ŞCOALA POSTLICEALA FEG

BRAȘOV
SPECIALIZAREA: ASISTENT
MEDICAL GENERALIST

LUCRARE DE PRACTICA

Nume și prenume:Bejenaru Ana-Maria

Clasa:AMG III E
ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL
IN INGRIJIREA BOLNAVULUI
LARINGITA ACUTASUBGLOTICA
 CUPRINS

CAPITOLUL I- ANATOMIA Și FIZIOLOGIA

1.1.Anatomia.......................................................................................................
1.2.Fiziologia ......................................................................................................
CAPITOLUL II –.................................................................................................
2.1. Definiție……………………….
2.2. Simptomatologie...........................................................................................
2.3. Clasificare.....................................................................................................
2.4. Investigații………………..
2.5. Diagnostic.....................................................................................................
2.5.1. Diagnostic pozitiv....................................................................................
2.5.2. Diagnostic diferențial…………
2.6. Tratament......................................................................................................
2.6.1. Tratament profilactic...............................................................................
2.6.2.Tratament igeno-dietetic...........................................................................
2.6.3. Tratament medicamentos.........................................................................
2.6.4. Tratament chirugical................................................................................
2.7. Evoluție.Prognostic.Complicații…
CAPITOLUL III- ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA
PACIENTULUI CU

3.1.ROLUL PROPRIU...........................................................................................
3.1.1. Asigurarea condițiilor de spitalizare.........................................................
3.1.2. Rolul asistentei medicale in examinarea clinica a pacientului
3.1.3. Supravegherea pacientului........................................................................
3.1.4. Rolul asistententului medical în alimentatia pacientului........................
3.1.5. Rolul asistentului medical in educatia sanitara a pacientilor cu
……………………………………………………………..
3.2. ROLUL DELEGAT.......................................................................................
3.2.1. Rolul asistentului medical în examinarea paraclinica.............................
 3.2.2. Rolul asistentului medical în administrarea medicamentelor...................
3.3. DESCRIEREA A DOUĂ TEHNICI.........................................................
CAPITOLUL IV- STUDIU DE CAZ..................................................................
Caz nr.I................................................................................................................
Caz nr.II...............................................................................................................
Caz nr.III..............................................................................................................
CONCLUZII.........................................................................................................
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................
ANEXE..................................................................................................................
CAPITOLUL - I - ANATOMIA SI FIZIOLOGIA LARINGELUI
1.1 Anatomia

Organ impar şi median situat vertical în regiunea anterioarǎ a gâtului, laringele

este porţiunea
iniţialǎ, diferenţialǎ a conductului laringo-traheo-bronşic şi se constituie punctul
de unire al
cǎilor aeriene superioare cu cele inferioare.
Proiectat pe coloana cervicalǎ, la nivelul vertebrei 3-6 (mai sus la nou-nǎscut) şi
având forma
unui trunchi de piramidǎ triunghiularǎ, cu baza în sus, cǎtre faringe,
continuându-se cu
traheea, laringele este constituit dintr-un schelet vibro-cartilaginos acoperit cu
muşchi şi
cǎptuşit cu o membranǎ mucoasǎ.
Scheletul laringian este constituit din cartilajele:
cricoid;
tiroid;
aritenoide;
epiglota;
cartilaje accesorii Santorini şi Wrisberg.
Cartilajele sunt unite între ele de ligamente şi membrane laringiene.
Membranele principale ale laringelui sunt:
membrana tirahioidianǎ;
membrana crico-tiroidianǎ;
Împreunǎ cu cartilajele ele conferǎ laringelui forma de tub.
Ligamentul cricotraheal este cel mai important ligament al laringelui.
Coarda vocalǎ cuprinde ligamentul vocal, muşchiul vocal şi mucoasa care le
acoperǎ.
Lungimea corzii vocale este de 0,7 cm la nou-nǎscut, 1,6–2 cm la femei, 2- 2,4
cm la bǎrbaţi.
Spaţiul determinat de cele douǎ corzi vocale se numeşte glota.
Glota are douǎ porţiuni:
glota membranoasǎ sau porţiunea anterioarǎ a glotei;
glota cartilaginoasǎ sau posterioarǎ cuprinsǎ între cele douǎ cartilaje aritenoide.
Limita superioarǎ a laringelui este formatǎ de:
marginea liberǎ a epiglotei;
rapliul ari-epiglotic;
spaţiul inter aritehoidian.
La acest nivel se determinǎ hipofaringele şi se aflǎ încrucişarea cǎilor
aerodigestive
superioare. Limita inferioarǎ a laringelui este la nivelul marginii inferioare a
cricoidului. De la
acest nivel în jos începe traheea.
Muşchii laringelui formeazǎ douǎ grupe, una extrinsecǎ şi alta intrinsecǎ, care
din punct de
vedere funcţional reprezintǎ o singurǎ unitate.
Muşchii laringelui funcţioneazǎ sinergic sau ontogonic pentru închiderea glotei
şi pentru
punerea în tensiune a corzii vocale.
Un singur muşchi asigurǎ deschiderea glotei (abducţia). Acesta este muşchiul
cricoaritenoidian posterior.
Trei muşchi asigurǎ închiderea glotei:
muşchiul cricoaritenoidian;
muşchiul interaritenoidian

muşchiul tiroaritenoidian (fascicolul extern).

Inervaţia musculaturii laringiene provine din ramura externǎ a nervului laringian
superior care
provine din pneumagastru.
Nervul laringian superior are o ramurǎ internǎ care inerveazǎ endolaringele şi o
ramurǎ
externǎ motorie care enerveazǎ muşchiul cricotiroidian.
Nervul recurent asigurǎ inervaţia motorie a tuturor muşchilor laringieni
intrinseci şi a
muşchiului interaritenoidian. Din punct de vedere senzitiv asigurǎ inervaţia
mucoasei
laringiene subglotice.
Vascularizarea laringelui are douǎ teritorii distincte:
supraglotic prin artera laringianǎ superioarǎ, ramura din carotida externǎ;
subglotic din trunchiul arterial al arterei laringelui inferior – ramura din
trunchiul tirocervical
al arterei subclaviculare.
Drenajul limfatic al laringelui se face în ganglionii limfatici jugulari profunzi,
superiori şi
inferiori.

1.2.Fiziologia

Funcţiile laringelui:
funcţia de fonaţie;
funcţia respiratorie;
funcţia de protecţie a cǎilor respiratorii inferioare; închiderea epilaringelui,
închiderea glotei,
oprirea reflexǎ a respiraţiei, reflexul de tuse;
funcţia sfincterianǎ;
funcţia reflexǎ.
Funcţia fonatorie:
Sunetul de bazǎ, format în timpul fonaţiei poartǎ numele de tonalitate.
Tonul produs de laringe este modificat de traversarea cavitǎţii faringiene,
cavitǎţii bucale şi
buze. Cavitatea nazalǎ şi anexele acestora adaugǎ tonului de bazǎ timbrul şi
rezonanţa vocii.
Funcţia respiratorie:
În timpul inspirului glota se deschide prin îndepǎrtarea corzilor vocale.
Închiderea şi
deschiderea glotei este un act reflex dependent de schimbul gazos şi echilibrul
acido-bazic.
Funcţia de protecţie a cǎilor aeriene inferioare:
În timpul deglutiţiei baza limbii, peretele posterior al faringelui, vǎlul palatin,
pilierii anteriori
şi posterioari sub controlul gloso faringianului, asigurǎ propulsia bolului
alimentar oprirea
respiraţiei, contractarea repliurilor ari-epiglotice, a benzilor vestibulare,
închiderea glotei şi
acoperirea corzilor vocale de cǎtre epiglotǎ. Contractarea simultanǎ a muşchilor
suprahiodieni
cu tragerea laringelui în sus şi înainte asigurǎ dirijarea bolului alimentar spre
esofag şi feresc
perfect traheea şi arborele de pǎtrunderea alimentelor. Dacǎ totuşi pǎtrund
particule
alimentare în laringe şi trahee se declanşeazǎ reflexul de tuse. Inspiraţia
profundǎ cu
deschiderea glotei, apoi închiderea acesteia cu creşterea presiunii intra-toracice,
deschiderea
rapidǎ a glotei cu o expiraţie explosivǎ care eliminǎ corpul strǎin.
Funcţia de fixare a toracelui:
închiderea glotei;
blocarea sistemului respirator;
fixarea toracelui;
blocarea diafragmei în timpul tusei, actului de defecaţie, micţiune, expulzarea
fǎtului,
vomisment.
Funcţia reflexǎ:
6Laringele este receptorul unor reflexe vagovagale. Iritarea mecanicǎ a feţei
interne a laringelui
poate declanşa aritmie, bradicardie, stop cardiac. Reflexul vagal poate fi blocat
prin atropinǎ,
el este foarte puternic la fumǎtori.
CAPITOLUL -II – LARINGITA ACUTA SUBGLOTICA

2.1. Definitie
Laringitele acute sunt inflamaţii ale mucoasei laringiene, au o etiologie
poliformǎ şi un aspect
simptomatic variabil, survin rareori izolat, de obicei integreazǎ într-un tablou
inflamator mai
larg rino-faringo-laringo-traheobronşic.

2.3. Clasificare

Varietatea laringitelor acute face dificilǎ clasificarea lor dupǎ un criteriu strict.
Cele principale se descriu în urmǎtoarea succesiune:
laringita acutǎ a copilului;
laringita cataralǎ;
edemul laringian acut;
laringita flegmonoasǎ;
laringitele acute din bolile infuzo-contagioase virale şi generale şi laringitele din
unele boli
generale;
laringita cronicǎ cataralǎ;
laringita cronicǎ profesionalǎ;
laringita pahidermicǎ roşie;
laringita cronicǎ pahidermicǎ albǎ;
laringita cronicǎ atropicǎ uscatǎ;
laringita cronicǎ a copilului.

2.4 Investigatii

- Daca medicul specialist considera ca modificarile vocii pacientului depasesc

criteriile de
diagnostic al unei simple inflamatii a laringelui, acesta poate recomanda o serie
de teste
suplimentare, cum ar fi:
- laringoscopie: pentru acest examen medicul va introduce un tub flexibil
(fibroscopul) in gat,
ceea ce ii va permite sa vada in detaliu laringele;in timpul acestui test, medicul
poate preleva
o portiune de tesut de la nivelul laringelui pentru efectuarea unei biopsii;
examinarea
anatomopatologica a acestui tesut laringian poate exclude diagnosticul de cancer
sau al unei
alte afectiuni grave; exista riscul aparitiei cancerului in cazul in care pacientul
este fumator si
prezinta noduli la nivelul laringelui;
- laringostroboscopie: acest test permite medicului sa observe vibratiile corzilor
vocale pentru
studiul mobilitatii acestora, utilizand un instrument luminos.
Alte teste ce pot fi facute depind de natura leziunilor depistate prin examinarile
anterioare.

2.5 Diagnostic

Desi simptomele laringitei dispar de obicei in mai putin de cateva zile, pot dura
pana la doua
saptamani sa dispara complet, dar exista o recuperare totala. Trebuie consultat
medicul in
cazul in care simptomele au aparut brusc si fara o anumita cauza si nu scad in
intensitate in
cateva zile. Daca exista durere severa si greutate la inghitire, iar atunci cand
persoana tuseste
exista si o expectoratie sangvinolenta, trebuie neaparat sa se consulte medicul.
Pentru a diagnostica laringita medicul va intreba pacientul despre antecedentele
lui medicale
si va efectua un examen fizic. Medicul va cauta zonele de sensibilitate sau
eventualii noduli
de la nivelul gatului, apoi va cauta la nivelul nasului, gurii si a gatului zonele de
inflamatie.
Aceste examinari il vor ajuta pe medic sa-si dea seama daca simptomele sunt
legate de
laringita sau exista posibilitatea unei alte patologii.
Daca alte modificari sunt prezente, cum ar fi polipii sau zone de ulceratie la
nivelul laringelui,
laringita va fi eliminata ca si posibilitate de diagnostic. Dar este dificil de
observat rapid
aceste modificari, de aceea este bine sa existe o noua evaluare medicala
specializata.

2.5.1. Diagnostic pozitiv

Se pune pe baza debutului acut, evoluţia afecţiunii şi a semnelor şi simptomelor

laringoscopice descrise.
2.5.2 Diagnostic diferential

Se face faţă de:

Boli dispneizante laringiene:
corpul străin laringian – se manifestă prin debut brutal, tuse expulzivă;
corpul străin traheal flotant – accese de dispnee importante, tusea este
chinuitoare, dispneea
apare în cursul chintelor de tuse şi traduce inclavarea temporară a corpului străin
în subglotă
tumorile benigne – persistenţa dispneei şi după amendarea relativă a
fenomenelor
inflamatorii, impune practicarea directoscopiei în condiţii de securitate maximă.
Tumoarea este depresibilă la palparea cu stiletul.
Boli dispneizante nelaringiene:
abcesul retrofaringian Gillette, însoţit de disfagie;
dispneea astmatiformă.

2.6 Tratament
De cele mai multe ori, laringita este consecinta unei infectii prezente la nivelul
tractului
respirator superior, cum ar fi viroza respiratorie. Modalitatile de tratament la
domiciliu
similare cu cele pentru raceala, cum ar fi repausul vocal si o buna hidratare, sunt
de obicei tot
ceea ce este necesar. Daca aparitia laringitei se datoreaza unei utilizari
prelungite si excesive a
vocii, repausul vocal impreuna cu o serie de alte masuri de ingrijire la domiciliu,
reprezinta
tratamentul cel mai bun. Totusi, daca problemele persista sau daca revin
constant, trebuie avut
in vedere si un antrenament special pentru voce.
Medicatia poate fi administrata pentru tratamentul laringitei sau pentru a rezolva
o serie de
simptome ce pot inrautati evolutia laringitei. De exemplu, prescrierea
decongestionantelor
nazale, poate fi utila pentru eliberarea secretiilor, daca nasul infundat este cauzat
de o raceala
sau declansat de o alergie. Cand congestia este eliminata, la nivelul nasului se
poate realiza
procesul de umidificare, care duce la diminuarea inflamatiei la nivelul laringelui.
Medicul
specialist poate recomanda exact tratamentul necesar pentru fiecare pacient in
parte.
Boala de reflux gastro-esofagian este o cauza obisnuita a laringitei. Tratamentul
ambulator
pentru scaderea producerii de acid gastric, poate ajuta si la rezolvarea laringitei.
Totusi,
prescrierea unei retete de catre un medic specialist poate fi necesara. Daca boala
de reflux
gastro-esofagian nu este tratata si devine o boala cronica, poate duce la o voce
ragusita pe
termen lung si chiar la zone de ulceratii la nivelul laringelui.
Alte afectiuni care au simptome asemanatoare cu laringita vor necesita un
tratament specific
acestora

2.6.2 Tratament igeno- dietetic

Este de ordin igienic adresându-se medicului sau modului de viaţǎ al individului

– de
asemenea se adreseazǎ condiţiilor de creştere a rezistenţei organismului
împotriva infecţiilor.
Ambianţa în care trǎieşte un individ trebuie sǎ fie cât mai sǎnǎtoasǎ cu un
microclimat optim
(camerǎ separatǎ, permanent aerisitǎ, o temperaturǎ între 18-20 °C şi atmosferǎ
nu prea
uscatǎ).
De asemenea copilul trebuie obişnuit cu apa rece, soarele, aerul şi chiar prudent
cu curentul.
Va trebui sǎ poarte îmbrǎcǎminte adecvatǎ temperaturii mediului unde se aflǎ în
aşa fel încât
sǎ poatǎ avea mişcǎrile cât mai libere.
Pentru evitarea rǎcelilor important este protejarea capului şi menţinerea caldǎ a
mâinilor şi
picioarelor.
Organizarea vieţii copiilor trebuie supravegheatǎ ca şi mediul în care trǎiesc.
Copilul trebuie alimentat conform cu cerinţele vârstei, atât în ceea ce priveşte
componenţa
(cât mai echilibratǎ) cât şi orarul meselor sale.
Este necesar ca asistenta medicalǎ sǎ educe mamele în scopul alǎptǎrii copiilor,
timp
fiziologic necesar pentru întreţinerea imunitǎţii şi includerii unei alimentaţii
mixte. Regimul
bogat în vitamine şi limitarea administrǎrii dulciutilor duc la prevenirea apariţiei
inflamaţiilor
laringiene.
Folosirea factorilor naturali (aerul, soarele, apa) are de asemenea un rol
important în cǎlirea
organismului copilului şi prevenirea îmbolnǎvirii.

2.6.3 Tratamentul medicamentos

1. Ampicilină 2g/zi IM;

2. Gentamicină 2fi/zi IM.
3.Vitamina C 3tb/zi;
4. HSHC 50mg/zi IV;
5.Paracetamol 2tb/zi (per os);
6.Algocalmin 1 f/zi i.m.
7.Aerosoli-Dexametazonă 2ml (8g) 1f zi.
8.Peritol sirop

2.7 Evolutie.Prognostic.Complicatii

Evolutie

Evoluţia laringitei acute diferǎ de la o formǎ clinicǎ la alta. Astfel evoluţia

laringitei catarale
este de obicei benignǎ fenomenele funcţionale şi fizice retrocedând în 4-5 zile.
Chiar dacǎ
procesul cataral se poate extinde şi la arborele traheobronşic, dând o
traheobronşitǎ
descendentǎ, prognosticul rǎmâne favorabil, acestǎ uşoarǎ complicaţie
vindecându-se dupǎ
câteva zile. Mai neplǎcutǎ este însǎ cronicizarea laringitei determinatǎ de
persistenţa factorilor
etologici favorizanţi.
Evoluţia laringitei acute edematoase este variabilǎ în raport cu precocitatea
diagnosticului şi a
tratamentului, cu virulenţa agentului patogen şi cu puterea de rezistenţǎ a
organismului
individului. Ea poate varia de la 5 la 7 zile terminându-se prin vindecare în
cazurile precoce şi
corect tratate, sau se poate prelungi sǎptǎmâni sau chiar luni de zile dacǎ
masivitatea infecţiei,
tratamentul insuficient şi lipsa de apǎrare a organismului au permis extinderea
procesului
edematos la întregul arbore traheobronşic şi instalarea unor complicaţii grave ca
bronhopneumonia.
Evoluţia laringitei striduloase este tipicǎ. Dupǎ debutul zgomotos foarte alarmat
pentru
familie, accesul de sufocare tratat sau chiar netratat cedeazǎ în mai puţin de o
orǎ şi copilul
ostenit din criza prin care a trecut, adoarme liniştit dar uşorul sforǎit care îi
însoţeşte somnul
dovedeşte prezenţa obstrucţiei care nerezolvatǎ mai poate sǎ favorizeze în
nopţile urmǎtoare
reapariţia unor crize similare.

Prognostic

Pronostic spre vindecare

Laringita cronicǎ cataralǎ evolueazǎ lent cu perioade de ameliorare prin
tratament adecvat pe
toatǎ durata vieţii.
Este aşadar odatǎ constituitǎ cvasi-incurabilǎ şi prognosticul este descurajator în
special
pentru cântǎreţi.

Complicatii

Complicaţiile laringitei acute apar ca urmare a netratǎrii acestora la timp sau

tratamentul
incorect dar şi a lipsei de apǎrare a organismului supus infecţiilor repetate
determinate de
agenţi patogeni.
În laringita cataralǎ complicaţiile apar la boli cu o stare generalǎ alteratǎ sau
dupǎ boli
infecţioase - febra tifoida, tifos exantematic. Ele sunt produse prin extinderea
inflamaţiilor în
straturile submucoase unde determinǎ edeme, abcese, flegmon. De obicei
acestea sunt
determinate de infecţiile streptocoase. La copii apare un edem subglotic.
Complicaţiile laringitei edematoase acute sunt:
bronhopneumonia, care este frecvent semnalatǎ şi comportǎ un pronostic sever;
laringotraheobronşita membranoasǎ care deşi se întâlneşte rareori este însǎ
foarte gravǎ,
bolnavii care au necesitat traheostomie prezentând uneori cicatrici stinozate.
Complicaţiile generale sunt urmarea extinderii procesului toxiinfecţiilor la alte
organe, se pot
întâlni suprarenalite, miocardite ce determinǎ decompensǎri cardiace sau edem
pulmonar
alteori toxiinfecţioase, hepatice şi renale, neorite, paralizii.
Prognosticul este rezervat în laringita acutǎ, el este variabil în funcţie de:
forma clinicǎ;
stadiul de dezvoltare;
starea anterioarǎ a organismului;
complicaţiile ce apar în timpul evoluţiei;
vârsta bolnavului – prognosticul cel mai grav este la copii sub 2 ani de asemenea
în cazurile
cu fenomene toxice, generale (gripa) şi în cele în care intervine suprainfecţia sau
stafilococul
patogen.
Prognosticul grav se întâlneşte şi în stadii înaintate de faringitǎ destructivǎ când
se instaleazǎ
o perturbare gravǎ a funcţiilor centrilor nervoşi ca urmare a bipoxiei. Exitusul
survine în
primul acces dispneic care este egal moarte precoce reflexǎ cât şi tardiv prin
expulzarea
posibilitǎţilor reacţionale dupǎ câteva ore de luptǎ intensǎ sau sincopǎ.

CAPITOLUL - III – ROLUL ASISTENTEI MEDICALE IN

INGRIJIREA PACIENTULUI CU LARINGITA ACUTA
SUBGLOTICA

3.1. Rolul propriu

3.1.1.Asigurarea conditiilor de spitalizare

Scopul spitalizarii e vindecarea bolnavilor , de aceea trebuie create conditii care

cresc
capacitatea de vindicare a organismului , forta de aparare si scoaterea bolnavului
sub
eventuale influente nocive ale mediului care traieste.
Mucoasa laringelui este mai sensibilǎ la factori nocivi de mediu extern, de aceea
aerul din
camera bolnavului trebuie sǎ fie proaspǎt şi curat, umed şi nu prea cald.
Temperatura aerului
cea mai potrivitǎ pentru cei cu afecţiuni laringiene este de 18-20°C, iar
umiditatea 50%.
Asistenta va asigura aerisirea care poate fi continuǎ, dacǎ temperatura permite
sau
împrospǎteazǎ aerul de mai multe ori pe zi prin deschiderea ferestrelor, timp în
care pacienţii
vor fi bine înveliţi.
Bolnavii ce prezintǎ boli cu caracter infecţios vor fi amplasaţi separat, evitându-
se mai ales
asocierea cu persoanele care mai au şi alte boli.
Asigurarea repausului fizic şi psihic
Repausul fizic este obligatoriu şi indispensabil în perioada acutǎ apoi alterneazǎ
cu un efort
dozat în funcţie de stadiul bolii şi starea bolnavului.
Alimentarea
Va fi adaptat perioadei de evoluţie a bolii. În perioada febrilǎ regimul hidro-
zaharat, iar când
fenomenele acute dispar se va trece la o alimentaţie echilibratǎ. În perioada
febrilǎ regimul va
fi compus din lichide (ceaiuri, lapte, suc de fructe) sau alimente lichide (supǎ de
legume cu
orez şi griş).

3.1.2.Rolul asistentei medicale in examinarea clinica a pacientului

Una din sarcinile importante ale asistentei medicale este colaborarea cu medicul
la
examinarea clinică a pacientului. Cunoasterea etapelor examinării clinice în
ordine
cronologică, face accesibilă medicului explorarea tuturor regiunilor
organismului, fără a
produce suferinţe inutile pacientului şi contribuie la crearea unui climat
favorabil între pacient
şi medic.
Sarcinile asistentei madicale în pregătire şi asistarea unui examen clinic medical
sunt
următoarele:
pregatirea psihică a pacientului: dacă pacientul cunoaşte esenţa şi importanţa
examinărilor,
prin încrederea care i-a fost insuflată, va suporta mult mai uşor suferinţele
cauzate de diverse
explorări.
Adunarea, verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar examinărilor
clinice:
instrumentele vor fi în perfectă stare de funcţiune, sterile sau dezinfectate, în
funcţie de
necesităţi. Asistenta va sta în faţa medicului, de cealaltă parte a patului şi va
observa cu
atenţie mişcările medicului, pentru a prevedea necesitaţile de instrumente şi de
ajutor manual,
cu care poate contribui.

Dezbrăcarea şi îmbrăcarea pacientului: trebuie făcută cu mult tact şi fineţe,

pentru a nu
provoca dureri şi mişcări inutile. Pacientul va fi dezbrăcat complet în timpul
examinării.
Aducerea bolnvului în poziţie adecvată examinării şi sprijinirea lui în caz de
necesitate,
uşurează mult munca medicului şi efortul pacientului.
Examinarea clinică începe cu anamneza, timp în care pacientul va sta cât mai
relaxat.
La examenul obiectiv , pacientul va fi adus în poziţiile corespunzatoare
examinării.
Pentru inspecţia generală va sta în decubit dorsal.
Pentru examinarea capului, gâtului şi a cavităţii bucale, pacientul va sta în
decubit
dorsal sau şezând.
Examinarea sistemului nervos va cere asistentei să sustragă la nevoie atenţia
pacientului de la
încercările medicului de punere în evidenţă a reflexelor osteo-tendinoase. Mai
departe, ea va
ajuta pacientului de a aduce membrele în poziţia adecvată luării reflexelor. Cu
ocazia
cercetării echilibrului şi a motricităţii membrelor, ea va ajuta pacientul să se
scoale din pat şi1 va sprijini în timpul mişcărilor pe care medicul i le va cere.
Examenul clinic se completează cu măsurarea fucţiilor vitale: puls, temperatură.
Asigurarea iluminaţiei necesare pentru examinarea cavităţilor naturale, precum
şi deservirea
medicului cu instrumente cer o atenţie permanentă din partea asistentei.
Predarea spatulei
linguale la momentul examinării cavităţii bucale, a ciocanului de reflexe la
examinarea
reflexelor osteotendinoase, aplicarea tensiometrului pe braţul pacientului,
ajutorul dat la
îmbrăcarea şi dezbrăcarea mănuşilor de cauciuc, deservirea medicului cu
instrumente cerute
de natura examinării pe care o execută, ca şi manipularea sursei de lumină
artificială, trebuie
executate la momentul oportun, exact atunci când medicul are nevoie de
instrumentele,
manoperele sau mişcările respective. Din acest motiv, asistenta trebuie să
cunoască bine
ordinea cronologică a unui examen clinic. Ea trebuie să observe cu atenţie
mişcările
medicului, pentru a prevedea necesităţile de instrumente şi de ajutor manual, cu
care poate
contribui la momentul oportun la examinarea pacientului. Colaborarea
îndelungată a
medicului cu asistenta creează la aceasta o serie de deprinderi şi gesturi
profesionale, legate
strict de stilul de muncă şi gradul de exigenţă a medicului.
Ajutorul acordat de asistentă în cursul examenului clinic trebuie să ferească
pacientul de
traumatisme şi oboseală. Executarea unui examen nesistematic, care cere
pacientului repetate
eforturi pentru aşezarea şi ridicarea din pat, utilizarea forţelor sale fizice peste
măsură,
neglijarea sprijinirii pacientului în poziţiile necesare cerute de reuşita
examenului, obosesc
pacientul repede, impunând întreruperea examinării, putând provoca şi o
agravare a bolii sale.
Pacientul va fi ferit de răceală. Dezbrăcarea pacientului pentru examinare se va
face în camere
încălzite la temperatură corespunzătoare, cu geamurile închise. Se va evita
circulaţia în timpul
cât pacientul este dezbrăcat.

3.1.3.Supravegherea pacientului

Supravegherea pacientului este una din sarcinile cele mai importante ale
asistentei medicale.
Observaţia medicului este discontinuă, intermitentă; el vede pacientul numai la
vizite sau cu
ocazia aplicării unor tratamente, în restul zilei, pacientul se găseşte sub
supravegherea
asistentei, care trebuie să culeagă toate datele relativ la starea generală şi la
evoluţia bolii sale.
Asistenta trebuie să raporteze medicului tot ce observă în cursul zilei la pacient,
însa, pentru
ca informaţiile ei să fie într-adevăr complete şi valoroase, ea trebuie să ştie să
facă observaţii
sistematice, metodice şi să cunoască ce anume trebuie să observe.
Asistenta, stând în permanenţă la patul pacientului, va urmări:
1. Comportamentul pacientului.
2. Funcţiile vitale şi vegetative ale organismului.
Urmărirea comportamentului pacientului
Asistenta trebuie să se obişnuiască ca, în cursul oricărei munci, să ţină sub
supraveghere
pacienţii. Ea trebuie să-i urmărească, să observe atitudinea lor în pat, poziţia pe
care o iau expresia feţei, mişcările active pe care le execută etc. Relaţiile pe care
le realizează cu pacientul în timpul îngrijirii lui, ca şi convorbirile provocate
intenţionat, eventual cu scopul
educaţiei sanitare, trebuie să fie tot atâtea prilejuri de a studia starea pacientului
din toate
punctele de vedere.
Poziţia pacientului în pat este determinată de gravitatea bolii de care acesta
suferă. Dacă
starea pacientului este mai puţin gravă, el îşi păstrează în pat o atitudine
asemănătoare cu
aceea a unei persoane sănătoase. Musculatura îşi păstrează tonicitatea să
normală, poziţia
fiind dirijată de mişcările sale active. Se spune că pacientul stă în pat în poziţie
activă.
Dacă însa starea pacientului este gravă, el devine adinamic.
Poziţia pacientului în pat poate fi determinată şi de nevoia de a uşura unele
funcţii ale
organismului.
Expresia feţei pacientului poate să se schimbe relativ repede în raport cu
modificarea stării
pacientului; din acest motiv supravegherea fizionomiei pacientului trebuie să fie
o preocupare
permanentă a asistentei.
Starea psihică a pacientului prezintă, de asemenea, un interes deosebit pentru
asistentă.
Datorită febrei pot apare tulburări ale stării de cunoştinţa
Laringita acuta poate tulbura de asemenea echilibrul psihic al pacientului, de
care asistenta
trebuie să ţină cont la îngrijirea acestor pacienţi.
Somnul pacientului trebuie, de asemenea, urmărit de asistentă, atât cantitativ, cât
şi calitativ,
precum şi din punctul de vedere al orarului.
Asistenta va urmări orice modificare în comportamentul pacientului. Urmărirea
trebuie făcută
ştiinţific şi obiectiv, iar observaţiile culese trebuie să redea fidel tabloul
patologic apărut.
Supravegherea şi notarea modificărilor produse în starea pacientului, făcute fără
pricepere şi
cunoştinţe obiective, fac imposibilă asigurarea îngrijirii calitative a pacienţilor.
Funcţiile vitale şi vegetative ale organismului
Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative ale organismului este obligatorie în
cursul oricărei
boli, căci modificarea lor reflectă în mare măsură starea generală a pacientului,
precum şi
evoluţia şi gravitatea bolii de care suferă. Totalizarea observaţiilor asupra
funcţiilor vitale şi
vegetative se consemnează în foaia de temperatură a pacientului.
Măsurarea temperaturii corporale la pacienţi se face obişnuit de două ori pe zi,
dimineaţa şi
după masa. Natura sau gravitatea bolii, cât şi tratamentul aplicat, pot cere ca
temperatura
pacientului să fie măsurată la intervale mai mici, de exemplu din 2 în 2 ore, sau
după
administrarea anumitor medicamente etc.
Dacă se urmăresc oscilaţiile de temperatură în cursul unei zile, temperatura
poate fi măsurată
şi din 1/2 în 1/2 de oră.
În evoluţia oricărei febre se pot distinge trei perioade: perioada iniţială, perioada
de stare şi
perioada de declin. Durata şi evoluţia perioadelor pot fi bine studiate pe foile de
temperatură.
Pulsul oglindeşte gravitatea infecţiei. Prognosticul depinde în aceste cazuri în
mare măsură de
calităţile pulsului. Modificările caracterului pulsului determină şi conduita
terapeutică în cele
mai multe cazuri. Din acest motiv, examinarea, urmărirea şi notarea pulsului au
o deosebită
importanţă în procesul de îngrijire a pacienţilor.
Pulsul se va lua, la pacienţii spitalizaţi, în mod regulat de două ori pe zi, iar
frecvenţa lui va fi
notată pe foaia de temperatură. La cererea medicului sau în scop de orientare,
luarea pulsului
se va efectua şi de mai multe ori.
În mod constant, frecvenţa pulsului creşte paralel cu temperatura. Pentru fiecare
grad de
temperatură, pulsul creşte cu 8-10 pulsaţii pe minut. Pe foile de temperatură,
curba de
temperatură şi curba pulsului merg de obicei paralel.
Respiraţia. Numărarea mişcărilor respiratorii se face timp de 1 minut întreg,
având grijă ca
operaţia să se facă fără ştirea pacientului, căci respiraţia este un act reflex,
inconştient, dar
controlat de voinţă, din care motiv pacientul, observând că i se numără frecvenţa
mişcărilor
respiratorii, îşi poate modifica ritmul şi astfel nu se mai obţin valori reale. Dacă
este posibil,
numărătoarea se va face în timpul somnului; se va aşeza mâna uşor cu faţa
palmară pe
suprafaţa toracelui pacientului şi se vor număra inspiraţiile după mişcările de
ridicare a peretelui toracic. Dacă pacientul este treaz, conştient, după terminarea
numărării bătăilor
pulsului, fără a se părăsi mâna pacientului, se vor număra şi mişcările
respiratorii, urmărind
mişcările cutiei toracice sau ale peretelui abdominal numai prin inspecţie, fără
ştirea
pacientului. Frecvenţa respiraţiei se înregistrează în foaia de temperatură la fel
ca temperatura
şi pulsul. Graficul se va desena cu creion verde. Curba respiraţiei trebuie să
meargă paralel cu
curba de temperatură şi curba pulsului. Cele trei curbe înregistrează trei funcţii
de bază ale
organismului: circulaţia, respiraţia şi termoreglarea. Orice încrucişare între
aceste trei curbe
semnalizează o abatere în funcţia organelor vitale şi poate să fie indiciul
instalării unor
complicaţii.
Frecvenţa respiraţiei creşte în stări febrile din cursul bolilor infecţioase acute, în
bolile care
reduc suprafaţa respiratorie ca în pneumonii, în toate aceste cazuri, hematoza
fiind deranjată,
organismul caută să compenseze deficitul de oxigen prin creşterea frecvenţei
respiraţiei.
Valorile tensiunii arteriale se înregistrează în foaia de temperatură a pacientului
în
subrubricile rezervate de-a lungul marginii inferioare a foii; dacă foaia de
temperatură nu are
rubrici speciale pentru tensiunea arterială, notarea valorilor se va specifica după
Riva Rocci
cu literele RR, urmate de valorile tensionale maximă şi minimă, de exemplu:
RR=125/80
mmHg. Valorile tensiunii arteriale pot fi înregistrate mai bine printr-o coloană
verticală, prin
haşurare cu creion albastru, utilizând linia de bază a foii de temperatură pentru
valoarea 100 şi
socotind 10 mmHg la fiecare diviziune în sus şi în jos. Extremitatea superioară a
coloanei
reprezintă tensiunea maximă, iar cea inferioară, tensiunea minimă. În bolile
infecţioase acute
însoţite de stări febrile, datorită vasodilataţiei se înregistrează o uşoară scădere a
tensiunii
arteriale.
EXAMENUL OBIECTIV al organului fonator cuprinde: inspecţia, palpare şi
examenul
endocavitar (laringoscopia indirectǎ şi directǎ) completate cu controlul funcţiilor
laringelui.
Inspecţia are un rol important în stabilirea modului cum se efectueazǎ mişcǎrile
active ale
laringelui, ştiindu-se cǎ în mod normal laringele se ridicǎ în timpul inspiraţiei,
coborârea lui în
acest moment fiziologic va indica prezenţa unui obstacol endolaringian.
Palparea este importantǎ pentru depistarea unei laringopatii cu ajutorul cǎruia se
pune în
evidenţǎ prezenţa sau absenţa mişcǎrilor pasive ale laringelui; în mod normal
laringele, fixat
între policele şi indexul examinatorului se poate mobiliza uşor în plan
transversal
producându-se un sunet caracteristic.
Laringoscopia
Acest examen se poate efectua fie cu ajutorul oglinzii laringiene (laringoscopia
indirectǎ) fie
cu ajutorul unui tub rectiliniu care deprimǎ puternic baza limbii şi face posibilǎ
inspecţia
directǎ a laringelui (laringoscopia directǎ).
Laringoscopia indirectǎ
Examenul cu oglinda laringoscopicǎ este investigaţia cea mai simplǎ şi mai uşor
suportatǎ de
cǎtre bolnavi. La aceasta sunt necesare:
un reflector frontal;
sursǎ luminoasǎ;
oglinda laringoscopicǎ;
un vas cu apǎ caldǎ;
comprese sterile.
Bolnavul în poziţie şezând cu corpul uşor aplecat înainte şi cu capul în uşoarǎ
extensie. Se
cere bolnavului sǎ deschidǎ larg gura şi sǎ scoatǎ limba al cǎrei vârf învelit cu o
compresǎ se
va trage uşor de cǎtre examinator cu mâna stângǎ. În felul acesta se mǎreşte
vizibilitatea
asupra laringelui. În mâna dreaptǎ examinatorul ţine oglinda laringoscopicǎ pe
care o
introduce în orofaringe.
Dacǎ pacientul respirǎ liniştit şi nu îşi contractǎ muşchii laringelui în oglindǎ va
apǎrea
imaginea rǎsturnatǎ a coroanei laringiene cu toate elementele ei: epiglota,
aritenoizi.
Laringoscopia forţat
Aceastǎ metodǎ se practicǎ cu un apǎsǎtor de limbǎ special care are capǎtul
îndoit şi bilobat
prevǎzut cu douǎ croşete butonate.
Laringoscopia directǎ: directoscopia se practicǎ cu o aparaturǎ şi un instrument
special:
- tubul spatulǎ a lui Chevallier-Jackson;
- spatule laringiene ce se adapteazǎ la transformator.
Laringoscopia directǎ este metoda cu ajutorul cǎreia putem observa direct
aspectele cavitǎţii
laringiene. Se foloseşte îndeosebi la copiii sub 5 ani.
Poziţia: culcat pentru copii, şezând pentru adulţi.
Copilul este culcat în decubit dorsal cu umerii imobilizaţi, alt ajutor ţinându-i
capul în
hiperextensie. Examinatorul introduce în gura copilului spatula, cu care va apǎsa
limba şi va
pune în evidenţǎ epiglota pe care o va încǎrca pe spatulǎ descoperind lungimea
laringelui.
Ca accidente ale laringoscopiei direct, ruperea incisivilor, lezarea buzei
superioare, a
mucoasei de la baza limbii. De asemenea tulburǎri asfixice, sincope respiratorii
sau cardiace
EXAMENUL FUNCŢIONAL
Prin examenul funcţional se va face o analizǎ finǎ a vocii cântate şi a vorbirii
controlând
urmǎtorii factori: mişcarea respiratorie, mişcarea corzii vocale prin
laringostroboscopie.
Stroboscoapele permit sincronizǎri sau diferenţieri de fazǎ mişcǎrile corzilor
vocale ale cǎror
vibraţie sunt recepţionate de un microfon pus în legǎturǎ cu stroboscopul. Alt
medic are rolul
de a poziţiona corect bolnavul în timpul acestor investigaţii, de a ajuta medicul
servindu-l cu
materiale necesare şi susţinând pacientul în poziţia corespunzǎtoare.

3.1.4.Rolul asistentei medicale in alimentatia pacientului

Regimul igieno-dietetic ramane cu scopul de a stimula procesele de refacere în

ţesuturile
afectate
Va fi adaptat perioadei de evoluţie a bolii. În perioada febrilǎ regimul hidro-
zaharat, iar când
fenomenele acute dispar se va trece la o alimentaţie echilibratǎ. În perioada
febrilǎ regimul va
fi compus din lichide (ceaiuri, lapte, suc de fructe) sau alimente lichide (supǎ de
legume cu
orez şi griş).
3.1.6.Rolul asistentului medical in educatia sanitara a pacientilor
cu

Pǎstrarea sǎnǎtǎţii unui individ, dezvoltarea fizicǎ şi armonioasǎ a organismului

sǎu sunt
strâns legate de buna funcţiune a cǎilor aeriene superioare.
Cum s-ar putea dezvolta un copil normal al cǎrui laringe obturat de un proces
inflamator nu
permite trecerea cantitǎţii de aer necesarǎ?
Dacǎ normala funcţionare a nasului, laringelui este obligatorie pentru buna
dezvoltare fizicǎ şi
psihicǎ a organismului, îmbolnǎvirea acestor organe constituie un permanent
pericol pentru
sǎnǎtatea lui. Mǎsurile de dispensarizare întreprinse de cadrele sanitare în
colectivitǎţile de
copii şi adulţi constituie modul cel mai eficace de a institui o profilaxie
raţionalǎ.
Asistenta medicalǎ are rolul de a aduce familia micului pacient şi pacienţii adulţi
asupra bolii
în sine şi asupra mǎsurilor de prevenire a acestuia. Vor fi informaţi asupra
cauzelor bolii,
simptomelor pe care le prezintǎ acestea, evoluţia bolii şi tratarea lor.

3.2. ROLUL DELEGAT

3.2.1.Rolul asistentei madicale in examinarea paralinica

Rolul asistentei medicale in recoltarea produselor biologice

Asistenta medicala va recolta anumite produse recomandate de medic, le va
eticheta corect si
le va transporta la laborator.
Transportul produsului recoltat se face imediat la temperatura adecvata; in cazul
in care nu
pot fi imediat transportate se mentine la temperatura adecvata; este necesara
ambalarea
corespunzatoare daca se transporta in afara unitatii sanitare.
Examenul de laborator
Examenul microbiologic şi imunologic
Prezenţa unei secreţii nazale, a unui exudat faringian sau laringo-traheo-bronşic
impune
examenul bacteriologic. Examenul virusologic al secreţiei laringo-traheo-
bronşic va fi trimis
la laboratoare specializate. Necesare sunt şi examenele serologice (reacţiile
BordetWaserman, ASLO şi reacţiile de neutralizare faţǎ de diferiţii virusuri),
intradermoreacţiile (la
tuberculina sau la diverşi alergeni r. Shick) şi cercetarea diferitelor deficienţe
imunitare prin
examenul histoimunologic, precum şi dozarea de imuniglobuline.
b) Examenele hematologice sunt de extremǎ importanţǎ şi uneori de urgenţǎ;
leucograma
pentru depistarea şi controlul unui focar supurativ profund, hemograma,
determinarea
numǎrului de trombocite, timpul de coagulare şi sângerare, VSH.

Examenul biochimic al sângelui utile în unele cazuri sunt glicemia – pentru

depistarea unui
diabet decompensat, calcemia, fosfataza alcalinǎ, colesterolomia, probele
hepatice,
electroforeza.
c) Examenul radiologic: - radioscopii, radiografii, arteriografia, limfografia,
radioscopia
pulmonarǎ. Se pot practica în diferite incidente, simple sau cu substanţǎ de
contrast.
d) Examenul histopatologic
Dacǎ existǎ leziuni infiltrative vegetante a cǎror origine nu poate fi precizatǎ
chimic trebuie
practicatǎ biopsia regiunii respective cu o pensǎ adecvatǎ dupǎ o prealabilǎ
anestezie cu
soluţie de xalinǎ 1-2. În cazul în care caracterul hemoragic al ţesutului infiltrativ
nu permite
biopsierea lui, examenul histopatologic se va efectua prin producerea
biopuncţiei.
e) Alte examene:
- examenul de urinǎ;
- examenul copraparazitologic;
- EKG;
- scintigrafie.
Examene complementare:
examenul oftalmologic;
neuropsihic;
examenul dermatologic;
examenul oncologic.
3.2.2.Rolul asistentei medicale in administrarea medicamentelor

Administrarea medicamentelor trebuie făcută foarte punctual, respectându-se

orarul de
alimentaţie, astfel s-ar putea ajunge la efecte nedorite. Fenomenele secundare ale
medicamentelor, ca : arsurile stomacale, eructaţiile, uscăciunea mucoaselor,
tulburările
vizuale, trebuie semnalate medicului. Dintre antibiotice, în cursul afecţiunilor
digestive se
preferă cele cu administrare orală şi care se resorb mai greu, cu efect local în
tubul digestiv.
Aplicarea lor prezintă însă pericolul dismicrobismelor, pe care asistenta trebuie
să-1 sesizeze
din timp. Apariţia micozelor bucale în cursul terapiei cu antibiotice cu spectru
larg se previne
prin igiena riguroasă a cavităţii bucale şi medicamente antifungice;

3.3. DESCRIEREA A DOUA TEHNICI

3.3.1.Punctia venoasa

Definitie
Punctia venoasa reprezinta crearea unei cai de acces intr-o vena prin intermediul
unui ac de
punctie
Scop
Explorator:-recoltarea sangelui pentru examene de
laborator:biochimie,hematologie,serologie
si bacteriologie
Terapeutic:-administrarea unor medicamente sub forma injectiei si perfuziei
intravenoase
-recoltarea sangelui in vederea transfuzarii sale
-exudarea transfuziei de sange sau derivate ale sangelui
-sangerare 300-500 ml in edemul pulmonar acut, hipertensiune arteriala
Locul punctiei
venele de la plica cotului (basilica si cefalica),unde se formeaza un “M” venos
prin
anostomozarea lor
-venele antebratului
-venele femurale
-venele malleolare interne
-venele jugulare si epicraniene (mai ales la sugar si copilul mic)
Pregatirea punctiei
Materiale-de protectie
-pena elastica pentru sprijinirea bratului,musama,aleza.
-pentru dezinfectia tegumentului vata cu alcool sanitar
-instrumentar si materiale sterile-acede 25-30 mm, diametru
6/10,7/10,10/10mm(in functie de
scop) seringa de capacitate (in functie de scop),pense manusi
chirurgicale,tampoane.
Alte materiale
-garou sau banda Esmarch,eprubete uscate si etichetate,cilindru gradat, fiole cu
solutii
medicamentoase,solutii pefuzabile,tavita renala (materialele se vor pregati in
functie scopul
punctiei)
Pacientul pregatirea psihica-se informeaza asupra scopului punctiei
Pregatirea fizica-pentru punctia la venele bratului,antebratului:
-se aseaza intr-o pozitie confortabila atat pentru pacient,cat si pentru persoana
care executa
punctia (decubit dorsal)
-se examineaza calitatea si starea venelor avand grija ca hainele sa nu inpiedice
circulatia de
intoarcere la nivelul bratului
-se aseaza bratul pe pernita si musama in abductie si extensie maxima
-se dezinfecteaza tegumentele
-se aplica garou la o distanta de 7-8 cm deasupra locului ponctiei,strangandu-l
astfel incat sa
opreasca circulatia venoasa fara a comprima artera.
-se recomanda pacientului sa stranga pumnul,venele devenind turgescente.
Executa punctiei:Asistenta inbraca manusile sterile si se aseaza vizavi de bolnav
-se ficxeaza vena cu policele mainii stangi,la 4-5 cm sub locul
punctiei,exercitand o usoara
compresiune si tractiune in jos asupra tesuturilor vecine
-se fixeaza seringa, gradatiile fiind in sus , acul atasat cu bgizoul in sus , in mana
dreapta
,intre policele si restul degetelor
-se patrunde cu acul traversand , in ordine tegumentul in directie oblica (unghi
de 30 de
grade), apoi peretele venos,invingandu-se o rezistenta elastica ,pana cand acul
inainteaza in
gol
-se schimba directia acului 1-2 cm in lumenul venei
-se controleaza patrunderea acului in vena prin aspiratie cu seringa
-se continua tehnica in functie de scopul punctiei venoase: injectarea
medicamentelor
,recoltarea sangelui perfuzie
-in caz de sangerare , se prelungeste acul de punctie cu un tub din polietilena
care se introduce
in vasul collector ,garoul ramanand legat de brat.
-se indeparteaza staza venoasa dupa executarea tehnicii prin desfacerea garoului
si a
pumnului.
-se aplica tamponul inbibat in solutie dezinfectanta la locul de patrundere a
acului si se retrage
brusc acul
-se comprima locul punctiei 1-3 minute, bratul fiind in pozitie verticala
Ingrijirea ulterioara a pacientului
-se face toaleta locala a tegumentului

-se schimba lenjeria daca este murdara

-se asigura o pozitie comoda in pat
-se supravegheaza pacientul
Pregatirea sangelui pentru trimiterea la laborator
-eprubetele se eticheteaza
-se completeaza formularele de trimitere
-se masoara cantitatea
Accidente
-hematom (prin infiltrarea sangelui in tesutul perivenos)
-strapungerea venei (perforarea peretelui opus)
-ameteli,paloare , lipotimii

3.3.2.Recoltarea exudatului faringian

Tehnica de recoltare
- Se aseaza pacientul pe scaun cu fata spre sursa de lumina, gatul in usoara
extensie si ceafa
sprijinita de spatar sau perete.
- Se deprima baza limbii cu apasatorul si, in timp ce pacientul pronunta vocala
“a”, se sterg
ferm cu tamponul amigdalele si peretele posterior al faringelui, insistand asupra
zonelor
inflamate, ulcerate sau cu depozite purulente; daca exista false membrane,
acestea se desprind
usor, tamponandu-se mucoasa subiacenta; atat la introducerea cat si la scoaterea
tamponului,
se evita atingerea bazei limbii si a palatului moale.
- Se introduce tamponul in tubul protector simplu sau prevazut cu mediu de
transport (Amies
sau Stuart), care se eticheteaza corespunzator.
- Se preleva:
un tampon simplu fara mediu de transport, din care se va efectua testul rapid
pentru detectarea
antigenului streptococic de grup A;
un tampon simplu, de la nivelul zonei ulcerate, din care se vor efectua
extemporaneu doua
frotiuri pentru examenul microscopic, in vederea diagnosticarii anginei Vincent;
un tampon prevazut cu mediu de transport pentru efectuarea culturii.
Transportul probelor catre laborator se face in maximum 2 ore de la prelevare.
Desi probele
prelevate pe tampoane in tuburi ce contin mediu de transport pot fi pastrate pana
la 24 ore,
este recomandat ca insamantarile pe mediile de cultura sa se faca imediat ce
probele ajung la
laborator, pentru o mai sigura recuperare a microorganismelor urmarite.
Diagnosticul de laborator
• Se insamanteaza proba pe agar Columbia cu 5% sange de berbec si, la cerere,
cand medicul
clinician solicita si flora, pe agar Chocolate.
• Se incubeaza aerob in atmosfera cu 5% CO2, 24 h la 37°C, cu prelungire pana
la 48 h daca
la prima citire a placilor nu se observa coloniile caracteristice germenului
urmarit.
• Coloniile caracteristice se repica in vederea obtinerii culturii pure pentru
identificare.
Dupa obtinerea unui rezultat pozitiv la latexaglutinare pentru grupul A
Lancefield, se
efectueaza testul imuncromatografic PYR, care permite diferentierea intre
Streptococcus
pyogenes (PYR pozitiv) si ceilalti streptococi beta hemolitici (PYR negativ).
• Metoda directa, rapida pentru detectarea antigenului Streptococ betahemolitic
de grup A este
latexaglutinarea, cu o sensibilitate ce variaza intre 80-95% si o specificitate de
98%.
Obtinerea unui rezultat pozitiv permite initierea prompta a terapiei; un rezultat
negativ
impune, insa, efectuarea culturii.
• Examenul microscopic colorat Gram din probele de exsudat faringian nu este
recomandat
deoarece nu se poate face o diferentiere intre patogenii suspectati si flora
normala de la acest
nivel. Exceptie fac urmatoarele situatii:
corelarea rezultatelor microscopiei cu izolarea predominanta si in cantitate mare
in cultura a
unei specii de Candida (albicans sau tropicalis);
diagnosticul anginei fuso-spirochetozice – examinarea microscopica a frotiului
colorat Gram,
urmarind prezenta bacililor Gram negativi fusiformi si a spirochetelor, in
contextul unei
reactii inflamatorii;
diagnosticul anginei difterice – frotiu efectuat extemporaneu ce trebuie trimis la
laborator
impreuna cu tampoanele si biletul de trimitere care are obligatoriu notata
suspiciunea clinica.
Criterii pentru efectuarea antibiogramei
Intrucat Streptococul ß hemolitic si-a pastrat sensibilitatea naturala la Penicilina,
antibiograma
se efectueaza doar la cererea medicului sau in cazul alergiei la Penicilina.
Daca in cultura Streptococul ß hemolitic se asociaza cu Staphylococcus aureus,
se va
mentiona in buletinul de rezultate aceasta asociere, iar tratamentul pentru
Streptococ nu se va
efectua cu Penicilina, deoarece majoritatea tulpinilor de Stafilococ sunt
secretoare de
penicilinaza.

CAPITOLUL -IV- STUDIU DE CAZ

Caz nr.1
Culegerea datelor
Caz nr.I Laringitǎ acutǎ subgloticǎ
Sursa de informaţii: directǎ - aparţinǎtorii (mama)
indirectǎ - dosarul medical
membrii echipei de îngrijire
.
Data internariiI-10.01.2011
Data externarii-16.01.2011
DATE RELATIV STABILE
Nume: I.
Prenume: G.
Varsta: 8 ani.
Sex: B.
Religie: ortodoxă
Rasa: albă.
Limba vorbita: română,maghiara
Domiciliul: jud. Covasna,
Ocupatie: elev
Grupa sanguina: A II.

AHC – nesemnificative.
Antecedente medicale -nesemnificative
Deficiente senzoriale: nu prezintă
Alergii: nu are.
Starea de sǎnǎtate anterioarǎ:
AHC – neagǎ afecţiuni cronice în familie
APP – afecţiuni digestive şi respiratorii tratate ambulatoriu
Date antropometrice:
greutate 30 kg;
grupa sanguinǎ – 0I;
înǎlţime: 125 cm
Condiţii de locuit:
Locuinţǎ salubrǎ la casǎ compusǎ din 3 camere în care locuiesc 3 persoane.
Mod de alimentaţie: corespunzǎtoare vârstei, masticaţie uşoarǎ, eficientǎ.
Examenul clinic general
Stare generalǎ modificatǎ, febril.
Tegumente şi mucoase palide.
Ţesut celular subcutanat bine reprezentant.
Sistemul limfoganglionar – ganglioni nepalpabili.
Sistemul osteo-articular – aparent integru morfofuncţional, articulaţii mobile
nedureroase.
Aparatul respirator – tuse lǎtrǎtoare, disfonie, cornaj, AV – 120p/min.
Aparatul digestiv – abdomen elastic, suplu, mobil în mişcǎrile respiratorii, R –
15 s/min.
Aparatul urogenital – loje renale libere, nedureroase, micţiuni fiziologice.
Sistemul nervos – fǎrǎ semne de iritaţie meningalǎ.
Stare generalǎ – mediocrǎ.
Stare de nutriţie – bunǎ.
Facies – palid.
Pavilioane normal conformate, canal auditiv extern normal.
Manifestari de dependenta cu febrǎ ridicatǎ, tuse lǎtrǎtoare, dispnee inspiratorie
cu
bradipnee, agitaţie, inapetenţǎ, rinoree anxietate unde este internat pentru
investigaţii şi
tratament de specialitate.

Examinari paraclinice
GRILA DE STABILIRE A GRADULUI DEDEPENDENŢĂ

Planul de ingrijire