Duminica a 6-a din Post (a Floriilor)

28 Martie 2010
Mănăstirea „Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena” Hurez

Evanghelia Utreniei:
“În vremea aceea când s-au apropiat de Ierusalim și au venit în Betfaghi, la Muntele Măslinilor,
atunci a trimis Iisus pe doi ucenici, zicându-le: mergeți în satul care este înaintea voastră, și
numaidecât veți găsi o asină legată și un mânz cu ea, dezlegați-o și aduceți-o la Mine. Și dacă
vă va zice cineva ceva, să spuneți că-i trebuie Domnului și numaidecât le va trimite. Iar acestea
toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: spuneți fetei
Sionului: iată împăratul tău vine la tine, blând și șezând pe asină și pe mânz, fiul celei de sub
jug. Mergând deci ucenici au făcut după cum le-a poruncit Iisus. Au adus asina și mânzul și
deasupra lor și-au pus hainele lor și El a șezut pe ele. Cei mai mulți din mulțime își așterneau
hainele lor în calea Lui, iar alți tăiau ramuri din copaci şi le așterneau pe drum. Iar mulțimile
care mergeau înainte și cele care veneau pe urmă, strigau, zicând: Osana, Fiul lui David, bine
este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus! Și intrând Iisus în
Ierusalim tot orașul s-a mișcat, zicând: cine este Acesta? Iar mulțimile răspundeau: Acesta este
Iisus, proorocul din Nazaretul Galileei. Atunci căpeteniile preoților și cărturarii, văzând
minunile pe care le-a făcuse și pe copiii care strigau în templu și ziceau: Osana, Fiul lui David!,
s-au umplut de mânie și I-au zis: auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a răspuns: da. Dar, oare,
niciodată nu ați citit că: din gura copiilor și acelor ce sug ai săvârșit laudă? După aceea,
lăsându-i, a plecat din Ierusalim în Betania și a rămas noaptea acolo.” (Matei 21, 1-11; 15-17)
Evanghelia Liturghiei:
“Înainte de Paști cu șase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese
mort și pe care îl înviase din morți. Acolo I-au făcut cină și Marta slujea, iar Lazăr era unul
dintre cei ce ședeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard
curat, de mult preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de
mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L
vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari și să fie dat
săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur și,
având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus însă a zis: lăsați-o, căci pentru ziua
îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea.
Și din iudei, mulțime multă a aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă
și pe Lazăr pe care-l înviase din morți. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoților, ca și pe Lazăr
să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulți dintre iudei plecau de la ei și credeau în Iisus. Iar a
doua zi, mulțimea de popor care venise la praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat
ramuri de finic și au ieșit în întâmpinarea Lui și strigau: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine
în numele Domnului, împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a șezut pe el, precum
este scris: nu te teme fiica Sionului; iată împăratul tău vine la tine, șezând pe mânzul asinei. Dar
acestea nu le-au înțeles ucenici Săi la început; ci după ce sa preamărit Iisus, atunci și-au adus
aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul și că ei I le-au împlinit. Deci mulțimea care fusese
cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea a ieșit
poporul înaintea Lui, pentru că auzise că făcuse această minune.” (Ioan 12, 1-18)

…. Nu se spune în evanghelie ceea ce spune Evanghelistul Ioan, că iubea

Domnul nostru Iisus Hristos pe Lazăr şi pe surorile lui, pe Marta şi pe Maria.
Numai dacă suntem atenţi şi ştim într-un fel, rânduielile lumii vechi, ne dăm seama
că acele surori erau surori care duceau o viaţă duhovnicească, o viaţă aleasă, erau
ca un fel de monahii ale lui Israel pentru că ele nu sunt numite – dacă ar fi fost
1
căsătorite s-ar fi spus „femeia lui cutare sau cutare…”, ele sunt numite simplu,
surorile lui Lazăr, deci dacă erau surori care trăiau în casa lui, înseamnă că erau
femei ale lui Israel care duceau o viaţă aleasă. De aceea s-a îndrăgostit într-un fel şi
le-a iubit atât pe ele cât şi pe prietenul Său, Lazăr, Mântuitorul. Şi vine şi face acea
minune uimitoare, ultima Sa minune pe care a făcut-o, este aceea de a-l scula din
morţi pe prietenul Său, Lazăr, care vieţuia împreună cu surorile sale, într-un
pământ numit Betania, undeva la circa trei kilometri Răsărit de Ierusalim. Şi, întru-
un fel trebuie să ştim şi să ne închipuim cu mintea datele acestea topografice ca să
ne dăm seama cum s-a întâmplat acest minunat eveniment pe care tocmai l-am
auzit întâmplându-se şi actualizându-se în mijlocul nostru. Pentru că sătucul acesta
numit Betania, ce era, cum spuneam, la trei kilometri distanţă de Ierusalim şi între
acest sătuc şi Ierusalim se afla un munte, sau un deal mare, Muntele Măslinilor.
Pentru că acest munte are un rol important în viaţa Mântuitorului şi în lucrarea
aceasta care urmează, a pătimirii şi învierii Sale. E muntele de pe care Mântuitorul
se va înălţa apoi la cer. Şi, iată că ceea ce am auzit, după învierea lui Lazăr din
morţi, de bucurie, sigur, surorile lui Lazăr au făcut un ospăţ, au făcut o cină în
seara aceea, o cină aleasă, o cină al cărei oaspete de onoare, era, desigur, Domnul
nostru Iisus Hristos. Şi spune că Marta, care era probabil sora mai vârstnică era
stăpâna casei, se ocupa de gospodăria acelei case a lui Lazăr, a făcut ospăţ şi slujea
Domnului Iisus. Ei, la acel ospăţ vedem că se mai petrece un lucru minunat: Maria,
sora lui Lazăr, face un gest neaşteptat, un gest spectaculos, despre care Mântuitorul
va spune un lucru care nu-l relatează Evanghelia după Ioan, ci-l relatează ceilalţi
evanghelişti, şi ne spune că „oriunde se va vesti evanghelia Mea, deci evanghelia
lui Hristos, se va spune şi ce a făcut Maria. Şi ce a făcut Maria, sora lui Lazăr? Pe
neaşteptate, s-a sculat, a luat un vas de alabastru, un vas de mir care avea o litră,
echivalentul a aproape o jumătate de kilogram, vreo patru sute şi ceva de grame de
parfum, de esenţă de mir curat şi foarte scump, se spune că mirul acela ajungea la
trei sute de dinari, iar trei sute de dinari era salariul pe un an al unui muncitor, deci
mirul acela era de mare preţ, era o mică avere, iar Maria sparge acel vas de
alabastru şi unge cu mirul picioarele Domnului nostru Iisus Hristos. Alţi
evanghelişti vor spune că a turnat şi pe capul Lui. Ioan menţionează doar că I-a uns
cu mir picioarele, apoi le-a şters cu părul capului ei. A făcut un gest nu numai de
iubire şi de dragoste, un gest de răsplătire duhovnicească pentru minunea învierii
din morţi a fratelui lor şi a făcut un gest profetic, ea a anticipat ceea ce urmează. Şi
aţi auzit dialogul acela pe care l-a avut după aceea – protestul lui Iuda Iscarioteanul
care se ocupa de regia avutului celor doisprezece apostoli, ţinea punga şi care a
protestat: „Doamne, Iisuse, nu vezi ce risipă s-a făcut în casa aceasta! Mai bine era
să se fi vândut acel mir şi preţul acela de trei sute de dinari să se dea săracilor, să-i
ajutăm pe oameni!”, arătându-şi o suspectă şi o vicleană iubire de frați şi de
oameni. Când în momentul acela el se gândea la săracii poporului care nu aveau
bani şi erau lipsiţi, când în mijlocul lor stătea Săracul, Dumnezeu făcut trup în
Iisus, care era un Om care avea o singură cămaşă pe El, o singură haină şi o
singură pereche de sandale; Fiul lui Dumnezeu în lume era săracul săracilor. Deci
el se gândea nu la Iisus Dumnezeu care se făcuse în bogăţia Lui Săracul, pentru a
2
ne îmbogăţi pe noi cu sărăcia Lui, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, ci se
gândea, chipurile, la săracii oameni. De aceea Mântuitorul îi spune: „Las-o că
pentru îngroparea Mea a făcut toate aceste lucruri!”. Deci Mântuitorul o laudă pe
această femeie că mai mult decât dragoste, ea a fost profetesă, ea a anticipat ceea
ce nici apostolii nu înţelegeau: că Mântuitorul merge spre patimă, merge spre
Ierusalim pentru a câştiga şi a duce o luptă, luptă care însă nu îi priveşte pe
oamenii care se aflau în Ierusalim, ci o luptă pe care Mântuitorul o va duce cu
duşmanul nostru, al tuturor, care este moartea. Deci Mântuitorul se pregăteşte să
meargă spre Ierusalim.
Şi, într-adevăr, Mântuitorul merge la Ierusalim. A doua zi, ne spune
Evanghelia, Mântuitorul pleacă, părăseşte Betania, face acel drum de aproape 3
kilometri, ocolind dinspre Miază-noapte Muntele Măslinilor şi apropiindu-se de
cetatea sfântă, de Ierusalim. Aceste lucruri trebuie să le ştim, pentru că dacă nu le
ştim nu pricepem multe din cele ce urmează: anume faptul că Mântuitorul se
apropie spre Ierusalim dinspre Răsărit – coborând înspre Muntele Măslinilor şi
Ierusalimul care este sus pe o colină, pe un deal, se află o vale care se numeşte
Valea Cedrilor – deci Mântuitorul a venit cu ucenicii Săi pe după dealul
Măslinilor, a coborât în acea vale şi s-a apropiat de Ierusalim dinspre Răsărit. Dar
dinspre Răsărit, Ierusalimul care era capitala Iudeii, locul sfânt al poporului lui
Israel – şi ar trebui să ştim că Ierusalim înseamnă în limba ebraică Ir-Şalom,
„oraşul păcii” – El se apropia de Oraşul Păcii dinspre Răsărit, iar partea dinspre
Răsărit a Ierusalimului e o colină, e un deal, iar pe acel deal se află o platformă
lungă de vreo cinci sute de metri se ridica templul, locaşul cel sfânt, templul lui
Dumnezeu, locaşul cel sfânt al lui Israel. Deci vine spre Ierusalim dinspre Muntele
Măslinilor şi intră în Ierusalim pe aşa-numita Poartă de Aur, care mai este şi astăzi
zidită de către musulmani, şi intrând pe Poarta de Aur în Ierusalim, El nu intră
direct în oraş, ci intră de fapt în templu. El nu a intrat în Ierusalim pe una din
multele porţi ale oraşului şi a cetăţii Ierusalimului, porţi normale, porţi de
circulație, cu turnuri şi avanposturi şi aşa mai departe, locurile de intrare obişnuite
ale oamenilor. Intră în Ierusalim prin templu, intră direct, urcă spre templu şi
urcând spre muntele templului i se alătură pelerinii aceia care mergeau la
sărbătoarea Paştelui de la Ierusalim şi auzind de vestea învierii lui Lazăr s-au
adunat oamenii şi au început să-L aclame. Şi Îl numeau pe Iisus, „Nazarineanul”,
venea dinspre Nordul Ţării, din Galileea, iar „nazarinean” vine de la Nazaret, un
sătuc care poartă numele, dacă ar fi să-l traducem, era „satul odraslelor”, iar
odraslele erau odraslele lui David. Deci în Nazaret se aflau urmaşi ai casei lui
David. Deci când Îi spuneau „Iisus Nazarineanul”, înseamnă că era din mlădiţa lui,
din tulpina lui Iesei, din casa lui David. Deci ei ştiau că Iisus vine ca urmaş al lui
David, iar David reprezenta casa regală care trebuia să domnească în Israel, dar nu
mai domnea demult, de când babilonienii distruseseră Ierusalimul şi templul în
urmă cu 600 de ani. Deci Iisus vine ca Iisus Nazarineanul, deci mulţimile ştiau că
Iisus Nazarineanul este din casa lui David şi au început să-L aclame ca pe un rege,
şi să spună „Osana întru cele înalte!”; osana în limba ebraică înseamnă „Domnul
mântuieşte!”. Dumnezeu vine cu mântuire în cetatea Ierusalimului. Osana,
3
Împăratul, Regele lui Israel. Deci au avut inspiraţia aceasta de la Duhul Sfânt să
simtă că Iisus vine în Ierusalim ca un rege, ca rege mesianic, ca Hristos. Hristos,
desigur noi toţi folosim acest nume, dar fără să ştim de fapt ce înseamnă – Hristos
este din limba greacă, ceea ce se spune în limba evreiască Mesia, şi atât Hristos cât
şi Mesia înseamnă amândouă un singur lucru: „Unsul Domnului”, iar în vechime
erau unşi în funcţia lor, regii, împăraţii, profeţii şi preoţii în funcţia lor. Deci ca să
fie Unsul Domnului trebuia să fie sau Preotul lui Dumnezeu sau Regele lui
Dumnezeu peste toată casa lui Israel sau Proorocul lui Dumnezeu. Deci cine
primea ungere în Israel devenea prin ungere rege, preot sau proroc. Iar când I s-a
spus lui Iisus „Tu eşti Hristosul! Tu eşti Mesia!, aceasta înseamnă „Tu eşti Unsul
Domnului”; ungerea lui Iisus Hristos este însă de două feluri, o ungere o ştim şi am
văzut-o, e ungerea pe care o primeşte la Botez, când Duhul Sfânt se pogoară peste
El în chip de porumbel şi Duhul Sfânt este cel care-l unge pe El ca Dumnezeu.
Dar, iată că o ungere a primit cu o seară înainte la ospăţul făcut de Marta, de către
Maria. Maria Îl unge aşa cum îl unsese mai înainte proorocul Samuel pe David,
când l-a luat pe David care era un păstor şi i-a spus: „tu vei fi păstorul, tu eşti
regele lui Israel!”, iată ungerea aceasta o face Maria, sora lui Lazăr. Îl unge pe
Iisus în acelaşi timp ca rege, în acelaşi timp ca preot şi în acelaşi timp Îi
anticipează şi moartea, pentru că cu ungere erau unşi nu numai preoţii şi arhiereii,
care intrau în funcţie preoţească, dar unşi erau înainte de îngropare şi morţii; deci
ungerea aceasta era o ungere care însemna atât o demnitate şi o slavă, dar aducea
aminte şi de moarte, aducea aminte şi de sfârşitul existenţei pământeşti. Iată ce
lucru minunat a făcut această femeie cuvioasă şi aleasă care a fost sora lui Lazăr,
Maria împreună cu Marta, această femeie minunată. De aceea a spus Mântuitorul
că oriunde se va vesti evanghelia Sa se va spune şi ce a făcut această femeie
minunată. Şi pe urmele acestei lucrări minunate Îl vedem pe Domnul nostru Iisus
Hristos urcând înconjurat de mulţimi de pelerini, aclamat cu aclamaţie mesianică,
„Tu eşti regele lui Israel!”, era ca o aclamare, ca o provocare la întronizare, „vine
regele lui Israel!”; iudeii nu mai aveau rege de sute de ani căci babilonienii le-au
distrus şi templu într-o prim fază şi nu mai avut nici rege, nu mai aveau nici
templu. După 70 de ani babilonienii le-au dat voie să se întoarcă acasă, să-şi
reconstruiască templul, dar rege, nu, pentru că împăratul era la Babilon, la
Alexandria sau la Antiohia sau la Roma, dar ei nu au mai avut împărat. Deci ca să
înţelegem atmosfera aceasta în care a murit în cele din urmă Mântuitorul, să ştim
ce speranţe false şi-au pus în El şi ce dezamăgire au avut, aceasta arată, până la
urmă şi nestatornicia aceasta a oamenilor şi a evreilor pe care îi vedem astăzi:
„Osana!, aclamându-L, Împăratul lui Israel!”, iar peste patru zile, aceeaşi mulţime
aproape, venind că Iisus nu vine ca regele acela pe care îl aşteptau ei, regele cu
putere, să facă o revoluţie politică şi militară, să-i elibereze de sub romani şi să
înfiinţeze, dacă se poate împărăţia evreilor peste toată lumea, fiindcă nu a făcut
lucrul acela, din dezamăgire i-au strigat lui Pilat: „Ia-L şi răstigneşte-L!”, e acelaşi
om. De aceea cântările şi acatistul atât de frumos ne atrage atenţia ca şi noi care
suntem creştini şi care-L primim pe Hristos atunci când ne merge bine, dar când ne
merge rău nu mai vrem să ştim de El şi inimile oamenilor sunt schimbătoare şi,
4
când Îl primim pe Dumnezeu, când ne detaşăm de El, când Dumnezeu ni se pare că
ne aduce mângâiere, când după aceea Îl vrem departe de noi când cere ceva de la
noi sau ne ia ceva, aproape că suntem şi noi în stare – iar acest lucru îl facem şi
prin păcatele noastre, pe bună dreptate spune Tradiţia Bisericii noastre că şi noi Îl
răstignim pe Mântuitorul: şi noi Îl aclamăm, venim la biserică şi spunem „Slavă
Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, Hristoase, Tu eşti Împăratul lui Israel” şi îndată
după ce ieşim din biserică şi chiar şi în biserică uneori mai facem lucrul acesta,
prin păcatele noastre, Îl răstignim, Îl umilim, Îl batjocorim, Îl transformăm din
Împărat al făpturilor noastre cum trebuie să fie prin botez şi în viaţa noastră, Îl
transformăm în ceva de care vrem să scăpăm. Mare atenţie, iubiţi fraţi creştini!
Aceşti oameni care-L întâmpină, peste câteva zile se vor lepăda de El şi-L vor lăsa
să moară singur, la marginea cetăţii, pe cruce.
Până una, alta, Iisus Hristos intră, cum spuneam, în sfânta cetate, dar intră în
templu, cum spuneam, prin Poarta de Aur, pe esplanada aceasta mare a templului,
care era construită de regele Irod într-un stil monumental, a fost una dintre
structurile arhitectonice cele mai uimitoare ale lumii celei vechi şi vine Iisus acolo,
aşa cum aţi auzit spunându-se în evanghelie, că nici apostolii nu au înţeles ce a
făcut Iisus prin intrarea aceasta în Ierusalim şi numai după ce L-au primit pe Duhul
Sfânt, după Înviere şi Pogorârea Duhului Sfânt, au înţeles ce a vrut să le facă
Domnul Iisus şi şi-au adus aminte de profeţi, de profetul Zaharia, de profetul
Sofonie, care ce spun? Bucură-te, fiica Sionului, că vine Împăratul tău la tine,
Dumnezeu te cercetează, vrea să locuiască împreună cu tine din nou, însă nu vine
ca un tiran, nu vine ca un dictator militar, în formă de şabloane, cum au venit
babilonienii, cum au venit romanii, cu oştiri, în fruntea regimentelor militare. Va
veni un om blând călare nu pe un armăsar, nu cu săbii şi cu scuturi, ci pe un asin
blând, spune, umil, smerit, cu mesaj de pace şi de bucurie.
Nu s-a citit episodul acesta minunat al intrării Domnului în templu şi ca rege
şi ca preot în templul lui Dumnezeu este istorisit de toţi cei patru evanghelişti. Deşi
e o singură evanghelie sunt patru evanghelişti în Noul Testament. Pentru că
bogăţia vieţii lui Iisus e prea mare ca un singur om să o poată spune. Au trebuit
patru martori ca prin ochii şi prin inimile lor, fiecare spune câte un detaliu pe care
l-a iubit şi de care le-a adus aminte Duhul Sfânt. Aseară, la priveghere am auzit
relatarea spusă de Matei, astăzi s-a citit relatarea după Ioan. Există lucruri care sunt
spuse numai de către Evanghelistul Luca în relatarea aceea, iar lucrul acesta ar
trebui să nu-l uităm nici noi: vine Mântuitorul şi spune, urca dealul acesta al
muntelui templului spre Poarta de Aur şi spune Evanghelistul Luca despre Iisus un
lucru pe care numai Luca îl spune: Iisus urcând spre sfânta cetate a început să
plângă. Iisus plânge din nou. A plâns pentru Lazăr o zi înainte. Acum plânge, a
început să plângă pentru cetatea Ierusalimului pentru că anticipa, vedea, simţea
faptul că primirea aceasta triumfală a fost o primire ocazională, o primire
momentană, temporară, că după câteva zile El va fi respins, dar faptul că
Ierusalimul Îl va respinge pe Iisus Hristos şi pe Dumnezeu, aceasta înseamnă că
Ierusalimul şi-a semnat în momentul acela sentinţa de condamnare la moarte şi le
spune Mântuitorul – dar să ştiţi că nu toţi evreii Îl aclamau în timp ce urca muntele,
5
tot Luca ne spune acesta amănunt; Îl aclamau mulţi tineri, copii, dar fariseii au
început: „Învăţătorule, mustră-Ţi ucenicii! De ce strigă ucenicii Tăi: Osana, Regele
lui David! Cine Te crezi, cu alte cuvinte?”. Şi atunci le spune Iisus fariseilor care
cârteau încă de pe atunci: „Dacă nu vor striga ei, pietrele acestea vor striga acest
lucru”. Şi Mântuitorul a izbucnit în lacrimi la momentul acela pentru cetatea
Ierusalimului şi a început să spună: „Nu ştii să-L primeşti, Ierusalime, pe cel ce
vine cu pace acum la tine. Vor veni vremuri în care se vor săpa în jurul tău şanţuri
de asediu şi vor veni alţii şi te vor face una cu pământul şi dintre toate pietrele
aceste nu va rămâne piatră pe piatră”. Şi, iubiţi credincioşi, lucrurile acestea s-au
întâmplat aievea, pentru că intrarea Domnului în Ierusalim şi pătimirea a avut loc
în anul 30, la începutul lunii aprilie, iar în anul 70, la exact 40 de ani, la sfârşitul
lunii lui august, tot Ierusalimul va cădea într-o baie de sânge şi într-un incendiu,
după un asediu de trei ani de zile cumplit, într-o baie de sânge şi de cruci şi de
violenţă şi de incendiu. Şi, într-adevăr, s-a împlinit plânsul Mântuitorului pentru că
erau oameni, era copii tineri care erau atunci şi-L aclamau şi L-au văzut pe
Mântuitorul care vor muri în marea distrugere a Ierusalimului care va fi în anul 70,
o distrugere de dimensiuni apocaliptice, de cataclism; a fost unul dintre
evenimentele care a impresionat cel mai mult întreaga lume a Antichităţii prin furia
şi prin violenţa lui.
Atenţie! Mântuitorul vine cu un mesaj de pace. Dar cine nu primeşte pacea
lui Iisus, pe Iisus ca împărat, pe Iisus ca preot, pe Iisus ca profet, pe Iisus ca stăpân
al oamenilor, şi nu numai al lui Israel, al Ierusalimului sau al cetăţii sfinte, ci şi al
întregii lumi, cine nu primeşte pacea lui Iisus să se aştepte la ce-i mai rău. Cine Îl
izgoneşte pe Dumnezeu, cum au făcut şi iudeii, că după patru zile Îl vor executa
nici măcar în oraş, în afara zidurilor cetăţii, pe vârful acela dintr-o carieră părăsită
de piatră, numită Dealul Craniului, Căpăţânii, Golgotei, în afara oraşului. Pe cine
cu câteva zile înainte Îl numiseră împărat şi preot, apoi au spus „Ia-L, răstigneşte-
L, dar nu în oraş, în afară, că nu avem ce căuta cu acest înșelător, cu acest om care
nu ne dă ce vrem noi!”. Şi lucrul acesta este lucrul e lucrul la care trebuie să
medităm întotdeauna. Căci noi venim la biserică şi venim şi la Dumnezeu să-I
cerem ce vrem noi de la El. Nu ne gândim nici o secundă, majoritatea noastră, la
ceea ce vrea El de la noi. Şi dacă El este cu adevărat Împăratul şi Domnul
sufletelor noastre, înseamnă că un împărat are pretenţii de la soldaţii şi de la
supuşii lui. Şi noi, când venim la biserică, la liturghie, lucrul principal nu trebuie să
fie numai pomelnicul nostru şi numai dorinţele noastre de la Dumnezeu. Venim să
ascultăm evanghelia pentru că evanghelia ne spune nu ce vrem noi de la El, ci ceea
ce vrea El de la noi.
Să ne gândim foarte bine în această zi de praznic între post şi post, între
bucurie şi suferinţă, între învierea lui Lazăr şi răstignirea şi învierea Domnului, să
ne gândim la aceste lucruri. La ce vrea Iisus Hristos cel răstignit şi înviat de la noi.
Pentru că atunci vieţile noastre vor fi cu adevărat creştineşti şi atunci vom putea
spune şi noi împreună cu pruncii evreilor, iar nu cu fariseii şi cu ticăloşii şi cu
tiranii şi cu guvernatorii şi cu dictatorii de pe atunci „Binecuvântat este Cel ce vine

6
întru numele Domnului, Iisus Hristos, Împăratul lui Israel!”, acum şi în veci.
Amin.