philosophy,
Religion, Language, Art and Custom, Ed. Murray, Londra, 1871
Radkowski Georges Hubert de, Antropologie generală, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000
Renfrew Colin, Archaeology and language: the puzzle of the Indo-European origins,
Cambridge University Press, Cambridge, 1987
Rex John, Rasa si Etnie., Ed. Du Style, Bucuresti, 1998
Ursulescu, Nicolae, Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile Est-
Carpatice ale României, Editura Universităţii "Al. I. Cuza" , Iaşi, 2000
Vulcănescu, Romulus, Introducere în etnologie , Ed. Academiei, Bucureşti, 1980
IV. Webografie
Sebastian Matei, Pentru o reconsiderare a fenomenului indoeuropenizării, în

B. Secţiunea didactică
64

Restructurari

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Restructurari

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iordache Costin

Restructurări etnoculturale la sfârşitul eneoliticului şi începutul epocii

Bibliografie …............................................................................................................................ 103

Capitolul I. Repere teoretice

I.1. Etnos, etnie, cultura/civilizatie

13Jean Haudry, Indo-europenii, Ed. Teora Universitas, Bucureşti, 1998

20 Romulus Vulcănescu, Introducere în etnologie , Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 48-49

24 Marie – Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Op.cit, p. 66

31E.B.Tylor,Primitive Culture: Researches into Development of Mithology, Philosophy, Religion,

I.2.Aculturaţia. Traditie şi schimbare culturala/lingvistica

Termenul de comunitate se caracterizează prin varietatea întrebuinţărilor sale. Această

44 A. C. Tylor, Civilizaţie, în Pierre Bonte, Michel Izard (coord.), Dicţionar de etnologie şi

etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi,2007, p. 163-164

57Georges Hubert de Radkowski, Op. cit., p. 36

62Ion Dunăreanu, Op. cit., p. 278

74Fernand Braudel, Op. cit., Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p.55

II. Restructurări etnoculturale la sfârşitul eneoliticului şi începutul epocii bronzului

II.1. Cadru spaţial şi cultural-cronologic

Perioada istorică Cronologia Culturi, aspecte şi grupuri

România, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007;

II.2. Procesul de indoeuropenizare. Modele de reconstructie arheologica, etno-

112SebastianMatei, Pentru o reconsiderare a fenomenului indoeuropenizării,p. 3 în

117 Alexandru Vulpe, Problema indo-eurpeană în Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Alexandru Vulpe

120Igor Diakonov, The Paths of History, Ed. Cambridge UniversityPress, 1999

II.3. Hamitizare şi semitizare

135 Ibidem, p. 273-274

II. 4. Restructurări culturale în spaţiul est-carpatic

II. 4. 1. Fondul autohton

Complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolje este cel mai important complex cultural

139W.F. Albright, T.O. Lambdin, Op. cit., p. 134

143Dumitru Boghian, Op, cit., p.312

Tabel comparativ al tipurilor de aşezări aparţinând fondului autohton

În cadrul aşezãrilor, casele erau construite, de regulã, pe platforme masive de lut, cu

Tabel comparativ al locuinţelor de suprafaţă aparţinând fondului autohton

167Dan Monah, Ştefan Cocoş, Op. cit., p. 45-46

177VicuMerlan, Paul Salomeia, Armăşeni, în Cronica cercetărilor Arheologice, 2007

180 Ibidem, p.17

185Vladimir Dumitrescu, Op. cit., p.17-18

200Dumitru Boghian, Op. cit, p. 311-312

206 Ibidem, p. 165-173

210Florentin Burtănescu, Op. cit., p. 187

232 Ibidem, p. 184-185

238Florentin Burtănescu, Op. cit., p. 164-165

245Mircea Cârciumaru, Op. cit., p. 44-45

II. 4. 2. Fondul alogen nordic

246Dumitru Boghian, Op. cit. p. 281

259Marija Gimbutas, Op. cit., p. 219-222

Eneoliticul nord-pontic s-a caracterizat prin creşterea diversitaţii şi mobilitaţii

Numãrul extrem de redus al aşezãrilor şi locuinţelor aparţinând fondului nord pontic se

Ceramica culturii Srednîi-Stog II (planşele XIII, XIV) conţinea ca degresant scoică

Trăsăturile caracteristice culturii Jamnaja sunt : înmormântarea bărbaţilor în gropi

II. 5. Interacţiuni şi sinteze

269Dumitru Boghian, Op. cit., p. 300

274Dumitru Boghian, Op. cit., p. 283-284

282 Ibidem, p.87-88

Capitolul III.Câteva consideraţii referitoare la restructurările etnoculturale de

Perioada de sfărşit a eneoliticului şi începutul bronzului timpuriu constituie o perioadă

289DumitruBoghian, Op. cit. , p. 312

291Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Op. cit., p. 58

II. Lucrări generale

III. Lucrări speciale

Alaiba Ruxandra , Complexul cultural Cucuteni - Tripolie. Meşteşugul olăritului, Ed.

Sebastian Matei, Pentru o reconsiderare a fenomenului indoeuropenizării, în

S-ar putea să vă placă și