NUVELA PSIHOLOGICA REALISTA

„Moara cu noroc”
..de Ioan Slvici

In a doua jumatate a secolului XIX, Epoca Marilor Clasici marcheaza

dezvoltarea nuvelei romanesti in formule estetice variate, precum romantismul
eminescian, realismul naturalist al lui I.L.Caragiale si proza psihologica a lui
Ioan Slavici.
Scriitorul ardelean se opune imaginii idilice a lumii traditionale si propune o
viziune realista asupra universului rural, situat la hotarul dintre patriarhalitate si
tendintele moderne ale unui capitalism incipient.Tensiunea acestei schimbari este
exprimata prin realismul social si psihologic.
Ioan Slavici este creatorul nuvelei psihologice in literatura romana. Opera sa
ilustreaza realismul prin -reprezentarea veridica a realitatii, -tipicitatea si
complexitatea personajelor reprezentate in reatie cu societatea si ca produs al
acesteia, -atitudinea critica fata de mecanismele sociale, -stilul sobru si
impersonal, -tehnica detaliului semnficativ.
Totodata opera lui Slavici valorifica principii clasice, precum -rigoarea
compozitiei si -perspectiva moralista. Procedeele romantice intalnite in nuvela
„Moara cu noroc” sunt -antiteza, -macabrul, -tensiunea atmosferei, -intorsaturile
de situatie, -proiectarea conflictului sufletesc asupra naturii si -finalul justitiar.
Realismul psihologic evidentiaza impactul faptelor asupra psihologiei
personajelor, prin intermediul unor tehnici specifice precum monologul interior,
stilul indirect liber si introspectia.
Capodoperele „Moara cu noroc”, „Budulea Taichii”, „Padureanca” ilustreaza
trasaturile nuvelei ca specie majora a genului epic: -dezvoltarea unui singur
fir narativ, -rigoarea compozitiei,-conflictul puternic si verosimil,-perspectiva
narativa si obiectiva. In comparatie cu povestirea, accentul nu cade asupra
relatarii actiunii, ci asupra caracterizarii personajului principal, prin intermediul
conflictului.
Proza lui Slavici prezinta lumea traditionala ardeleneasca a secolului XIX, o
lume guvernata de legi morale nescrise a caror incalcare declanseaza conflictul si
justifica deznodamantul.Scriitorul este un adept al confucianismului, filosofie
orientala care promoveaza binefacerile vietii modeste.
Opera apare in 1880, iar un an mai tarziu este inclusa in volumul „Novele din
popor”. TEMA operei face referire la consecintele nefaste ale setei de inavutire
asupra vietii omului. TITLUL este un element paratextual de compozitie literara,
ce il calauzeste pe cititor in labirintul de semne si sensuri al operei literare.
MOTIVUL hanului sugereaza asezarea simbolica la rascrucea dintre
comunitatea traditionala si pustietate. Rascrucea are un sens simbolic, marcand
hotarul dintre bine si rau. Moara abandonata indica un loc parasit, deci un loc
malefic. MOTIVUL norocului sugereaza viclenia acestei forte in mentalitatea
tarditionala. ->Astfel, TITLUL „Moara cu noroc” se constituie intr-o antifraza,
deoarece se afla in contradictie cu deznodamantul tragic al personajelor.
INCIPITUL si FINALUL sunt simetrice, deoarece prezinta replici ale batranei,
mama Anei. In incipit, aceasta isi indeamna familia catre principiul traditional al
saraciei binecuvantate:
”-Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea
colibei tale te face fericit.” Punctul de vedere al batranei este si cel al naratorului
moralist.In final, batrana explica nenorocirea prin voia destinului:„Asa le-a fost
data.”
CRONOTOPUL este detaliat si simbolic, conform esteticii realiste. Locul
actiunii este descris prin cumularea de motive anticipative, drumul tot mai greu,
pustietate, ramasitele unei paduri, cele cinci cruci, pasarile de prada si trunchiul
unui copac ars. Se configureaza astfel un topos amenintator, prin tehnica
detaliului semnificativ. In mentalitatea traditionala, pustietatea sta sub semnul
primejdiei si a necinstei. Atmosfera campiei aradene, conflictul si prsonajele
amintesc de un western in opinia criticului G.Calinescu. Timpul actiunii se
masoara dupa sarbatorile religioase, intre Sf. Gheorghe si Sfintele Pasti.
Conflictul exterior, de natura sociala, se dezvolta intre protagonist —un cizmar
sarac, ce doreste sa isi imbunatateasca soarta—si antagonist—capetenia
porcarilor din tinutul Aradului-- .
Conflictul interior, de natura psihologica este cel principal si se manifesta prin
framantarile sufletesti contradictorii ale lui Ghita, personajul fiind sfasiat intre
patima de avere, dorinta de a trece drept un om cinstit, datoria fata de familie si
setea de aventura.
PERSPECTIVA NARATIVA este obiectiva, heterodiegetica, naratorul este
extradiegetic, omniscient, naratiunea este cronologica si se desfasoara la
persoana a III-a intr-un ritm narativ conform cu framantarile pishologice ale
personajelor. Traseul diegetic parcurge momentele subiectului in cele 17 capitole
cu actiune concentrata. George Calinescu apreciaza compozitia acestei opere,
considerand-o „nuvela solida cu subiect de roman”.
EXPOZITIUNEA cuprinde primele 2 capitole si prezinta cronotopul si
personajele. De Sf.Gheorghe, cizmarul Ghita, „mai mult carpaci decat cizmar”,
om sarac, dar muncitor, ia in arenda hanul de la Moara cu noroc, mutandu-se
impreuna cu familia sa in pustietate. Saracia, pretuita de Slavici pentru puterea ei
miraculoasa de a mentine echilibrul sufletesc al omului, ii da lui Ghita
sentimentul de inferioritate. In scurta vreme, apar semnele bunastarii, afacerea
dovedindu-se profitabila. Familia traieste in armonie si in tihna, iar sporul e
socotit un dar divin.
INTRIGA (cap. 3) este marcata de aparitia lui Lica Samadaul, capetenia
porcarilor din tinutul Aradului, om puternic si primejdios. In scurta vreme, Ghita
intelege ca „aici, la Moara cu noroc, nu putea sa steie nimeni fara voia lui Lica”.
Decizia nu este usor de luat, intrucat Ghita se lupta in sinea lui cu tentatia
imbogatirii. Masurile suplimentare de aparare pe care si le ia se dovedesc
ineficiente in fata raului.
DESFASURAREA ACTIUNII cuprinde capitolele 4-15 si se concentreaza in
jurul procesului instrainarii de familie a lui Ghita, analizat cu maiestrie de
Slavici. Carciumarul devine mohorat, brutal si ajunge sa regrete ca are nevasta
si copii, caci Samadaul, asemenea unui mefisto, il ispiteste folosindu-se de
slabiciunea lui Ghita pentru avere. Coflictul se adanceste, iar dorinta de
razbunare a lui Ghita este tot mai mare, atunci cand Samadaul se arata atras de
nevasta carciumarului, umilindu-l cu bunastiinta. Cu toate acestea, dorinta se a se
face „om cu stare” il determina pe Ghita sa devina treptat complicele Samadaului
in diverse nelegiuiri, precum jefuirea arendasului, spalarea de bani, uciderea unei
femei si a unui copil. Chemat in fata judecatorului, Ghita depune marturie
mincionoasa. El se aliaza apoi, cu jandarmul Pintea, fost hot de codru si tovaras
al lui Lica, pentru a-l da in vileag pe Samadau. Ghita nu este insa pe deplin sincer
fata de Pintea, caci continua sa isi opreasca o parte din castigul nelegiuit.
PUNCTUL CULMINANT- In capitolul 16, punctul culminant al nuvelei il
prezinta pe erou ajuns pe ultima treapta a degradarii morale. Din dorinta de
razbunare, el o lasa pe Ana la carciuma, in tovarasia Samadaului si pleaca in
cautarea jandarmului, planuind o capcana. Dezgustata de lasitatea si instrainarea
barbatului ei, Ana i se daruieste Samadaului, fiind ucisa apoi de catre Ghita, iar
protagonistul isi gaseste si el sfarsitul din ordinul lui Lica. Focul care mistuie
carciuma are un rol purificator dupa ce, aici s-au infaptuit pacate grele precum
lacomia, furtul, pacatul trupesc si omorul.
Nuvela are un final moralizator, singurele personaje care supravietuiesc fiind cele
inocente – batrana si copiii.
DEZNODAMANTUL tragic se petrece in ultimul capitol (17), incheind
imaginea unei lumi salbatice, cladite pe puterea banului si pe coruptia justitiei, in
contextul careia se detaliaza criza sufleteasca a unui memorabil erou de nuvela.
Limbajul artistic este -sobru, -lipsit de podoabe stilistice, caracteristic prozei
realiste, anticipand stilul „bolovanos” al lui Rebreanu. Alte particularitati ale
limbajului sunt –replici memorabile, -caracterul regional si popular, -caracterul
sententios exprimat prin proverbe si zicale, precum si –oraliatatea.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL

Eroii speciei narative nuvela sunt caracterizati complex, trasaturile lor fiind
evidentiate prin intermediul unui conflict puternic, concentrat si verosimil.
Personajul realist ilustreaza un tip uman, el fiind prezentat in relatie cu societatea
si ca produs al acesteia.
In opera lui Ioan Slavici, personajele fac parte din lumea traditionala si
traverseaza conflicte psihologice determinate de incalcarea legilor morale
nescrise.
Ghita, protagonistul nuvelei psihologice „Moara cu noroc” este un personaj
„rotund” (E.Forster). El este individualizat prin numeroase trasaturi
contradictorii si ilustreaza tipul avarului, evolutia sa demonstrand consecintele
nefaste ale setei de inavutire.
Portretul fizic este sumar si sugereaza, prin sintagma „barbat inalt si spatos”,
rolul sau de cap al familiei traditionale. Ghita este un cizmar sarac, „mai mult
carpaci, decat cizamar”, care se hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu
noroc, ca sa scape de saracie. Aceasta decizie, neobisnuita in lumea traditionala,
pare a demonstra ca personajul este un ins energic si puternic, cu gustul riscului
si al aventurii.
Tehnicile specifice prozei psihologice sunt
–stilul indirect,
-stilul indirect liber,
-monologul interior,
–detaliul semnificativ.
Protagonistul este caracterizat in mod direct de catre narator, de catre alte
personaje si prin autoportret, dar si indirect, trasaturile deducandu-se din fapte,
vorbe, decizii, intentii si relatii cu alte personaje. Slavici acorda o mare atentie
dialogurilor, ca modalitate de caracterizare si de evidentiere a conflictului.
La Moara cu noroc, Ghita este portretizat INITIAL, drept un om gospodar,
harnic si strangator, bucurandu-se de castigul muncit si traind in armonie cu
familia sa, „el privea la Ana, Ana privea la el, amandoi priveau la cei doi
copialsi, iara sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un castig facut cu bine”. Ghita
doreste sa puna pe picioare afacerea cizmariei, aspiratie fireasca si pe masura
puterilor sale. Fiind un om mandru, el se simte umilit de saracie si sa
straduieste sa o depaseasca. Pe de alta parte, ii este urat de singuratatea
amenintatoare a campiei ardelenesti, ceea ce anticipeaza CONFLICTUL operei.
Odata cu venirea Samadaului, linistea carciumarului incepe sa se piarda. El se
arata prudent, chibzuit si discret, incercand sa-i tina piept, dar in curand,
constiinta lui devine campul de lupta dintre doua optiuni opuse: saracia cinstita
si imbogatirea necinstita, in complicitate cu Lica. Criticul literar Magdalena
Popescu demonstreaza ca personajele devin vulnerabile fata de propriile
slabiciuni, atunci cand parasesc comunitatea traditionala. In pustietate, departe de
judecata severa a lumii traditionale, Ghita isi descopera lacomia de avere, drept o
pornire interioara mai puternica decat cinstea.
Prozatorul observa in detaliu SCHIMBARILE COMPORTAMENTALE,
care tradeaza tensiunea sufleteasca a personajului. El devine ursuz si artagos. Se
simte „legat” din cauza banilor „imprumutati” de Lica, dar mai ales, el se simte
„legat” de propria lui slabiciune pentru avere „Vedea banii gramada inaintea sa si
i se impaienjeneau parca ochii”. El ajunge la compromisuri, fiind constient ca
banii primiti de la Samadau nu sunt curati, devenind astfel complicele acestuia.
Scriitorul detaliaza complicarea treptata a conflictului sufletesc trait de Ghita,
„un conflict de motivatii” (Magdalena Popescu). Aceste motivatii contradictorii
care genereaza conflictul sufletesc si distrug fericirea lui Ghita si a familiei sale
sunt: -patima de avere, -responsabilitatea de cap a familiei, -dorinta de a trece
drept un om cinstit si respectat, -orgoliul demnitatii de a nu se lasa umilit de
Samadau si -gustul aventurii, al libertatii si al pericoului.
IN LUMEA LUI SLAVICI, „omul este locul geometric al parerii proprii despre
sine si al parerii celorlalti despre el” (Magdalena Popescu) Primul pas spre
decadere morala este compromisul de a se multumi cu aparenta de om cinstit
„Oamenii trebuie sa ma creaza om cinstit si stricat cu voi.” Banii ravniti ii dau o
fericire tragica, zbuciumata si provizorie.
Personajul este portretizat si din propria lui perspectiva, cu ajutorul
autocaracterizarii. Parerea lui Ghita despre sine se schimba in decursul actiunii.
El reflecteaza la cele intamplate , dar de cele mai multe ori, nu se considera
vinovat: el sustine ca lacomia sa de avere e un defect innascut, de care nu e
raspunzator, „dupa cum nu este vinovat cocosatul de cocoasa lui”. La judecata
Samadaului, el le reproseaza autoritatilor faptul ca nu ii ocrotesc pe oamenii
cinstiti impotriva celor necinstiti. Alteori, isi acuza familia, pe care ajunge sa o
considere drept o povara „parca nu tot pentru voi imi mistuiesc viata?”. Totusi,
cateodata, el isi recunoaste slabiciunea „ar trebui sa ma sileasca cineva”. Dupa
judecata, coplesit de vinovatie, Ghita le cere iertare copiilor sai, pentru ca le-a
risipit cea mai mare avere, numele cinstit. In general, insa, el se considera o
victima. Se framanta singur cu toate aceste ganduri evidentiate de narator printr-
un bogat camp lexical:”ganduri rele”, „turburare”, „se schimba la fata”,
„fierbea”. El se instraineaza de toata lumea, ajungand sa traiasca intr-o continua
nesiguranta si teama „Am o nenorocire: pierd ziua de astazi, pentru cea de
maine...Astazi stau aici si nu ma supara nimic, dar imi fac eu insumi ganduri rele,
despre ziua de mane si aceste ganduri nu-mi lasa tihna sa ma bucur de ziua de
astazi...si cat vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta.” In unele momente,
Ghita simte pornirea de a fugi departe de Lica pentru a-si redobandi linistea
alaturi de Ana si de copii. El este constient ca se afunda pe zi ce trece in
necinste, dar nu gaseste nici in sine si nici in nevasta lui, de care patima banului
il izolase, sprijinul necesar pentru a pune capat tentatiei „nu-l lasa(imperfect)
inima sa paraseasca locul la care, in scurt timp, putea sa se faca om cu stare.”
Carciumarul este caracterizat diferit de celelalte personaje, Ana ajunge sa-l
considere „o muiere in haine barbatesti”, in opozitie cu Lica. Samadaul il crede
„om cu minte”, iar Pintea il admira pentru indrazneala sa de-a o folosi pe Ana
drept momeala. De fapt, gestul lui Ghita nu este o dovada a curajului, ci a
disperarii. Personajul impresioneaza prin dramatism si verosimilitate. Slavici
ilustreaza si conceptia traditionala potrivit careia fiecare om are un destin
propriu, de care nu poate scapa. Ghita se intreaba cu amaraciune ”Cine poate sa
scape de soarta ce-i este scrisa?”, consolandu-se alteori „asa mi-a fost randuit”.
Portretul personajului este modernizat prin sentimentul instrainarii de sine,
specific psihologiei abisale. El evidentiaza cu realism, complexitatea si
fragilitatea fiintei umane in situatii extreme. Eroul iese infrant din aceasta
incercare a vietii, scriitorul alegand sa il pedepseasca in deznodamant, pentru
pacatele sale.

RELATIA GHITA - ANA

Ambele personaje apartin lumii traditionale, iar relatia dintre ele se degradeaza
ireversibil, ca efect al lacomiei de avere a barbatului.
Ana ilustreaza conditia nevestei traditionale, ea fiind crescuta in spiritul
devotamentului fata de familie si al supunerii fata de barbatul ei. Portretul fizic al
Anei evidentiaza feminitatea ei fragila. Ea este considerata o fire copilaroasa si
naiva, insa se dovedeste a fi mai lucida decat Ghita, sesizand din vreme pericolul
reprezentat de Samadau si avertizandu-si barbatul. Puterea de intuitie a femeii
este insa ignorata de Ghita, care o crede „usoara la minte”, fapt ce se datoreaza
prejudecatii traditionale cu privire la rolul femeii.
Slavici se dovedeste un maestru in analiza psihologiei feminine. In fata
incercarilor vietii, eroinele sale se dovedesc mai puternice decat barbatii. Ana
incearca zadarnic sa il ajute pe Ghita, lovindu-se insa de instrainarea lui. In cele
din urma, jignita si umilita, ea se arata atrasa de personalitatea barbateasca a lu
Lica, atunci cand crede ca barbatul ei a devenit sluga acestuia. Ana nu se lasa
usor zdruncinata in convingerea ca Ghita e un om cinstit si isi face reprosuri ca
nu a stiut sa il ajute mai mult. Ea nu este o cocheta, ci o eroina bovarica. Ea
cauta fericirea in afara cuplului, abia cand este evident esecul relatiei cu Ghita. In
singuratatea de la Moara, Ana isi descopera si ea o slabiciune, firea patimasa.
Deznodamantul personajului feminin este de asemenea justitiar. Ghita
consdiera ca este nevoit sa o ucida, pentru a o scapa de rusinea pacatului. Viata ei
nu putea continua, conform exigentelor moralei traditionale.
Relatia dintre cele doua personaje se incheie astfel cu gestul dramatic al
barbatului. Nevoit sa o ucida pe femeia iubita „tu stii ca-mi esti draga ca lumina
ochilor. N-am sa te chinuiesc: am sa te omor cum as omori copilul meu cand ar
trebui sa-l scap de chinurile calaului.”