Microorganismele - numite şi

microbi – cuprind :
-bacterii,
-viruşi,
-ciuperci,
-paraziţi.
- Antibacteriene (numite adesea
antibiotice, active împotriva
infecţiilor bacteriene)
 -Medicamente antimicobacteriene
(care sunt antibacteriene active în
special împotriva tuberculozei şi a altor
infecţii micobacteriene)
- Antifungice (active împotriva
infecţiilor micotice)
- Medicamente antiparazitare (active
împotriva malariei şi a altor infecţii
datorate paraziţilor).
 Rezistenţa antimicrobiană este
capacitatea unui microorganism (de
exemplu o bacterie, un virus sau un
parazit, precum parazitul malariei) de a
rezista acţiunii unui agent
antimicrobian.
 Rezistenţa antimicrobiană, adică rezistenţa la
unul sau mai multe antimicrobiene utilizate în
tratament sau profilaxie, nu este o afecţiune, ci o
caracteristică aplicabilă, în principiu, fiecăruia
dintre microorganisme şi infecţiilor nosocomiale
şi altor infecţii asociate asistenţei medicale.
 Microorganismele rezistente la antimicrobiene,
inclusiv tipurile multirezistente , sunt responsabile
adesea de infecţiile asociate asistenţei medicale, dar
sunt responsabile şi de infecţii la pacienţii din afara
spitalelor şi pot fi regăsite în flora bacteriană
normală la indivizi sănătoşi, la animale de companie
şi în mediul înconjurător. De asemenea, sunt
responsabile de infecţii şi izolate de la animalele
utilizate ca sursă de hrană şi, uneori, izolate din
alimente.
 Este
o adaptare a microorganismului la
mediu.
 Orice utilizare a unei substanţe
antimicrobiene forţează
microorganismele să se adapteze sau să
moară.
 Microorganismele care colonizează şi,
uneori, infectează persoanele şi animalele sunt
cele care devin rezistente la antimicrobiene, şi
nu oamenii sau animalele. Oamenii şi
animalele nu devin rezistenţi la tratamente
antimicrobiene, dar bacteriile şi alte
microorganisme pot deveni rezistente.
 Rezistenţa antimicrobiană duce la
reducerea sau pierderea eficienţei
agentului antimicrobian în vindecarea
sau prevenirea infecţiei cauzate de acest
microorganism.
  Rezistenţa la mai multe
medicamente reprezintă rezistenţa
unui microorganism la mai multe
medicamente antimicrobiene.
 Această problemă a rezistenţei la mai multe
medicamente este relevantă pentru toate
microorganismele, inclusiv bacteriile
responsabile de infecţiile asociate asistenţei
medicale, microorganismele responsabile pentru
infecţiile transmise prin alimente şi apă,
tuberculoză şi microorganismele responsabile
pentru bolile cu transmitere sexuală, de exemplu
gonoreea şi HIV.
 Provocarea privind microorganismele
rezistente la mai multe medicamente
rezidă în numărul limitat de opţiuni
rămase (dacă rămâne vreuna) pentru
tratamentul pacienţilor infectaţi cu aceste
microorganism.
  Antibioticele sunt medicamente puternice
utilizate împotriva infecţiilor bacteriene
 Traducere literală
 anti – împotriva
 biotice – organisme vii
 Antibioticele reprezintă o subclasă de
agenţi antimicrobieni ce sunt activi doar
împotriva bacteriilor şi pot fi:
 Naturali, derivaţi din bacterii sau fungi
 Sintetici
Antibioticele, după spectrul de acţiune, pot fi
 Cu spectru larg
Omoară numeroase tipuri de bacterii, de exemplu
Penicilina
 Cu spectru îngust
Omoară doar un tip de bacterii, de exemplu Izoniazida

Antibioticele, după modul cum acţionează, pot fi

 Bactericide
Omoară bacteriile
 Bacteriostatice
Împiedică dezvoltarea bacteriilor
 Majoritatea antibioticelor prescrise de medic
au un spectru larg
 Acestea distrug atât bacteriile utile ale
organismului, cât şi pe cele dăunătoare.
 Dacă dispar bacteriile utile, bacteriile
dăunătoare au şi mai mult spaţiu pe care să îl
invadeze!
 Înainte de anii 1930 este descrisă perioada
preantibiotică, numită şi epoca întunecată,
când mortalitatea prin infecţii era uriaşă.
 Era antibiotică a adus terapii adecvate pentru infecţii
bacteriene şi a început cu introducerea
sulfonamidelor, în 1935 (descoperite anterior de
Domagk), şi a penicilinelor, în cursul celui de-al
Doilea Război Mondial (descoperite anterior de
Fleming).
 După cum se ştie, primul compus antimicrobian –
penicilina – a fost descoperit de Alexander Fleming în
1928, când a observat că ciuperca Penicillinium
notatum a distrus coloniile de S. aureus. Însă aceasta a
fost introdusă în terapia infecţiilor abia în 1942, când
farmacologul Howard Florey şi biochimistul Ernst
Boris Chain au purificat şi au produs pe scară largă
penicilina – considerată medicamentul-miracol al
secolului XX.
 Anii1940-1960 sunt anii de glorie, când au
fost descoperite cele mai multe dintre
antibioticele utilizate în prezent. În anii 1980-
1990 au fost conduse studii genetice pentru
cunoaşterea genomului bacterian, a ţintelor de
la nivelul bacteriilor asupra cărora acţionează
antibioticele.
 În prezent sunt cunoscute numeroase
clase de agenţi antimicrobieni, clasificate
pe baza mecanismelor lor de acţiune.
 Astfel,
antibioticele pot acţiona
împotriva agenţilor bacterieni prin
diverse mecanisme, precum:
- inhibarea sintezei proteinelor (ex.: aminoglicozidele,
cloramfenicolul, macrolidele, streptomicina şi
tetraciclinele);
- interacţiunea cu sinteza ADN-ului şi ARN-ului (ex.:
chinolonele şi rifampicina);
- inhibarea sintezei sau distrugerea peretelui celular
bacterian (ex.: β-lactaminele şi glicopeptidele);
- modificarea metabolismului energetic al celulei
microbiene (ex.: sulfonamidele şi trimetoprimul).
 Aminoglicozidele au fost descoperite în urmă cu peste
70 de ani. La începutul anilor 1940 a fost descoperit
primul aminoglicozid – streptomicina –,
din Streptomyces griseus. În 1949 şi 1957, neomicina şi,
respectiv, kanamicina au fost izolate din alte specii
de Streptomyces, iar în anii 1960 a fost descoperită
gentamicina – din Micromonospora purpurea. Primele
derivate semisintetice au fost descoperite şi caracterizate
în anii 1970 (netilmicina – derivată din sisomicină – şi
amikacina – derivată din kanamicină). Aminoglicozidele
sunt agenţi antimicrobieni cu spectru larg, care inhibă
sinteza proteinelor şi/sau alterează integritatea
membranelor celulare bacteriene.
 Beta-lactaminele. În ultimii 30 de ani au fost
dezvoltate noi antibiotice β-lactamice. Familia β-
lactaminelor include peniciline şi derivaţi,
cefalosporine, carbapeneme, monobactame,
inhibitori ai β-lactamazei.
 Compusul de bază al penicilinei, acidul 6-
aminopenicilanic, este utilizat ca punct de plecare
principal pentru prepararea numeroşilor derivaţi
semisintetici. Deşi cefalosporinele sunt adesea
considerate derivate noi şi îmbunătăţite ale
penicilinei, ele au fost descoperite ca substanţe care
apar în mod natural.
Acestea pot fi grupate în cefalosporine de
generaţia I, a II-a, a III-a şi a IV-a, în
funcţie de spectrul lor de activitate şi de
momentul introducerii agentului în terapia
antimicrobiană.
 În general, cefalosporinele din prima generaţie au o bună
activitate pe bacteriile Gram-pozitive şi o acoperire modestă
a microorganismelor Gram-negative; a II-a generaţie de
cefalosporine are o activitate bună asupra germenilor Gram-
negativi şi oarecum mai puţin bună asupra florei Gram-
pozitive; cefalosporinele de a III-a generaţie au o activitate
îmbunătăţită asupra germenilor Gram-negativi şi variabilă
asupra germenilor Gram-pozitivi; iar a IV-a generaţie
prezintă o activitate cu spectru larg, cefalosporinele fiind
active atât pe Gram-negativi, cât şi Gram-pozitivi.
 Carbapenemele (imipenem şi
meropenem) difuzează cu uşurinţă în celula
bacteriană, fiind considerate antibiotice β-
lactamice cu spectru larg de acţiune.
 Inhibitorii β-lactamazei, cum ar fi acidul
clavulanic, nu conţin inelul β-lactamic, însă
prezintă activitate antimicrobiană neglijabilă şi
sunt utilizaţi în combinaţie cu antibiotice β-
lactamice pentru a depăşi rezistenţa bacteriilor
care secretă β-lactamază, care altfel ar inactiva
majoritatea penicilinelor.
 Antibioticele β-lactamice inhibă sinteza
peretelui celular prin legarea lor la
proteinele membranei citoplasmatice –
proteinele care leagă penicilinele , acestea
fiind ţintele β-lactaminelor.
 În ceea ce priveşte penicilina (unul dintre cele mai vechi
antibiotice), este important de semnalat că este încă activă
faţă de multe bacterii; este în continuare antibioticul de
elecţie pentru infecţiile cauzate de Streptococcus
pyogenes (streptococul β-hemolitic de grup A = SGA), până
în momentul actual nefiind detectată nicio tulpină de SGA
rezistentă la penicilină. Tulpinile de Streptococcus
pneumoniae au câştigat rezistenţă faţă de penicilină într-o
proporţie variabilă, în funcţie de regiunea geografică. Însă
un semnal de alarmă trebuie tras asupra diagnosticului fals,
în cea mai mare proporţie, de alergie la penicilină, în special
la copii.
 Dintre glicopeptide, vancomicina a fost izolată ca
produs de fermentaţie de la o bacterie din
sol, Streptomyces orientalis, care prezintă activitate
antimicrobiană, fiind introdusă în terapia
antimicrobiană la sfârşitul anilor 1950. Aproape 30 de
ani mai târziu a urmat un alt antibiotic glicopeptidic,
teicoplanina.
 Din clasa macrolidelor, eritromicina A a fost descoperită la
începutul anilor 1950. Pentru a depăşi limitările eritromicinei,
cum ar fi instabilitatea chimică, absorbţia slabă şi gustul amar,
au fost dezvoltate şi alte macrolide, cum ar fi claritromicina şi
azitromicina.
 Macrolidele au un mod similar de acţiune antibacteriană cu
al altor două clase de antibiotice: lincosamidele şi
streptograminele B. În consecinţă, aceste antibiotice, deşi
distincte din punct de vedere chimic, au fost grupate împreună
ca antibiotice Macrolide-Lincosamide-Streptogramine B .
 Descoperirea chinolonelor. În 1962, în
timpul procesului de sinteză şi purificare a
clorochinei (un agent antimalaric), a fost
descoperit un derivat de chinolonă, acidul
nalidixic, cu activitate bactericidă împotriva
germenilor Gram-negativi.
  În anii 1980 s-au dezvoltat diferite
fluorochinolone, de exemplu ciprofloxacin,
norfloxacin şi ofloxacin. Aceste fluorochinolone au
demonstrat un spectru antimicrobian extins,
incluzând şi unii germeni Gram-pozitivi. În decursul
anilor 1990 au fost dezvoltate fluorochinolonele de
generaţia a III-a, levofloxacin şi sparfloxacin, care
prezintă o activitate puternică atât împotriva
microbilor Gram-negativi, cât şi a celor Gram-
pozitivi.
  Sulfonamidele aparţin celor mai vechi
medicamente sintetice introduse. Ele au fost folosite
prima dată în 1935. Dintre sulfonamide, cel mai
frecvent utilizat în zilele noastre este
sulfametoxazolul. Din 1968 a fost utilizată pe scară
largă combinaţia dintre trimetoprim şi
sulfametoxazol (denumită şi cotrimoxazol); această
combinaţie, la anumite concentraţii, are un efect
sinergic bactericid, reduce selecţia rezistenţei la
aceste medicamente.
 Sulfonamidele sunt active pe mai mulţi germeni
Gram-pozitivi şi Gram-negativi şi protozoare, însă
efectele adverse, alergia şi introducerea de noi
antibiotice au redus utilizarea lor.
Trimetoprim/sulfametoxazol a reprezentat o
renaştere în cadrul terapiei antimicrobiene, datorită
faptului că este un tratament de primă linie pentru S.
aureus rezistent la meticilină (MRSA), însă trebuie
folosit cu atenţie la vârstnici, din cauza riscului
pentru hiperkalemie.
 Dintre tetracicline, clortetraciclina a fost prima
izolată în 1948 din Streptomyces aureofaciens. În
deceniile următoare au mai fost izolate oxitetraciclina şi
tetraciclina din alte specii de Streptomyces; de asemenea,
au fost dezvoltate tetracicline semisintetice: doxiciclina,
minociclina. Tetraciclinele au constituit primul grup
major de antibiotice la care s-a utilizat
termenul „antibiotice cu spectru larg“. Datorită spectrului
larg de activitate, siguranţei relative şi costului redus,
tetraciclinele au fost utilizate pe scară largă în toată
lumea, ocupând locul al doilea în consumul mondial
după penicilină.
 Mecanismul de acţiune este bacteriostatic . Deşi
continuă să fie prescrise pentru tratamentul
infecţiilor cauzate de Chlamydia, spirochete, antrax,
ciumă, tularemie şi alte infecţii, răspândirea
utilizării, în special în medicina veterinară, a condus
la creşterea ratei de rezistenţă. Cercetări recente s-au
concentrat pe proprietăţile antiinflamatoare ale
tetraciclinelor, în particular minociclina, şi
potenţialul neuroprotector faţă de boala Alzheimer,
accidentul vascular cerebral .
 Rezistenţa la antibiotice
este capacitatea
bacteriilor de a rezista la
acţiunea unui antibiotic.
 Apariţia rezistenţei la antibiotice
reprezintă un fenomen biologic natural
care survine în urma utilizării
antibioticelor.
 Bacteriile au rezistenţă la antibiotice
când anumite antibiotice şi-au pierdut
capacitatea de a omorî sau de a
împiedica creşterea acestora.
 Unele bacterii sunt rezistente în
mod natural la anumite antibiotice
(rezistenţă intrinsecă sau înnăscută)
 O problemă şi mai îngrijorătoare survine
când unele bacterii, în mod normal
sensibile la antibiotice, devin rezistente ca
urmare a adaptării prin modificări genetice
(rezistenţă dobândită).
 În plus, în organismul unei persoane,
genele care codifică rezistenţa la
antibiotice într-o specie de bacterii se pot
răspândi cu uşurinţă la alte specii de
bacterii printr-un schimb de material
genetic.
 În lupta continuă pentru „spaţiu
ecologic”, toate bacteriile rezistente
sunt selectate, deoarece antibioticul
omoară bacteriile încă sensibile din
jurul acestora.
  Toate bacteriile rezistente
supravieţuiesc în prezenţa antibioticelor
şi continuă să crească şi să se multiplice
cauzând prelungirea bolii sau chiar
decesul.
 Infecţiile cauzate de bacteriile rezistente la
antibiotice pot necesita mai multă îngrijire şi,
de asemenea, antibiotice alternative mai
scumpe care pot genera efecte secundare mai
grave. De asemenea, tratamentul pentru
bacteriile rezistente la antibiotice poate
necesita antibiotice intravenoase administrate
în spitale în loc de antibiotice administrate
oral care pot fi luate de pacienţi acasă.
 Odată instalate la o persoană, bacteriile
rezistente la antibiotice se pot răspândi la
o altă persoană şi un consum ridicat de
antibiotice într-o populaţie (spital sau
comunitate) favorizează puternic o astfel
de răspândire.
 Exemple de bacterii rezistente de obicei la mai multe
antibiotice:
 Staphylococcus aureus (SARM) rezistent la meticilină
 Enterococi (VRE) rezistenţi la vancomicină
 Enterobacteriaceae producătoare de betalactamaze cu
spectru extins (BLSE) (exemple
de Enterobacteriaceae comune: Escherichia
coli şi Klebsiella pneumoniae)
 Pseudomonas aeruginosa rezistentă la mai multe
antibiotice
 Clostridium difficile
 Utilizarea antibioticelor, care exercită o
presiune ecologică asupra
microorganismelor şi contribuie la
apariţia şi selecţia de microorganisme
rezistente la antimicrobiene în populaţii;
 Răspândirea şi transmiterea încrucişată
a microorganismelor rezistente la
antimicrobiene între oameni, între
animale şi între oameni şi animale şi
mediu.
 Utilizarea prudentă a antibioticelor
(adică doar atunci când este necesar,
în doză corectă, la intervale de
dozare corecte şi pentru o durată
corectă);
 Precauţiile privind igiena pentru
controlul transmiterii încrucişate a
microorganismelor rezistente la
antimicrobiene (controlul infecţiei),
inclusiv igiena mâinilor, depistarea,
izolarea, etc.
 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a numit
rezistenţa la antibiotice ca fiind una dintre
cele mai importante trei ameninţări la adresa
sănătăţii publice ale secolului XX. După cum
am văzut, această ameninţare este, în mare
parte, indusă de om.
 Rezistenţa la antibiotice rezultă din
capacitatea bacteriilor de a se opune
atacului cu antibiotice și se poate
dezvolta prin mutaţii sau prin dobândirea
unor gene de rezistenţă a altor bacterii
deja rezistente.
› Administrarea excesivă
 Antibioticele utilizate pentru a trata infecţii
atunci când nu sunt necesare sau nu sunt
eficiente, de exemplu împotriva gripei

› Administrarea necorespunzătoare
 Neterminarea dozei prescrise
 Utilizarea antibioticelor care nu sunt prescrise
pentru tine
› Antibioticele ar trebui să fie ultima linie de
apărare a organismului, NU prima
› Dacă ţi se prescriu antibiotice, ia întreaga
doză recomandată.
› Nu lua antibioticele prescrise altcuiva, nici
antibioticele rămase de la ultima
administrare
 Rezistenţa la antibiotice ne poate întoarce, în
timp, la era pre-antibioticelor.
 Bacteriile rezistente sau genele care induc
rezistenţă apar şi se pot răspândi rapid între
oameni, animale, produse şi mediu.
 Un număr foarte restrâns de antibiotice se
găsește, actualmente, în curs de dezvoltare.
 Rezistenţa la antibiotice duce la o creştere a
costurilor în sistemul de sănătate.
 În cazul în care boala se întinde pe o durată
mai mare şi tratamentul este mai complex,
costurile sunt mai mari, iar povara financiară
pentru familii şi societate este mai mare.
Multe bacterii au dezvoltat capacitatea
de a deveni rezistente la antibiotice.
Aceste bacterii sunt, în prezent, o
ameninţare majoră în spitalele noastre.
 Antibioticele, descoperirea revoluţionară a
secolului XX, reprezintă în continuare
principalul instrument în lupta împotriva
infecţiilor bacteriene. Din nefericire, utilizarea
lor a fost însoţită de apariţia rapidă a tulpinilor
bacteriene rezistente, devenind o importantă
problemă de sănătate publică pe plan mondial.
 În anii 1930, când începe era antibiotică, sunt
descoperite primele substanţe cu efect antibacterian –
sulfonamidele şi penicilina. În perioada 1940-1960
sunt descoperite cele mai multe dintre antibioticele
utilizate în prezent, urmând apoi perioada anilor
1980-1990, când au fost realizate studii genetice
pentru cunoaşterea genomului bacterian, precum şi a
mecanismelor de acţiune a antibioticelor. Sunt
caracterizate cele mai importante clase de antibiotice
şi mecanismele lor de acţiune.
 Foarte curând, după descoperirea primelor
antibiotice, este recunoscut fenomenul de rezistenţă la
antibiotice, una dintre primele trei ameninţări
importante ale secolului XX la adresa sănătăţii publice.
Apariţia şi izolarea tot mai frecventă a aşa-ziselor
superbacterii, cu un nivel ridicat de rezistenţă la
majoritatea claselor de antibiotice, pun probleme
serioase de terapie a infecţiilor bacteriene. Cunoaşterea
mecanismelor şi bazelor genetice ale rezistenţei la
principalele clase de antibiotice ne poate da informaţii
privind luarea de măsuri pentru prevenirea şi încetinirea
răspândirii rezistenţei.
 Descoperirea şi introducerea antibioticelor în
secolul XX au revoluţionat medicina în multe
privinţe şi au salvat nenumărate vieţi, ceea ce a
reprezentat un punct de cotitură în istoria
omenirii. Antibioticele rămân unul dintre cele
mai importante instrumente farmacologice pentru
controlul bolilor infecţioase. Din nefericire,
utilizarea acestor medicamente minunate a fost
însoţită de apariţia rapidă a tulpinilor bacteriene
rezistente şi de erodarea utilităţii clinice.
 Rezistenţa antimicrobiană este una dintre
cele mai grave ameninţări la adresa sănătăţii
umane, unii agenţi patogeni devenind rezistenţi
la mai multe clase de antibiotice
(multidrug resistant = MDR). În momentul
actual se exprimă marea îngrijorare a revenirii
la epoca preantibiotică.
 Nevoia de noi terapii cu antibiotice este acută şi
creşte în mare parte din cauza apariţiei agenţilor
patogeni rezistenţi la medicamente. Sunt enumerate
în secvenţele genomului bacterian peste 20 000 de
gene de rezistenţă (gene r), de aproape 400 de tipuri
diferite. Dovezile susţin existenţa unui rezistom
bacterian mare (totalitatea genelor de rezistenţă şi a
precursorilor lor atât în bacteriile patogene, cât şi în
cele nepatogene). Indiferent de originea lor, genele
de rezistenţă se pot deplasa rapid prin populaţiile
bacteriene şi pot apărea în bacteriile patogene.
  Creşterea rezistenţei la medicamentele
antimicrobiene este cauza a aproximativ 25000 de
decese anual în UE, a afirmat comisarul european
pentru sănătate şi siguranţă alimentară, Vytenis
Andriukaitis: „Este o problemă globală, care are
nevoie de o soluţie la scară globală. Din păcate,
acumularea de factori – în special utilizarea excesivă
şi inadecvată a antibioticelor şi practicile slabe de
control al infecţiilor – a transformat progresiv
rezistenţa antimicrobiană într-o ameninţare masivă
pentru omenire.
 Creşterea rezistenţei şi lipsa măsurilor de
prevenire pot determina o revenire la era
preantibiotică, când oamenii au murit din
cauza unor infecţii comune şi a unor leziuni
minore. Acest lucru ar avea consecinţe majore
asupra sănătăţii oamenilor şi asupra
economiei, nu numai în Europa, ci şi în
întreaga lume“.
 De menţionat faptul că rezistenţa antimicrobiană este
un fenomen natural, care precede presiunea selectivă
modernă a utilizării clinice a antibioticelor.
Antibioticele, înainte de a fi folosite ca
medicamente, erau produse naturale, fiind substanţe
preparate de ciuperci, alge şi bacterii pentru apărare.
Această lume microbiană şi-a dezvoltat şi gene care
contracarează acţiunea antibioticelor.
  Astfel, o analiză a bacteriilor vechi de
aproximativ 30000 de ani, ale căror ADN-uri au
fost recuperate din permafrostul Yukon – Canada,
arată că acestea au fost capabile să reziste la
antibiotice , dovedindu-se faptul că rezistenţa
antibacteriană este un fenomen vechi, încă
dinainte de utilizarea antibioticelor în terapia
infecţiilor.
 În cei peste 70 de ani de la introducerea primelor
antibiotice, producţia a fost îmbunătăţită prin crearea
unei mari varietăţi de compuşi din ce în ce mai puţin
costisitori, care au încurajat utilizarea fără prescripţie
sau utilizarea pentru o altă stare patologică decât cea
pentru care a fost aprobată oficial. Acest fapt a
contribuit semnificativ la selecţia tulpinilor
rezistente.
 Dezvoltarea generaţiilor de microbi rezistenţi
la antibiotice şi distribuţia lor în populaţiile
microbiene din întreaga biosferă sunt
rezultatele multor ani de presiune de selecţie
neîncetată de la introducerea antibioticelor,
prin utilizare necorespunzătoare, exces de
utilizare şi abuz.
 Antibioticele sunt, de asemenea, utilizate în
exces în agricultură – nu doar pentru a
combate nişte infecţii, ci şi pentru a stimula
creşterea unor animale, cum ar fi puii, porcii
şi bovinele, pentru a produce mai multă carne.
 Astfel,circulaţia crescută a antibioticelor, atât
la oameni, cât şi la animale, a determinat
apariţia unor mutaţii la nivelul genomului
bacterian, mutaţii care au dus la câştigarea
rezistenţei la antibiotice, pentru aceasta fiind
responsabilă o gamă largă de mecanisme
biochimice şi fiziologice.
  De la introducerea în 1935 a primelor
antimicrobiene – şi, anume, sulfonamidele –
dezvoltarea unor mecanisme specifice de
rezistenţă a afectat utilizarea lor terapeutică.
Rezistenţa la sulfonamidă a fost raportată
iniţial la sfârşitul anilor 1930, aceleaşi
mecanisme funcţionând şi după 70 de ani.
 În 1940, câţiva ani înainte de introducerea
penicilinei ca agent terapeutic, doi membri ai
echipei de descoperire a penicilinei au
identificat o penicilinază bacteriană. Odată cu
utilizarea pe scară largă a penicilinei, tulpinile
bacteriene rezistente, capabile să inactiveze
medicamentul, au devenit prevalente.
  Încă din anii 1960, s-a observat creşterea
rezistenţei la antibiotice. Astfel, au fost realizate
cercetări farmacologice şi biochimice ale
antibioticelor pentru cunoaşterea mecanismelor
de acţiune, dar şi a mecanismelor de rezistenţă
ale acestora, în scopul îmbunătăţirii utilizării
antibioticelor prin dozare şi administrare;
totodată, au fost realizate studii de modificare
chimică a acestora pentru evitarea rezistenţei
antimicrobiene.
 Tot mai frecvent este utilizat
termenul „superbugs“ („superbacterii“), care se referă la
agenţii microbieni care cauzează, ca urmare a mutaţiilor
multiple, morbiditate şi mortalitate crescute şi determină
un nivel ridicat de rezistenţă la clasele de antibiotice
recomandate în mod special pentru tratamentul acestora.
Opţiunile terapeutice pentru aceşti microbi sunt reduse, cu
perioade lungi de îngrijire în spital şi foarte costisitoare. În
unele cazuri, tulpinile superrezistente au obţinut, de
asemenea, o virulenţă crescută şi o transmisibilitate sporită,
ceea ce poate permite ca rezistenţa la antibiotice să fie
considerată chiar un factor de virulenţă.
 Inhibarea creşterii bacteriene de către un
antibiotic este realizată când antibioticul
interacţionează eficient cu ţinta sa. Pentru ca
această interacţiune să aibă loc, există două
elemente relevante:
 antibioticul trebuie să recunoască ţinta şi
 concentraţia antibioticului la nivelul ţintei
trebuie să fie suficientă pentru a obţine o inhibare
eficientă a activităţii sale.
 Putem spune că toate mecanismele de
rezistenţă se bazează pe:
 modificarea ţintei
 reducerea concentraţiei de antibiotic liber
care poate accesa ţinta, fie datorită modificării
sale prin enzime de inactivare a antibioticelor,
fie prin eliminarea acestuia din celula
bacteriană prin intermediul pompelor de eflux.
 Aceste mecanisme pot fi
considerate „mecanisme active de rezistenţă“.
 Pe de altă parte, sunt descrise mecanisme
care nu afectează antibioticul activ în sine şi
pot fi considerate „mecanisme pasive de
rezistenţă“, precum mutaţiile la nivelul
genelor care codifică transportorii, ţintele sau
proteinele care activează preantibioticul.
 Astfel, bacteriile au devenit rezistente la
antibiotice prin diverse mecanisme, cum ar fi:
1. Schimbarea permeabilităţii peretelui celulei
bacteriene cu restricţionarea accesului
antibioticelor la nivelul situsurilor-ţintă.
Exemplu: bacteriile Gram-negative au o
membrană exterioară care le protejează şi pe
care o pot utiliza pentru a restricţiona selectiv
pătrunderea antibioticelor.
 2. Eflux activ al antibioticelor din celula
microbiană – bacteriile rezistente pot folosi
pompele din pereţii celulelor lor pentru a elimina
antibioticele care intră în celulă.
Exemplu: Pseudomonas aeruginosa poate
produce pompe pentru a elimina mai multe
antibiotice importante, inclusiv
fluorochinolone, β-lactamine, cloramfenicol şi
trimetoprim.
 3. Modificarea/inactivarea enzimatică a
antibioticului – unele bacterii rezistente
utilizează enzime pentru a modifica antibioticele,
astfel încât acestea să îşi piardă eficacitatea.
Exemplu: Staphylococcus aureus modifică
enzimatic aminoglicozidele prin adăugarea unor
compuşi, schimbându-le astfel funcţia.
4. Degradarea agentului antimicrobian – unele
bacterii rezistente utilizează enzime pentru a
descompune antibioticul şi a-l face ineficient.
Exemplu: Klebsiella pneumoniae produce
enzime numite carbapenemaze, care descompun
carbapenemele şi majoritatea β-lactaminelor.
 5. Achiziţionarea de căi metabolice
alternative pentru a evita acţiunea inhibitorie a
antibioticului – unele bacterii rezistente au
dezvoltat diferite şi noi procese pentru a evita
acţiunea antibioticului. Exemplu: Staphylococcus
aureus poate ocoli efectele trimetoprimului.
6. Modificarea ţintelor specifice antibioticelor –
bacteriile rezistente pot modifica ţintele, astfel
încât antibioticul să nu le recunoască şi să nu se
poată lega la acestea, permiţând bacteriilor să
supravieţuiască. Exemplu: Streptococcus
pneumoniae îşi schimbă proteinele de legare a
penicilinei (PLP), împiedicând ataşarea
penicilinei la celula bacteriană şi distrugerea
acesteia de către antibiotic.
 Mecanismele moleculare de rezistenţă la
antibiotice au fost studiate extensiv, implicând
cercetări de genetică şi biochimie ale funcţiei
celulare bacteriene.
 Genele de rezistenţă provin din bacteriile din
mediu, unde au evoluat de milioane de ani pentru a
juca diferite funcţii care includ detoxificare, trafic de
semnal sau funcţii metabolice. Însă forţele selective
care determină evoluţia acestor potenţiali factori de
rezistenţă s-au schimbat în ultimele decenii, ca o
consecinţă a presiunii puternice exercitate de
utilizarea excesivă a substanţelor antimicrobiene, în
special în unităţile clinice şi în fermele de animale,
dar şi de contaminarea cu antibiotice a ecosistemelor
naturale.
 Ecosistemele naturale conţin un număr mare
de gene de rezistenţă; totuşi, doar câteva
dintre ele sunt prezente şi diseminate printre
agenţii patogeni umani. Diferitele lucrări
genomice şi metagenomice au arătat că, într-
adevăr, genele care pot conferi rezistenţă la
antibiotice într-o gazdă heterologă se găsesc
în orice microorganism şi ecosistem studiat.
 Comparaţiile plasmidelor din epocile pre- şi postantibiotice au
arătat că populaţiile bacteriene au dobândit gene de rezistenţă
care nu au fost prezente anterior în agenţii patogeni umani. O
ipoteză pentru a explica originea acestor gene a fost ridicată acum
câteva decenii de Julian Davies; majoritatea antimicrobienelor
utilizate în prezent sunt produse de microorganisme din mediu
sau sunt derivaţi ai acestor antibiotice naturale. Aceste
microorganisme producătoare de antibiotice trebuie să posede
sisteme pentru a evita activitatea antibacterienelor pe care le
produc; în cazul transferului lor la agenţii patogeni umani, aceste
sisteme pot deveni gene de rezistenţă. Studiul genomurilor
acestor microorganisme producătoare a arătat că acestea conţin
gene care aparţin aceloraşi familii ca genele de rezistenţă
prezente în populaţiile de patogeni umani.
 Din perspectivă evoluţionistă, bacteriile utilizează
două strategii genetice majore pentru a rezista
la „atacul“ antibioticului:
 1) mutaţii ale genelor care sunt asociate adesea cu
mecanismul de acţiune al antibioticului şi
 2) achiziţia unui fragment de ADN străin, care
codifică determinanţii de rezistenţă, prin transferul
orizontal de gene (HGT).
 În ceea ce priveşte mutaţiile genelor care duc la
rezistenţă antimicrobiană, acestea modifică acţiunea
antibioticului prin unul dintre următoarele mecanisme:
 -modificări ale ţintei antimicrobiene (scăderea
afinităţii pentru medicament),
 -scăderea absorbţiei antibioticului,
 -activarea mecanismelor de eflux pentru scoaterea
din celula bacteriană a antibioticului, schimbări
globale în căile metabolice importante.
 Achiziţionarea de material ADN străin prin
HGT este unul dintre cei mai importanţi
factori ai evoluţiei bacteriene şi este frecvent
responsabilă pentru dezvoltarea rezistenţei
antimicrobiene.
 Aceasta se realizează prin trei strategii
importante:
 1.- transformarea: transferul de material
genetic de la o celulă donor la una receptor
sub formă de ADN eliberat de celula donor
sau ADN extras chimic;
 2.-conjugarea: bacteriile transferă material
genetic direct în altă celulă bacteriană; prin
conjugare se pot transmite gene plasmidice,
precum şi gene cromozomiale;
  3.- transducţia: mediată de bacteriofagi
(virusuri bacteriene), care transferă gene
cromozomiale de la o celulă bacteriană la alta.
 Bacteriile dezvoltă mecanisme de rezistenţă
prin utilizarea instrucţiunilor furnizate de ADN-
ul lor sau de gene.
 Un aspect important în ceea ce priveşte
rezistenţa la antibiotice este reprezentat de
consumul iresponsabil al acestora, de multe ori
din cauza lipsei de cunoştinţe.
  Trebuie avută în vedere utilizarea
corespunzătoare a antibioticelor, în funcţie de
mecanismul lor de acţiune, microorganismele-
ţintă şi alte aspecte, precum absorbţia
intestinală sau efectele adverse.
 Utilizarea corectă a antibioticelor
şi a chimioterapicelor poate încetini
creşterea rezistenţei la antibiotice.
 La cel mai mic semn de răceală sau
atunci când ne doare măseaua, dăm fuga
la sertarul cu antibiotice ori la cabinetul
medicului în speranţa să primim o reţetă
care să cuprindă cele mai puternice
medicamente pentru a ne lua durerea în
cel mai scurt timp.
 Însă, mulţi dintre noi nu ne oprim aici şi asociem
orice mică durere de cap cu o imensă migrenă care nu-şi
găseşte leacul decât într-un pumn de pastile. Astfel de
gesturi nu rămân însă fără consecinţe.
Lupta cu bacteriile devine din ce în ce mai
anevoioasă deoarece antibioticele creează un mediu
propice dezvoltării de noi tulpini care nu mai pot fi
îndepărtate cu medicaţia existenţă.
 În general, tratamentul cu antibiotice este
administrat cu scopul distrugerii bacteriilor
nocive ce atacă corpul însă, din cauza modului
în care acţionează, acestea afectează întreg
spectrul de bacterii prezente în organism,
inclusiv cele benefice de la nivelul florei
intestinale.
 Administrarea de antibiotice modifică
întotdeauna flora bacteriană normală, ceea ce are
adesea efecte secundare precum diareea, precum
şi apariţia şi/sau selectarea de bacterii rezistente
la antibiotice;
 Aceste bacterii rezistente pot persista, în
general fără a provoca infecţii, până la şase
luni şi, uneori, mai mult.
 Pacienţii colonizaţi de/purtători de bacterii
rezistente sunt, în general, mai predispuşi la o
infecţie cu aceste bacterii rezistente decât la
infecţii cu variante sensibile ale aceloraşi
bacterii.
 Antibioticele nu trebuie utilizate când
nu sunt necesare, de exemplu în cazul
infecţiilor virale, precum răceli obişnuite
sau gripă!
 Când sunt necesare antibiotice (această
decizie este luată de un medic care prescrie o
reţetă), acestea trebuie utilizate corespunzător,
adică în dozajul corect, la intervale corecte şi
pe durata prescrisă pentru a optimiza eficienţa
în vederea vindecării infecţiei şi pentru a
reduce la minim apariţia rezistenţei.
 Chiar dacă antibioticele sunt administrate
corespunzător, uneori, rezistenţa la antibiotice
apare ca reacţie naturală de adaptare a
bacteriilor. De fiecare dată când apar şi se
dezvoltă bacterii rezistente la antibiotice, este
esenţială luarea de precauţii de control al
infecţiilor pentru a preveni răspândirea de la
purtători la alţi pacienţi sau alte persoane.
 Deoarece microorganismele rezistente la
antimicrobiene nu răspund la terapie, infecţiile
cauzate de aceste microorganisme au ca
rezultat un risc mai mare de mortalitate, de
boală prelungită şi perioadă mai mare de
spitalizare, precum şi risc mai mare de
mortalitate.
 Deşi antibioticele sunt privite ca fiind o
soluţie rapidă în cazul problemelor medicale
persistente, administrate în mod recurent
sporesc rezistenţa corpului la infecţii şi scad
în timp eficienţa altor tratamente.
 Potrivit specialiştilor, antibioticele
reprezintă medicamentele cu cel mai mare
impact pe termen lung asupra sistemului
imunitar, a celui digestiv şi la nivelul
întregului organism.
 Iată câteva dintre problemele cu care
ne putem confrunta atunci când facem
abuz de antibiotice:
 Afecţiuni ale stomacului - cel mai des
întâlnite efecte negative ale antibioticelor
(aproape 10%) sunt dezechilibrele
digestive, stările de greaţă şi ameţeală. Acestea
sunt provocate de inflamaţii ale intestinului, ce
apar ca urmare a dezechilibrului la nivelul
bacteriilor saprofite aflate în stomac. Organismul
îşi pierde astfel abilitatea de a reţine apa şi
nutrienţii în corp, iar pacientul este supus unei
stări cronice de deshidratare.
 Candidoza - în special în cazul femeilor,
tratamentul cu antibiotice poate acţiona asupra
florei vaginale, provocând creşterea şi
dezvoltarea micozei Candida, prezentă în mod
natural, în stare latentă în organism.
Antibioticele pot favoriza şi agrava
candidozele, astfel că 10 % din persoanele
afectate se confruntă cu apariţia şi răspândirea
acestei afecţiuni atât la nivel vaginal, cât şi în
cavitatea bucală sau pe piele.
 Afecţiuni respiratorii - în urma folosirii
constante a antibioticelor, adulţii se pot
confrunta cu probleme respiratorii, deoarece
pereţii plămânilor sunt afectaţi. Mai mult
decât atât, în rândul copiilor s-a demonstrat
că administrarea antibioticelor la o vârstă
fragedă creşte riscul apariţiei astmului sau a
altor afecţiuni precum alergiile sau sinuzitele
cronice.
 Scăderea imunităţii - În cea mai mare parte, flora
intestinală este responsabilă şi de menţinerea unui
sistem imunitar sănătos şi eficient. Dezechilibrele pe
care administrarea de antibiotice le produce se extind
şi sistemului de apărare, deoarece flora intestinală nu
mai poate sintetiza imunoglobulinele, cu rol esenţial
în combaterea agenţilor patogeni. În acelaşi timp,
acest lucru măreşte şi riscul dezvoltării de noi tulpini
de viruşi care se opun viitoarelor tratamente.
  Afecţiuni ale rinichilor - utilizarea
antibioticelor creşte riscul
instalării insuficienţei renale şi a pietrelor la
rinichi, astfel că substanţele nocive se depun
în număr tot mai mare la nivelul tractului
urinar, crescând expunerea în faţa pericolului
unei noi infecţii.
  Alergii - persoanele care aleg să
urmeze tratamente cu antibiotice pot dezvolta
reacţii alergice cauzate de coloranţii chimici şi
aditivii conţinuţi de acestea.
 Administrarea constantă a antibioticelor
afectează funcţionarea normală a
organismului, produc disfuncţii fiziologice şi
scad capacitatea de apărare la nivel celular.
Antibioticul, un cuvânt
pe care îl auzim tot mai
des. Controversa este:
aliat sau duşman?
 Pentru a afla răspunsul la această
întrebare trebuie să ţinem cont de
câteva aspecte importante !
 Prescrierea antibioticului este specifică
pentru fiecare pacient în parte, trebuie ţinut
cont de tipul de infecţie, sensibilitatea
germenului la medicament, distribuţia
acestuia în organism, efectele adverse,
toxicitatea şi gravitatea infecţiei.
- Infecţiile pot fi produse de bacterii, fungi, virusuri.
- Antiobioticele le tratează doar pe cele produse de
bacterii.
- Bolile precum gripa, răceala, bronşita sunt cauzate
de virusuri, situaţii în care antiobioticul este inutil,
poate chiar dăunător.
- De asemenea, febra mare asociată unor afecţiuni nu
indică neapărat o infecţie bacteriana.
- Antibioticul nu previne infecţiile, însă poate fi
prescris de către medic cu acest scop înainte sau
după o intervenţie chirurgicală.
 Durata obişnuită a tratamentului cu un antibiotic
este de 5 până la 10 zile. Există şi excepţii când
tratamentul este de 3 zile sau chiar luni întregi.
Majoritatea pacienţilor întrerupe tratamentul cu
antibiotic la primele semne de ameliorare a
simptomelor. Acest lucru nu este corect, pentru că
poate determina o recidivă a bolii, în acelaşi timp o
creştere a rezistenţei bacteriene. Este greşit
împământenită ideea că o „doză şoc” la prima
administrare duce la o ameliorare mai rapidă şi
reducerea duratei tratamentului.
 Pentru un efect optim trebuie respectat modul
de administrare prescris de către medic. Ne
referim la doză, intervalul orar dintre
administrări şi durata tratamentului.
 
 Este recomandată evitarea consumului de alcool
în timpul tratamentului cu antibiotice, deoarece
atât alcoolul cât şi medicamentele sunt
metabolizate la nivel hepatic, ducând la
suprasolicitarea ficatului. Sunt şi antibiotice care,
în combinaţie cu alcoolul, îşi pierd eficacitatea
sau formează în organism chiar compuşi toxici,
caz în care consumul de alcool este interzis.
 Lactate? Asocierea acestora cu antibioticele
este o practică des utilizată din convingerea că
lactatele (în special produsele lactate obţinute
prin fermentaţie, aşa cum sunt iaurtul,
chefirul, sana) ajută la menţinerea florei
intestinale. Totuşi, în cazul anumitor clase de
antibiotice această asociere nu este
recomandată, deoarece se formează compuşi
care le reduc efectul efectul terapeutic.
 Contraceptive şi antibiotice? Este cunoscut faptul
că asocierea antibioticelor cu alte medicamente poate
modifica eficienţa acestora. În cazul
contraceptivelor, unele antibiotice pot produce o
scădere a efectului de contracepţie, prin urmare se
recomandă utilizarea unor metode contraceptive
suplimentare pe durata tratamentului.
 Antibioticul nu face diferenţa între
bacteriile care au produs infecţia şi cele
benefice organismului. Orice tratament cu
antibiotice poate produce un dezechilibru al
florei intestinale, bucale şi vaginale.
  La nivel intestinal pot apărea scaune moi,
chiar diaree. Pentru evitarea acestor tulburări este
recomandată utilizarea produselor probiotice.
Important este ca administrarea acestora să se facă la
un interval de cel puţin 2 ore înainte sau după doza
de antibiotic, pe toată durata tratamentului cu
antibiotic, dar şi după terminarea acestuia.
 Perturbarea florei bucale şi vaginale poate
duce la apariţia candidozei. În această situaţie
este recomandată asocierea unui antimicotic cu
acţiune locală sau sistemică.
Tratamentul antiinfecţios produce, de cele mai
multe ori, scăderea rezistenţei organismului, de
aceea este indicată asocierea de produse care
cresc imunitatea.
 Principala contraindicaţie a unui antibiotic
este apariţia în istoricul pacientului a unei
reacţii alergice la substanţa activă sau
excipienţi. Riscul incidenţei unei alergii este
mai mare în cazul copiilor sub 1 an,
pacienţilor care suferă de astm, febra fânului
sau eczemă.
 Consumul abuziv şi nejustificat de antibiotice
duce la creşterea rezistenţei microorganismelor,
necesitând ulterior mărirea dozelor sau înlocuirea cu
alte antibiotice, de clasă superioră. Bacteriile care în
trecut răspundeau la tratamente au devenit tot mai
rezistente. Rezistenţa la antibiotice este în prezent
una din cele mai presante probleme de sănătate
publică.
 „Cu o rezistenţă crescândă chiar la antibioticele de
ultimă instanţă, ne confruntăm cu un viitor
postantibiotic înspăimântător, în care am putea
pierde capacitatea de a efectua cu succes orice
intervenţie chirurgicală majoră, transplantul de
organe sau implantul de dispozitive, cum ar fi
şoldurile noi ori valvele cardiace. Până în 2050,
rezistenţa antimicrobiană ar putea să omoare o
persoană la fiecare trei secunde şi să devină o cauză
mai frecventă a morţii decât cancerul“, a tras
semnalul de alarmă Vytenis Andriukaitis, comisarul
pentru sănătate şi siguranţă alimentară, la European
Antibiotic Awareness Day 2017 – Bruxelles, 15
noiembrie 2017. .
 Cunoscând unde şi cum se produc schimbările în
rezistenţă, putem avea informaţii privind luarea de
măsuri pentru a preveni şi încetini răspândirea
rezistenţei, cum ar fi: măsurile într-un focar infecţios,
dezvoltarea de noi medicamente şi
dezvoltarea/îmbunătăţirea diagnosticului,
îmbunătăţirea utilizării antibioticelor prin dozare şi
administrare – prin instituirea unui sistem
educaţional permanent privind prescrierea corectă a
antibioticelor, precum şi evitarea de către pacienţi a
consumului antibioticelor fără prescriere medicală.
 Pentru a ne păstra în
continuare antibioticul
drept aliat este
responsabilitatea noastră,
a tuturor, să-l utilizăm în
mod raţional!
VA MULTUMESC !
 https://www.medichub.ro/reviste/infectio-ro/o-
scurta-istorie-a-descoperirii-antibioticelor-si-a-
evolutiei-rezistentei-la-antibacteriene-id-2032-
cmsid-67
 https://www.csid.ro/health/sanatate/antibiotice-in-
exces-cum-ne-afecteaza-sanatatea-12056040/
 https://www.csid.ro/health/sanatate/tratamentul-cu-
antibiotice-recomandari-si-efecte-negative-13363785
 A short history of antibiotics discovery and the
evolution of antimicrobial resistance, Vasilica
Ungureanu, First published: 31 octombrie 2018,
Editorial Group: MEDICHUB MEDIA
 https://antibiotic.ecdc.europa.eu/ro/informati-vafise-
informative/fisa-informativa-pentru-specialisti
 https://www.sanador.ro/blog/rezistenta-la-antibiotice/