UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific,
Conf. univ. dr. Ion Buzera

Absolvent,
Nică (Vîrban) Nicoleta

Craiova
2020
 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
STUDII DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

CAZURI-LIMITĂ ÎN OPERA
HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU

Coordonator științific,
Conf. univ. dr. Ion Buzera

Absolvent,
Nică (Vîrban) Nicoleta

Craiova
2020

2
 CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………..…4
Proza interbelică. Direcții. Reprezentanți. Înnoirea temelor și a procedeelor….5
Capitolul I: Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955). Activitatea literară…...8
1.1 Romane de analiză psihologică……………………………………10
1.2 Inspirație proustiană sau balzaciană?................................................12
1.3 Tehnici narative în construirea personajului………………………..12
Capitolul II : De la normal la patologic……………………………………....16
2.1 Cazul Lenora……………………………………………………….17
2.2 Tulburări de personalitate…………………………………………..23
2.3 Personajele și tipul lor de personalitate…………………………….25
2.3.1 Lenora……………………………………………………....25
2.3.2 Prințul Maxențiu……………………………………………26
2.3.3 Doctorul Walter………………………………………….…28
Capitolul III: Cazuri-limită…………………………………………………….30
3.1 Incestul…………………………………………………………..….31
3.2 Sinuciderea……………………………………………………….…34
3.3 Eșecul în fața succesului……………………………………………35
3.4 „Despletirea” ca semn al dezmățului………………………….……36
Concluzii………………………………………………………………………39
Bibliografie…………………………………………………………………...42

3
 Introducere

Tema lucrării mele se numește „Cazuri-limită în opera Hortensiei Papadat-Bengescu”

și reprezintă pentru mine, rezultatul curiozității mele și al unei provocări.
Mereu am fost atrasă de latura psihologică a tipologiei umane, iar această lucrare mi-a
oferit posibilitatea să studiez și descopăr lucruri extrem de interesante despre noi, despre
capacitatea noastră de schimbare a mentalității, a gândirii îndreptându-ne pașii atât pe un
drum bun, cât și pe unul greșit, doar că, în sinea noastră, pe orice am alege să mergem, mereu
vom considera că este cel corect.
„Nimic din ce exista nu mă interesa decât în raport cu mine, decât după ce s-a scăldat
întâi în întregime în apa sufletului mu, în aceasta nu voluntar, nu sistematic, ci ca o
necesitate, fiindcă tot așa cum unul e prezbit, altul miop, așa am eu această infirmitate de a
aluneca pe fața concretă a lucrurilor, pe subiecte, pe contururi, oprind-mă numai pe resortul
lor adânc. Un ochi construit fiziologic astfel încât să nu vadă scoarța lemnului, ci să treacă
prin ea, ca printr-un geam, în miezul lui…” afirmă Hortensia Papadat-Bengescu referindu-se,
după părerea mea la sentimentele personajelor aflate în adânc sufletului unde se regăsesc cele
mai subtile nuanțe ale gândurilor.
Optând pentru scrierea romanelor de analiză psihologică, creatoarea oferă operelor
sale o undă de mister, de curiozitate din partea cititorului de afla ce se întâmplă cu
protagoniștii în final, de a descoperi trăsături noi ale personajelor ce reies atât din
comportamentul acestora cât și din gândirea lor pentru că principalul conflict are loc la
nivelul conștiinței. Participanții la acțiune se pierd în frământări și uită de lucrurile cu
adevărat importante punând accentul pe boală, pe părerea celorlalți sau chiar dorințe
păcătoase ce îi determină să facă orice pentru a-și îndeplini scopul pe plan erotic.
Deschizând acest subiect, al personajelor, prin lucrarea de față voi încerca să îi
prezintă dintr-o altă perspectivă și anume, cea psihologică. În mare partea acestea au câte o
suferință, o boală în care se adâncesc, fără să ceară sau să accepte ajutor familiei, al
prietenilor, al celor apropiați. Dar nu din punctul acesta de vedere voi caracteriza personajele,
ci din punctul de vedere al personalității lor; ce anume îi determină să recurgă la acte de
sinucidere, incest sau chiar la desfrânare. Tulburările de personalitate nu întârzie să apară
schimbând radical percepția unui personaj față de ceilalți, dar și față de sine recurgând la
acțiuni neobișnuite, neînțelese din exterior, dar bine motivate la interior. De fapt, atitudinile
personajelor sunt bine motivate, fiecare având dreptate din perspectiva proprie.

4
 Mi-a atras atenția un citat din opera Mariei Luiza Cristescu care menționa în lucrarea
Hortensia Papadat-Bengescu, portret de romancier că opera scriitoarei „a câștigat în
prestigiu pe măsura trecerii timpului, având o mare influență asupra romanului ulterior.
Faptul se datorește profunzimii investigației făcute în omul social, în «etapele conștiinței»
care determină sau sunt determinate de relațiile sociale. Acest demers devine evident într-o
gândire artistică ale cărei coordonate sunt lupa cercetării reacțiilor, spiritul «scormonitor»,
portretul psihologic și mai ales pătrunderea spre adâncuri, unde rezonanțele existenței
imediate relevă esența”1 gândindu-mă că unde altundeva se regăsește adevărata trăire a
omului, decât în suflet? Și este atât de dificil să depășim barierele de comunicare, să
pătrundem în mintea și în sufletul semenilor noștri. Destăinuirea unei persoane poate să nu fie
sinceră, poate ascunde (din motive nevinovate) sentimente de care este convins că nu trebuie
să le știe nimeni, fără să-și dea seama că are nevoie de ajutor.
Scriitoarea lasă personajele să evolueze de la sine potrivit cu destinul fiecăruia; astfel
ei încheie un destin tragic – de cele mai multe ori – ca răsplată sau mai bine zis ca pedeapsă.
Nu am înțeles de ce nu a menționat numele lui Dumnezeu ca judecător al faptelor acestora.
Participanții la acțiune consideră că pot face ceea ce-și doresc considerând că nu li se va
întâmpla nimic rău, că nu vor da explicații în fața nimănui, că viața este doar despre plăceri și
desfătări.
În operele sale, majoritatea personajelor sunt pedepsite ca urmare a greșelilor lor.
Lenora se îmbolnăvește de cancer, Walter se sinucide, la fel și Ghighi, Sia moare ca urmare a
săvârșirii păcatului de a întrerupe sarcina.

Proza interbelică. Direcții. Reprezentanți.

Înnoirea temelor și a procedeelor

Caracteristica principală a prozei din deceniile interbelice o constituie orientarea spre

roman. Înainte de primul război mondial, prozatorii români, atrași mai ales de speciile scurte,
erau povestitori și nuveliști. Deși romanul românesc apare la mijlocul secolului al XIX-lea și
cunoaște câteva reușite încă înainte de 1900 [Ciocoii vechi și noi, Viața la țară, Tănase
Scatiu, Mara apărut în „Vatra” (1894) etc.], primele romane moderne sunt în genere
considerate acelea de după 1920, începând cu capodopera lui Liviu Rebreanu, Ion, din același
an. Cei mai de seamă prozatori interbelici sunt cunoscuți ca romancieri, chiar dacă unii scriu

1
Maria Luiza Cristescu, Hortensia Papadat-Bengescu, portret de romancier, colecția „Contemporanul nostru”,
Editura Albatros, 1976, p.118.

5
și povestiri, schițe, nuvele. Chiar scriitorii care au debutat ca povestitori (Mihail Sadoveanu,
Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Agârbiceanu etc.) în anii
premergători războiului, se consacră acum romanului.
În Istoria literaturii române contemporane, E. Lovinescu susține că evoluția
romanului se datorează evoluției societății burgheze românești și că sensul acestei evoluții
este, în contrast cu evoluția poeziei, de la „subiectiv” spre „obiectiv”. Romanele mai vechi,
scrise de povestitori, sunt uneori romane lirice, afirmă criticul, în care zugrăvirea societății se
colorează afectiv, în vreme ce, o dată cu Ion, romanul se obiectivează, devenind o imagine tot
mai necruțătoare a realității, un adevărat document, pe care sensibilitatea autorilor nu-l
falsifică. Trebuie spus că ideea lui E. Lovinescu - formulată, de altfel, la începutul deceniului
al treilea – nu acoperă totalitatea producției românești a vremii. Alături de procesul de
obiectivare, romanul cunoaște și alte tendințe la fel de importante. Există o clasificare a
romanelor în funcție de gradul de modernitate.
1. Romanul tradițional al epocii 1919-1944 este constituit din acele cărți care
continuă temele și procedeele romanului din secolul al XIX-lea. Este, așadar, un roman prin
excelență social, care încearcă să zugrăvească în chip obiectiv o lume sau o epocă, punând în
scenă personaje tipice din categoriile sociale. El are uneori amploarea unei fresce sociale. Se
distinge, astfel, un roman în care se oglindește viața satului (multe din romanele lui Mihail
Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu) și unul în care încep să pătrundă, tot mai
decis, orașul, noile aspecte capitaliste, intelectualul, micul burghez, muncitorimea (la Cezar
Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gib Mihăescu). Această distincție tematică nu e întâmplătoare:
ea arată că o complexitate tot mai mare a societății românești, ce se dezvoltă pe calea
industrializării capitaliste, atrage interesul scriitorilor spre aspecte sociale altădată inexistente.
Chiar și autorul lui Ion sau al Răscoalei scrie romane cu subiect citadin, la fel Mihail
Sadoveanu și alții. Acest roman de factură tradițională își creează treptat publicul său – un
public fidel, numeros, iubitor de descrieri sociale obiective și cuprinzătoare.
2. Romanul de tranziție este acela care, continuând a aparține,prin unele din laturile
sale, prozei obiective, tinde să impună o nouă viziune asupra omului și lumii. Cei mai
importanți romancieri, care contribuie la însușirea noii formule epice, sunt Hortensia
Papadat-Bengescu (1876-1955) și Camil Petrescu (1894-1957). Înnoirea se face prin interesul
arătat prozei psihologice sau, cum a numit-o Garabet Ibrăileanu, de analiza. Și la acești
romancieri vom găsi o imagine a societății românești, în special a burgheziei naționale: ciclul
de romane al Hortensiei Papadat-Bengescu înfățișează istoria unei familii burgheze; Camil
Petrescu se consacră problematicii intelectualului în conflict cu mediul strâmt și pragmatic al
6
lumii capitaliste. Dar ei observă omul mai ales sub raport psihologic, zugrăvind lumea
conștiinței, cu motivațiile ei specifice și uneori deosebite de cele sociale. Camil Petrescu este
și primul teoretician, la noi, al acestei literaturi psihologice, pe care el o consideră inspirată
din metoda romancierului francez Marcel Proust. Spre deosebire de Balzac, care constituie
modelul de referință predilect pentru realiștii obiectivi, ca G. Călinescu, Proust este creatorul
unui roman „subiectiv”, relatat la persoana întâi de către un narator care este și personajul
principal. Scopul acestei metode este dezvăluirea conștiinței individului, a felului în care ea
reflectă lumea reală. Nu mai întâlnim o imagine obiectivă și impersonală, ca în Ion sau în
Enigma Otiliei, ci una foarte adânc marcată de psihologia naratorului-personaj. Camil
Petrescu pune în circulație noțiuni ca „memorie involuntară” sau ”durată subiectivă”, folosite
de Proust, și care vor să exprime tocmai această perspectivă subiectivă, „trăită”, a lumii.
Patul lui Procust este alcătuit din pagini de însemnări, atribuite unor personaje, autorul
mărginindu-se să le pună alături și să le consemneze succint. Un asemenea procedeu ar fi fost
de neînchipuit la Liviu Rebreanu, unde autorul este totdeauna cel care povestește acțiunea și
unde este vorba de un autor care știe tot (omniscient, cu un termen de teorie literară).
3. Noul roman se dezvoltă,în deceniul 1930-1940, din romanul psihologic al
Hortensiei Papadat-Bengescu și al lui Camil Petrescu. El va fi ilustrat de scriitori ca Anton
Holban (1902-1937), Mihail Sebastian (1907-1945), M. Blecher (1909-1938) și alții.
Caracteristicile lui principale pot fi considerate următoarele: narațiune la persoana I; aspect
de jurnal intim sau de scriere autobiografică; sondaj psihologic, mergând până la dezvăluirea
subconștientului, cu limbajul său adesea dezordonat, incoerent; predilecție pentru personaje
atipice, marginale, bolnave sau pentru experiențe spirituale excepționale. Noul roman este
inspirat, la rândul lui, din romanele lui André Gide, Giovanni Papini și Aldous Huxley,
romancieri celebri după 1930 în întreaga lume.
Ca și în cazul poeziei, vom găsi și în roman scriitori inclasabili sau care polemizează
cu tendințe curente din epocă, încercând să redescopere formule tradiționale ale genului. Un
inclasabil este Mateiu Caragiale (1885-1936), în Craii de Curtea-Veche; roman poetic de
atmosferă stranie, altul Garabet Ibrăileanu (1871-1936), cunoscutul critic literar, în Adela,
roman analitic de dragoste. Tot aici putem numi pe C. Stere (1865-1936), autorul unui ciclu
de romane autobiografice în opt volume, intitulat În preajma revoluției. O reacție la
„proustianism” o reprezintă Enigma Otiliei a lui G. Călinescu, roman în care autorul îți
propune să revalorifice „balzacianismul”. O reacție implicită la aceeași manieră, fără caracter
polemic direct, este Sfârșitul de veac în București de Ion Marin Sadoveanu.

7
 Romanul interbelic cunoaște, așadar, atât apogeul formulei realiste tradiționale (prin
Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu), cât și explozia unor noi formule, a prozei psihologice
în special (prin Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban ș.a.).
Coexistența noului cu vechiul este o trăsătură importantă a romanului românesc și o vom găsi
2
în epoca contemporană.

CAPITOLUL I :HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU

1876-1955
ACTIVITATEA LITERARĂ

Hortensia Papadat-Bengescu, unul dintre cei mai de seamă romancieri români, s-a
născut în 1876, la Ivești (județul Galați). Deși inteligentă, harnică și dotată pentru învățătură,
și-a întrerupt relativ devreme studiile spre a se căsători, la 20 de ani, cu magistratul Nicolae
Papadat . În secolul trecut, acesta era obiceiul: rareori fetele erau lăsate să-și încheie școala.
Hortensia Papadat-Bengescu a avut, în linii mari, biografia femeilor din categoria ei socială.
Din cauza greutăților familiale (a avut mai mulți copii) și deselor transferări dintr-un oraș în
altul ale soțului ei, nu s-a putut consacra literaturii decât târziu. A întâmpinat dificultăți în
această privință chiar din partea soțului, magistrat eminent și un om foarte serios, dar care
împărtășea prejudecata curentă în burghezia mare a epocii că o doamnă nu trebuie să se
„compromită” scriind literatură. A debutat în 1912 cu un necrolog consacrat marelui actor
Petre Liciu, tipărit în ziarul de limbă franceză La Politique. Debutul literar survine un an mai
târziu, când revista „Viața românească” reține, pe lângă numele soțului ei, și pe acela al
tatălui, căpitanul Dimitrie Bengescu, poate și pentru că fratele acestuia din urmă, G.
Bengescu-Dabija, fusese scriitor el însușii, cel dintâi din familie.
Începuturile activității scriitoarei trebuie legate de revista ieșeană „Viața
românească” și de Garabet Ibrăileanu, întâiul sfătuitor literar al Hortensiei. După război,
prozatoarea se apropie de cercul literar al lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, unde citește, pe
măsură ce le scrie, câteva din romanele ei importante. Criticul de la ”Sburătorul” este a doua
mare personalitate a vremii care a avut o influență considerabilă asupra Hortensiei Papadat-
Bengescu, determinându-i viziunea literară.
Primele cărți ale scriitoarei au fost culegeri de nuvele și schițe sau scurte romane: Ape
adânci (1919), Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzii (1921), Balaurul (1923), Romanță
provincială (1925), Desenuri tragice (1927). Au urmat patru romane alcătuind un fel de
2
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe Eseu despre romanul românesc, București, Editura Minerva, 1980

8
cronică a familiei Hallipa care reprezintă contribuția majoră a Hortensiei Papadat-Bengescu
în proza noastră: Fecioarele despletite (1926). Concert din muzică de Bach (1927), Drumul
ascuns (1932), Rădăcini (1938). Un alt roman, Logodnicul (1935), nu face parte din așa
numitul ciclu Hallipa căruia autoarea a avut intenția să-i adauge încă un roman. Străina,
sfârșit, se pare, în anii celui de-al doilea război mondial publicat fragmentar în reviste dar
pierdut, apoi în împrejurări necunoscute. A mai scris piese de teatru și poezii în limba
franceză.
Opera scriitoarei ilustrează și un alt principiu lovinescian, acela al inspirației citadine.
Marele oraș este mediul în care evoluează cu naturalețe personajele Hortensiei Papadat-
Bengescu. „Cetatea vie” cum numește Bucureștii Mini, personajul romanului Fecioare
despletite, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspirație sămănătoristă a începutului de
secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viață. G. Călinescu
admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.
Romanele Fecioare despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns și
Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanți se află în
centrul acțiunii care cuprinde și alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interese, precum
Rim, Drăgănescu sau Maxențiu. Această creație a scriitoarei continuă modelul romanului-
cronică de familie al lui Duiliu Zamfirescu (Neamul Comăneștenilor) înscriindu-se astfel în
rândul marilor scriitori ai literaturii universale care au scris cronici de familie: Émile Zola
(Les Rougon Macquart), Glasworthy (Forsyte Saga), Roger Martin du Gard (Les Thibault).
În ciclul Hallipilor se înfățișează evoluția mai multor familii care au reușit să se
îmbogățească, iar urmașii acestora manifestă o lipsă de energie și interes pentru acumulare,
descoperind plăcerea luxului și a spiritului, deliciile vieții mondene. Așa cum aprecia G.
Călinescu, întâiul roman notabil, și poate cel mai bun, este Concert din muzică de Bach.
Nucleul central în jurul căruia gravitează existența personajelor este pregătirea unui
concert muzical, unde se vor hotărî destine: amorul Elenei Drăgănescu, ascensiunea politică
și materială a lui Lică Trubadurul (printr-o femeie), moartea Siei. Concertul oferit de Elena
Drăgănescu familiei, rudelor și prietenilor este un eveniment muzical dar și monden, semn al
rafinamentului intelectual.
Așa cum subliniază G. Călinescu, arta scriitoarei constă în surprinderea dramelor
ascunse sub calmul convențiilor mondene, a murdăriilor lustruite.
În plan psihologic, scriitoarea aduce maladii diverse, suferințe fizice și morale, boala
ca revelator al stărilor de conștiință: tuberculoza – Concert din muzică de Bach; în Drum
ascuns, suferința canceroasei Leonora; în Rădăcini – toate personajele sunt bolnave. Boala
9
ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-
Bengescu se arăta mirată că boala nu apare în aceeași măsură, ca temă centrală, la toți
romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viață și moarte”. De asemenea,
scriitoarea acordă atenție problemelor eredității, interesată constant de detectarea și definirea
„trupului sufletesc”…

1.1 Romane de analiză psihologică

Marcând nașterea unei literaturi românești moderne, urbane, romanul Concert din
muzică de Bach este primul roman citadin și este considerat de Eugen Lovinescu „un
deschizător de drumuri”. Astfel, în ciclul Hallipilor, autoarea surprinde evoluția psihologică a
personajelor sale.
Romanul psihologic se caracterizează prin urmărirea dramei interioare a personajului
și expunerea acesteia prin tehnici narative specifice genului cum ar fi analiza psihologică
interioară, omniscinența și omniprezența naratorului.
În Poetica romanului românesc interbelic, Gheorghe Goldeanu spune că Ape adânci
(1919), Sfinxul (1920), Femeia în faţa oglinzii (1921) sunt volume de proză scurtă ce impun o
autoare ce excelează în sfera analizei psihologice şi aduce în proza românească un lirism
frenetic, apropiindu-se de direcţia prozei lirice cultivate de reprezentanţii simbolismului. 3
Ceea ce înseamnă că aceste scrieri aduc noutate fenomenului literar românesc prin
„investigarea universului citadin, refuzul epicului în favoarea realizării unor documente
sufletești şi disoluţia unui personaj care renunţă la săvârşirea gestului în favoarea reveriilor
bovarice”.4
Hortensia Papadat-Bengescu are predilecție pentru personajele feminine, tocmai, din
acest punct de vedere, evenimentele romanelor sale sunt „banale, lipsite de semnificații mai
adânci”,5mai liniștite, ferite de agitația citadină, lipsite de personaje certărețe asemănătoare
celor de la țară. Prin toate acestea, scriitoarea propune o nouă viziune despre literatură, un alt
mod de a vedea lumea și de a o scrie.
Odată cu apariția volumului Ape adânci la revista Sburătorul, Eugen Lovinescu
intuiește că se află în fața unui viitor romancier. Urmează, apoi, o perioadă de tranziție în
evoluția înspre roman, și anume apariția volumului Balaurul ce fusese intitulat inițial Foi de
spital prin care prozatoarea consemnează unele experiențe trăite. Această operă marchează și
3
Gheorghe Goldeanu, Poetica romanului românesc interbelic: o posibilă tipologie a romanului, Editura Libra,
București, 1998, p. 169.
4
Ibidem.
5
Ibidem.

10
lărgirea câmpului de observație al prozatoarei, deși subiectivitatea continuă să se manifeste
prin tehnica obsedantă a descrierii. Cartea reprezintă un început ce va fi continuat prin
romanele „ciclului Hallipa”.6
De remarcat este faptul că universul romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu este
populat de personaje pe care scriitoarea le prezintă într-o lumină favorabilă ajungând la
concluzia că, printr-o cercetare amănunțită, mai atentă, personajele simple și banale ajung să
pară complicate.
Din punct de vedere al perspectivei narative, obiectivitatea naratoarei este încercată în
Concert din muzică de Bach, roman în care personajele sunt lăsate să evolueze de la sine,
potrivit cu destinul fiecăruia.
În ceea ce privește analiza psihologică, tot Gheorghe Goldeanu spune că de obicei,
perspectiva continuă să rămână aceea a scriitorului omniscient. Ca urmare, cel care
investighează reacţiile sufleteşti ale personajelor este romancierul de tip tradiţional, adeptul
unei perspective obiectivate şi omnisciente asupra lumii. Scriitoarea nu se opreşte însă aici,
deoarece analizei psihologice I se adaugă şi introspecţia. Ca formă a autoanalizei, aceasta
din urmă presupune investigarea de către personaje a propriilor dedaluri sufleteşti, fără ca
autoarea să intervină în text enunţând propriile sale observaţii asupra eroilor. Ca urmare, şi
întâmplările cărţii vor fi filtrate prin conştiinţele adesea ultragiate al personajelor. Şi cum
aceleaşi întâmplări sunt oglindite în mod simultan de mai multe conştiinţe subiective, acest
lucru va duce, în mod firesc, la relativizarea perspectivelor, adică la subminarea treptată a
poziţiei scriitorului omniscient. Personajele devin reflectori ai întâmplărilor, fiecare reflectare
în conştiinţe a evenimentelor alcătuind o versiune proprie, care se suprapune doar parţial
peste celelalte. Mutarea conflictului din exterior în interior face ca romanele Hortensiei
Papadat-Bengescu să nu aibă un subiect liniar şi cronologic, mai exact să pară fără acţiune.
Cu toate astea, în Concert din muzică de Bach, există mai mulți reflectori, și, foarte
rar, aceștia sunt aleși chiar și dintre personaje, cum ar fi Ada sau Lică, care predispun mai
degrabă spre acțiune decât spre reflecție:ea este o femeie bogată, proprietară a unor fabrici
de făină, soția prințului Maxențiu, i-l prezintă acestuia pe Lică Petrescu, fratele Lenorei
Hallipa individ descurcăreț, boem.

1.2 Tehnici narative în construirea personajului

6
Ibidem.

11
 Pentru a evidenția arta construirii personajelor în contextul narațiunii, va trebui să
analizăm un fragment din capitolul al V-lea referindu-ne la momentul în care Ada Razu
începe să aibă sentimente pentru Lică. Viața de cuplu a soților era una sobră având în vedere
problemele de sănătate ale prințului. În acest pasaj punerea față în față a personajelor
(Lică, Maxențiu și Ada) este suficient de elocventă pentru a înțelege conflictul latent și
deopotrivă motivațiile de ordin sufletesc. Studiind în continuare acesta din perspectiva
tehnicilor narative, putem observa că scriitoarea alege, dintre personaje, pe acelea care erau în
măsură să exprime acest conflict ascuns și să releve pulsațiile sufletului. Aici predomină
naratorul exterior care ne mărturisește că mariajul Adei cu prințul Maxențiu a reprezentat o
„criză funestă” pentru organismul sensibil al bărbatului ducând la avansare bolii.
Starea sufletească a prințului nu ai este redată din exterior, ci din interior, cu
propriile cuvinte ale personajului. Tot ce acumulase până atunci, toate trăirile sufletești sunt
exprimate prin fraze scurte, presărate prin semne de exclamație care transcriu limbajul
lăuntric al personajului, astfel, Maxențiu reușește să-și stăpânească slăbiciunea și redevine
atent; dialogul exterior este pur și simplu separat de monologul interior al prințului.
Anton Holban considera că „un prim resort al obiectivării perspectivei narative în
Concert din muzică de Bach îl reprezintă concepția nouă asupra unui spațiu pe care
prozatoarea l-a cercetat până acum prin intuiție, studiu psihologic și psihanalitic, adunând
sugestiile într-o scriitură eseistică”.7

1.2 Inspirație proustiană sau balzaciană?

Termenul de „proustianism” provine de la Marcel Proust, inițiatorul romanului
subiectiv de analiză psihologică în literatura română, iubitorul scrisului, autorul celui mai
lung roman publicat vreodată. Operele sale au inspirat nenumărați autori. Datorită perioadei
în care a trăit (născut în 1871, la finalul războiului franco-prusac, în zona celui de-al 16-lea
arondisment al Parisului, numit Auteuil). În anul 1909 începe să lucreze la ceea ce urma să
devină capodopera sa: În căutarea timpului pierdut (A la recherche du temps perdu), un
roman în șapte capitole pe care l-a scris de-a lungul a 13 ani și în care vorbește despre
reflecțiile sale asupra copilăriei și a vieții de adult în capitala Franței la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea fiind tradus în zeci de limbi.
Acesta promovează un procedeu literar nou și anume, analiza psihologică modernă,
care se opune analizei psihologice tradiționale impuse de Destoievski și de romanul obiectiv,
7
Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura Albatros, 1985, p. 116.

12
prezentând trăirile interioare ale personajului în manieră subiectivă. Și Dostoievski analiza
psihologii complexe, imprevizibile, dar acestea nu convingeau, fiind relatate la persoana a
III-a, detașat, omniscient și omniprezent.
„Oricare ar fi impresiunea estetică a cititorului, pentru omul atent la substanțe n poate
să scape condiția fundamentală a romanului. Cartea (Concert din muzică de Bach) nu
pornește de la teme arbitrare, ci evocă structura socială în toată complexitatea ei. E atâta
siguranță în relațiile scriitoarei despre cele trei familii, încât simțim că aceste trei familii
există. Nemulțumirea poate veni numai din insuficiența sau încetineala comunicărilor. Dar
cum eroii, aceiași, sunt urmăriți pe mii de pagini în celelalte romane, impresia generală, fie și
mitologică, este a neîndoielnicei existențe a acestor grupuri de oameni. În abundența verbală
a scriitoarei, este o absolută economie întrucât dacă destăinuirea e risipită, faptele înseși se
revelă ca strict posibile, fără nici un fel de ornamentație literară. Paginile sunt prolixe, greoaie
ca niște depoziții de martori zăpăciți, dar nicidecum în afara realității. Arta scriitoarei constă
în surprinderea dramelor ascunse sub calmul convențiilor moderne, a murdăriilor lustruite.
Din acest punct de vedere se poate vorbi de Proust. Acela zugrăvea mai ales aristocrația, o
clasă unde reacțiunile lor indivizilor sunt, de prea mult exercițiu ereditar, inaparente,
protocolare, și în care preocupărilor vitale li s-au substituit demult cazuri de conștiință
măruntă, puerile. În cazul nostru, lipsind o aristocrație mai bine pregătită și de o vechime
incontestabilă, avem de a face cu o mixtură de oameni de cele mai disperate origini, care însă
încearcă a constitui o clasă de elită, înlăturând instinctele de conservare animală și cultivând
viața senzațiilor moderne8 scrie G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până
în prezent.
Marcel Proust nu urmărește crearea unor monografii, a unor romane de frescă socială,
ci urmărește mai ales traseul viu al sentimentelor, bazându-se pe fluxul memoriei involuntare,
dând impresia de viață adevărată, de cadru uman comun. De altfel, narațiunea la persoana I
va lua aspectul unui jurnal, al unei confesiuni, iar locul rațiunii și al inteligenței va reveni
intuiției, la fel ca în estetica simbolistă sau impresionistă.
În concluzie, ordinea evenimentelor nu mai este una strict cronologică ci se
desfășoară în funcție de fluxul memoriei involuntare.
Dacă în romanul proustian avem de-a face cu un narator integrat universului creat
(narator intradiegetic), el luând cunoștință de personaje, de locuri, și de fapte doar odată și
numai din perspectiva personajului devenit narator, la romanul de tip balzacian și obiectiv,

8
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, ediția a II-a, 1992, p.
740.

13
naratorul avea o poziție intranscendentă, extradiegetică (omniscient și omniprezent), iar
lumea creată de el era formată din tipuri umane reale.
Balzacianismul este un concept ce a impus un model literar prin care se analizează
imaginea dramatică a societății franceze după revoluția de la 1789, sub toate aspectele ei,
societate în care banul și puterea acestuia prevalează asupra altor privilegii și valori reale.
Termenul provine de la Honoré de Balzac, scriitor care consideră că romancierul
trebuie să fie un istoric al societății prin exactitatea și rigoarea informațiilor un medic ce
consultă sufletul, dar nu ignoră corpul, un pictor care descrie cadrul în care evoluează
personajele, un om al legii, martor al exceselor oamenilor și un filosof și un savant întrucât
arta nu este doar o copie banală a realității, ci solicită imaginația scriitorului care are talentul
de a pune cap la cap elementele pentru a realiza un tot unitar. În felul acesta, Balzac devine
istoricul ascensiunii burgheziei.
Tehnica balzaciană presupune ilustrarea vieții burgheze de la începutul secolului al
XX-lea, când puterea banului conduce societatea degradată. Banul are o putere distrugătoare
asupra eticii unei societăți și în acest sens Balzac afirma: „Zeul la care se închină toți este
banul.”
Ideea de paternitate reprezintă nucleul epic al romanului. Spațiul reprezintă o
dimensiune importantă în romanele balzaciene, de aceea descrierile sunt ample și detaliate,
folosindu-se tehnica detaliului semnificativ.
Incipitul presupune plasarea cu exactitate a evenimentelor în timp și spațiu.
Personajele au o trăsătură dominantă de caracter, aceasta definindu-le în esențele lor morale.9
Întorcându-ne la inspirația proustiană putem aduce în discuție capitolul lui Constantin
Trandafir intitulat În partea dinspre Proust din care reiese că acest aspect este dovada
mentalității dintre cele doua războaie: „Chestiunea raportului nostru cu Europa care se pune
acum fățiș, exista și pe atunci, dar cu un caracter difuz. Avea loc un impact între constatarea
lesne de făcut a tangențelor Hortensiei Papadat-Bengescu cu În căutarea timpului pierdut și
dorința de a susține cât mai apăsat postura originală a româncei care ea însăși se declara
«novistă», precizând: „De la început am scris într-un fel care pe vremea aceea părea cu mult
mai revoluționar decât fac astăzi inovatorii”. În literele autohtone, scriitura sa poseda
indubitabil o „noutate” a prozei care însă n-ar avea nimic de pierdut dacă era pusă în
rezonabilă relație cu marile nume ale prozei continentale, în primul rând cu acel afin al lui
Proust. Dimpotrivă, printr-o asemenea contextualizare, regimul aprecierii estetice se putea

9
https://www.scribd.com/document/325662208/Balzacianismul

14
clarifica, obiectivându-se. Vizând structura unei personalități puternice, o valoare o corobora
pe alta”.10
În Aspecte literare contemporane Șerban Cioculescu precizează că „nu se poate vorbi,
începând cu Concert din muzică de Bach de inaptitudinea romancierei în compunerea
romanelor. Ea se folosește voluntar și numai când crede de cuviință de modul retrospectiv al
amintirii, derivat din Proust, fără a-și face însă dintr-însul un procedeu, ci încadrându-l unei
arhitecturi proprii cu linii precise și personale. D-sa este mult mai puțin tributară decât se
crede metodei proustiene, de dizolvare a timpului și de recompensare a lui, după demersurile
naturale ale memoriei, care sunt, după Bergson, involuntare, nedirijate; sub raportul
cronologiei acțiunii, o socotim mai adesea tradițională. În schimb, autoarea poate fi
considerată bergsoniană prin intermediul lui Proust, cu privire la «devenirile» eroilor, atent
construite după legile subiective ale structurilor particulare și prin metoda introspecției, cu
deosebire”.11

CAPITOLUL II: DE LA NORMAL LA PATOLOGIC

În operele Hortensiei Papadat-Bengescu, personajele se consideră normale. Dar ce

înseamnă, de fapt, o persoană normală?
Cuvântul „normal” provine de la termenul latinesc norma , care semnifică „unghi
drept”. Una din interpretări ar fi „care nu se abate” nici în stânga, nici în dreapta și nici de la
medie. În dicționarul de psihologie („Vocabularul Psihologiei” – Henri Piéron) normalitatea
este definită ca un ansamblu de caracteristici care se situează în interiorul marjelor de variație
ale populației din care face parte.
Conceptul de „normalitate”, a cărei definire s-a impus în condițiile încercării de
identificare a criteriilor de clasificare a tulburărilor psihice, considerate ca abateri de la

10
Ghorghe Grigurcu, „Prousta” și Proust, Articol publicat în ediția 1-2/2018
11
Șerban Cioculescu Aspecte literare contemporane, Editura Minerva, 1972, p. 381.

15
normalitate, se poate asocia cu starea de echilibru în plan intern, intrapsihic și în planul extern
al individului. Normalul înglobează între limitele lui noțiunile „divers” și „diferit”.
O asociere des întâlnită este aceea dintre normalitate și adaptare. Adaptarea este un
simplu proces de acceptare oferit din exteriorul individului de societate și mediu. Dacă privim
adaptarea ca fiind un consum de energie necesar pentru ca persoana să se poată integra sau să
poată rezista în fața presiunii exercitate asupra sa de psihotraumele sociale sau de tensiunea
legăturilor sociale, atunci putem considera că procesul de socializare reprezintă achiziția
pentru a putea efectua eforturile de adaptare socială continuă, pentru a-și însușii sau menține
rolurile sociale dobândite. 12
„Diferitele stiluri întâlnite în opera scriitoarei, de care ne ocupăm, sunt cauzate și de
diverse stări humorale. Hortensia Papadat-Bengescu e rând pe rând palpitantă, patetică,
exaltată, tragică, reținută, malițioasă, caustică, duioasă, sentimentală, rațională, persiflantă,
satirică”.13
Cu toate acestea, s-a constatat faptul că pentru un individ normal este imposibil să se
poată adapta la toate grupele sociale. Din acest motiv, unii auri preferă să utilizeze drept
criteriu al normalității „adaptabilitatea”, argumentând prin aceea că individul normal nu este
niciodată complet adaptat, în schimb, un individ cu diverse patologii este o persoană
inadaptabilă.
Conceptele de „boală” și „sănătate” sunt concepte evaluative, ce pot fi analizate din
mai multe puncte de vedere.
În Caiete critice, Tudor Vianu sesizează dublarea scriitoarei Hortensia Papadat-
Bengescu de cea a unui clinician: „care știe că orice suferință a corpului e și o boală a
sufletului, un principiu al disoluției morale, urmărite cu neîndurare, obiectiv și exact” 14; de
altfel, scriitoarea a introdus, la nivel național sintagma de „trup sufletesc” referindu-se la
faptul ca ceea ce se simte în interior, se vede la suprafață; că biologicul nu poate fi separat de
spiritual.
2.1 Cazul Lenora
Saxon G., în 1960, afirma că sunt circumscrise de orientările intelectuale ale culturii și
de sistemul axiologic al societății.15 Deoarece reprezintă un mod de viață, cultura joacă cel
mai important rol în condiționarea reacțiilor față de boală și a sănătății ca fenomen social. Și

12
Mucchinelli, apud. C. Enăchescu, 2005)
13
Valeriu Ciobanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Epl, 1965, p.236-237.
14
Tudor Vianu, în Caiete critice, nr.1-2/1986, p.141-142.
15
Psihologie medicală, curs II, Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova, 2012, p. 01.

16
m-aș opri aici la personajul feminin Lenora prezentă în toate cele volumele ciclului Hallipa;
a cărei evoluție este prezentată de la starea de sănătate, la cea de tulburare psihică.
Mihail Sebastian ne oferă interpretare psihanalitică a cazului Lenorei, foarte ingenios
construită sub raport logic, dar discutabilă în multe privințe. Ajutată de doctorul Walter să-şi
aducă aminte că fata ei mai mică e fructul unui amor vinovat şi să învingă „cenzura morală"
care o împiedica să recunoască aceasta, pacienta, „într-o zi - brusc - îi mărturiseşte chiar lui
Doru Halippa adulterul : Mika-Le nu-i aparţine - Lenora e lecuită".
Oare în Drumul ascuns, ca soţie a doctorului Walter, o regăsim pe eroină vindecată de
crizele anterioare? Dar comportările ei, aparent normale, vădesc limpede că nevroza n-a
dispărut deloc. Din fiinţa dominantă şi sentimental acaparatoare care a fost, Lenora s-a
transformat într-o sclavă tăcută. Femeia, obositoare înainte prin asiduitatea sa amoroasă, are
acum o purtare extrem de rezervată. Ea, care-și alintase foştii consorţi cu tot felul de
diminutive, nu îndrăzneşte să-i spună actualului soţ nici măcar pe numele lui mic, Marcel.
(„Acel «Walter» decolorat pe buzele Lenorei se adapta bine neutralităţii noului menaj"). Dar
constatăm şi altceva mai grav : Senzuala, ardenta Lenora acceptă regimul camerelor separate
şi ,,chiar dacă-1 găseşte, la început, pentru ea extraordinar", ,,nu şi-ar fi putut închipui un pat
comun cu Walter"; raporturile sexuale au fost eliminate complet din noile relaţii conjugale.
Walter- suntem informaţi -„nu-i cerea să fie amantă".
Lenora dă semne vizibile că evită lumea. Nu primeşte pe nimeni, e bucuroasă când
Walter o scuteşte si de puţinele curse în maşină prin oraş. Preferă să vegeteze în micul ei
budoar şi să-şi consume timpul răscolind sertarele cu dantele sau citind fascicole din romanul
Fantoma Neagră.
Suferă şi de amnezii ciudate : „Coca Aimee! Scumpa ei Coca-Aimee ! Da ! Aimee
trebuie să vie! O uitase ! Cum de putuse uita?". Are îndoieli dacă trebuie sau nu să meargă la
gară spre a-și întâmpina fiica, şi până la urmă cedează inerţiei, mulţumindu-se să o întâmpine
cu braţele deschise pe .peronul sanatoriului. Toate acestea ne arată clar cât de vindecată e
Lenora. Ca, să nu mai vorbim de apatia ei, preludiul cancerului care o va devora. (După
Wilhelm Reich, tot un discipol al lui Freud, tumorile maligne ar avea origine psihică
nevrotică, insatisfacţia sexuală pregătindu-se ivirea.)
Aşa e de logică această boală pentru Lenora (cancerul uterin, n. n.) — scrie,
negreşind, Anton Holban, încât, personal am bănuit-o înainte de a citi romanul".
Mihail Sebastian crede a recunoaşte succesul, „terapeuticei morale" (citeşte
psihanaliză), aplicată de doctorul Walter Lenorei, în faptul că protagoniştii sfârşesc prin a se

17
căsători la sfârşitul tratamentului: „Nu lipseşte nici amănuntul ultim al lecuirii unei nevroze:
relaţiile galante dintre doctor şi pacientă, care în tratate speciale se cheamă transfer".
Însăşi explicaţia nevrozei, căreia îi cade pradă Lenora, lasă de dorit : Conştiinţa
eroinei — crede criticul — „nu asimilează faptul consumat al adulterului, îl deplasează
violent din amintire" (refulează actul în inconştient). Lenora îşi iubeşte soţul „anormal de
mult", datorită căinţei, vrând să compenseze astfel vechea infidelitate. Mika-Le trece, aşadar,
în ochii tuturor drept fiica lui Doru Halippa. Purtarea ei depravată (avansurile erotice făcute
prinţului Maxenţiu, logodnicul surorii sale Elena), reamintind originea bastardă a „felahinei"
— cum o botezase Mimi — îi provoacă Lenorei o nevoie imperioasă de a-și mărturisi
păcatul, dar ruşinea o împiedică. Aşa se naşte nevroza, prin represiunea unei dorinţe care
caută satisfacere pe căi ocolite. Lenora ajunge să-şi împingă soţul mult iubit în braţele altei
femei, apropiindu-1 de verişoara Eliza, obiectul primului său proiect matrimonial. Logica
ascunsă a acestei manevre bizare, simptom al dezordinii sufleteşti, ar fi, după Mihail
Sadoveanu, următoarea: „Lenora vrea să fie înşelată, vrea să aibă iluzia trădării sale. E o
pedeapsă pe care şi-o administrează benevol şi o scuză întârziată pentru păcatul ei de altădată,
în acest leac fatal ce o împacă, ea se dăruieşte nebuniei şi se complace în ea".
Dar e îndoielnic că abia după ce Mika-Le încearcă să sucească minţile prinţului
Maxenţiu, Lenora îşi reaminteşte de originea fetei, recunoscând în apucăturile perverse ale
„spurcăciunii" zestrea ereditară, pe care i-a transmis-o tatăl ei adevărat, vagabondul italian.
Păcatul vechi al eroinei „nu e cunoscut aproape de nimeni" — scrie Mihail Sebastian.
Formulă eufemistică! Verişoara i-a făcut confidenţe din capul locului bunei Lina, cerându-i
concursul spre a scăpa de fructul nedorit. Că Mika-Le nu e fata lui Doru, ci a zidarului italian,
ştie de mult şi guraliva Nory, care-i împărtăşeşte faptul, cu prima ocazie, lui Mini, ca pe un
lucru public. Şi alte persoane, foarte probabil, sunt în cunoştinţă de cauză. „Misterul" Lenorei
e un fel de secret al lui polichinelle, numai soţul ei nu-1 ştie.
Știm că personajele din Fecioarele despletite sunt gură-bogată și că, deseori, își arată
fisurile dentare. Se potrivește, neîndoielnic, ideea formulată de R.M. Albérès, în Istoria
romanului modern, că această specie a corespuns nevoii de a încălca viața privată. Întâlnim,
în cea dintâi proză despre Hallipi, o abordare ce depășește realismul. Incipitul nu se amână,
ca altădată, cu descrierea gospodăriei. Apărute pe parcurs, odată ce Mini își va fi încercat
zimții, detaliile de arhitectură și cele de mobilier încetează să fixeze cadrul acțiunii
(pierzându-și caracterul dramatic), tinzând să adune dezordinea afectivă. În atmosfera literară
a epocii, Fecioarele despletite este un roman fără perdea. Prima scenă se desfășoară –
tărăgănat – chiar în mijlocul evenimentelor Așteptăm acțiunea din conac
18
 suficient să ne gândim că gemenii Rim – grotești, nicidecum nătărăi – reprezintă
consecințele ultime ale siamezilor Lache și Mache: „unul și același în două fețe, doime de o
ființă și nedespărțită”16. E drept că, în pasajul precedent, Caragiale pornește de la o dogmă a
ortodoxiei, respectiv „treimea cea de o ființă și nedespărțită” (consubstanțialitatea),
menționată tale quale în textul Liturghiei atât înainte de rostirea Crezului, cât și la epicleză.
Cititorul resimte, din pricina comportamentului dubios ori vicios al personajelor
Hortensiei Papadat- Bengescu, necesitatea de a identifica unele caractere rezonabile. Ispita
devine irezistibilă în cazul Elenei Hallipa-Drăgănescu. Trebuie să fie cineva zdravăn sau
măcar stăpân pe pornirile clanului. În favoarea acestei opțiuni superficiale intervine călăuza
lui Mini. Însoțitorul privește societatea Fecioarelor despletite atât de la înălțime, cât și de la
nivelul solului: „De altfel, pentru toată lumea Elena era un fel de tip model. Model de
răbdare, de cumințenie, de toate virtuțile mijlocii, necesare unei fete crescute lângă o mamă,
acea frumoasă Lenora, al cărei amor conjugal, pasionat, egoist, zgomotos și capricios, făcea
situația copiilor foarte anevoioasă și pe a Elenei, cea mai mare dintre ei, cu deosebire”17.
Vorbitorul ascuns își impune gândurile printr-un scenariu conflictual. Emanciparea
fiicei ar fi un matricid în efigie, deoarece Doru Hallipa, prea tulburat de inconstanța nevestei,
„făcuse din Elena un camarad sobru și prețios” 18. Am putea considera confidența celor doi
drept o formă a incestului. În cele din urmă, moșierul se va însura cu Eliza, rudă de sânge,
după cum rezultă mai clar dintr-un capitol neinclus în versiunea finală din Fecioarele
despletite: „Obiectul de glumă neobservată era faptul că Eliza, mai mică ca Doru, era mătușa
nu vara lui, o mătușă de 9 ani, unui nepot de 12 ani”19.
Printre amănuntele înșelătoare se adaugă presupusa ereditate fastă a Elenei, plămadă
crescută din Calliope20, față de care tatăl nutrea o iubire deplasată. Martor e iarăși naratorul
omniscient: „Elena semăna cu Hallipa mult, în afară de păr pe care îl avea negru de tot,
pieptănat cu două tâmple, abia ondulate de la natură și care o asemănau așa de perfect cu
mama lui Hallipa, încât portretul bunicei, luat drept al Elenei, era una din distracțiile de

16
Lache și Mache (nuvelă), în vol. I.L. Caragiale, Opere. II. Proză literară. În periodice. Postume, ed. a doua,
revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna și Constantin Hârlav, Pref. de Eugen Simion, București,
Academia Română, FNSA, 2011, p. 95. Vezi relatarea Linei: „M-au primit cu ovațiuni. «A! O! A! Ce onoare!
Ce plăcere!» Amândoi deodată, firește. Numai ei știu care e Dorin și care Codin!... Tot colectiv le-am vorbit și
eu!” (Concert..., p. 743). E singura dată când sunt menționate cele două prenume.

17
Fecioarele..., p. 413-414.
18
Ibidem, p. 414.
19
Doru Hallipa, în ed. cit., p. 596.
20
Vezi Doru Hallipa, p. 595.

19
căpetenie propuse vizitatorilor”21. Bunica paternă inspirase coafura. De la cine moștenește
Elena podoaba capilară nu rămâne o întrebare secundară.
Cheia e ținută tot de povestitorul șarlatan, care, abia menționând-o pe Mini în ipostaza
de agent perturbator, sugerează, în treacăt, prezența unei gene recesive: „Mini privi pe
frumoasa doamnă Hallipa, stăpâna casei, Lenora! Mâinile ei albe și catifelate păreau azi mai
lungi, mototolind cu nervozitate un ziar. Figura ei de păpușă blondă, de păpușă de Nürenberg,
cu gura roșie și mică, cu obrajii de porțelan roz, era crispată și ochii mari, albaștri, ochii de
sticlă limpede, erau plânși; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau
deformate și corpul maiestuos, plin, totdeauna conștient de statura lui bogată, sta lânced,
obosit, învelit fără grijă în chimonoul de dimineață” 22. E aici o contradicție izbitoare între
pofta de „brianță” și decolorarea părului. Sau, mai degrabă, discutăm despre pretenții
neîntemeiate, caracteristice atitudinii kitsch. În Concert din muzică de Bach, ne vom împăca
observând proverbul „telle mère, telle fille”. Drăgănescu se va retrage potolit, însă nu
neapărat virtuos, iar Mika-Lé, inaptă să se înfățișeze ca „domnișoara Norica”, îi va ține de
urât, reluându-și purtarea vitregă din Fecioarele despletite în privința lui Maxențiu.
Dacă ne reapropiem de veșnic nemulțumita Mini, sesizăm că are o voce rău-voitoare,
că răstălmăcește cuvinte și că exagerează situații. Cu ticuri de moftangioaică ea accentuează
snobismul altora. Arta literară a Hortensiei Papadat-Bengescu reiese și când indiscreția,
rostită cu acalmie, depășește debitul bârfei: „Dar Lina azi avea aerul acela «la treabă» și nu-și
aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase că se vor întoarce în seara aceea de la
țară devreme”23. Implicarea povestitorului monitor în reacțiile vizitatoarei ar încânta un grup
din ce în ce mai numeros, înclinat să utilizeze, în clipe de ezitare, sintagma „era(m) ceva de
genul” sau inevitabilul „like” (cu sensul lui „ca și”). Mini căpătase manii citadine. Căci nu de
la „moșie” voia să plece repejor, ci dintr-un loc osândit: „de la țară”.
În 1924, când Hortensia Papadat-Bengescu publica manuscrisul în presă 24, termenul
pierduse aura boierească dată de Duiliu Zamfirescu (1893; 1894-1895). Încă nu sosise
vremea ca Ion Barbu, în Din ceas, dedus…, să cumințească, datorită unui termen livresc

21
Fecioarele..., p. 413.
22
Ibidem, p. 410.
23
Ibidem, p. 409.
24
„Sub titlul Cetatea nouă, romanul s-a publicat integral și în foiletonul ziarului «Universul», între 7 noiembrie
1924 și 22 ianuarie 1925. Informația, inedită, a fost comunicată cu generozitate de cercetătoarea și editoarea
Margareta Feraru” Gabriela Omăț, în ed. cit., p. 1222.

20
(„cirezile agreste”), reticența față de elementul rural25. Ritmul de la Prundeni o înțepenește pe
Mini. De îndată ce va părăsi spațiul inconfortabil, această copilă suprasolicitată se va
entuziasma de parcă ar fi recuperat căldura din pântecele matern: „Mini se scula, se așeza
nerăbdătoare, deranjând pe cele două, amorțite pe pernele trăsurii. Pâcla deasă, din care
ieșeau scântei, era orașul. Mini fu deodată cuprinsă de aceeași desperare ca la plecare: de ce
lipsise o zi întreagă din Cetatea vie?”26.
Mini intră în categoria personajelor neisprăvite, trădate de onomastica incompletă,
alături de: Mika-Lé (reintegrată de Elena, în Concert..., ca „domnișoara Norica”), Coca-
Aimée, „gemenii”, Lică Trubadurul, Walter și Nory. Porecliții, niște închipuiți, îi așează cu ei
la masă pe fandosiți, ultimii erijându-se în ființe agresate. Reticentă, nevricoasă și râzgâiată,
Mini își impune viziunea prin argumentul ad misericordiam, prefăcându-se în fetița târâtă să
asiste la discuții de adulți.
Element flotant, dispensabil, Mini devine, la București, latura incongruentă a unui
triunghi isoscel. Lina se arată astmatică în discuțiile cu ea, iar Nory nu-și astâmpără malițiile.
Relațiile nu tocmai amiabile cu Hallipii constituie un pretext meschin, ca și incapacitatea de a
empatiza. Fusese invitată să întregească patrulaterul, dar, simulând bunul simț, s-a retras: „De
îndată Elena rugase pe Lina să treacă un moment la mamă-sa și conversase cu ele două cu o
sforțare, în timp ce li se servea laptele bătut. Propusese apoi o plimbare, dar Mini, care nu
putea suferii situațiile falșe, le lăsase singure pe Nory și Elena, pentru a putea să-și facă
mărturisirile amicale”27. Adevărata supărare vine din nerespectarea propriilor tabieturi. E
obligată să tacă din neglijența celorlalți.
Nimeni nu-i vorbește, ceea ce n-o împiedică, din poziția imobilă a trupului, să-și
învălmășească impresiile. Pe Mini o indispune, probabil, și insistența amfitrionilor de a o
distribui într-un rol de divertisment. Hallipii se amuză uitându-se cum își întreține
aptitudinile. În cele patru deplasări de până acum, fata primise însărcinarea de a fi pianist,
pentru că, în casă, zăcea o piesă de mobilier în pericol să se dezacordeze: „Mini privi fără

25
„În Indexul cronologic de la finele ediției princeps, Ion Barbu face, în dreptul poeziilor Înecatul și Din ceas,
dedus..., precizarea «Inedite, compuse în toamna lui 1929, utilizând un material poetic din 1920»” (Ion Barbu,
Opere, ed. de Mircea Coloșenco, Pref. de Eugen Simion, vol. 1, Versuri, București, Ed. Univers Enciclopedic,
2000, p. 501). Vezi tot dosarul de genetică a textului, pp. 498-503.

26
Fecioarele..., p. 447.

27
Ibidiem, p. 413.

21
teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cânte. Aveau ei alte cântece! Chiar fără de asta,
condiția pusă Linei era categorică: «Merg la Hallipi pentru ultima oare... și să nu-mi ceară
nimeni să cânt, ca să nu refuz cu vehemență, nepoliticoasă»” 28. La Prundeni nu ședea un
public avizat. Urechile de acolo prindeau doar cuvintele șoptite în barbă.
Lucrurile se vor îmbunătăți în Concert din muzică de Bach. Studierea muzicii nu era
scrupul burghez, integrându-se în educația necesară obișnuită. Presupusul snobism al Elenei
Drăgănescu se încadrează în firescul societății interbelice. Numeroasele repetiții, sub
îndrumarea violonistului Victor Marcian, pentru ziua de 16 aprilie, sunt dovezi ale decenței,
nu ale rigurozității. Se manifesta, pe atunci, un spirit intelectual deloc elitist sau semidoct:
„Eu am o mare stimă pentru așa-zișii mediocri. Care nu sunt chiar mediocri. Dar au o condiție
mediocră în existență. Aceștia sunt un temei pentru articulația unei societăți evoluate. Chiar
în lumea din care am făcut parte și care nu mai există astăzi – așa-zisa înaltă societate –
existau foarte multe mediocrități, însă șlefuite, care știau să întoarcă paginile unei partituri
când o doamnă cânta la pian, știau să stea frumos la masă, să poarte o conversație, banală, dar
conversație”29. Hallipa este, în fond, un boier arivist, arendaș cândva, acum scăpătat,
marginal, închistat. Are vârsta lui Tănase Scatiu, din ale cărui porniri păstrează reticența
pentru modernizare și pentru mondenități: „Fală în toate, casă mare, două piane, reviste
străine, seră cu flori etc., dar interdicție pe toată linia de a se folosi cineva de ele. Mai cu
seamă a cânta la piano și a ceti, sau a învăța limbi străine și a le vorbi erau pentru Scatiu
lucruri nesuferite”30.
Elena Drăgănescu nu cunoaște nici „mamă”, nici „tată”, întrucât „obicinuia să cheme
pe nume pe părinți”31. Personalitate orfană, tânăra femeie tinde să fie înălbită, spre deosebire
de Lenora, pasionată de eclatare, dar deja spălăcită.

28
Ibidem, p. 410.
29
„Eu am faima că sunt om galant și curtenitor. Dar știu că nu e chiar așa”, Tudorel Urian în dialog cu

Alexandru Paleologu, în „Cuvântul”, anul VI (XI), nr. 5 (277), mai 2000, p. 5.

30
Tănase Scatiu, în vol. Duiliu Zamfirescu, Opere (Integrala romanelor), ed. de Ioan Adam și Georgeta Adam,
Studiu introd., cronologie, comentarii, note, variante și glosar de Ioan Adam, Postf. de Eugen Simion, București,
FNSA, 2015, p. 550.

31
Fecioarele, p. 413.

22
 Criticul trece şi prea uşor peste evoluţia bolii : După o vizită la Viena (unde suferă un
scurt tratament) starea psihică a Lenorei cunoaşte o remisiune, coincidentă cu mariajul
Elenei. Crizele de nervi sunt înlocuite printr-o atonic. Lenora nu mai suportă cel mai mic
zgomot, stă ore întregi tăcută, ascultându-și parcă o voce lăuntrică. Abia ulterior simptomele
nevrozei devin manifeste. Lenora se dă cu capul de pereţi, într-o zi dă foc patului conjugal, o
irită prezenţa lui Doru, îi arată o ostilitate pronunţată, îl acuză că ar complota împreună cu
Elena şi Mika-Le împotriva ei şi a Cocăi-Aimee ca să le lase pe drumuri, îşi neglijează
înfăţişarea, umblă nepieptănată şi neîngrijit îmbrăcată, dânsa care zăbovea ore întregi la
oglindă. Aducerea în casă a Elizei e ultima dintre aceste comportări anormale.

2.1 Tulburări de personalitate

Personalitatea se formează pe parcursul vieții, aceasta fiind unică și originală. În sens

psihologic, este o construcție teoretică elaborată de psihologie, în scopul înțelegerii și
explicării modalități de ființare și funcționare a persoanei. Reprezintă modul specific de
organizare a trăsăturilor și însușirilor psihosociale și psihofizice ale persoanei. Este unitate
bio-psiho-socio-culturală, care asigură, care asigură adaptarea originală a individului la
condițiile mediului natural și mai ales social. Prin persoană și personalitate înțelegem întreaga
ființă umană cu organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective conative, fiziologice și
morfologice ale individului. Personalitatea este persoana în devenire, este modul de a fi al
persoanei, orice persoană având propria sa personalitate…
Dacă persoana este un subiect, personalitatea este imaginea obiectivă pe care ne-o
facem despre un subiect, este construcția dinamică pe care se bazează persoana în sensul
organizării dispozițiilor, depinderilor, atitudinilor individului, ierarhizarea și exteriorizarea
acestora în mod original și unic.
Personalitatea este un model particular de manifestare a ființei umane, fiind
dobândită, sub forma unui bagaj genetic și modelată o dată cu trecerea timpului și trecerea
prin diferite experiențe umane, desfășurarea de anumite activități, întreprinderea de relații cu
semenii.
În opinia lui Vasile Pavelcu, „conținutul personalității îl constituie totalitatea
calităților și însușirilor, orientarea, înclinațiile, interesele, trebuințele aptitudinale etc., apărute
23
pe bază biologică în relațiile cu mediul social în corelațiile interne ale trebuințelor sale 32.
Astfel „Omul nu se naște om, ci devine om” în urma experiențelor sociale și educaționale
conform lui I. Kant.
Despre această evoluție sau, mai bine spus, involuție a personajului feminin Lenora,
putem spune că s-a petrecut datorită schimbărilor de personalitate. Fundalul bolii psihice ca și
al normalului este personalitatea. Ea va fi cea care va da nota particulară și de diversitate
fiecărui tablou clinic. De fapt, aceasta este și marea dificultate, dar pe de altă parte și marea
specificație specifică psihiatriei. Cele două componente ale cuplului patogenic, terenul și
agentul patogen se află în psihiatrie într-o relație de strânsă întrepătrundere, alcătuind o
ecuație ale cărei soluții sunt infime. Și asta pentru că, spre exemplu, dacă în reacții agentul
patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea), în dezvoltări el se va și
suprapune structural și genetic peste aceasta (boala aflându-și cauza și în însăși dizarmonia
personalității), iar în procese, intersecția celor două componente generatoare ale bolii
conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalității. Desigur că relația
dintre cei doi factori amintiți mai sus nu este o relație mecanică; complexitatea
retroacțiunilor, interdependența, o face greu descriptibilă și practic, imposibil de cunoscut în
intimitatea ei.33
Abia către sfârşitul carierei sale, întâlnind la numeroşi pacienţi o bruscă rezistenţă
insurmontabilă, o „fugă în boală", Freud a descoperit acţiunea unei porniri distructive care se
împleteşte cu sexualitatea si constituie aşa-numitul „instinct al morţii", în orice manifestare a
vieţii - a arătat şi biologia - apare o tendinţă de repetiţie, prin reîntoarcerea materiei
însufleţite la starea anorganică.34

2.2 Tipuri de personaje în funcție de personalitatea fiecăruia.

2.2.1 Lenora
Pentru că nu reușește să iasă dintr-o stare depresivă, Lenora se adâncește în boală
folosind-o ca pretext al dorinței de singurătate, de autopedepsire. Reflectând asupra alegerilor
pe care le făcuse în viață; se căsătorise din iubire cu Doru Hallipa, dar divorțează. Din
mariajul acestora Lenora are o fiică, Elena care se căsătorește cu George Drăgănescu, mai
32
Vasile Pavelcu, Drama psihologiei. Eseu asupra constituirii psihologiei ca știință, ED. a II a revazuta si
adaugita de VASILE PAVELESCU , Bucuresti 1972, apud.
33
Florin Tudose, Cătălina Tudose, Letiția Dobranici Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Editura
Infomedica, București, 2oo2, P. 41.
34
Sigmund Freud, Trei eseuri privind teoria sexualității, traducere de Nicolae Anghel, Editura Măiastra,
București, 1991, p. 47.

24
mult ca o răzbunare decât din iubire; aceasta iubindu-l pe prințul Maxențiu care cedase
farmecelor surorii vitrege, Mika-Lé. Aceasta din urmă este fiica Lenorei dintr-o aventură pe
care o are cu un muncitor italian în timpul căsătoriei cu doctorul Walter. Pentru Anton
Holban, Walter e o persoană foarte echilibrată sub raport sufletesc, o natură în stare să
înfrunte fără teamă opinia publică si morală. Dar din perspectivă psihanalitică, ne apare clar
că avem de-a face cu un nevropat. Maladia lui, e adevărat, rămâne se-cretă lungă vreme, nu
are manifestări exterioare care să intrige. Ba prin calm, hotărâre, spirit organizatoric, tact,
stăpânire de sine extraordinară, personajul creează impresia unei sănătăţi psihice perfecte.
Unele tulburări se lasă, totuşi, ghicite, dacă îi dăm ascultare lui Freud. Walter, ni se spune,
„căpătase pentru femei un dezgust din cauza Salemei, dezgust pe care-1 are către cea mai fină
gustare cineva nevoit să suporte mereu un banchet".35
Trecând printr-un divorț, rămânând cu două fete care nu se înțeleg, Lenora consideră
că și-a îndeplinit un destin tragic și pentru că nu încearcă să depășească situația, trece prin
mai multe stări cu sfârșit tragic. De altfel, ea vede în acțiunile Mikăi-Lé față de sora sa mai
mare aceeași atitudine pe care a avut-o față de verișoara ei, Eliza. Simțind-se vinovată,
Lenora îl împinge pe Doru în brațele fostei sale logodnice, Eliza.
Având o personalitate melancolică, aceasta este puţin rezistentă din punct de vedere
nervos. Persoanele aparţinând acestui tip obosesc uşor şi sunt susceptibile la stări depresive în
condiţii de suprasolicitare, sau stări conflictuale. Este un excelent muncitor pentru activităţile
de rutină, desfăşurate în condiţii cunoscute şi obişnuite, care nu necesită decizii prompte şi
reacţii rapide, ei putând desfăşura activităţi de mare fineţe, dar fără presiune exterioară.
Înzestrată cu multă răbdare, melancolicul are înclinaţie spre analiză, precizie şi minuţiozitate.
Fire anxioasă, întră în panică în faţa unor situaţii noi faţă de care reacţiile lui sunt lente, nu
întotdeauna adecvate şi uneori chiar paradoxale. În relaţiile interpersonale, devine timidă,
subapreciindu-şi posibilităţile se integrează cu dificultate în grup, ataşându-se mai degrabă de
persoane şi nu de colectivitate. Ea trebuie încurajată chiar prin supraestimarea calităţilor sale
pentru a putea face faţă muncii şi problemelor care apar.36
Din punct de vedere al nevrozelor, descoperim și starea psihică morbidă, caracterizată
prin neliniște continuă, teamă și preocupare obsesivă de starea sănătății proprii a prințului
Maxențiu. Astfel, nevroze întâlnim și în alte romane ale autoarei; G. Călinescu spune că

35
Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, 1984, Bacău,
p.100.
36

https://www.academia.edu/26073931/TEMPERAMENTUL_CARACTERUL_SI_CELE_4_TIPURI_DE_PERSONALITA
TE

25
„întâiul roman notabil, și poate cel mai bun, este Concert din muzică de Bach. Vreo
desfășurare epică propriu-zisă nu există, ci numai o lentă mișcare în viața socială a unor
familii, care sunt spionate rând pe rând pe scriitoare cu ajutorul personajelor care fac vizite, și
surprinse în dramele lor intime. Sunt trei grupuri principale: familia Elena Drăgănescu, casa
prințului Maxențiu și casa profesorului Rim. Elena Drăgănescu este fata Lenorei din
Fecioare despletite. Lenora, femeie frumoasă, dar de extracție mediocră (e originară din
Mizil) făcuse un prim pas spre promovarea socială căsătorindu-se cu moșierul Hallipa.
Fratele ei, Lică Trubadurul, explutonier, îi umbrește mereu ascensiunea. Dintr-o uniune
hazardată, Lenora mai avea o fată nelegitimă, Sia, ce deocamdată trece drept fiică a lui Lică
dintr-o mamă necunoscută. Același Lică izbutește a intra în grațiile Adei Razu, devenind
amantul ei. Lică este unchiul Elenei, care însă avusese odată ideea de a se căsători cu
Maxențiu, soțul de azi al Adelei.”37

2.2.2 Prințul Maxențiu

Concentrându-și atenția spre organele interne, Maxențiu manifestă o adevărată plăcere
atunci când își descarcă excitațiile pe care le suferă: „Cu toată atenţia, cu toţi ochii îşi
examina ligheanul, batista, şi, sta în patul maculat, cu un fel de voluptate a nesimţirii. După
atâta constrângere era o orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale bolii, îşi
descărca cu bucurie ticăloşia şi trupul lui acum material, nesecat ele coptură, de murdărie, îi
era drag aşa ; îi părea că-l simte viu tocmai pentru că era, astfel, rodnic”.38
Dar, oare, cum putea el să creadă că va putea să formeze un cuplu cu Elena, tocmai
atunci când atinge cea mai de jos treaptă a degradării sale psihice și fizice?
Pentru a putea înțelege mai bine ce presupune starea de nevroză a prințului Maxențiu,
vom defini termenul de ipohondrie care are o cauză fizică, în cazul nostru, tuberculoza. Pe
efectele interne ale acesteia se grefează o formă de sexualitate aplicată unor zone erogene,
ivite în interiorul corpului. Ipohondria ascunde însă adesea îndărătul ei — arată Freud — o
psihonevroză narcisică. Este vorba de o întoarcere a libido-ului asupra eului însuşi. Spre a
sugera plastic cum se petrece acest lucru, Freud compara fenomenul cu actul prin care
făpturile elementare întind în afară, din masa lor protoplasmatică nediferenţiată, pseudopode
şi le retrag înapoi. Libido-ul „eului" s-ar comporta astfel îndreptându-şi o parte a sa către
obiectul erotic, fixând-o asupra lui şi luând-o înapoi, când atracţia sexuală încetează. La inşii

37
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, ediția a II-a, 1982, p.
740.
38
Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, Editura

26
echilibraţi, o asemenea mişcare de du-te vino are loc fără mari dificultăţi, cu o perfectă
elasticitate, care dispare complet în nevrozele narcisice. Instalarea acestora este urmarea
neputinţei, eului de a-şi mai trimite libido-ul către obiecte erotice din afară, concentrându-l
exclusiv asupra sa. Narcisismul este însă o fază primară generală în evoluţia sexualităţii; ca
atare precede, la orice om, alegerea obiectelor şi corespunde fazei autosatisfacerii erotice
infantile.39
„Maxenţiu”, ca personaj, reflectă preocuparea scriitoarei pentru studiul stărilor
maladive, declinul fizic, scoţând la suprafaţă intime şi neprevăzute reacţii ale bolnavului, care
manifestă o adevărată plăcere de a se autoobserva. Şi el are un secret de care nu-i plăcea să
se vorbească, mama lui era o binecunoscută cântăreaţă franceză de varieté, ce avea domeniul
“Plăiesele” ca dar de la un prinţ bătrân, tată prezumtiv al lui Maxenţiu, care-l recunoscuse
totuşi.
Lică îl vedea ca “un biet coconaş galben ca de ceară cu gene roşii şi cu ochi pătaţi”.
Purta o bărbiţă blondă, ascuţită, cu fire veştede, era un bărbat lingav.
Ada în sinea ei spunea : ” s-a ramolit de tot, ce sunt ochii ăia galbeni? O stârpitură de
viţă mare. Nobil am vrut, nobil am.” Hortensia Papadat-Bengescu îl arată evoluând sub
influenţa bolii înregistrând conştiinţa iremediabilului, evoluând de la stările de răutate şi
egoism la indiferenţa totală asupra tot ce înseamnă viaţă, contactul cu exteriorul.40
În lucrarea Terapii de familie, Iolanda Mitrofan precizează că„dinamica și
transformările structurale și funcționale ale familiei constituie chiar «plasa nevăzută» din care
se iscă suferința și bucuria, neadaptarea, eficiența și ineficiența indivizilor, atât pe termen
scurt, cât și pe termen lung.
Familia este chiar contextul evoluției lor pe parcursul întregii vieți, de la naștere și
până la moarte. Rădăcinile și roadele arborelui familial se hrănesc și se transmit
transgenerațional, iar dacă ele sunt amare, gustul existenței se alterează de la predecesori la
urmași. Astfel, viața devine pentru mulți, dintr-o șansă de dezvoltare și împlinire a
potențialităților, doar o cursă cu obstacole de care se tem sau pe care le percep insurmonabile.
Adesea, consecințele nefaste se pot «citi» în starea de sănătate psihică și somatică, dar și în
dezechilibrele și suferințele sociale41; rezultă de aici că, pentru a ieși din starea în care se afla,
prințul Maxențiu avea nevoie de suportul familie.

39
Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, 1984, Bacău,
p.106.

40
https://studentpenet.ro/concert-din-muzica-de-bach-referat-hortensia-papadat-bengescu/
41
Iolanda Mitrofan, Diana Vasile, Terapii de familie, Editura SPER, București, 2001, p. 5.

27
 2.3.3 Doctorul Walter
Problemele de sănătate și-au pus amprenta și asupra doctorului Walter. Cu toate că
depune jurământul medicilor de a depune orice efort pentru a salva starea pacienților, iată că
personajul nostru cedează nervos și pune la cale uciderea soției, dar întemeiază și un plan
pentru a se sinucide. Acesta trece de la starea de luciditate, de la voința de a înfăptui din viața
sa o „operă de artă”, la izolare și în final, degradare, apărând de multe ori neîngrijit, ras în
cap, având un comportament ciudat ceea ce îi provoca spaimă soției sale, Coca-Aimee.
Deși nimeni nu o credea că domnul doctor ar fi în stare să face vreo nebunie, iată că
se dovedește contrariul. Acesta lăsase sanatoriul în grija statului, închizându-se în cabinetul
său unde se afunda în lucru, fără să permită nimănui accesul cu excepția laborantului,
încearcă să experimenteze otrava descoperită pe soția sa, dar renunță și se folosește pe sine.
La nivel sufletesc, Walter este o persoană echilibrată capabilă să-și susțină punctul de
vedere, dar din perspectivă psihanalitică, este clar că avem de-a face cu un bolnav psihic.
Pentru că nu vrea sa renunțe la convingerile sale, personajul crede despre sine că are un
caracter puternic, o conștiință echilibrată, fiind ambițios. Dar, de fapt, lucrurile nu stau așa:
„regimul lucidităţii depline îl duce pe doctorul Walter la o stare asemănătoare în multe
privinţe megalomaniei sau delirului grandorii.
În asemenea cazuri, spune Freud, „idealul eului,, după ce a exercitat asupra eului un
control foarte riguros, se găseşte momentan absorbit de către el, contopit cu el", aşa că insul
cunoaşte „un sentiment de triumf şi de satisfacţie, pe care nici o critică nu vine să-1 tulbure,
se simte liber de orice obstacol, la adăpost de orice reproş, de orice căinţă".42
Convingere excesiva privind propria superioritate, megalomania are ca origine
suficienta, manifestată de un subiect dotat, dar orgolios, din expansiunea delirantă a eului cu
ideile de omnipotență, de atotștiința înnăscută etc., megalomania se întâlnește cu caracter
episodic in manie, isterie, psihopatie. Ea se observă în stare permanentă în delirele cronice
(paranoia, parafrenie) și în demențe.43
Doctorul Walter este tipul extravertit, cel care își datorează „normalitatea”, pe de-o
parte, faptului că el este inserat relativ fără fricțiuni în condițiile date și evident nu are, firește,
alte pretenții decât de a îndeplini aceste condiții obiective, spre pildă de a alege profesia care

42
Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, 1984, Bacău,
p.110.

43
https://www.helpnet.ro/dictionar/M/megalomanie

28
atunci și acolo oferă posibilități bogate în perspectivă; sau de a face respectiv executa ceea ce
este mai necesar pentru societate și ceea ce acesta așteaptă de la el; sau de a se abține de la
orice inovație care nu este absolut necesară, ori de la ceea ce ar depăși cumva așteptările
sociale. Pe de altă parte însă, „normalitatea” extravertitului are drept efect faptul că el ia prea
puțin în calcul realitatea nevoilor și a necesității sale subiective. Acesta anume este punctul
său slab; căci tendința timpului său se îndreaptă în asemenea măsură către exterior încât
realitatea subiectivă dintre toate cea mai sensibilă, adică starea corpului, nu este nici ea luată
suficient de mult în seamă, ca fiind prea puțin obiectivă, prea puțin „exterioară”, astfel
satisfacția indispensabilă bunăstării fizice nu se mai produce. Drept urmare, corpul ca și
sufletul, suferă.44
Èmile Durkheim vorbește, în studiul său despre sinucidere, de faptul că această
acțiune este săvârșită de victimă, care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau
negativ știind ce rezultat va produce. De asemenea, sociologul menționează că sinuciderea
este actul de disperare al unui om care nu mai dorește să trăiască. 45

44
Carl Gustav Jung, Tipuri psihologice, Editura Humanitas, București, 1997, p. 370.
45
Èmile Durkheim Suicide. A study in socology, traducerea de John A. Spaulding and George Simpson, London
and New York, 2002

29
 CAPITOLUL III: CAZURI-LIMITĂ

Cazuri-limită sau, cum le numește Ovid Crohmălniceanu, „cazuri de conștiință”

despre care vorbește în Literatura română între cele două războaie: „Drumul ascuns conține
cel puțin trei cazuri de conștiință”46, referindu-se aici la doctorul Walter, cel care se
căsătorește pentru bani cu o bătrână; Lenora, bolnavă de cancer se îndrăgostește de medicul
său, dar este nevoită să-și ascundă suferința pentru a nu-l îndepărta; Coca-Aimée care
urmărește starea de sănătate a mamei pentru a putea deveni soția doctorului Walter.
În lucrarea „Psihanaliza cazurilor-limită”, André Green precizează că studiile adunate
în acest volum tratează despre raporturile dintre nevroze, fundament al așa-numitei
psihanalize clasice, și ceea ce a căpătat denumirea de "cazuri-limită". La origine, cazurile-
limită desemnau o zonă intermediară, insuficient de cunoscuta, de stări "pseudonevrotice"
prin care analiștii înțelegeau fie niște psihoze camuflate sau psihoze latente, fie niște stări
aflate la frontierele psihozei - de fapt, ale schizofreniei. Studiile se străduiesc să treacă
dincolo de perspectiva lor clinică, în încercarea de a construi teoria acestei categorii de
pacienți. Inspirate de bogata experiență clinică a autorului, dar și de grija de a integra într-o
teoretizare personală marile curente ale psihanalizei contemporane, cele unsprezece studii
adunate aici, dincolo de descrierea cazurilor-limita, dezvăluie ceea ce, de cele mai multe ori,
este tăinuit: nebunia noastră privată. 47 André Green s-a străduit întotdeauna să arate cum
psihanaliza nu se mai poate mulțumi, în practică sau teorie, numai cu recursul la „modelele”
freudiene. Într-adevăr, acestea nu permit înțelegerea așa-numitelor cazuri-limită, deși sunt din
ce in ce mai des întâlnite în clinica actuală. Aceste cazuri se situează între nevrozele clasice și
psihozele dovedite. O perturbare a identității personale, un dureros sentiment de vid, o
aspirație spre nimic.48
Moshe Idel oferă o altă definiție a denumirii de caz-limită în lucrarea dedicată lui
Mircea Eliade de la magie la mit.
46
Ovid S. Crohmălnicenu, Literatura între cele două războaie mondiale, I, Epl., 1976, p.427-428.
47
https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/analize-si-cazuri-limita-2872430, Traducere din limba franceza de Aliza
Ardeleanu.
48
https://www.pharma-business.ro/psihanaliza-cazurilor-limita/

30
 3.1 Incestul
Conducându-se în viață după propriile convingeri, se căsătorește cu Coca-Aimeé, furnizându-
și o asemenea motivare „superioară”, gândindu-se că respectă promisiunea făcută Lenorei pe
patul de moarte și, fără să-l intereseze părerea celorlalți, are curajul incestului căutând să o
protejeze tot timpul. Căci cum altfel ar putea să-i asigure viitorul fiicei sale vitrege?
Definit ca un delict sexual, de la mângâieri intime până la actul sexual produs între
doi membrii de familie; este vorba de un agresor și o victimă care se înrudesc și care nu ar
putea să se căsătorească legal. Incestul se poate săvârși de către: tați sau tați vitregi, mame
sau mame vitrege, frați, surori sau verișor, membrii ai familiilor acestora cum ar fi bunici,
mătuși sau unchi. 49
În urma unui studiu, s-a descoperit că în general, părinții din aceste familii erau
absenți. Majoritatea taților erau decedați sau își părăsiseră familia imediat după nașterea
copiilor, iar mamele erau indisponibile emoțional din cauza adicției de droguri, alcoolismul
și/sau bolilor psihice. În familiile în care părinții nu erau separați, aceștia din urmă erau
angajați în aventuri extramaritale și își expuneau copiii la un climat sexualizat, și uneori la
violență sexuală (Inga Tidefors, Hans Arvidsson, Sara Ingevaldson & Michael Larsson, 2010
apud. Adler & Schultz, Smith & Israel, 1987). 50
În timpul căsătoriei, doctorul Walter ajunge să își pună capăt zilelor și se sinucide,
lăsându-și soția, respectiv fiica vitregă singură, încălcând astfel promisiunea făcută fostei
soții pe patul de moarte, și anume, de a avea grijă de fiica ei, Coca-Aimeé. De fapt, aceasta,
neavând un model în viață reface drumul mamei prin luarea unor decizii greșite acceptând
cererea în căsătorie a tatălui vitreg.
Cei doi gemeni Hallipa, sunt tipuri de „detracați cu inteligențe complementare și
gesturi automate, deprinși să-1 secondeze pe Rim, ca niște ucenici grotești pe maestrul lor,
care i-a luat ca asistenți la facultate. Deși nu reușiseră să termine liceul, gemenii veniseră din
Germania cu o diplomă de farmaciști, căpătată nu se știe cum. Ei sunt excesiv de amabili cu

49
Iolanda Mitrofan, Parafiliile:Extremele Comportamentului Sexual Uman, Editura SPER, București, 2010, p.
110.
50
https://www.scribd.com/document/110326720/INCESTUL-Proiect-Final

31
oricine, dacă au vreun interes sau vreun câștig. Ca orice ființe inferioare, iubesc umezeala si
întunericul, făcându-și un laborator insalubru la subsolul facultății de medicină, în care se
simțeau foarte bine și unde făceau afaceri cu studenții care voiau să promoveze examenele
fără prea multă învățătură. Elementul central al romanului este pregătirea și susținerea
concertului din muzica de Bach în saloanele Elenei Drăgănescu, un eveniment monden, care
se împiedică în tot felul de amănunte organizatorice, fiind amânat de mai multe ori.
Sia este adusă chiar de mama ei ca infirmieră în «casa ororilor» spre încântarea
profesorului Rim de tânăra de 19 ani căreia îi face avansuri fără să țină seama de diferența
mare de vârstă între cei doi. Fata cedează din dorința de a se răzbuna pe tatăl ei care ajunsese
cunoscut în înalta societate și nu mai venea să o vadă.
După ce o seduce pe Sia și o lasă însărcinată, fără să știe că e fiica soției sale, doctorul
Rim o duce în mansarda asistenților săi, gemenii Hallipa, frați degenerați, care încearcă, în
demența lor, să-i facă o întrerupere de sarcină, profitând, totodată, și ei de biată de fata.51
Termenul „grotesc” apare prima dată în prefața de la drama Cromwell a lui Victor
Hugo. După 20 de ani, „prima încercare de definire, din punct de vedere filozofic, a
negativității estetice, adică a urâtului, și, implicit a tot ceea ce presupune el, este lucrarea lui
Karl Rozenkranz, un filozof posthegelian, într-o lucrare publicată în 1853. El încearcă să
statueze urâtul în calitate de categorie estetică, opunându-l frumosului. La vremea aceea,
singura metodă ce putea surprinde esența mereu indirect definibilă a urâtului, adică prin
raportare la alte elemete, a fost aceea a dialecticii hegeliene. Această dialectică a contrariilor
concepe orice valoare ca având în fața ei antivaloarea sau valoarea negativă. In estetica lui K.
Rozenkranz, urâtul ocupă o poziție mediană între sublim și comic. Nu avem pretenția să
prezentăm toate ideile esteticianului referitoare la estetica urâtului, dar ne vom opri mai ales
asupra relațiilor pe care el le stabilește cu grotescul. Chiar și acest fapt în sine, includerea
grotescului într-o lucrare despre urât, ni se pare a fi concludentă pentru statutul acestei
categorii estetice. Și să nu uităm: ni se precizează încă din titlu că este ʺo esteticăʺ și nu este
ʺesteticaʺ urâtului, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o viziune personală, subiectivă,
asupra urâtului. Vorba lui Hugo: există un singur frumos, dar o mie de fețe ale urâtului !
Dacă metoda de investigare în materia esteticii a lui K. Rozenkranz este
hegeliană, concepția este una platoniană, est-etică, fiindcă, așa cum Platon lega frumosul de
Bine și Adevăr, filozoful nostru leagă urâtul de prezența Răului. Dar, în timp ce Frumosul și
Binele sunt entități absolute, unice, Urâtul și Răul sunt entități relative, niște copii în negativ
ale primelor. Al doilea lucru important, după stabilirea legăturii dintre urât și rău, este
51
https://www.scribd.com/document/125815927/Concert-de-Muzica-Din-Bach

32
implicarea urâtului în genul comic: ʺIndeosebi artistul ce creează în genul comic nu se poate
în nici un fel sustrage urâtuluiʺ . Pe de altă parte, sublinierea diferenței dintre absolut și
relativ în reprezentarea frumosului și urâtului, marchează și relația de independență și,
respectiv, dependență a unei categorii față de cealaltă”52.
Moartea Siei, prin septicemia netratată corespunzător după avortul ținut secret, o va
lovi aproape fizic pe mama ei Lina, care făcuse un efort sisific pentru a descoperi locul unde
gemenii Hallipa își experimentau nelegiuit nepriceperea profesională, în postura de mamoși
amatori. După un dublu incest asupra Siei, despre care poate doar bănuiseră, gemenii Hallipa
au grăbit producerea unui hybris iremediabil. Știința lor pseudo-medicală este folosită ilegal,
sardonic, cu o sălbăticie inumană. Imediata lor dispariție de la locul măcelăririi trupului –
fizic dar și sufletesc al Siei – poate fi comparată cu orice ritual sabatic de magie neagră, în
care se abandonează jertfa umană, rămasă aproape fără suflare.
Despre naivitate ne vorbește și Emil Cioran în Pe culmile disperării precizând că„ nu
toți oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toți oamenii sunt nefericiți. Aceia care au trăit
și trăiesc asimilați, naivi, în existență, nu din prostie sau imbecilitate – căci naivitatea exclude
astfel de deficiențe, ea fiind o stare mult mai pură – ci, dintr-o iubire instinctivă și organică
pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea îl descoperă întotdeauna, aceia ating o
armonie și realizează o integrare în viață, care merită a fi invidiată sau cel puțin apreciată de
cei care rătăcesc peculmile disperării. Dezintegrarea din viață corespunde unei pierderi totale
a naivității, acest dar încântător pe care ni l-a distrus cunoașterea, dușmană declarată a vieții.
Viețuirea cosmică, bucuria pentru existența și pitorescul aspectelor individuale, încântarea
pentru farmecul spontan al firii, trăirea inconștientă a contradicțiilor anulându-le implicit
caracterul tragic, sunt expresii ale naivității, teren fecund pentru iubire și entuziasm. (…)
Naivitatea este opacă pentru tragic, dar e deschisă pentru iubire, căci omul naiv, nefiind
consumat de propriile sale contradicții interioare, are destule rezerve pentru a se dărui”.53
Greșeala fatală a Siei a fost aceea de a se implica emoțional și de a da crezare unor
vorbe în goale. Gândindu-se că poate avea un viitor în casa soților Rim și că se va putea
răzbuna pe tatăl ei, fata cade în păcat; un păcat pe care-l plătește cu viața.

3.2 Sinuciderea

52
Alunița Cofan, Teoreticieni și esteticieni ai grotescului”, articol.
53
Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 1993, p. 93.

33
 Sinuciderea, ca o împingere la limită a delirului grandorii, realizează prin acest
personaj o demonstraţie strălucită, de o consecvenţă absolută, înfricoşătoare, în logica unei
psihoze.
Demenţa Anetei Pascu ocupă o bună parte din romanul Rădăcini, dar nu prezintă
momente obscure sub raport narativ, ca să reclame o explicaţie psihanalitică. Comportările
personajului ne apar, în ciuda dereglării lor, perfect motivate. Există însă şi în acest roman, pe
un plan secundar, alt psihopat al cărui act final intrigă restul personajelor cărţii, precum şi pe
cititor. De ce s-a spânzurat Ghighi, fiul Elenei şi al lui Drăgănescu?, se întreabă Nory, dar nu
numai ea. Sigur, sunt sugerate câteva motive, băiatul traversa vârsta dificilă a pubertăţii, era o
fire închisă, introvertită, resimţea neplăcut proiectele mamei sale privitoare la el (educaţia
destinată a face dintr-însul un bun moşier), contractase nişte relaţii tulburi cu o fată de ţăran,
cam sălbatecă şi dezmăţată, Kira, care se omoară si dânsa. Ghighi avusese, probabil, o
experienţă erotică demoralizantă şi ea îl împinsese să-şi pună capăt zilelor. Kira, socotindu-se
răspunzătoare de catastrofă, îngrozită, se azvârlise în iaz.54
Există și o explicație pentru gestul fetei; aceasta rămăsese însărcinată. Mama
băiatului, Elena, căutând printre caietele băiatului, descoperă o scrisoare în care el încearcă
să-și motiveze sinuciderea, așternându-și pe hârtie cele mai ascunse gânduri ale sale;
precizând că-i este rușine de ceea ce făcuse cu Kira, că nu va mai putea ridica niciodată ochii
din pământ înaintea tatălui său. Și, neputând suporta acest lucru dar și faptul că nu va mai
putea fi niciodată compozitor, îl determină să renunțe la viață.
Adevăratul motiv al deciziei sale este cu totul altul, dacă avem în vedere notațiile
scriitoarei despre orientările sexuale ale băiatului. Ce să se fi întâmplat între el și Kira atât de
grav încât să-l împingă la sinucidere? Acest lucru nu presupune din partea personajului decât
un psihic maladiv.
De asemenea, putem remarca puternica afecțiune pe care i-o arată Ghighi lui Marcian,
manifestând încă din Elveția o apropiere pentru prietenul mamei sale dorindu-și să rămână
singur cu el.
Despre acest comportament ne vorbește Sigmund Freud, elaborând o teorie a
libidoului și a „narcisismului” spunând că trebuie să facem distincție între tendințele eului și
tendințele sexuale. „Refularea ne-a dovedit, în primul rând, că între unele și celelalte tendințe
se poate ivi o opoziție, în urma căreia tendințele sexuale să fie înfrânte în mod formal și
54
Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, 1984, Bacău,
p.112.

34
obligate să-și găsească satisfacția prin ocolișuri regresive. De neînfrânt în fond, ele își află în
însăși această invincibilitate o compensație pentru bătălia pierdută. Am văzut apoi ca cele
doua grupe de tendințe se comporta in chip diferit. Fașă de această mare educatoare numită
necesitate, în așa fel încât ele urmează căi de dezvoltare diferite și întrețin raporturi diferite cu
principiul realității. În sfârșit, am putut constata că tendințele sexuale se leagă mai strâns
decât tendințele eului de starea afectivă a angoasei, rezultat care apare ca incomplet asupra
unui singur aspect important. Vom cita, în consecință, în sprijinul acestui rezultat faptul demn
de notat că nesatisfacerea foamei și setei, aceste doua instincte de conservare absolut
elementare, nu este niciodată urmată de transformarea acestor instincte in angoasa, pe când
știm că transformarea în angoasă a libidoului nesatisfăcut este unul din fenomenele cele mai
cunoscute și mai frecvent observate.”55
Pentru că nu putea recunoaște în fața mamei sentimentele sale față de persoane de
același sex, pentru că nu știe cum să gestioneze situația fiind la o vârstă fragedă, Ghighi alege
calea cea mai ușoară pentru el, dar cea mai grea pentru mama lui, punând astfel capăt unor
serii de întrebări, de răspunderi pentru acțiunile sale.

3.3 Eșecul în fața succesului

Deși nu are o nevroză anume, Elena Hallipa-Drăgănescu este o fire complexă, un
personaj cu o luciditate dusă la extrem, își conduce viața după un anumit tipar ideal. Renunță
la căsătoria cu prințul Maxențiu deoarece observă că cedează în fața avansurilor surorii sale
vitrege, Mika-Lé, considerând că este o fire lipsită de noblețe și loialitate masculină. Devine
soția lui Drgănescu fără să-l iubească de care se desparte în final când fiul lor, Ghighi va
crește pentru că îl întâlnește pe Marcian, alături de care va pleca în Elveția, fără să țină cont
de părerea nimănui. Este deranjată de faptul că, Drăgănescu se îmbolnăvește, deoarece o face
să amâne căsătoria ei cu Marcian.
Atitudinea ei se schimbă radical odată cu moartea subită a fostului soț. Acum poate să
planifice nunta alături de cel cu care vrea să-și împartă tot restul vieții, Ghighi este destul de
mare și nu mai are de ce să-și facă griji în privința acceptării situației; invocă tot felul de
motive în amânarea mariajului. Chiar și în relația celor doi intervine o răceală bruscă. Abia în
momentul în care se întâmplă nenorocirea cu Ghighi, Elena reia relația cu Marcian.

55
Sigmun Freud, Introducere în psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura E.D.P.

35
Din romanul Străina aflăm că, deși îl iubea foarte mult, femeia continuă să trăiască despărțită
de el. Putem pune că personajul feminin are, așa cum spune Freud, caracterul acelora care
„eșuează în fața succesului”.56
Preocuparea pentru problematica schimbării nu este nouă. În Ecleziastul găsim:
„nimic nou sub soare”, sugerându-ne că totul se transformă, evoluează. În a sa Philosophie
des Lumières, Cassirer demonstrează că în secolul al XVIII-lea apare, pentru prima dată,
credința conform căreia schimbarea neîncetată relevă natura substanței. În științele sociale,
tema schimbării s-a impus prin intermediul sociologiei. A. Comte, în al său Discours sur l
Esprit Positif (1844), prin „legea celor trei stări propune un fir conducător al evoluției
umanității. După ce au cunoscut faza teologică, marcată de superstiții, oamenii au intrat într-
un stadiu abstract, rațional, înainte de a cunoaște articularea la real și la gândire, într-o vârstă
pozitivă. Comte propune divizarea sociologiei în două mari părți: sociologia statică, cea care
studiază ordinea, maniera în care membrii unei colectivități ajung la consens, pentru a
menține îi face să funcționeze societatea, și sociologia dinamică, cea care are ca preocupare
progresul, adică transformarea societății traversând istoria umanității. Durkheim, la rândul
său, afirmă că diviziunea muncii permite trecerea de la solidaritatea mecanică spre o
alta, fundată pe solidaritatea organică. Ar mai trebui să-i amintim pe Spencer, cu legea
evoluției universale, pe Pareto pentru analiza asupra circulației elitelor, pe Simel pentru
studiul conflictelor. În fine, sociologia lui Marx și Engels este o sociologie a schimbării.
Ideea de evoluție, transformare, schimbare străbate multe dintre concepțiile sociologice.57

3.4 „Despletirea” ca semn al dezmățului

Făcând o oprire asupra romanului Fecioare despletite, o găsim pe Manuela în fața
unei vitrine admirând chipul unei femei pozată cu bustul gol și se gândește că ar fi o
prostituată. În timp ce-i admira frumusețea, îi vine în minte un gând ciudat, și anume că
numai hazardul putea să o aducă pe curtezană în timpul nopții, în camera logodnicului ei,
Vâslan. Apoi se imaginează că este ea în locul fetei, jucându-i rolul față de bărbatul iubit.
Ceea ce caracterizează în primul rând acest volum de feminități este
impresionabilitatea cu adevărat feminină de care vibrează fiecare pagină din Ape adânci.
Opera d-nei Hortensia Papadat-Bengescu este un repertoriu infinit de senzații fine, variate și

56
Brett Kahr, Lecții de viață de la Freud, traducere din engleză și note de Luana Schidu, Editura Trei, București,
2015, p.20.
57
Adrian Neculau, Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 223.

36
nuanțate greu de prins fără o mare putere și deprindere de introspecție și greu de redat fără o
sigură și nesecată invenție verbală, apreciază Garabet Ibrăileanu.58
Ovid S. Crohmălniceanu suprapune textul peste o poezie a scriitoarei, Le Serpent
vert, comunicată de Eugen Lovinescu în Revista Română, nr. 2, din 194459 de unde reiese „
dorinţa unei fecioare de a deveni, pentru o clipă, prostituată constituie aici chiar substanţa
lirică a poeziei : «Je voudrais ce soir, au coin d'une rue borgne, / Etre une fille, / Deshabiller
mă robe, mon> coeur et mon esprit, / Mon orgueil, dur cerbere, / Et, couvrant mes epaules
d'une vieille mantiile, / M'en aller sur de hauts talons tous decrepits / T'attendre sous un
reverbere...»
O altă similitudine frapantă apare : Curtezana are o satisfacţie specială să răpească
fecioarei pe logodnicul ei şi, să-1 scufunde în amorul «fără suflet», cum spune Manuela: «Tu
iras ce soir-lá, avec une îme tres propre / Pres de ta fiancee...». «Et pour venger mon coeur si
pur de les oublis, / Volant à l'autre les soupirs, / Je laisserai la louve qui habite mon eorps /
tuer ta force dans mon infini...»
Fotografia prostituatei trezeşte în sufletul Manuelei «şarpele verde», care ar
reprezenta — după autoare — «pasiunea şi tirania feminină». Aici cădem peste o identitate
perfectă : Poezia din Revista Română se numeşte Le Serpent vert, ca şi bucata de la care am
pornit.
Femeia din fotografie este o «brună despletită». Dacă asociem acum primul roman al
Hortensiei Papadat-Bengescu textului, suprapunerea scoate la iveală ceva mult mai
semnificativ. Fecioarele despletite sunt fetele care au păcătuit, aducând pe lume copii
nedoriţi, născuţi din iubiri vinovate. Formula o foloseşte Mini spre a desemna o ereditate
încărcată, cauză probabil a perversităţii ober-kelnerului fetisist care, atingând cu fruntea
piciorul eroinei, i-a sărutat poala rochiei de trei ori, atunci când dânsa, sosită pentru întâia
oară la Bucureşti, trăsese la un hotel obscur. Speriată, crede întâi că nebunul face parte dintr-o
congregaţie mistică si se conformează ritualul ei bizar. Apoi găseşte o altă explicaţie : «Mi-
am închipuit — zice — că e fiul grăbit al unei fecioare despletite, că tată i-ar fi fost absintul
sau punch-ul.»" 60
58
G. Ibrăileanu, Scriitori români și străini, II, Epilog, 1963, p. 63-65.
59
O versiune românească apăruse anterior în Familia, Seria a III-a, nr. 3, 1935, apud. Ovid S.
Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, 1984, Bacău, p.125..

60
Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, 1984, Bacău,
p.130.

37
 În romane apar mai mulți copii nelegitimi: Mika-Lé, Sia, Nory. Se poate observa și
prezența cuplurilor a două surori, una dintre ele fiind catalogată drept „seducătoarea” a cărei
izgonire din casă provoacă mari conflicte: alungarea Mikăi-Lé din casa familiei Hallipa duce
la despărțirea mamei de soțul acesteia; izgonirea Siei, de asemenea duce la destrămarea
cuplului Lina-Rim; în momentul în care Dia pleacă în Elveția, relația celor două surori se
sfârșește.
Din acest punct de vedere, al despletirii este văzută și Sia, fiind numită, în mod ironic
de Nory, „fecioara din Orleans”. Fata își găsește sfârșitul mult pre devreme într-o clinică de
ginecologie, locul unde sunt pedepsite victimele iubirilor păcătoase. Fiind alungată de mama
ei și dată afară de babă, Sia ajunge în stradă ca o „fecioară despletită” purtând sentimentul
vinovăției și al rușinii, dar se salvează, oarecum prin moarte.
În schimb, Mika-Lé este nevoită să trăiască mereu același scenariu al izgonirii. Despre
ea aflăm că rămâne însărcinată de mai multe ori, dar nu apare niciodată în ipostaza de mamă.
În momentul în care „o fată atinge vârsta maturității, își dă seama că îngrijirea copiilor nu
este nici pe departe un privilegiu, pentru că bărbații controlează lumea. Această revelație o
ajută să înțeleagă că viața unui tată are un «misterios prestigiu». Atunci când instinctele
sexuale își fac apariția, băieții sunt agresivi și dominatori, în vreme ce fetele se confruntă cu o
așa-zisă așteptare agitată. Din vremuri străvechi, femeia a privit bărbatul ca pe o împlinire și
ca pe o poartă de evadare, prin urmare, fetițele învață că trebuie să renunțe la putere și la
independență”.61
De fapt, Mika-Lé dovedește o mentalitate diferită de până acum: nu vrea să aparțină
unui singur bărbat, nu vrea să devină sclava acestuia, renunță la ideea de familie tradițională
în care femeia și bărbatul trebuiau să se căsătorească înainte de a avea relații intime
considerând acest fapt ca fiind unul păcătos și rușinos, renunță la ideea de a avea copii poate
din cauză că ea, însăși nu a fost un copil dorit și nu a simțit dragostea mamei, trăind în
minciună, spunându-i „tată” unui străin. Trecând mai mulți bărbați prin patul ei, femeia nu îi
poate reține și nu va știi niciodată cine este, de fapt tatăl copilului.

CONCLUZII

61
Tom Butler Bowdon, 50 de clasici. Filozofie, Editura Litera, traducere din limba engleză de Alexandru
Bumbaș, București, 2019 p. 31.

38
 Prin cercetarea făcută, nu numai că am descoperit amănunte necunoscute din viața
personajelor Hortensiei Papadat-Bengescu, dar am învățat multe aspecte ale vieții noastre
psihice.
Documentându-mă despre patologie, nevroză, cazuri-limită am înțeles că scriitoarea a
fost „omul nou” și că și-a asumat conștiința unicității în timp ce a sincronizat literatura
noastră la cea europeană. Mai mult decât atât, personalitatea ei a fost dublată de cea a unui
psiholog, în toată puterea cuvântului având cultura și intuiția unor concepte care și astăzi pun
în dificultate cititorul. S-a luptat cu preconcepțiile, a îndrăznit, a muncit peste fire, s-a luptat
cu stilul, dar cel mai mult s-a luptat cu sine, făcând loc în viața ei și pasiunii pentru scris.
În operele sale s-au regăsit cu siguranță cei neînțeleși, cei care nu se simt iubiți,
apreciați, „fecioarele despletite”, mamele îngrijorate pentru soarta copilului lor, mamele care
nu-și doresc să devină mame. Dar pentru toate astea este nevoie să ne cunoaștem și să acceptă
cine suntem.
Acesta fiind și motivul pentru care mi-am structurat lucrarea pe trei capitole, pornind
de la noțiuni introductive despre opera Hortensiei Papadat-Bengescu, activitatea literară;
oprind-mă asupra romanelor de analiză psihologică unde aflăm că romanul Concert din
muzică de Bach este primul roman citadin și este considerat de Eugen Lovinescu „un
deschizător de drumuri”. Astfel, în ciclul Hallipilor, autoarea surprinde evoluția psihologică a
personajelor sale. Romanul psihologic se caracterizează prin urmărirea dramei interioare a
personajului și expunerea acesteia prin tehnici narative specifice genului cum ar fi analiza
psihologică interioară, omnisciența și omniprezența naratorului.
Tehnicile narative în construirea personajului sunt multiple: de la punerea față în față
a personajelor, până la naratorul exterior, limbajul lăuntric al personajului, iar dialogul
exterior este pur și simplu separat de monologul interior.
În capitolul al doilea, am încercat să fac trecerea de la normal la patologic, prezentând
ce se înțelege prin „normal”, dar și prin „patologic” prezentând evoluția sau, mai bine zis,
involuția Lenorei de la starea sănătoasă în care se afla, cea nesănătoasă de depresie. Astfel de
tulburări de personalitate au loc atunci când nu ne simțim înțeleși, apreciați, iubiți, când
conștientizăm că cineva a profitat de noi neavând sentimente sincere.
Personajele au personalități diferite, colerice, sangvinice, flegmatice, acționează
pentru a menține un secret sau pentru a-l descoperi; pentru a scăpa mai ușor de boală, de
frământările sufletești, dar și de anumite persoane a căror prezență le provoacă mai mult rău
decât bine.

39
 Lenora moare de cancer uterin, trecând printr-o depresie foarte urâtă: nu vrea să mai
vadă pe nimeni, umbla nepieptănată, nearanjată, dă foc patului din dormitorul fiicei, Mika-Lé
deoarece îi amintea de adulterul săvârșit în tinerețe cu un muncitor italian. Căsătorită apoi,
din dragoste cu medicul ei, constată că sentimentele nu îi fuseseră împărtășite și că acesta,
împreună cu cealaltă fiică, Coca-Aimée, îi urmăresc evoluția bolii cu intenția de a se căsătorii
amândoi.
Prințul Maxențiu suferă de ipohondrie, o nevroză psihică narcisică. Narcisismul este
însă o fază primară generală în evoluţia sexualităţii; ca atare precede, la orice om, alegerea
obiectelor şi corespunde fazei autosatisfacerii erotice infantile.
Doctorul Walter este medicul care are parte de prea multe femei, căsătorit cu o
bătrână bogată, apoi cu Lenora, dar și cu fiica acesteia, ajunge să se sinucidă, punând astfel
punct unei vieți lipsite de sens.
Capitolul al treilea este dedicat exclusiv cazurilor-limită sau „cazurilor de conștiință”,
cum le mai numește Ovid Crohmălniceanu în Literatura română între cele două războaie
mondiale.
Prin „incest” m-am referit la căsătoria lui Walter cu fiica vitregă, Coca-Aimée. Întîlnim aici și
un dublu incest, cel al fraților gemeni Hallipa care au legături amoroase cu Sia, dar și la
doctorul Rim ce întreține relații sexuale tot cu Sia și pe care o lasă însărcinată, deși este fiica
soției sale, Lina.
Elena este cea care eșuează în fața succesului prin încercările repetate de a se
sinucide, dar și odată cu pierderea fiului său, Ghighi care alege să nu mai trăiască deoarece îi
era rușine de orientările sale sexuale. Elena Drăgănescu-Hallipa se căsătorise cu Drăgănescu
pentru a se răzbuna pe prințul Maxențiu atunci când a răspuns favorurilor intime ale surorii
sale vitrege Mika-Lé.
Prejudecățile și atitudinea segregaționistă le-a considerat stimulative, a îndrăznit să
exprime un cult al femeii într-o epocă și într-un domeniu dominat și controlat de bărbați, cu
decență, fără înverșunare. Experiența profesională și familială a direcționat-o spre tematica
bolilor, ca parte integrantă, naturală a vieții, având în același timp conștiința dificultății
acestui demers.
Privind romanele Hortensiei Papadat-Bengescu dintr-o altă perspectivă, și anume
aceea a „fecioarelor despletite”, putem observa că în romanul cu același nume, o fecioară
(bastardă), Mika-Le, îl seduce pe Maxenţiu, logodnicul surorii ei (legitime), Elena. Este
descoperită si izgonită de acasă. După alungarea ei, căsătoria mamei (Lenora+Doru) se
destramă.
40
 În Concert din muzică de Bach, o fecioară (bastardă), Sia, seduce pe Rim, soţul
mamei ei, Lina. Este descoperită şi izgonită de acasă. Voind să şteargă urmele păcatului,
moare în urma unei întreruperi de sarcină, efectuată cu mijloace primitive. Căsătoria mamei
(Lina+Rim) se destramă.
În Drumul ascuns, o fecioară (legitimă), Coca-Aimee, seduce pe doctorul Walter,
soţul mamei ei (Leonora). Dar el se îndrăgosteşte de cea mai bună prietenă (ca şi o soră) a
fetei (Hilda). Aimée descoperă faptul şi îşi izgoneşte rivala. Moartea mamei pune practic
capăt căsătoriei a-cesteia (Lenora+Walter). Aimée devine soţia tatălui ei vitreg.
În Logodnicul, o pseudo-fecioară, Ana (actul deflorării sale de către un unchi satir se
săvârşise necomplet) seduce pe soţul surorii ei (Nina), Costel („logodnicul", cum îl
porecliseră în batjocură colegii). Este descoperită şi izgonită de acasă. Se otrăveşte, câştigă
definitiv prin, tentativa de sinucidere dragostea cumnatului, dar nu ajunge să devină soţia
lui, cum spera, fiindcă boleşte lungă vreme din cauza rănii stomacale şi moare.
Căsătoria surorii (Nina+Costel) se destramă.
În Rădăcini, o fecioară (bastardă), Nory, încearcă să o logodească pe sora ei
(legitimă), Dia, cu Coti Pascu. Aceasta din urmă descoperă intenţia, se supără si pleacă în
Elveţia. Menajul celor două surori, care trăiau împreună în casa mamei lui Nory, ia
sfârşit.
Astăzi, locul ei este binecunoscut și de neclintit în istoria producțiilor interbelice.
Hortensia Papadat-Bengescu e conștientă de rolul ei de a instrui cititorul și nu face rabat de la
luciditate și intelectualism, rămânând răbdătoare în așteptarea lectorului potrivit.

BIBLIOGRAFIE:

41
1. Bowdon, Tom Butler, 50 de clasici. Filozofie, Editura Litera, traducere din limba engleză de
Alexandru Bumbas, București, 2019, p. 31.
2. Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, ediția
a II-a, 1982, p. 740.
3. Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 1993, p. 93.
4. Ciobanu, Valeriu, Hortensia Papadat-Bengescu, Epilog, 1965, p.236-237.
5. Cioculescu, Șerban, Aspecte literare contemporane, Editura, Minerva, 1972, p. 381.
6. Cofan, Alunița, Teoreticieni și esteticieni ai grotescului, articol.
7. Cristescu, Maria Luiza, Hortensia Papadat-Bengescu, portret de romancier, colecția
„Contemporanul nostru”, Editura Albatros, 1976, p. 118.
8. Crohmălniceanu, Ovid, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea
Românească, 1984, Bacău, p. 130.
9. Crohmălniceanu, Ovid, Literatura între cele două războaie mondiale, I, Epilog, 1976, p. 427-
428.
10. Durkheim, Èmil, Suicide. A study ăn sociology, traducerea de John A. Spauling And George
Simpson, London and New York, 2002.
11. Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura E.D.P.
12. Freud, Sigmund, Trei eseuri privind teoria sexualității, Traducere de Nicolae Anghel,
Editura, Măiastra, București, 1991, p.47.
13. Goldeanu, Gheorghe, Poetica romanului Românesc interbelic: o posiblilă tipologie a
romanului, Editura Libra, București, 1998, p.169.
14. Grigurcu, Gheorghe, „Prousta” și Proust, articol publicat în ediția 1-2/2019.
15. Holban, Anton, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura Albatros, 1985, p.116.
16. Jung, Carl Gustav, Tipuri psihologice, Editura Humanitas, București, 1997, p.370.
17. Kahr, Brett, Lecții de viață de la Freud, traducere din engleză și note de Luana Schidu,
Editura Trei, București, 2015, p.20.
18. Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români și străini, Ii, Epilog, 1963, p. 63-65.
19. Mitrofan, Iolanda, Parafiliile: Extremele Comportamentului Sexual Uman, Editura SPER,
București, 2010, p. 110.
20. Mitrofan, Iolanda, Vasile, Diana, Terapii de familie, Editura SPER, București 2001, p. 5.
21. Neculau, Adrian, Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași, 1996, p.
223.
22. Nicolae, Manolescu, Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc, Editura Minerva,
București, 1980.
42
23. Pavelencu, Vasile, Drama psihologiei. Eseu asupra constituirii psihologiei ca știință, Ediția a
IIa, revăzută și adăugită de Vasile Pavelcu, București, 1972.
24. Tudose, Florin, Tudose, Cătălina, Dobranici, Psihologie și psihiatrie pentru psihologi,
Editura, Infomedica, București, 2002, p.41.
25. Vianu, Tudor, Caiete critice, nr. 1-2/1986, p. 141-142.
26. Psihologie medicală, curs II, Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova, 2012, p. 01.

SURSE ON-LINE:
1. https://www.scribd.com/document/125815927/Concert-Din-Muzică-de-Bach

2. https://www.scribd.com/document/110326720/INCESTUL-Proiect-Final

3. https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/analize-si-cazuri-limita-2872430, Traducere din limba

franceza de Aliza Ardeleanu

4. https://www.pharma-business.ro/psihanaliza-cazurilor-limita/

5. https://www.helpnet.ro/dictionar/M/megalomanie

6. https://studentpenet.ro/concert-din-muzica-de-bach-referat-hortensia-papadat-bengescu/

7. https://www.academia.edu/26073931/TEMPERAMENTUL_CARACTERUL_SI_CELE_4_
TIPURI_DE_PERSONALITATE

8. https://www.scribd.com/document/325662208/Balzacianismul

43