Sunteți pe pagina 1din 51

Istoria Europei

CentraleşideEst
I. INTRODUCERE
1. Numele de "Europa Centrală" ("centralrăsăriteană")
şi "redescoperirea" intelectuală a
acestei regiuni.
Numele. Potrivit lui Piotr S. Wandycz, "Europa Centrală" ("centralrăsăriteană")
reprezintă un termen "nou" sau un nume arbitrar, apărut din nevoia
de a defini o porţiune care nu este în întregime nici occidentală, nici răsăriteană,
ci reprezintă o "zonă de mijloc". Termenul de "Europa Centrală" este împrumutat
din geografie, dar are o origine şi un sens politic1, deşi nici geografii, nici
politicienii nu pot cădea de acord asupra conturului exact al regiunii. Grosso
modo, denumirea de "Europa Centrală" ("central-răsăriteană") a fost folosită
pentru zona dintre mările Baltică, Egee şi Neagră (ceea ce însemna Polonia,
Cehoslovacia şi Ungaria), dar nu există, printre cei ce s-au ocupat de istoria
acestui termen şi a regiunii, în sine, un consens deplin asupra componentelor
statale (teritoriale) ale termenului2. Acest lucru constituie una dintre
incertitudinile teoretice majore ale discuţiilor actuale referitoare la "Europa
Centrală", care nu a putut fi eliminată, în ciuda nenumăratelor reflecţii
formulate în ultimele două decenii în legătură cu structura acestei entităţi.
Potrivit unei fericite formulări, "Europa Centrală" este "un spaţiu cu geometrie
variabilă"3. Una dintre cauze ar putea fi şi aceea a caracterului extrem de
fluctuant al graniţelor din regiune, de-a lungul timpului, dar, cu siguranţă, şi
implicaţia ideologică majoră a întregii discuţii pe marginea existenţei sau non-
1Jacques Droz, L'Europe Centrale. Évolution historique de l'idée de "Mitteleuropa", Paris, Payot,
1960, p. 20.
2 Cf. Piotr S. Wandycz, Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu pînă în

prezent.traducere: Mihaela Paraschivescu şi Valentin Dragu-Banu, Bucureşti, Central European University


Press, Editura ALL, 1998, p. 1. Această observaţie constituie un laitmotiv în scrierile majorităţii autorilor
contemporani care s-au ocupat de istoria Europei Centrale. Pentru Jacques Le Rider, de exemplu, această
noţiune (în forma Mitteleuropa) "nu corespunde unei realităţi geografice care poate fi clar definită" (cf.
Încercare de istorie semantică in Europa Centrală. Nevroze, dileme utopii. Antologie coordonată de Adriana
Babeţi şi Cornel Ungureanu, Iaşi, Polirom, 1997, p. 72).
3 Opiniile referitoare la ţările care intră în componenţa acestui spaţiu au variat, de-a lungul timpului,

considerabil. În anii '20, bunăoară, pentru unii autori francezi, "Europa Centrală" însemna Germania, Elveţia,
Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi România. La începutul deceniului următor, pentru alţi autori, din
harta acestei regiuni erau excluse Polonia, Germania şi Elveţia, fiind, în schimb, primită, Iugoslavia. După
cum constată un autor francez, acest indeterminsim geografic a fost o constantă a acestei regiuni, spaţiul
schimbîndu-şi conformaţia în funcţie de locul de unde era privit el: Viena, Berlin, Triest, Paris sau Londra
(Michel Foucher, Fragmente de Europa: unificări şi fracturi in Ibidem, p. 101).
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"
3
existenţei unei asemenea regiuni: apartenenţa la cultura (vest) europeană şi la
valorile acesteia.
Conştienţi, oarecum, de această dificultate semantică, mai mulţi autori au
încercat să găsească temeiuri mai solide decît cele pur geografice pentru a
demonstra unitatea sau coerenţa acestei regiuni.
Milan Kundera, Czeslaw Milosz, György Konrad, de exemplu, care preferă
termenul de "Europa Centrală" celui de "Europa central-răsăriteană", consideră
că această noţiune nu are doar un înţeles teritorial, ci, în primul rînd, unul
cultural-istoric4. Pentru Kundera, de exemplu, Europa Centrală este acea parte a
Europei "situată din punct de vedere geografic în centru, din punct de vedere
cultural în Vest şi din punct de vedere politic în Est"5. Ea nu este un stat, ci "o
cultură sau un destin". Pentru romancierul ceh, Europa Centrală poate fi definită
şi determinată "nu prin frontiere politice (care sînt lipsite de autenticitate,
impuse fiind, întotdeauna, de către invazii, cuceriri, ocupări), cin de acele mari
situaţii comune care reunesc popoarele, le grupează în moduri mereu diferite,
de-a lungul mereu schimbătoarelor hotare, ce marchează un tărîm populat de
aceleaşi amintiri, aceleaşi probleme şi conflicte, aceeaşi tradiţie comună"6.
O altă tentativă de articulare a conceptului în termeni culturali-istorici, o
reprezintă cartea lui Jenö Szücs, Cele trei Europe (Les trois Europes, 1985)7,
care încearcă să identifice moştenirea istorică şi particularităţile culturale şi
religioase de natură a constitui trăsăturile identitare ale regiunii (v. infra).
Potrivit lui Jacques Droz, noţiunea de "Europa Centrală" – "intrată în istorie
ca un concept politic" – s-a născut din reacţia de apărare împotriva unui pericol
comun – fie panslavismul, fie ameninţarea conjugată franco-britanică – asociat
convingerii în existenţa unui destin comun al ţărilor din această zonă8
Uneori, criteriul istoric (şi, ocazional, politic) pare, el singur, de ajuns
pentru a defini conceptul de "Europa Centrală". Bunăoară, în funcţie de el, unul
din editorii unei recente sinteze în mai multe volume consacrată Europei Centrale
şi de Est consideră că, prin această denumire ar trebui înţelese toate ţările
situate în spaţiul dintre Germania-Austria şi teritoriile slavilor de răsărit (Rusia,
Belarus şi Ucraina) şi aflate, pînă în 1990, în sfera de influenţă a U. R. S. S.
Potrivit acestei delimitări, din Europa Centrală şi de Est ar face, aşadar, parte
Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, dar şi România, Bulgaria şi Serbia9. Acelaşi
autor, Jean W. Sedlar, conştient de diversitatea regiunii şi de dificultatea de a
găsi componentelor sale teritoriale trăsături comune, nu ezită să considere că,
4 Piotr S. Wandycz, op. cit., p. 1-2.
5 V. Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii… p. 222
6 Ibidem, p. 228, 229.

7 Prima ediţie, aceea maghiară, a cărţii a apărut în 1981, ediţia în limba engleză este din 1988.
8 Jacques Droz, op. cit., p. 21-22.
9 Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, University of Washington

Press, Seattle and London, 1994, p. IX-X.


Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"
4
dată fiind proximitatea lor geografică, aceste ţări "situate atît de aproape unele
de celelalte, trebuie, cu certitudine să aibă anumite trăsături comune" 10. De
fapt, singura trăsătură comună identificată de Sedlar (ţinînd tot de experienţa
istorică a ţărilor în discuţie) este aceea a îndelungatei lor absenţe de pe harta
politică a Europei, ca urmare a expansiunii Marilor Puteri vecine. Alte similitudini
nu par, din punctul de vedere al istoricului american, a mai exista.
Pentru Oskar Halecki, Europa se împarte în patru regiuni, delimitate
potrivit experienţei lor istorice şi particularităţilor geografice şi culturale:
Europa occidentală; Europa central-occidentală; Europa central-răsăriteană;
Europa răsăriteană 11. Istoricul polonez recunoaşte că Europa central-răsăriteană
nici nu a constituit vreodată o unitate istorică, în ciuda multor experienţe
împărtăşite în comun de popoarele din zonă, şi nici nu reprezintă o unitate
geografică. Dintre componentele teritoriale ale regiunii, Halecki exclude
Germania (parte – după părerea lui, a "Europei central-occidentale"), dar include,
pe lîngă Boemia, Moravia, Polonia şi Ungaria, şi partea de nord şi nord-vest a
Peninsulei Balcanice (regiuni locuite de bulgari, sîrbi, croaţi şi sloveni).
Mulţi istorici francezi preferă să folosească termenul de "Europă
mediană"12, care constituie o "titulatură din ce în ce mai utilizată pentru a numi
un spaţiu care nu mai este Europa de Est – concept geopolitic mort, odată cu
"cortina de fier" – şi nici Europa Centrală – concept geoistoric utillizat începînd
cu finele secolului al XIX-lea, pînă la începutul anilor '50" 13.
Dificultatea de a numi acest spaţiu se asociază cu dificultatea de a-l
delimita. Amîndouă oglindesc caracterul problematic al identităţii acestei regiuni,
cu atît mai confuză, cu cît factorii generatori de tensiuni şi conflicte se îmbină
aici cu particularităţile creatoare de consens. Pentru Violette Rey, din "Europa
mediană" fac parte toate ţările cuprinse între Germania şi Estonia: Polonia,
Lituania, Letonia, România, Austria, Slovacia, Ungaria, Cehia, în total 10 ţări14.
Alţi autori francezi – ca, bunăoară, Michel Foucher – consideră că această
regiune este formată din "vechea" Europă de Est (inclusiv ex-Iugoslavia, Bulgaria
şi Albania), fără partea ei germanică, ce ar aparţine de acum, potrivit autorului,
Europei Occidentale15. Michel Grésillon foloseşte, de asemenea, noţiunea de
"Europă mediană"16, ca şi Pierre Ricquet, pentru care acest termen are o
conotaţie preponderent geografică, desemnînd partea "istmică" a Europei,
10Ibidem.
Cf. Borderlands of Western Civilization. A History of East Central Europe, The Ronald Press
11

Company, New York, 1952 şi The Limits of European History, 1960.


12 Cf. Violette Rey (sous la direction de), Les territoires centre-européens. Dilemmes et défis.
L'Europe médiane en question, Paris, Éditions La Découverte, 1998, p. 13 şi urm.
13 Ibidem, p. 18.

14 Ibid., p. 13.

15 Michel Foucher, Fragments d'Europe. Atlas de l'Europe médiane et orientale, Paris, Fayard, 1993.
16 Michel Grésillon, Europe médiane, Allemagne, Mitteleuropa… in Violette Rey (sous la direction de ),

op. cit., p. 34 şi urm.


Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"
5
cuprinsă între istmul dintre Marea Nordului-Marea Mediterană şi istmul dintre
Marea Baltică şi Marea Neagră, caracterizată din punct de vedere istoric şi
cultural printr-o importantă influenţă germanică17. Potrivit lui Michel Grésillon,
termenul de "Europă mediană" are avantajul de a scoate definiţia Europei
Centrale din sfera de captaţie a fatidicei axe est-vest, care evocă o
interpretare/conceptualizare occidentalo-centristă a regiunii18. Pentru Yves
Lacoste, acelaşi termen ("Europă mediană") – în care autorul include Germania,
Austria, fostele ţări comuniste, Iugoslavia, Grecia şi vestul Turciei, inclusiv
Moldova, Belarus, Ucraina şi ţările baltice – are avantajul de a evita conotaţiile
geopolitice negative ale noţiunii de "Europa Centrală", care, prin apropierea sa de
"Mitteleuropa" ar sugera un spaţiu german de influenţă, din care fac parte
Germania, Austria, Elveţia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi România. Aceasta
pare a fi, potrivit lui Y. Lacoste, conotaţia pe care o degajă unul din tomurile
Geografiei universale, publicat în 1930 de Emmanuel de Martonne şi intitulat
chiar Europe centrale19.
În fond, ceea ce au în comun aceste încercări – şi multe altele – de
conceptualizare a "Europei Centrale" din unghiul specificităţii sale istorice şi
culturale pare a fi o presupoziţie nedeclarată: anume, existenţa unei entităţi
teritoriale numită "Europa apuseană" sau "Occident" şi, consecutiv, tendinţa de a
o considera drept un model sau un reper cu care este comparată dezvoltarea
"Europei Centrale". Altfel spus, afirmarea existenţei unei regiuni cu acest nume
pare a depinde foarte mult de o imagine în oglindă: aceea a Apusului, în raport cu
care se defineşte – din unghiul similitudinilor şi al diferenţelor – chipul (la fel de
nediferenţiat) al "centrului" sau al "răsăritului". Acest procedeu omite să
constate nenumăratele particularităţi regionale ale "Europei apusene" însăşi, fie
că este vorba de Nord şi Sud, de zonele "centrale" bogate (Franţa, Germania,
Anglia, Italia de Nord) şi cele "periferice" mai sărace (Spania, Portugalia, sudul
Italiei, Irlanda etc.) ş. a . m. d., precum şi unele analogii semnificative între
dezvoltarea Europei Centrale şi aceea a unor zone din Apus20.
17 Apud Michel Grésillon, op. cit., loc. cit., p. 37.
18 Ibidem, p. 37.

19Emmanuel de Martonne fusese consilierul lui Georges Clémenceau la Conferinţa Păcii din 1919-1920
şi contribuise la stabilirea frontierelor Poloniei şi României (cf. Yves Lacoste, Introduction. Comment définir
l'Europe médiane? Géo-histoire et intersections d'ensembles spatiaux in Béatrice Giblin et Yves Lacoste,
Géo-histoire de l'Europe médiane. Mutations d'hieret d'aujourd'hui, Paris, Éditions La Découverte, 1998, p.
5-7).
20 Este cazul absenţei îndelungate în Europa Centrală a unor structuri statale proprii şi încorporarea

claselor politice din regiune (unele dintre ele fiind distruse sau deznaţionalizate) în imperiile care şi-au
împărţit stăpînirea acestei zone (otoman, habsburgic, rus şi – mai tîrziu – german). Acest fapt – cu urmări
incalculabile asupra evoluţiei tuturor popoarelor din regiune – a fost interpretat ca unul care ar diferenţia
negativ Europa Centrală de Occident, cu toate că evoluţii similare au existat şi în Apus (bunăoară, stăpînirea
franco-austriacă asupra Italiei, cea engleză în Irlanda, suedeză în Norvegia sau extrema fragmentare
teritorială a Germaniei însăşi).
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"
6
Elaborată din unghiul superiorităţii Vestului, imaginea comparată a "Europei
Centrale" va fi întotdeauna "reflectată negativ", evidenţiindu-i-se
particularităţile în termenii unor carenţe sau ai unor similitudini imperfecte21 şi
nu ai trăsăturilor proprii, ireductibile la modelul de referinţă22. Acest lucru –
constatat de mulţi autori, printre care şi de Bogdan Czaykowski23 – este însă
inevitabil şi decurge din modul însuşi de constituire a oricărei identităţi etnoculturale,
care ni se înfăţişează, invariabil, sub trei aspecte inter-corelate şi
tautologice: imagologic, bilateral şi ierarhic. Ponderea pe care par a o avea
întotdeauna imaginile în constituirea noţiunilor de acest tip ar putea explica
absenţa, pînă la această dată, a unei reflecţii teoretice privitoare la validitatea
şi utilitatea instrumentală a conceptului de regiune istorică. După cum observă
Bogdan Czaykowski, toate "istoriile" de pînă acum, deşi au fost implicit regionale,
în realitate, fie că s-au concentrat doar asupra liniilor tradiţionale de demarcaţie
(state, imperii, provincii, oraşe etc.), fie că s-au oprit la unele entităţi suprastatale,
pe care le-au definit preponderent în termeni geografici (Europa,
Balcanii, Marea Neagră), dar numai pentru a se interesa apoi de o singură parte a
acestor zone. Rolul jucat în aceste demersuri de compararea (implicită sau nu) a
imaginilor regionale îi face pe autori să pornească de la premisa unităţii
(omogenităţii) ariei de referinţă – o însuşire întotdeauna afirmată, dar niciodată
(sau foarte rar) demonstrată.
Tocmai pentru a ieşi din contradicţiile insolubile presupuse de încercarea de
a defini "Europa Centrală" în funcţie fie de unităţile geografice şi culturale
învecinate ("Occidentul" şi "Răsăritul"), fie de alte entităţi suprastatale, unii
autori au încercat să definească regiunea în funcţie de ceea ce ar putea constitui
specificul ei ireductibil. Pentru Violette Rey, de exemplu, "Europa Centrală" – pe
care ea o numeşte, cum am amintit deja, mediană – se defineşte ca un spaţiu
intermediar ("un espace d'entre-deux"), care "articulează şi generalizează trei
însuşiri interdependente: confruntarea între forţele externe şi interne în dauna
celor din urmă; o relaţie originală cu timpul istoric, caracterizată prin recurenţa
începuturilor, care blochează acumulările; o creativitate ridicată, dar constrînsă
la evadare". Potrivit autoarei, această conceptualizare scoate analiza acestui
spaţiu de sub influenţa noţiunilor de "situaţie intermediară", "spaţiu de
tranziţie", chiar "periferie", în sfera semantică a cărora se găsesc, atenuate,
21 Ca,bunăoară, în ceea ce priveşte urbanizarea, răspîndirea Renaşterii, a Reformei, a filosofiei
Luminilor ş. a. m. d.
22 Un exemplu de particularitate distinctivă a acestei regiuni îl constituie numărul mare al populaţiei

evreieşti, ale cărui implicaţii economice, culturale, religioase etc. asupra evoluţiei ţărilor din zonă şi a
raporturilor cu populaţiile locale au fost mai puţin luate în calcul per se, adică din unghiul contribuţiei lor
istorice, decît alte aspecte, cum ar fi statutul social şi juridic al acestei minorităţi în comparaţie cu
minorităţile iudaice din Europa apuseană.
23 V. History of East Central Europe ( http://www.arts.ubc.ca/german/natio.htm )

Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"


7
caracteristicile spaţiilor mai mari, care înglobează acest spaţiu (sau ţările care îi
aparţin)24.
**
*
La origine, conceptul de "Europa Centrală" a constituit o "invenţie" germană,
rămînînd foarte multă vreme marcat de ideologia pangermanică. În prima sa
formă, aceea de Mitteleuropa, conceptul i se datorează lui Friedrich Naumann
(1915)25. Acest termen (concurat pentru scurt timp de un altul,
"Zwischeneuropa", dar repede abandonat) confirmă vocaţia de dominare care l-a
inspirat: a afirma că lumea germanică face parte din Europa Centrală era totuna
cu a spune că ea constituie "mijlocul", centrul acestei lumi. Mitteleuropa
simboliza "reprezentarea narcisistă a unui teritoriu naţional care ar fi centrul
continentului"26, punctul de contact între Vest şi Est, chemat nu numai să-şi
apere identitatea împotriva ambelor extreme, dar să şi aducă un corectiv
salvator exceselor identităţii europene, ameninţată să-şi piardă echilibrul. În
secolul al XIX-lea, noţiunea de centru (Mitte) a constituit o piesă importantă a
identităţii germane. Cartea lui Naumann reconstituia ideea de Europa Centrală în
expresia ei germanică27, încercînd să demonstreze continuitatea rolului
civilizator şi creator al germanilor în această zonă, din epoca fondării imperiului
germanic medieval, pînă în perioada contemporană. Concret, Naumann îşi imagina
Europa Centrală organizată ca o federaţie (confederaţie), după modelul formării
Reich-ului bismarckian28, care trebuia să cuprindă, în jurul unui nucleu constituit
prin fuziunea imperiilor german şi austro-ungar, toate ţările în care trăiau
minorităţi germane ("Volksdeutschen"): Olanda, Belgia, părţi din Franţa de nordest,
Polonia, România, Elveţia etc. După Naumann, această confederaţie (cuprinsă
între Vistula şi Vosgi, Galiţia şi lacul Konstanz) trebuia să fie o unitate economică
24 VioletteRey (sous la direction de), op. cit., p. 19.
25 Cf. Mitteleuropa, Berlin, Reimer, 1915. De fapt, cel dintîi autor care pare a-l fi folosit a fost

August Zeune, în 1808. Al doileaa a fost Carl Ritter (fondatorul geografiei ştiinţifice germane), în 1817.
După 1871 (data constituirii Imperiului german), "Mitteleuropa" dobîndeşte conotaţii politice şi mai apăsate,
devenind sinonimă cu "Germania Mare" (Grossdeutschland), iar mai tîrziu cu spaţiul vital german în Europa
(cf. Gabriel Wackermarm, La nouvelle Europe Centrale, Paris, Ellipses, 1997, p. 22). Înaintea lui Naumann,
cei dintîi care îi conferă acest sens pangermanic sînt geografii germani (A. Hetttner, H. Hassinger etc.) şi
geograful suedez R. Kjellen, fondatorul geopoliticii (Jacques Droz, op. cit., p. 18-20).
26 Jacques Le Rider, op. cit., loc. cit., p. 74

27 După părerea lui Jacques Droz, conceptul Naumannian de "Europă Centrală" "nu presupunea

primatul politic al vreuneia dintre naţiunile care locuiesc în această parte a continentului". Cei care vor
deforma gîndirea lui Naumann într-un sens pan-germanic vor fi cîţiva autori ulteriori: istoricul W. Schlüssel
(Deutsche Einheit und gesamtdeutsche Geschichtsbetrachtung, 1937), geograful Albrecht Haushofer şi
alţii (op. cit., p. 20-21 şi 207).
28 Jacques Le Rider, Mitteleuropa. Traducere: Anca Opric. Prefaţă: Andrei Corbea, Iaşi, Polirom,

1997, p. 121 şi urm.


Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"
8
şi defensivă, în condiţiile în care epoca statelor mici, suverane şi independente
(de tipul Prusiei şi chiar al Germaniei şi Austro-Ungariei) era depăşită. Izolate,
Germania şi Austro-Ungaria erau, în opinia lui Naumann, incapabile de a juca un
rol mondial. Unite, ele urmau să constituie un bloc (Oberstaat) de 120 de milioane
de oameni, capabil de a rivaliza cu blocul rus şi anglo-saxon. Naumann credea că
leadershp-ul viitoarei confederaţii trebuia să fie german, dar el nu nesocotea
drepturile celorlalte naţionalităţi, faţă de care viitoarea conducere germană
trebuia să dea dovadă de toleranţă şi de supleţe, pentru a asigura coeziunea
ansamblului. Naumann era foarte sever faţă de orice politică de germanizare,
fiind conştient că formarea "Europei Centrale" reclama renunţarea la ideea
expansiunii etnice a germanilor29.
Concepţia pangermanică de Europa Centrală a avut însă şi întruchipări mai
concrete, distincte de tipul naumann-ian de teoretizări, dar tributare, în fond,
aceleiaşi ideologii. În perioada Congresului de la Viena (1814-1815), de exemplu,
Metternich a elaborat (se pare că cel dintîi) proiectul politic al unei
Mitteleuropa, concepută ca o confederaţie sub egidă austriacă, menită să
cuprindă, pe lîngă Monarhia Habsburgică şi Confederaţia Germană, peninsula
italiană şi, eventual, cantoanele helvete. "Inima" acestei structuri trebuiau să fie
Austria şi Prusia reunite. Potrivit proiectului lui Metternich, această
Mitteleuropa ar fi urmat să devină arbitrul Europei, dar unul defensiv, destinat
să descurajeze atît presiunile expansioniste dinspre Orient, cît preponderenţa
britanică (franco-britanică)30.
În conformitate cu un alt sens, datînd de la mijlocul secolului al XIX-lea
(evidentă, de exemplu, în opera lui Friedrich List), "Europa Centrală" reprezenta
proiectul unei uniuni economice antiengleze, avînd ca bază Prusia şi ţinuturile
austriece, dar extinzîndu-se de la Copenhaga la Triest. Potrivit lui List, al cărui
proiect a fost conceput sub influenţa rapidei dezvoltări economice austriece din
perioada premergătoare anului 1848 (Vormärz), Mitteleuropa urma să fie o
unitate comercială înglobînd, în afară de Germania şi de Monarhia Habsburgică,
Danemarca, Belgia, Olanda, Elveţia, cu răsfrîngeri pînă departe, pe linia Dunării şi
în zona mediteraneană31.
După 1867 (războiul austro-prusac), conceptul s-a redimensionat din punct
de vedere geografic, descriind spaţiul situat între Germania şi Imperiul ţarist,
punctul lui de răscruce fiind Viena. Totuşi, dacă pînă aturmci Mitteleuropa
politică fusese concepută ca realizîndu-se în jurul Austriei şi al rolului ei
conducător în cadrul Confederaţiei germane, după înfrîngerea de la Sadowa,
"Europa Centrală austriacă" a încetat de a mai fi un concept funcţional. În acelaşi
timp, ideologia conţinută în conceptul de Mitteleuropa (comunitatea de interese a
29 Jacques Droz, op. cit., p. 207 şi urm.
30 Ibidem, p. 31-53.
31 Ibid., p. 53 şi urm.

Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"


9
marilor state din Europa Centrală) a intrat, pînă în 1914, într-o eclipsă aproape
completă32.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea coincide cu reapariţia unei concepţii
habsburgice despre Europa Centrală (Zentraleuropa), opusă modelului
pangermanist: potrivit acestei viziuni, Europa Centrală ar reprezenta o entitate
istorică constituită prin legături regionale şi supranaţionale. "Destinul german" şi
"vocaţia austriacă" au fost, în linii generale, cele două perspective ale Europei
Centrale pînă la Primul Război Mondial33.
Dispariţia Imperiului Austro-Ungar după 1918 şi noua hartă politică a
Europei au produs "o breşă imensă în geografia conceptuală a continentului"34,
dislocînd sensul de pînă atunci al conceptului de "Europă Centrală". Cea mai
importantă transformare care s-a petrecut după 1918 a fost evacuarea
Germaniei din acest concept35. Nazismul şi înfrîngerea Germaniei în cel de-al
doilea război mondial au consolidat şi mai mult această evoluţie, asociindu-i o
alta, din ce în ce mai manifestă după 1945: eclipsa îndelungată a conceptului de
"Europa centrală" din sfera de interes a occidentalilor: ocupate de sovietici,
comunizate, ţările din "Mitteleuropa" au devenit o parte a "blocului sovietic",
dizolvîndu-se în noua entitate care s-a numit, în timpul Războiului Rece, "Europa
comunistă" sau "Europa de Răsărit". După cum scrie Tony Judt, "după 1945 pînă
aproape în zilele noastre, «Europa Centrală» a devenit invizibilă pentru
Occident…, ieşind din sfera de interes atît a politicienilor, cît şi a elitelor
occidentale" 36.
Redescoperirea Europei Centrale de către elita intelectuală occidentală s-a
petrecut spre finele anilor '70, treptat, în contextul compromiterii marxismului
şi a deteriorării imaginii URSS (şi a popularităţii regimului sovietic) în mediile
intelectuale din Apus, care, atît timp cît îmbrăţişaseră concepţii de stînga,
refuzaseră să recunoască ţărilor din Răsărit o identitate distinctă, eventual
opusă comunismului. Cărţile lui Soljeniţin, constituirea şi activitatea de opoziţie a
grupului de semnatari ai Chartei '77, în Cehoslovacia, formarea sindicatului liber
"Solidaritatea" în Polonia au reprezentat cîteva momente decisive în procesul
acestei treptate redescoperiri.
La redescoperirea Europei Centrale a mai contribuit şi activitatea
emigraţiei din ţările acestei regiuni stabilită în Occident. Demne de menţionat
sînt, în acest sens, articolele lui Milan Kundera, publicate între 1981-1985 în
32 Ibid.,p. 63 şi urm., 155.
33 Ibidem, p. 79 şi passim.

34 Tony Judt, op. cit., loc. cit., p. 18.

35 Un studiu francez din 1931 (Ernest Lemonon, La nouvelle Europe centrale et son bilan économique,

Paris, Alcan, 1931) considera ca fiind central-europene următoarele ţări: Austria, Ungaria, Cehoslovacia,
Polonia, România, Iugoslavia şi Italia.
36 Tony Judt, Redescoperirea Europei Centrale in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…, p. 19.

Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"


10
diferite reviste occidentale37, toate avînd ca laitmotiv "iminenta dispariţie a
Europei Centrale" şi condamnarea dominaţiei sovietice în această regiune. O idee
fundamentală a textelor lui Kundera era că Europa Centrală avusese un rol
important în supravieţuirea Europei, ca întreg, dispariţia ei fiind o tragedie nu
numai a ţărilor din această regiune, ci a întregului Occident. "Nu mai putem
considera – scrie el – că ceea ce a avut loc la Praga sau la Varşovia [represiunea
comunistă – n. ns. – Al. – F. P.] este, în esenţă, o dramă a Europei estice, a blocului
sovietic, a comunismului; ea este o dramă a Vestului – un Vest răpit, deportat şi
îndoctrinat, ce persistă în a-şi apăra identitatea"38.
În anii '80, interesul pentru Europa Centrală a mai fost alimentat şi de
nenumărate traduceri din operele istoricilor şi filosofilor polonezi, maghiari şi
ceho-slovaci, precum şi din cele ale disidenţilor care continuau să trăiască în
ţările respective (Havel, Michnik). Un rol important în acelaşi sens l-a avut
intensificarea schimburilor academice dintre ţările din Europa Centrală,
Occident şi SUA39.
Redescoperirea Europei Centrale s-a datorat, însă, şi eforturilor "din
interior", încercărilor celor care trăiau în ţările din această regiune de a-şi
construi o identitate proprie, distinctă de aceea "estică" şi independentă de
Rusia. Din acest punct de vedere, redescoperirea Europei Centrale a reprezentat
"una dintre cele mai importante schimbări intelectuale şi politice ale anilor '80".
Ea simbolizează tentativa naţiunilor din zonă de a se considera un "subiect, şi nu
un obiect al istoriei"40. Trăsătura comună a tuturor acestor încercări a
reprezentat-o voinţa intelectualilor autohtoni sau originari din această regiune
de a sublinia caracterul apusean, european, al tradiţiilor, culturii şi sistemelor de
valori ale societăţilor considerate pînă atunci a fi "est europene", cu scopul de a
demonstra deosebirea acestora nu numai în raport cu sistemul lui "Homo
sovieticus", ci şi cu spiritualitatea rusă. "Cultura noastră este apuseană, viaţa
însă este răsăriteană" a devenit un laitmotiv al multora dintre aceste tentative
de a pune în evidenţă specificitatea regiunii. După cum a observat Jacques
Rupnik, redescoperirea Europei Centrale constituie, "pe de o parte, simptomul
afirmării unei identităţi istorice şi culturale distinctă de aceea impusă timp de
45 de ani asupra naţiunilor din cealaltă jumătate a Europei de Imperiul Sovietic
şi, pe de altă parte, expresia căutării unei alternative politice a împărţirii
continentului"41.
37 Quelque part, là-derrière, "Le Débat", janvier 1981; Un Occident kidnappé ou la tragédie de
l'Europe centrale, idem, novembre 1983; The Tragedy of Central Europe, "The New York Review of Books",
April 26, 1984 (traducere în limba engleză a studiului precedent).
38 Tragedia Europei Centrale in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…, p. 222.
39 Tony Judt, op. cit., loc. cit., p. 20 şi urm.

40 Jacques Rupnik, Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…, p.

43-44.
41 Ibidem

Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală"


11
Un fapt deosebit de semnificativ din acest punct de vedere îl reprezintă
redescoperirea "Europei Centrale" chiar de către germanii înşişi (în primul de
cercurile politice), sporadic spre finele anilor '60 şi la începutul anilor '70 (în
contextul aşa-numitei Ostpolitik, iniţiată de cancelarul Willy Brandt), apoi din ce
în ce mai sistematic în anii '80, în circumstanţele determinate de lenta
dezagregare a "blocului sovietic". Această recuperare, după decenii îndelungate
de "uitare" deliberată, cînd Germania Federală fusese (şi se considerase) o parte
a Europei de Apus, nu a avut loc în forma "imperialistă" iniţială, ci într-una
cultural-istorică, ce punea accentul pe legăturile istorice, culturale şi sociale ale
Germaniei cu naţiunile din Est. Din acest unghi, deosebit de semnificativ este
însuşi titlul unei cărţi a lui Karl Schlögel: Die Mitte liegt ostwärts: Die
Deutschen, die verlorene Osten und Mitteleuropa (1986). Volumul reprezintă o
invitaţia adresată de autor concetăţenilor săi de a-şi redescoperi, fără
prejudecăţi sau gînduri ascunse de dominaţie, vechea apartenenţă centraleuropeană,
nu în termeni politici, ci culturali şi umani42.
42 Cf. Tony Judt, op. cit., loc. cit., passim.
2. Europa Centrală (central-răsăriteană): trăsături
definitorii
Identificarea acestora nu este deloc uşoară, din cauza impreciziei
conceptului în discuţie şi a diversităţii etno-culturale a regiunii. Potrivit lui Piotr
S. Wandycz, nu trebuie să "ne lăsăm tentaţi să sacrificăm diversitatea şi bogăţia
procesului istoric din regiune găsirii unui factor comun de identificare"1. Cu toate
acestea, pentru mulţi autori, tocmai aceste trăsături constituie modalitatea de a
defini specificul regiunii2.
a) o dezvoltare întîrziată, care începe în jurul anului 1000, o dată cu
creştinarea popoarelor din această regiune în rit catolic (roman). Cu toate că
statele monarhice au luat naştere în Europa central-răsăriteană în acelaşi timp
cu statul monarhic capeţian sau anglo-normand, spre deosebire de acestea din
urmă, cele din Europa Centrală erau lipsite de o tradiţie culturală şi
administrativă, inclusiv religioasă, ceea ce le-a făcut din start deosebit de
fragile. Pînă în secolul al XV-lea, dezvoltarea statelor din Europa centralrăsăriteană
a fost, în general, consensuală cu aceea a statelor din apusul
Europei. Din sec. al XVI-lea înainte, începe decalajul, Europa central-răsăriteană
devenind o semi-periferie a "centrului" occidental al "economiei-lumi europene"
(Braudel). Această situaţie a imprimat regiunii unele trăsături structurale
specifice3, care au grevat serios asupra procesului local de modernizare, altfel
spus, l-au îndreptat pe un făgaş propriu. Două din cele mai pătrunzătoare analize
ale specificului dezvoltării Europei central-răsăritene sînt cele ale lui Jenö Szücs
şi George Schöpflin. Ele au contribuit semnificativ la sublinierea caracterului
aparte al acestei regiuni, introducînd în dezbaterea referitoare la specificitatea
Europei Centrale şi argumente de ordin istoric.
În deosebit de influentul său eseu Cele trei Europe (Les trois Europes,
1985), Szücs distinge trei tipuri sau modele de dezvoltare istorică europeană.
Cel dintîi, tipul apusean, se caracterizează prin separaţia statului de societate,
ceea ce a implicat, de-a lungul secolelor, fragmentarea suveranităţii, pluralismul
"libertăţilor" şi caracterul dispersat al puterii politice şi economice. În acest
1Piotr S. Wandycz, Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu pînă în
prezent.traducere: Mihaela Paraschivescu şi Valentin Dragu-Banu, Bucureşti, Central European University
Press, Editura ALL, 1998, p. 5.
2 V. în acest sens Istvan Bibo, Misère des petits États d'Europe de l'Est. traduit du hongrois par

György Kassai, Paris, Albin Michel, 1993.


3 Şi anume: persistenţa îndelungată a relaţiilor de dependenţă – "a doua şerbie" – caracterul

predominant al sectorului agrar în economie, urbanizare tardivă şi mediocră, cu toate urmările ei economice,
sociale şi cultural-mentale, polarizare socială între o elită nobiliară restrînsă, versus o ţărănime foarte
numeroasă, dublată de precaritatea "claselor mijlocii".
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 13
mod, graţie unei largi autonomii, societatea a putut mereu în Apus controla
statul, chiar şi în faza absolutistă a acestuia, din secolele XVII-XVIII.
Tipul diametral opus, cel rus, se caracterizează prin atotputernicia statului
faţă de societate. Potrivit lui Szücs, statul autocrat ţarist a "naţionalizat"
societatea, transformînd-o într-o masă amorfă de supuşi.
Europa Centrală constituie cel de-al treilea tip de dezvoltare europeană.
Este, potrivit, autorului, un tip hibrid, care îngemănează trăsături deopotrivă ale
tipului apusean şi ale celui rus. În timp ce aşa-numita "a doua şerbie" a fost o
particularitate a întregii regiuni, diferenţiind-o structural de partea apuseană a
continentului şi apropiind Europa Centrală de Rusia, ponderea şi rolul statului au
variat considerabil în fiecare din ţările acestei regiuni. La acest nivel, politic, se
observă cel mai bine caracterul "hibrid" al întregii zone. Statul a fost slab în
Polonia (unde s-a dezvoltat, începînd cu secolul al XVII-lea, o atotputernică
societate nobiliară), dar foarte puternic în Prusia, jucînd rolul unui factor politic
unificator, ca în Rusia. Maghiarii şi cehii s-au aflat sub stăpînirea unui stat
absolutist (Monarhia Habsburgică), care a avut trăsături atît apusene, cît şi
răsăritene: pe de o parte, acest stat a distrus "societatea politică" din Boemia (a
cărei dezvoltare generală în Evul Mediu şi la începutul epocii moderne avea un
evident caracter apusean) şi a ridicat obstacole în calea dezvoltării unei naţiuni
maghiare (a cărei nobilime a "îngheţat" într-o paradigmă premodernă de gîndire);
pe de altă parte, însă, Monarhia Habsburgică a dus politică de modernizare
intelectuală şi economică (prin intermediul ideologiei Luminilor), chiar dacă nu a
mers pînă la ultimele consecinţe ale acestei modernizări (emanciparea ţăranilor,
de pildă). În acelaşi timp, Monarhia nu a fost capabilă nici să realizeze o
omogenizare a naţiunilor componente, devenind treptat, aidoma Rusiei, o
anacronică "închisoare a popoarelor" într-o epocă de avînt a spiritului naţional.
Analiza lui George Schöpflin (autorul eseului The Political Traditions of
Eastern Europe, 1991), datorează mult tipologiei lui Szücs, dar îi dezvoltă linia
argumentativă spre secolele XIX-XX, adică mult dincolo de perioada pe care o
are în vedere autorul maghiar. Pe de altă parte, tot spre deosebire de Jenö
Szücs, Schöpflin preferă să vorbească, în loc de "Europa Centrală", "Europa de
Est (Răsărit)", chiar dacă ţările pe care autorul le include în această expresie
sînt aceleaşi. Potrivit teoriei lui Schöpflin, Europa de Răsărit nu numai că a intrat
în epoca contemporană cu tradiţii politice care erau, în general, înapoiate, dar
însăşi modernizarea ei a împrumutat acelaşi specific. Reprezentînd o zonă de
tranziţie între tradiţia apuseană a diviziunii puterii şi tradiţia răsăriteană a
concentrării puterii, Europa de Răsărit a intrat în perioada modernă a dezvoltării
sale cu o societate mai slabă decît cele apuseane şi cu un stat mai puternic,
situaţie datorată atît specificului dezvoltării interne, cît şi dominaţiei, respectiv
stăpînirii străine. Alţi factori care au contribuit la rămînerea în urmă a Europei
de Răsărit au fost mediocritatea urbanizării (ceea ce a făcut ca centrele
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 14
autonome de activitate, fie economică, fie politică, să fie extrem de rare) şi
faptul că elitele culturale, profesionale şi politice din regiune (avînd, unele dintre
ele, o origine nobiliară) au promovat programe de modernizare etatiste şi
birocratice, neglijînd soluţiile antreprenoriale private, politica participativă şi
principiul (re)distribuirii generale a puterii. În consecinţă, apariţia mai multor
state noi în Europa de Răsărit după primul Război Mondial nu a fost însoţită şi de
dezvoltarea semnificativă a unei societăţi civile autonome, ceea ce constituie o
particularitate definitorie a specificului "întîrziat" al procesului de modernizare
din această regiune.
Acelaşi specific diferit în raport cu Europa apuseană îl prezintă şi structura
de clasă a societăţilor est-europene, precum şi însuşirile fiecărei clase, în parte,
care au făcut ca aceste societăţi să nu atingă nivelul maturităţii politice şi gradul
de complexitate funcţională al celor apusene.
Schöpflin nu pune la îndoială faptul că, în istoria Europei de Răsărit, există
multe însuşiri "apusene" şi că, din acest punct de vedere, statele din răsăritul
continentului constituie o parte a paradigmei europene de experienţe şi valori.
Această apartenenţă s-ar datora îndeosebi receptării creştinismului latin, ceea
ce ar fi imprimat ţărilor din regiune similitudini în ceea ce priveşte feudalismul,
universalismul medieval creştin, Renaşterea, Reforma, Contra-Reforma şi
Luminile. Totuşi, spune autorul, aceste fenomene au avut în Răsărit o fizionomie
aparte, ceea ce a făcut ca participarea ţărilor răsăritene la experienţa
europeană să fie doar parţială.
b) caracterul extrem de fluid al graniţelor, din sec. al XVI-lea pînă
după cel de-al doilea război mondial şi, consecutiv, distincţia dintre cetăţenie şi
naţionalitate (necunoscută în Occident). Această fluiditate a graniţelor a fost
determinată şi de precaritatea construcţiilor statale din această regiune şi de
eclipsa lor în diferite perioade (Ungaria, 1526, Boemia, 1620, Polonia, 1772, 1793,
1795). Pentru unii autori, această particularitate este atît de importantă, încît
constituie o veritabilă trăsătură identitară a întregii regiuni. Bunăoară Yves
Lacoste, referindu-se la Europa Centrală ca la o "Europă mediană", consideră că
ceea ce justifică tratarea ei ca o entitate geo-istorică şi culturală distinctă este
"întretăierea" diverselor culturi, limbi şi religii care, spre deosebire de Europa
occidentală, nu au o corespondenţă teritorială unică (omogenă), transgresînd
actualele frontiere politice din regiune. După părerea sa, cauza principală a
acestei situaţii o constituie rivalitatea dintre imperiile otoman, austriac, rus şi
german, care a transformat acest spaţiu într-un teritoriu al confruntărilor
permanente (un fel de zonă intermediară sau de margine), cu rezultatul unei
imprecizii constante a frontierelor4. Caracterul fluid al graniţelor a imprimat
4 Béatrice Giblin et Yves Lacoste, op. cit., p. 15-17.
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 15
întregii regiuni o mare diversitate, atît fizică, cît şi socială şi economică5. Europa
Centrală constituie un "spaţiu pe care numeroasele migraţii umane şi neîncetatele
vicisitudini istorice l-au făcut extrem de maleabil" 6;
c) această situaţie a imprimat o particularitate distinctivă procesului
de formare a naţiunilor şi a identităţilor naţionale din această regiune: dacă în
apusul Europei statul a creat naţiunile, în Europa central-răsăriteană naţiunile sau
format pe baze diferite, nu teritorial-politice, ci culturale, lingvistice şi de
tradiţie istorică7. Pentru Istvan Bibo, această particularitate reprezintă
principala cauză a conflictelor dintre aceste naţiuni pentru stabilirea unui spaţiu
politic propriu. Aceeaşi particularitate a generat, după Istvan Bibo mentalitatea
catastrofică proprie acestor naţiuni, caracterizată prin teama de dispariţie
politică, aflîndu-se, totodată, şi la originea deficitului de cultură democratică şi a
incapacităţii naţiunilor din acest spaţiu de a-şi dezvolta un sistem politic
democratic8. După opinia lui Chantal Delsol, naţiunile central-europene s-au
constituit "în jurul culturii, valorizată ca o expresie exclusivistă a identităţii şi
garantă a supravieţuirii identităţii". În perioadele de exercitare a dominaţiei
(stăpînirii) străine în Europa Centrală, totul se întîmplă în acest spaţiu ca şi cum
"afirmarea pe plan cultural ar compensa pierderea suveranităţii". Gîndirea
politică din spaţiul Europei Centrale a fost condiţionată de acest primat
permanent al culturii, răspunzător, între altele, şi pentru structurarea în acest
spaţiu, mai tîrziu, a unei atitudini specifice faţă de politică, identificată, de
regulă, cu practicile opresorului străin şi învestită cu puternice conotaţii etice.
Potrivit aceleiaşi autoare, politica a fost acceptată în acest spaţiu numai în
măsura adecvării ei la principiile moralei, orice tip de real politik fiind cu
desăvîrşire exclus. Primatul cultural şi etic ar fi contribuit, prin urmare, la
dezvoltarea, în aceeaşi regiune, a unei concepţii mai curînd nerealiste, utopice
despre politică9;
d) modul specific de formare a naţiunilor a făcut, în timp (acest fapt
devenind vizibil mai ales în perioada contemporană) ca naţiunea să se identifice
cu "societatea civilă" (sau, cum spune P. Wandycz, ca societatea civilă să
5 Gabriel Wackermarm, op. cit., p. 11.
6 Ibidem.
7 Piotr. S. Wandycz, op. cit., p. 7-8. Această diferenţiere nu este acceptată de toţi autorii (sau nu

într-o măsură atît de netă). Joseph R. Llobera, de exemplu, consideră că, în Europa de Apus, se pot
identifica cel puţin trei modele diferite de formare a naţiunilor: francez (în care rolul statului a fost
covîrşitor), italo-german (întemeiat pe conştiinţa unei specificităţi culturale şi lingvistice) şi irlandez (în
care rolul factorului cultural în crearea identităţii naţionale este dublat de existenţa unui teritoriu istoric
şi, uneori, a unui stat, chiar dacă într-o perioadă scurtă de timp (apud Bogdan Czaykowski, op. cit., loc. cit.).
8 Istvan Bibo, op. cit., p. 153 şi urm.

9 Cf. Histoire des idées politiques de l'Europe Centrale. Sous la direction de Chantal Delsol et Michel

Masłowski, Paris, P.U. F., 1998, p. 2-4.


Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 16
Evaluarea impactului colonizării germane în Europa Centrală este
astăzi un subiect controversat, cu o importantă miză politică. Există,
în această privinţă, două teorii. Prima, apărută în mediile germane,
susţine caracterul civilizator al colonizării germane spre Est, o
colonizare care ar fi contribuit, de fapt, la cristalizarea civilizaţiei
medievale în Europa Centrală. A doua, apărată îndeosebi de mediile
autohtone, consideră că factorul colonizator a avut un rol secundar în
dezvoltarea regiunii în comparaţie cu factorii interni
dobîndească o coloratură naţională). În ţările din Europa Centrală, societatea
civilă nu s-a constituit, ca în Europa occidentală, ca o structură autonomă în
raport cu factorii de putere şi una militat pentru drepturi cetăţeneşti, ci pentru
drepturi naţionale şi, aparent paradoxal, pentru constituirea unor state naţionale
puternice, toate acestea fiind urmările unei îndelungate dominaţii străine10.
Altfel spus, în ţările Europei Centrale identitatea etno-naţională a fost
întotdeauna mai puternică decît identitatea civică, înglobînd-o. acest lucru a
generat pretutindeni în regiune o atitudine specifică faţă de minorităţi,
caracterizată prin suspiciune şi (adesea) conflict, cînd nu doar de marginalizare.
e) prezenţa masivă a elementelor alogene (germani şi evrei) – care şiau
asumat în ţările de aici misiunea unei "clase mijlocii" – şi interacţiunea lor
complexă cu populaţiile autohtone.
Colonizarea germană datează în
Europa Centrală din Evul Mediu. Ea
începe o dată cu expansiunea spre
Răsărit a Imperiului (în jurul anului
1000) şi creştinarea în rit roman a
populaţiile slave şi a maghiarilor,
dar se intensifică în secolul al XIII-lea, cînd capătă o proporţie de masă,
antrenînd nu numai elitele senioriale şi ecleziastice (ca pînă atunci), ci şi păturile
rurale şi – mai ales – urbane. Acest fenomen se explică prin ampla creştere
demografică din regiunile apusene ale continentului, începînd cu secolul al XI-lea,
corelată cu mult mai lentă a resurselor materiale şi, în al doilea rînd, prin
depopularea Europei Centrale (Ungaria şi sudul Poloniei), ca urmare a marii invazii
mongole din 1241. Această colonizare germană a avut urmări deosebit de faste
pentru regiunea în care s-a desfăşurat, jucînd un rol important în dezvoltarea ei
economică (agrară, artizanală şi comercială).
În ceea ce-i priveşte pe evrei, exodul lor spre Europa Centrală, determinat
de persecuţiile la care au fost supuşi, a avut în loc în trei valuri: în perioada
Cruciadelor (sec. XI-XII), cînd se înregistrează în Europa de Apus cele dintîi
pogromuri; în epoca marii epidemii de ciumă (sec. al XIV-lea, 1348-1350), cînd
persecuţiile se reactivează şi se accentuează; la finele sec. al XV-lea (1492), cînd
evreii sînt expulzaţi din Spania, venind să se instaleze în regatele din Europa
Centrală, unde, începînd cu secolul al XIII-lea, regii locali (Bela IV, în 1251,
Ottokar II, în 1254, Boleslaw cel Cast, în 1264 şi Cazimir al III-lea, 1333-1370)
le oferă protecţie şi privilegii juridice, care le îngăduie să-şi păstreze
organizarea comunitară şi specificul religios. În general, dacă autorităţile
religioase din această regiune au urmărit să le restrîngă evreilor drepturile, în
schimb, monarhii şi nobilii i-au protejat pentru a beneficia de serviciile lor, mai
10 Piotr. S. Wandycz, op. cit., p. 8.
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 17
cu seamă de cele economice. Bunăoară, sinodul de la Wrocław al Bisericii
poloneze, din 1266, a promulgat ample reglementări antiiudaice, impunîndu-le să
locuiască în cartiere speciale (ghetouri), să nu posede mai mult de o sinagogă în
oraşe, să poarte o vestimentaţie specifică, să nu aibă servitori creştini şi
interzicîndu-le dreptul de a exercita orice funcţie publică. Acelaşi gen de
prescripţii (cu accent pe cele de ordin vestimentar) au fost adoptate în 1279 şi
de sinodul de la Buda. În cele din urmă, atitudinea ostilă a instanţelor
ecleziastice a tins să devină predominantă. Mai tîrziu, evreii vor fi supuşi
persecuţiilor şi expulzaţi şi din Ungaria şi Boemia, refugiindu-se în Polonia. Nici
aici, însă evreii nu vor fi întotdeauna la adăpost de dificultăţi. În timpul domniei
lui Wladisław Jagiełło (1386-1434) au loc în Polonia cele dintîi persecuţii
antisemite11. Aşa se explică de ce, începînd cu epoca modernă, concentrarea
populaţiei iudaice va fi aici superioară în raport cu celelalte state din zonă.
Această situaţie etnică din Europa Centrală a influenţat, ulterior,
considerabil, formarea şi dezvoltarea istorică a naţionalităţilor din regiune12. De
aici, din această coabitare şi confluenţă dintre alogeni şi populaţiile autohtone,
rezultă o altă particularitate a zonei,
f) multiculturalismul, ilustrat de toate oraşele mai importante din
regiune: Praga (locul de întîlnire a trei culturi: cehă, germană şi evreiască),
Budapesta, Viena, Cernăuţi etc. Acestei particularităţi i se datorează atît
creativitatea intelectuală şi artistică specifică regiunii, cît şi identitatea
complexă a personalităţilor sale, născută din uşurinţa de a trece de la o cultură la
alta sau de a utiliza simultan mai multe. "Dacă mă întrebaţi – a remarcat o dată
dramaturgul Ödön von Horvàth, unul din nenumăratele exemple de personaje
metisate din punct de vedere cultural, din regiune – care îmi este ţara de origine,
eu vă răspund: m-am născut în Fiume, am crescut în Belgrad, Budapesta,
Pressburg, Viena şi München şi am paşaport unguresc; dar nu aparţin nici unei
ţări. Sînt o combinaţie tipică din vechea Austro-Ungarie: în acelaşi timp maghiar,
croat, german şi ceh; ţara mea este Ungaria, limba mea este germana"13. Czeslaw
Milosz (care a fost "unul dintre cei mai ardenţi promotori ai relansării
conceptului Europei Centrale ca matrice spirituală şi rezervor valoric privilegiat
pentru acele naţiuni ce sa-u văzut parţial sau total subjugate de totalitarismul de
tip sovietic"14, scrie în acelaşi fel despre conglomeratul etno-lingvistic din oraşul
său natal de dinainte de război: "Polonezii spun Wilno; lituanienii, Vilnius; germanii
11Cf. Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, University of Washington
Press, Seattle and London, 1994, p. 180-181.
12 Piotr. S. Wandycz, op. cit., p. 9 şi urm.

13 Jacques Rupnik, Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii.

Antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Iaşi, Polirom, 1997, p. 43-44.
14 Vladimir Tismăneanu, Europa Centrală: o comunitate de supliciu şi memorie in Europa Centrală:

nevroze, dileme, utopii…,p. 8.


Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 18
şi bieloruşii, Wilna. Locuitorii oraşului vorbeau sau poloneza sau idiş; celelalte
limbi – lituaniana, bielorusa şi rusa – erau vorbite doar de mici minorităţi"15.
Astfel de exemple sînt nenumărate.
15 Jacques Rupnik, Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…, p.
9.
Numele de veneţi sau venzi nu are o origine certă. Potrivit unei
teorii, el ar fi de origine celtică, fapt demonstrat participarea
sa la unele toponime (Vindobona, de ex.)care au în mod cert
această origine. Un al punct de vedere îl consideră german,
asociindu-i înţelesul de "undă", "apă" (de la vand). Alte
interpretări consideră că numele este slav sau preindoeuropean.
În jurul anilor 1400-1200 î. Hr. limba
balto-slavilor s-a diferenţiat în două
grupuri lingvistice distincte: grupul baltic
(din care s-au format mai tîrziu letona şi
lituaniana) şi cel vechi slav (slavonic), care
a dat naştere limbilor slave actuale.

II. ÎNCEPUTURILE ISTORIEI EUROPEI


CENTRALE ŞI DE EST
3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare
(pînă în anul 1000)
Slavii au o origine indo-europeană (fac parte din
grupul lingvistic satem) şi sînt înrudiţi cu balţii,
împreună cu care alcătuiau în perioada preistorică
(aprox. 2000 î. Hr.), comunitatea lingvistică baltoslavă.
Izvoarele istorice nu ne oferă decît informaţii
foarte puţine despre vechii slavi, din cauză că, exceptînd Peninsula Balcanică,
migraţia lor s-a desfăşurat în zone geografice care nu s-au aflat în atenţia
autorilor antici. Va trebui să aşteptăm cel de-al IX-lea veac, pentru ca datele
referitoare la slavi să înceapă să devină din ce în ce mai numeroase, o dată cu
pătrunderea regiunilor din Europa Centrală în sfera de interes atît a Bizanţului,
cît şi a Occidentului, prin intermediul misionarilor creştini, al negustorilor arabi
şi evrei, care circulă tot mai des în aceste teritorii1.
Cele mai vechi ştiri despre slavi (numiţi veneţi sau venzi) datează din sec. III
d. Hr., găsindu-se în scrierile lui Plinius cel Bătrîn (23-79), Tacitus (aprox. 55-
120) şi Claudius Ptolemaios. Informaţii
mai noi (şi mai certe), datînd din secolul
al VI-lea ne oferă Iordanes şi
Procopius din Caesareea. În scrierile
lor, triburile slave sînt amintite sub
două nume: anţi şi sclavini. Ultimul
termen s-a generalizat, devenind numele generic al acestei populaţii.
Există două teorii despre leagănul civilizaţiei vechilor slavi şi locul de un de
a început migraţia lor:
a) între Oder (Odra) şi Vistula (punct de vedere împărtăşit, printre alţii, şi
de Oskar Halecki, pe baza descoperirilor arheologice datînd de la
sfîrşitul neoliticului2);
b) pe Niprul mijlociu (interpretare mai verosimilă, la care subscrie şi Lucien
Musset, alături de alţi specialişti ai istoriei medievalităţii timpurii).
1 Cf. Lucien Musset, Les invasions: le second assaut contre l'Europe chrétierme, p. 77-78.
2 Cf. Borderland of Western Civilization, p. 8.
Începuturile istoriei Europei Centrale. 3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 20
Toate aceste denumiri sînt creaţii datînd din
perioada de sfîrşit a constituirii popoarelor din
Europa Centrală. Etnonimul "ceh", de ex., apare în
secolul X, fiind contemporan cu cea dintîi ocurenţă
a numelui "polanie", ambele fiind precedate cu numai
un secol de "moravi".
Cert este că, iniţial, triburile vechilor slavi acopereau o zonă foarte întinsă,
cuprinsă, de la vest spre est, între Vistula şi Nipru şi, de la nord la sud, între
Pripet, Nistru, Bug şi nordul Carpaţilor. Departe de a fi omogenă (afară doar de
aspectul lingvistic), lumea slavilor era, dimpotrivă, aidoma tuturor populaţiilor
migratoare, extrem de diversă, atît din punct de vedere al organizării, cît şi al
culturii şi al relaţiilor cu vecinii.
Această diversitate constitutivă a lumii slave s-a accentuat şi mai mult în
timpul migraţiei acestor triburi (desfăşurată, pe scară largă, în secolele VI-VII
şi determinată, probabil de anumiţi factori de ordin climatic şi geografic),
desfăşurată într-o perioadă foarte lungă de timp (cu excepţia Peninsulei
Balcanice, unde instalarea triburilor slave a avut loc brusc, în urma invaziei din
602, precedată de cîteva decenii de succesive infiltrări). În urma acestor
migraţii (desfăşurate spre vest, în teritoriile de mai tîrziu ale Europei Centrale,
spre est şi spre sud), care au sfîrşit prin a acoperi un teritoriu foarte întins,
triburile slave s-au împărţit în trei ramuri (sau grupe) principale, criteriul acestei
diferenţieri fiind geografic (teritorial):
a) slavii răsăriteni (anţii), care au acoperit un teritoriu cuprins între Marea
Neagră şi Marea de Azov la sud şi Marea Baltică la nord. Aceştia vor fi
ruşii de mai tîrziu (nume generic, de origine finică, primit după apariţia
celor dintîi forme de organizare politică, constituite sub egida
normanzilor (varegilor);
b) slavii de sud (slovenii, croaţii, sîrbii şi
bulgarii);
c) slavii de apus: polonii (nume care
derivă din cel al unui trib – polanie (=
"locuitori ai cîmpiei") – cehii (sau
bohemii), moravii şi slovacii.
Ceea ce particularizează istoria timpurie a triburilor slave aşezate în acea
parte a continentului pe care o numim Europa Centrală sînt relaţiile complexe atît
cu francii şi germanii de dincolo de Elba (în contextul începerii expansiunii
militare şi religioase a acestora spre Răsărit, odată cu secolele VIII-IX)3, cît şi
cu maghiarii stabiliţi la sfîrşitul secolului al IX-lea în Pannonia).
3 Una din teoriile contemporane importante referitoare la geneza statelor medievale din Europa
Centrală consideră că acest proces a fost în întregime un rezultat al expansiunii politico-religioasă a
germanilor, mai precis, a Imperiului (restaurat în 962) şi, deopotrivă, a Bisericii catolice. Una din dovezile
peremptorii invocate în acest sens este că multe din aşezările urbane din regiune au fost, la origine, aşezări
episcopale (de ex., Havelberg, Oldenburg), fiind puse sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Magdeburg (ridicată
la acest rang la 12 februarie 962) şi organizate potrivit noului jus commercium, adică a dreptului urban de la
apus de Elba (cf. Jacques Paul, L'Eglise et la culture en Occident, vol. I, p. 179-182). Fără a nega rolul
factorului extern colonizator, interpretarea autohtonă a acestui proces, formulată de istoricii polonezi şi
cehi, consideră că geneza statelor din Europa Centrală a avut determinări precumpănitor interne (v. şi
infra).
Începuturile istoriei Europei Centrale. 3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 21
Terminologia social-politică slavă are, în mare măsură,
o origine de împrumut. Este atît germanică (de ex.
cneaz = "rege", "prinţ"), cît şi altaică, mai precis
avarică (jupan, pan, ban – acesta din urmă de la Baian
– gospodar = "proprietar de oi").
Cele mai timpurii forme de organizare politică apărute aici au resimţit
această dublă influenţă, deopotrivă în ceea ce priveşte constituirea, cît şi
evoluţia lor pînă în jurul anului 1000, adică pînă în faza de agregare politicinstituţională
şi teritorială mai stabilă. În acelaşi timp, constituirea lor a fost
posibilă graţie dispariţiei "statului" avar din Pannonia4, a cărui autoritate se
exercita asupra tuturor triburilor slave din această regiune.
Cea dintîi dintre aceste forme timpurii de organizare (de altfel efemeră),
"statul" lui Samo (623-658), a luat naştere
tocmai în urma înlăturării temporare a
acestei dominaţii, prin răscoala slavilor din
Pannonia, Cehia şi Moravia împotriva
avarilor. Conducătorul răscoalei a fost Samo
(probabil un negustor franc). După victorie, el s-a intitulat rege, guvernînd o
puternică uniune de triburi cu centrul în Moravia (Vyšehrad). Samo i-a învins şi
pe francii regelui Dagobert, dar forma incipientă de organizare constituită sub
egida lui nu a supravieţuit morţii sale (658), dezintegrîndu-se.
Mai durabil decît acesta, cnezatul Moraviei Mari (818-906) (cu centrul în
regiunea Nitra, din Slovacia) a trebuit să ducă o luptă aproape continuă împotriva
tendinţelor expansioniste ale statului franc şi apoi german, fiind, totodată, o
importantă miză în confruntarea dintre Bizanţ şi Roma pentru convertirea
religioasă a populaţiilor de aici. În general, toţi cei ce au condus destinele
cnezatului au fost constrînşi să ducă o politică de echilibru între cele două mari
imperii ale epocii, franc şi bizantin, pentru a-şi păstra independenţa. Fondatorul
Moraviei Mari a fost cneazul Moimir (818-846), iar actul de fondare a "statului"
său a fost favorizată de moartea lui Carol cel Mare şi încetarea temporară a
expansiunii francilor spre răsărit. Pe lîngă triburile de moravi şi slovaci, noul
cnezat îi cuprinde şi pe cehi şi sloveni (ultimii avînd iniţial o organizare de sine
stătătoare, sub conducerea cneazului Pribina şi stăpînind, în Pannonia, regiunea
din jurul lacului Balaton; unchiul lui Pribina, Kotzel, este cel care i-a adus pe
sloveni în cadrul Moraviei Mari). În 846, Moimir este răsturnat de Ludovic
Germanicul şi înlocuit cu nepotul său, Rostislav, presupus fidel al intereselor
Imperiului în zonă. Refuzînd să mai accepte tutela francilor (după ce, iniţial, se
botezase în rit latin şi se declarase vasal al lui Ludovic Germanicul), Rostislav se
orientează spre Bizanţ, de la care solicită misionari, în vederea organizării unei
Biserici slave independente, după ritul bizantin (862). În 863, din încredinţarea
împăratului Mihail al III-lea şi a patriarhului Photius, sosesc în Moravia fraţii
Constantin (Chiril) şi Metodiu, originari din regiunea Thessalonik-ului şi familiari
cu dialectul slav, vorbit aici. Ei încep în Moravia o acţiune sistematică de
4Avarii – uniune de triburi de origine asiatică – se stabiliseră aici în 568, înlocuindu-i pe gepizi (care
erau de origine germanică). Formaţiunea lor politică a dispărut sub loviturile francilor, în a doua jumătate a
secolului al VIII-lea.
Începuturile istoriei Europei Centrale. 3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 22
Importanţa culturală a acestei activităţi a fost colosală. Mai întîi,
Chiril şi Metodiu (care sînt recunoscuţi ca sfinţi atît de Biserica
ortodoxă, cît şi de cea catolică) au fost creatorii primului alfabet
slav. Numit la început glagolitic (constituit fiind pe baza cursivei
greceşti şi unor caractere orientale), el a fost dezvoltat, după
moartea lui Constantin, într-un alfabet mai complex, numit chirilic,
care combină uncialele greceşti cu unele semne adiţionale, pentru
sunetele slave specifice. În ciuda progresului cultural indiscutabil
simbolizată de această creaţie, alfabetul chirilic a fost şi un factor
care a contribuit la adîncirea diferenţierilor din lumea slavilor, mai
ales între acele grupuri care au adoptat noul alfabet şi cele care,
creştinate fiind, în rit latin, au adoptat alfabetul latin. În al doilea
rînd, Chiril şi Metodiu au fost şi traducătorii în noua limbă creată de
ei (slava veche sau slavona, constituită pe baza dialectului slav din
regiunea Thessalonik-ului) a celor dintîi cărţi religioase şi, în primul
rînd, a Bibliei. Limba creată de ei a rămas pînă astăzi limba liturgică a
celor mai mulţi dintre slavii ortodocşi.
convertire a slavilor la creştinism, care s-a prelungit timp de cîţiva ani. "Apostolii
slavilor", cum au fost ei numiţi, au întîlnit aici o situaţie deosebit de complexă,
caracterizată, pe de o parte, prin opoziţia misionarilor bavarezi (care încercau de
mai mulţi ani să convertească populaţiile din regiune), a arhiepiscopului de
Salzburg şi a episcopului de Passau (care pretindeau că întregul teritoriu al
Moraviei face parte din dioceza lor), sprijiniţi de regatul francilor de est, iar pe
de altă de sprijinul tacit al
papalităţii, care prefera
organizarea în Moravia a unei
biserici independente, sub propria
sa egidă, decît a uneia dominată de
reprezentanţii clerului secular
local, manevraţi de regii franci.
Întrucît principalul argument al
celor ce se opuneau prezenţei în
Moravia a celor doi fraţi era că
Metodiu şi Constantin urmăreau să
înlocuiască limba latină universală
cu graiul nativ al populaţiei slave
considerată încă semi-păgînă, apostolii slavilor au fost obligaţi să meargă în 868
la Roma pentru a obţine din partea papei Adrian al II-lea aprobarea formală
pentru misiunea lor şi stabilirea unei organizări ecleziastice separate pentru
Moravia. Argumentele lor l-au convins pe papă, care, cu acelaşi prilej, a hotărît
crearea noului arhiepiscopat de Pannonia, cu reşedinţa la Sirmium (liber deci, de
jurisdicţia înaltului prelat de la Salzburg), în scaunul căruia a fost înălţat
Metodius (Constantin murise, în 869, după ce primise pe patul de moarte cel mai
înalt rang monastic şi numele de Chiril). Întors singur în Moravia, Metodius a
continuat, probabil în calitate de legat al papei, opera pe care o începuse cu
fratele său, trebuind să facă faţă intrigilor clerului german. În 870, aceste
intrigi trebuie să fi dat roade, de vreme ce Metodius este judecat şi închis de
Ludovic Germanicul. În acelaşi an (870), Rostislav este răsturnat de Sviatopluk şi
predat francilor. După această dată, influenţa politică germană şi aceea
religioasă a Romei tind să devină preponderente în Europa Centrală.
În 879, Metodius (eliberat din închisoare în 873, la insistenţele lui Ioan al
VIII-lea) este chemat încă o dată la Roma pentru a se justifica împotriva
acuzaţiilor pe care continuau să i le aducă detractorii săi. Reuşind să-şi pledeze
convingător cauza, Metodius obţine, din nou, aprobarea papei pentru a folosi
limba slavă în Biserică, dar cu condiţia citirii în limba latină a Evangheliilor. Pînă la
moartea sa (885), Metodius a continuat să-şi promoveze cu succes opera,
păstrîndu-şi funcţia de arhiepiscop.
Începuturile istoriei Europei Centrale. 3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 23
În acelaşi an, noul papă, Ştefan al V-lea, schimbă radical atitudinea de pînă
atunci a Sf. Scaun faţă de folosirea limbii slave ca limbă de cult şi, printr-o
scrisoare către Sviatopluk, a cărei autenticitate este incertă, interzice folosirea
ei în liturghie şi îi alungă pe discipolii celor doi apostoli din Moravia5 (hotărîre
sprijinită de Sviatopluk şi de clerul german).
Slavii apuseni vor rămîne, astfel, definitiv, în sfera de influenţă a culturii
apusene, ceea ce reprezintă, din perspectiva actuală a lucrurilor, un indiciu
semnificativ al separaţiei din ce în ce mai profunde dintre Apus şi Răsărit,
devenită, începînd din acest secol, ireversibilă. Moravia Mare va dispare în 902
(sau 906) fiind distrusă de maghiari, nu înainte însă ca triburile cehilor,
organizate încă din 874 în forma unui cnezat (ducat) propriu, să se desprindă de
această entitate, pentru a se organiza de sine stătător, sub protectoratul
Bavariei (895, în timpul cneazului Vratislav).
5Aceştia se vor refugia în Bulgaria, unde vor contribui la creştinarea populaţiei de aici, introducînd în
noua Biserică şi noua limbă de cult creată de Chiril şi Metodius.
Conform tradiţiei, cnezatul Cehiei sau al Boemiei
(nume de origine celtică, provenind de la cuv.
"Baiu/Baju.wari" = "oameni din ţara boii-lor", care îi
desemna pe marcomanii de neam germanic), ar fi fost
înfiinţat de către Przemysl, un personaj de origine
modestă, transformat mai apoi în eponimul unei
îndelungate dinastii.

4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria din jurul anului


1000 pînă la începutul secolului al XIV-lea
Introducere. Statele monarhice din Europa Centrală au luat naştere în
jurul anului 1000, în urma unui dublu proces: extinderea spre Răsărit a civilizaţiei
medievale occidentale (un proces complex, deopotrivă demografic, economic,
religios şi cultural) şi confruntarea dintre Papă şi Împărat care, în acest spaţiu,
ia forma unei dispute pentru influenţă sau întîietate. În cazul Ungariei, această
dispută a implicat un al treilea partener: Bizanţul.
Creştinarea cehilor începuse în prima
jumătate a aceluiaşi secol (IX), graţie operei
misionare a lui Metodius (care nu este însă
dusă la bun sfîrşit, din cauza stingerii
misionarului). După 885, din punct de vedere
religios, Boemia se orientează irevocabil spre
Imperiu. În 895 şefii locali depun jurămînt de
credinţă regelui bavarez Arnulf la Ratisbona (Regensburg), pericolul maghiar
consolidînd apropierea dintre cele două părţi. După 929, cînd Henric I îşi impune
suzeranitatea, se accelerează şi expansiunea creştinismului în Cehia (operă a
clerului din Bavaria, mai ales din Ratistona-Regensburg). Păgînismul opune însă
rezistenţă recrutîndu-şi liderii chiar dintre membrii familiei cneziale (ducale). În
935 Boleslav îşi asasinează fratele (pe Weceslas) şi se revoltă împotriva
dominaţiei germane. De abia după 15 ani, va reuşi Otto I să-l supună, obţinînd
convertirea sa la creştinism. După această dat creştinarea regiunii va continua în
ritm accelerat.
Progresele făcute de noua religie sînt atît de rapide, încît, spre finele
secolului al X-lea (973) este înfiinţat la Praga primul episcopat propriu (pînă
atunci, Boemia făcuse parte din dioceza de Regensburg). Titularul său este
Adalbert, originar dintr-una din cele mai nobile familii din Boemia. După 983,
episcopatul său este confruntat cu numeroase reacţii anti-germane şi anticreştine.
Martirizat în 997, Adalbert va fi înhumat la Gniezno în Polonia1.
În timpul cnezilor Wenceslas (Vaclav, 921-935) I, Boleslav I cel Groaznic
(935-967), Boleslav II, Boleslav III, perioadele de independenţă ale Cehiei
alternează cu cele de reinstaurare a dominaţiei germane (exercitată în forma
vasalităţii cnezilor cehi faţă de împăraţi). Cehia va deveni în această perioadă o
provincie a Imperiului, rămînînd, pînă la finele Evului Mediu, indisolubil legată de
destinele acestuia. Acest statut a făcut ca în Cehia să se stabilească, de-a lungul
1 Cf. Jacques Paul, L'Eglise et la culture en Occident, I, p. 182-184.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 27
timpului, un mare număr de colonişti germani, în cadrul aceluiaşi puseu politic şi
religios spre răsărit, denumit de istoricii de mai tîrziu "Drang nach Osten".
Coloniştii s-au stabilit pe platourile Boemiei ca meşteşugari, agricultori, mineri
etc., dînd un impuls decisiv dezvoltării întregii regiuni, mai ales fenomenului
urban. Pe plan social, instalarea lor aici a determinat, într-o măsură mai mare ca
oricare alt teritoriu slav din Europa Centrală şi de Sud, formarea unei pături
suprapuse, laică şi ecleziastică, în exclusivitate germană, posesoare a tuturor
beneficiilor economice şi a privilegiilor sociale2.
Această situaţie demografică a ataşat şi mai mult Cehia de Imperiu,
punîndu-i pe principii (mai apoi regii) ei în situaţia de a participa direct la toate
evenimentele care au marcat istoria acestuia.
În timpul conflictului pentru învestitură dintre Henric al IV-lea şi Grigore
al VII-lea, cneazul Brĕtislav (Vratislav, 1061-1092) primeşte din partea
împăratului coroana regală, ca răsplată pentru fidelitatea sa (1086; după 1158,
dată la care cneazul Boemiei primeşte încă o dată coroana din partea lui Frederic
I Barbarossa (1152-1190), titlul de rege devine ereditar; cu acelaşi prilej, regele
Cehiei obţine dreptul de a se număra printre electorii împăratului, calitate pe
care o va păstra pînă la sfîrşitul medievalităţii). În timpul lui Brĕtislav (1034-
1055), Moravia este alipită Cehiei, cu care, după aceea, va face definitiv corp
comun (potrivit altei cronologii, această alipire ar fi avut loc în 1031). Din 1197,
data la care rege al Cehiei devine Ottokar I (fiul lui Vladislav al II-lea) şi pînă la
1278 (bătălia de la Marchfeld, cînd Ottokar al II-lea este înfrînt de Rudolf de
Habsburg), Cehia va juca un rol proeminent în istoria Creştinătăţii occidentale.
Profitînd de criza prin care trecea Imperiul (competiţia pentru tron dintre Filip
de Suabia şi Otto de Braunschweig – 1197-12083 – urmată de minoratul lui
Frederic al II-lea de Hohenstaufen, a cărui încoronare fusese sprijinită de
Boemia), regele, Ottokar I (1197-1230) a obţinut, prin Bula de Aur a Siciliei,
concedată de Frederic al II-lea, confirmarea poziţiei privilegiate a regatului său
în cadrul Imperiului şi reducerea substanţială a obligaţiilor monarhului faţă de
împărat (26 septembrie 1212). Acest document consfinţea autoritatea
considerabilă dobîndită de regele Boemiei în cadrul Imperiului, încurajîndu-l,
totodată, să încerce să-şi transforme regatul într-o mare putere în Europa
Centrală. Nu întîmplător, următoarele şase decenii din secolul al XIII-lea au
reprezentat în istoria politică a Cehiei perioada cea mai strălucită. Ea a coincis
cu domniile lui Wenceslas (Vaclav) I (1230-1253) şi, mai ales, Ottokar al II-lea
(1253-1278), cînd Boemia încearcă să-şi extindă influenţa în Austria, Styria,
Carinthia, Carniola (pe care le anexează), de-a lungul litoralului baltic şi –
2Guy Devailly, L'Occident du Xe siècle au milieu du XIIIe siècle, p. 91, 291-292.
3O competiţie întreţinută şi de intrigile lui Ottokar I, care, mai întîi, îl sprijină pe Filip de Suabia (în
schimbul confirmării drepturilor concedate de Frederic Barbarossa), trecînd, apoi, de partea lui Otto de
Braunschweig, care fusese recunoscut şi de Papă.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 28
profitînd de dezastrul provocat de marea invazie mongolă din 1241 – în Polonia,
pentru posesiunile căreia regele ceh se confruntă cu Ungaria (Boemia va reuşi să
anexeze Silezia, guvernată de o ramură a dinastiei Piast, în timp ce Slovacia va
deveni o parte componentă a regatului maghiar). Transformarea Boemiei într-o
mare putere în Europa Centrală şi rolul de prim ordin jucat de Ottokar al II-lea –
în împrejurările deosebit de favorabile create de Marele Interregn imperial
(1250-1273) – nu erau însă nici pe placul principilor germani (care se temeau că
un rege prea puternic, pretendent şi la coroana imperială, le-ar fi putut ştirbi din
întinsele privilegii dobîndite în deceniile anterioare) şi nici al papalităţii (care nu
agrea un Imperiu reconstituit sub egida unui monarh de talia lui Ottokar al IIlea,
candidat firesc la demnitatea de rege al Germaniei şi la tronul imperial).
Această alianţă de interese explică atît alegerea ca împărat a contelui Rudolf de
Habsburg (1273) – după ce demnitatea imperială fusese, pentru scurt timp,
adjudecată de alţi doi candidaţi, la fel de insignifianţi, Richard de Cornwall şi
Alfonso al X-lea de Castilia – , cît şi sprijinul acordat acestuia în tentativa de a
recupera teritoriile din Imperiu anexate de Ottokar al II-lea (operaţiune
facilitată de faptul că, din punct de vedere juridic, acestea erau considerate
fiefuri imperiale, care puteau fi retrase de singurul personaj care avea dreptul
de a le conceda: împăratul). Conflictul inevitabil dintre cei doi s-a soldat cu
victoria lui Rudolf la Marchfeld, în Austria (1278), eveniment care marchează
încheierea rolului de mare putere jucat de regatul Boemiei în Europa Centrală şi
începutul ascensiunii, la aceeaşi poziţie, a Habsburgilor (care, în urma aceleiaşi
victorii, transformă teritoriile anexate odinioară de Ottokar al II-lea – Austria,
Styria, Carinthia şi Carniola – în posesiuni familiale ereditare)4. Prin rezultatul ei,
bătălia de la Marchfeld a însemnat înlăturarea definitivă a posibilităţii de
aşezare a Imperiului sub egida slavilor (foarte credibilă în perioada Marelui
Interregn) şi legarea definitivă a soartei sale de spaţiul german şi de dinastia de
Habsburg.
A existat, totuşi, un scurt epilog al acestei perioade de glorie. El coincide cu
domnia lui Wenceslas (Vaclav) al II-lea (1278-1305), fiul celui căzut în bătălia de
la Marchfeld, în timpul căruia, pentru scurt timp, Boemia, Polonia (principatul din
jurul Cracoviei) şi Ungaria (inclusiv Croaţia) au fost reunite sub aceeaşi coroană
(1300-1301)5. Opoziţia lui Bonifaciu al VIII-lea, sprijinit în această atitudine de
4 Pentru toate aceste informaţii, v. Oskar Halecki, op. cit., passim şi, pe larg, Francis Dvornik, Slavii
în istoria şi civilizaţia europeană. Traducere de Diana Stanciu, Bucureşti, Editura ALL, 2001, p. 19 şi urm.
5 După opinia lui Francis Dvornik, uniunea ceho-polonă ar fi putut conduce la "o dezvoltare de mare
importanţă pentru cehi, polonezi şi chiar pentru întreaga Europă. Dacă [ea] ar fi durat mai mult, istoria ar fi
fost martora unei situaţii similare aceleia din Franţa în această parte a Europei. Acolo, nordul şi sudul se
uniseră într-o singură naţiune, folosind o singură limbă literară, deşi idiomurile lor erau mult mai diferite
decît erau poloneza şi ceha în secolul al XIV-lea" (Ibidem, p. 29-30). În realitate, cele două cazuri nu sînt
întrutotul echivalente. Una dintre diferenţele majore dintre cele două regate consta în tradiţia lor dinastică
diferită (imposibil de neglijat, în ciuda căsătoriei lui Wenceslas cu fiica unuia din principii (cnezii) polonezi.
Istoricul ceh are însă dreptate într-o altă privinţă, şi anume, atunci cînd consideră că tripla uniune cehă,
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 29
împăratul Albert I de Habsburg, a dus la eşecul acestei iniţiative. Cu sprijinul
celor doi, Carol Robert de Anjou a cîştigat coroana Ungariei, iar Wladislaw
Lokietek pe aceea a Poloniei (1306), după scurta domnie a Lui Wenceslas al IIIlea
(1305-1306), a cărui asasinare a însemnat nu numai stingerea dinastiei
Přemysl, ci şi separarea definitivă a destinelor istorice ale Poloniei şi Cehiei.
Specificul genezei Poloniei ca stat este că, spre deosebire de celelalte
teritorii din Europa Centrală şi chiar de sud, aici unitatea politică a precedat
creştinismul. Motivul a fost că regiunea viitoarei Polonii a fost, iniţial, mai puţin
expusă presiunilor din exterior (germană sau maghiară), putîndu-se organiza,
prin urmare, singură. Procesul de unificare a triburilor slave din zonă a fost
considerabil accelerat şi înlesnit de existenţa unor numeroase centre preurbane
(Gniezno, Wroclaw, Poznan, Cracovia etc.), care erau de fapt, reşedinţele
conducătorilor locali ai triburilor.
Potrivit tradiţiei, cnezatul polon ar fi fost înfiinţat de Ziemovit (870-
890), din familia Piast, personaj legendar, de origine modestă, care ar fi fost
primul cneaz al tribului eponim al polanie, la mijlocul secolului al IX-lea. El a luat
fiinţă în regiunea cunoscută sub numele de Polonia Mare (partea apuseană a
Poloniei actuale). Tratatul din 963 dintre cneazul Mieszko I (960/963-992) –
care, după tradiţie, este al patrulea descendent al dinastiei Piast – şi unul din
vecinii săi germani, markgraful Gero, este cea dintîi referinţă documentară la
existenţa unui stat polonez (prin acest tratat, Mieszko devenea vasalul lui Otto
I). În 965 (966), în timpul aceluiaşi Mieszko, polonii se creştinează în rit latin (cu
sprijinul unor misionari veniţi di Boemia), doi ani mai tîrziu luînd fiinţă, la Poznan,
cel dintîi episcopat6, în urma intensei evanghelizări întreprinse de misionarii
germani7. Încă de timpuriu, aşadar, Polonia apare pe deplin integrată în
structurile civilizaţiei latine. Ea primeşte misionari din Germania, Italia, Boemia,
ducii polonezi întreţin legături directe cu Papalitatea (ceea ce explică, aidoma
situaţiei din Ungaria, absenţa tensiunilor politico-religioase din aceste teritorii),
cultura polonă, care începe să se precizeze acum, dobîndind trăsături specifice
lumii catolice.
Ceea ce caracterizează această primă perioadă din istoria Poloniei (pînă în
secolul al XIII-lea) este tendinţa noului stat de a rezista presiunii colonizatoare
exercitată de Imperiu şi preferinţa arătată de cnezii poloni relaţiilor cu
papalitatea, oglindită de încercarea lui Mieszko de a aşeza episcopatul de Poznan
direct sub autoritatea Sfîntului Scaun şi nu a arhiepiscopatului german de
Magdeburg, cum se întîmplase cu aşezămintele religioase din Boemia. În logica
polonă şi maghiară a arătat, pentru prima dată, că ideea unei mari monarhii central-europene părea posibilă
(ibid.).
6 Cel mai important sediu religios al Poloniei va fi însă Gniezno, ridicat la acest statut în timpul vizitei

făcute aici de împăratul Otto al III-lea în anul 1000.


7 Jacques Paul, op. cit., I, p. 184.

4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 30


aceleiaşi politici, Mieszko decide să plătească un tribut Împăratului pentru o
parte a teritoriului pe care îl stăpînea, cu scopul de a-i răpi orice pretext de
imixtiune în cnezatul său, şi, de asemenea să intervină în criza de succesiune a
Imperiului, după moartea primilor doi împăraţi, Otto I (936-973) şi Otto al IIlea.
Spre sfîrşitul vieţii, Mieszko îşi va aşeza cnezatul sub egida papalităţii,
văzînd în acest gest cea mai bună garanţie a păstrării independenţei8.
Unificarea teritorială se va desăvîrşi în timpul domniei lui Boleslaw Chrobry
(cel Viteaz, 992-1025), prin anexarea Cracoviei (Polonia Mică) – devenită centrul
politic şi simbolic al puterii poloneze9 – şi a Sileziei. Boleslaw a fost primul rege al
polonilor, primind, ca şi Ştefan cel Sfînt, coroana din partea Papei (1024). Ca şi
înaintaşul său, Boleslaw a rămas un tributarius al Imperiului, dar, spre deosebire
de el, a încercat, la început, să aibă relaţii amicale şi de cooperare cu Otto al
III-lea (983-1002), care, potrivit concepţiei sale universaliste, era, aparent,
gata, să-i recunoască lui Boleslaw calitatea de vicar (patricius) peste întreaga
lume slavă de apus. Pecetluirea acestei înţelegeri a avut loc în anul 1000, de Paşti,
cu prilejul pelerinajului pe care Otto al III-lea l-a întreprins la Gniezno, unde
Boleslaw îngropase rămăşiţele lui Adalbert, fost episcop de Praga, care fusese
ucis în 997, în timpul unei misiuni de convertire în Prusia. La Gniezno, în prezenţa
unui legat papal, Polonia a primit o organizare ecleziastică complet independentă,
avînd drept cele mai importante centre arhiepiscopatul de Gniezno şi
episcopatele de Cracovia, Wroclaw (Breslau în Silezia) şi Kolobrzeg (Kolberg, în
Pomerania).
Moartea prematură a lui Otto al III-lea (1002) şi preluarea succesiunii
imperiale de către Henric al II-lea au dus la deteriorarea rapidă a relaţiilor
dintre Polonia şi Imperiu, în condiţiile în care noul împărat nutrea intenţia de a
relua o politică ofensivă spre răsărit. Boleslaw s-a decis reziste prin crearea unei
vaste federaţii a tuturor slavilor de apus şi de răsărit sub conducerea sa şi, în al
doilea rînd, prin declanşarea unor campanii de cucerire spre apus, pentru a
micşora aria de influenţă a Imperiului. El a anexat Lusacia şi Misnia (Meissen) şi
a intervenit în Cehia, cu care a realizat temporar o uniune dinastică, profitînd de
luptele pentru tron dintre diverşi membri ai dinastiei Premysl. Lungul război cu
Imperiul care a început astfel a durat pînă în 1018, dar s-a soldat cu cîştiguri
nesemnificative pentru Boleslaw (el a reuşit să încorporeze pentru o perioadă
doar Moravia).
În Răsărit, regele polon a intervenit şi în luptele intestine din Rusia kieviană
(1018), dintre urmaşii lui Vladimir, ocupînd Kievul şi fiind mai aproape ca niciodată
de proiectul realizării unei mari federaţii slave în Europa Centrală şi de Est,
independentă faţă de Imperiu. Încoronarea sa din 1024 a consfinţit toate aceste
8 Despre caracterul special al relaţiilor dintre Polonia şi Papalitate în această perioadă, v. şi Jean W.
Sedlar, op. cit., p. 150.
9 Potrivit unor opinii, această regiune ar fi fost anexată la sfîrşitul domniei lui Mieszko I.

4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 31


succese, cărora li se cuvine adăugată încercarea de a-şi extinde influenţa şi în
Lituania, prin convertirea acesteia la creştinism.
După moartea lui, Polonia a intrat într-o perioadă de mari dificultăţi.
Incapabil să facă faţă vecinilor turbulenţi şi ameninţat de puternice tulburări
interne, urmaşul lui Boleslaw şi, totodată, şi fiul său, Mieszko al II-lea (1025-
1034) a prestat din nou omagiu de vasalitate împăratului, dar a pierdut titlul de
rege obţinut de tatăl său, împreună cu toate teritoriile cucerite de acesta
(Moravia, Lusacia, Kievul). În aceste condiţii, presiunea germană dinspre apus s-a
accentuat considerabil. După moartea sa, a urmat un scurt interregnum (1034-
40), marcat de puternice frămîntări sociale (revolte ţărăneşti) şi de resurgenţa
păgînismului în Mazovia. Cu ajutorul împăratului Henric al III-lea, Cazimir, fiul lui
Mieszko, a reuşit să preia conducerea restaurînd ordinea, legile predecesorului
său şi, de asemenea, creştinismul (este şi motivul pentru care posteritatea l-a
numit "Restauratorul"; 1040-1058).
Urmaşul său, Boleslaw al II-lea Smialy (cel Îndrăzneţ, 1058-79) a ştiut să
profite de împrejurările create de "Lupta pentru Învestitură" dintre papa
Grigore al VII-lea şi împăratul Henric al IV-lea, eliberînd din nou Polonia de
tutela imperială şi reprimind din partea lui Grigore al VII-lea, coroana regală, în
schimbul fidelităţii arătate intereselor papalităţii (1076). În acelaşi timp,
Biserica poloneză a început să se reorganizeze şi să se reformeze în acord cu
decretele pontificale. Opţiunea politică a lui Boleslaw nu era însă nimănui pe plac:
nici seniorilor (care aveau de pierdut de pe urma consolidării regalităţii), nici
clerului secular (profund ostil decretelor papale de reformare spirituală).
Ambele grupări se revoltă împotriva regelui, punîndu-se sub protecţia Boemiei
(aflată într-o strînsă dependenţă germană şi fidelă intereselor imperiale).
Episcopul Cracoviei, Stanislaw, merge chiar pînă acolo, încît îl pune pe Boleslaw
sub interdicţie. Deşi reacţia lui Boleslaw este promptă (el pune să-l execute pe
episcopul rebel sub acuzaţia de trădare, ceea ce nu constituia totuşi un act
canonic, întrucît numai Biserica avea dreptul să-i judece pe prelaţi10), regele este
totuşi înfrînt în războiul civil care urmează şi obligat să se refugieze în Ungaria.
În perioada următoare, Polonia trece prin dificultăţi foarte mari, fiind
redusă, sub dubla presiune a germanilor şi Boemiei şi mai ales în timpul slabei
domnii a lui Wladislaw Herman (1081-1101), la condiţia unui principat insignifiant.
După 1138, odată cu sfîrşitul domniei lui Boleslav al III-lea Gură Strîmbă
(1102-1138), unitatea statală a Poloniei se destramă. Regele îşi împarte regatul
fiilor săi în posesiuni ereditare, celui mai mare revenindu-i Cracovia şi
preeminenţa nominală asupra celorlalţi fraţi. În cele două secole care au urmat,
pînă la începutul secolului al XIV-lea, procesul de fragmentare a continuat,
Polonia împărţindu-se în principate din ce în ce mai mici. Singurul factor de
unitate dintre ele a rămas organizarea ecleziastică.
10 Episcopul martir a fost canonizat, devenind un sfînt "naţional", patronul polonezilor.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 32
Explicaţia acestei sfîşieri a unităţii regatului polonez trebuie căutată,
deopotrivă în tendinţele centrifuge interne, ale feudalităţii şi în intervenţiile
constante ale regilor Boemiei, Ungariei şi mai ales ale Imperiului. Influenţa
acestuia din urmă, îndeosebi a fost cea mai puternică, fapt oglindit de marele val
al colonizării germane, care, în drumul său spre est, afectează acum şi Polonia.
Această colonizare devenită, începînd cu finele secolului al XI-lea o
constantă nu numai a istoriei Poloniei, ci şi a celorlalte state din Europa Centrală
şi de Sud-Est a fost în egală măsură economică şi militară. Colonizarea economică
a afectat cu precădere regiunile de apus ale Poloniei (cum ar fi Silezia). O parte
a coloniştilor germani s-au stabilit în mediul rural, suplinind paupertatea forţei
de muncă autohtone din aceste zone. Ei au introdus în circuitul agricol noi
terenuri (prin defrişări, desţeleniri, despăduriri etc.), au perfecţionat tehnicile
de cultură pe pămînturile deja existente, au obţinut din partea seniorilor locali o
serie de privilegii de autonomie. Cei mai mulţi dintre noii veniţi s-au instalat însă
în oraşe sau în anumite centre pe care le-au ridicat apoi, la rangul de aşezări
urbane, contribuind într-o măsură decisivă la dezvoltarea meşteşugurilor, a
comerţului local şi la distanţă şi, în general, a instituţiilor municipale. Numărul
mare al coloniştilor în oraşe este demonstrat, între altele şi de adoptarea de
către centrele poloneze a drepturilor comunale în vigoare deja, în oraşele
germane. Pornind de aici, o serie de analişti ai fenomenului urban medieval au
postulat originea străină (în speţă, germană a aşezărilor orăşeneşti din Polonia,
ceea ce a inaugurat o lungă dispută cu istoricii polonezi, care au încercat să
probeze originea lor autohtonă. Indiferent însă de adevăr (argument solide au
fost invocate şi de o parte şi de alta) cert este că rolul colonizator german a
avut urmări favorabile pentru Polonia, contribuind la dezvoltarea sa economică şi
la accelerarea procesului intern de feudalizare.
Secolul al XIII-lea, pare a fi fost pentru Polonia un secol extrem de critic,
întrucît, pe fondul instabilităţii interne şi a dezagregării unităţii, două ameninţări
externe au devenit deosebit de puternice. În 1228, la solicitarea lui Conrad de
Mazovia, unul din principii teritoriali polonezi, sosesc în Polonia Cavalerii Teutoni
conduşi de Marele Magistru Hermarm de Salza (colaboratorul apropiat şi
principalul sfătuitor al lui Frederic al II-lea), cărora li se încredinţează misiunea
de a cuceri şi creştina triburile de pe litoralul baltic (iazigii, lituanienii, prusii),
ale căror incursiuni în Polonia cauzau, periodic, mari distrugeri. Teutonii au făcut
acest lucru, dar, în acelaşi timp, au profitat de împrejurări pentru a-şi crea în
această regiune un stat propriu (Prusia), care s-a dovedit, în secolele următoare,
şi mai periculos pentru Polonia decît triburile păgîne11. După cucerirea Prusiei şi
11După opinia lui Oskar Halecki, crearea noului stat german al Prusiei a reprezentat cel mai mare
succes al întregii colonizări germane, influenţînd întreaga structură politică şi etnică a Europei Centrale şi
de Est pînă astăzi. În aceleaşi împrejurări, partea apuseană a Sileziei va fi treptat germanizată (cf.
Borderlands of Western Civilization, passim).
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 33
Cele mai vechi menţiuni documentare referitoare la maghiari, în perioada timpurie
a istoriei lor, se găsesc în textele unor autori arabi şi persani din sec. X, precum şi
în binecunoscuta scriere a lui Constarmtin Porphyrogenetus, De administrando
imperio (mijlocul sec. X). Mai consistente sînt izvoarele interne din sec. XII-XIII,
care ne permit să reconstituim istoria maghiarilor începînd cu perioada decisivă a
sec. IX: Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela III (1172-
1196) şi cronica cu acelaşi titlu a lui Simon de Keza, scrisă în ultima parte a domniei
lui Ladislau IV Cumanul (1272-1290). Dintre izvoarele externe care se referă, între
altele, şi la incursiunile maghiare în Apus, pot fi citate Analele mănăstirii St. Bertin
(Armales Bertiniani) şi Analele mănăstirii Fulda (Armales Fuldensis).
convertirea forţată a populaţiilor locale (la capătul a 50 de ani de lupte), teutonii
şi-au constituit un stat propriu, ocrotit de Curia Papală şi Imperiu care cuprindea
practic întreg litoralul sudic al Mării Baltice. În cooperare cu Ordinul Cavalerilor
Gladiferi (înfiinţat în 1202 de episcopul Albert de Bremen, cu scopul de a supune
populaţiile păgîne de pe litoralul baltic în cadrul unei campanii considerată drept
o adevărată cruciadă), ei au continuat să înainteze spre Est, în direcţia Livoniei,
Lituaniei, părţii de sud a Finlandei şi Rusiei întemeind noi aşezări (Königsberg, în
Prusia Orientală, Memel etc.) sau colonizînd altele, deja existente
(Gdansk/Danzig).
Campania Teutonilor s-a desfăşurat în contextul aceluiaşi proces de
colonizare germană masivă – deopotrivă militară, demografică şi comercială – a
întregii zone, care a avut drept urmare extinderea considerabilă a supremaţiei
germane spre Est, germanizarea populaţiilor balto-slave din zonă şi excluderea
Poloniei de pe litoralul baltic (cu care aceasta nu va mai comunica decît printr-un
coridor, flancat de posesiuni germane). Pe lîngă elementul militar, în fenomenul
colonizării au existat şi situaţii în care elementul religios a jucat un rol aproape
exclusiv. Un exemplu elocvent îl reprezintă, în acest sens, viitoarele state
baltice (Estonia, Letonia, Lituania), care au fost la origine creaţiile ecleziastice
ale episcopiilor, misionarilor germani şi ale noilor ordine cavalereşti religioase ca
cele amintite mai sus. Aceste structuri religioase şi politice s-au alăturat mărcii
Brandenburg, înfiinţată aici sub egida Imperiului în 1181.
Marea invazie mongolă din 1241 s-a dovedit încă şi mai dezastruoasă pentru
cnezatele poloneze, prin consecinţele sale imediate, decît cuceririle Cavalerilor
Teutoni. Ca şi Ungaria, Polonia (a cărei parte sudică a fost complet devastată) s-a
aflat acum la un pas de catastrofă şi numai retragerea precipitată a invadatorilor
a fost întîmplarea care a salvat-o.
Maghiarii au o
origine fino-ugrică, fiind o
ramură etnică foarte
apropiată de aceea a
finlandezilor, după cum o
indică prezenţa
dialectelor vogul şi ostiak,
din Rusia orientală, foarte
asemănătoare cu limba maghiară12. Aidoma tuturor populaţiilor asiatice, maghiarii
aveau o compoziţie etnică foarte eterogenă, constituită, probabil, prin
12Pentru toate informaţiile care urmează, v. Paul Lendvai, Ungurii. Timp de un mileniu învingători în
înfrîngeri. Traducere din germană de Maria şi Ion Nastasia, Bucureşti, Humanitas, 2001, p. 13-71. Victor
Spinei, Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, Iaşi, Editura Helios, 1996, p.
10-52 şi Lucien Musset, Les invasions: le second assaut contre l'Europe chrétierme, p. 60 şi urm.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 34
adiţionarea unor straturi diverse (turci, iranieni, finici) la un nucleu iniţial mai
omogen, probabil ugrian. În această alcătuire eterogenă, maghiarii (megyeri) –
componenta fino-ugrică – şi onogurii – componenta turcică – erau două minorităţi
distincte şi cele mai importante. Patria de origine a maghiarilor este Asia
centrală, mai precis, spaţiul cuprins între Munţii Altai şi nordul Iranului. În
secolul I d. Hr., maghiarii au plecat din această regiune, statornicindu-se
temporar în ţinuturile dintre Urali şi Volga, pe fluviul Kama, fără îndoială ca
supuşi ai marelui imperiu khazar. În secolele VII-VIII, se instalează în Ucraina
orientală, în regiunea numit Lebedia (între Don şi Nipru), adoptînd un mod de
viaţă din ce în ce mai nomad. Sub presiunea pecenegilor, cea mai mare parte a
maghiarilor se mută, către 830, în regiunea numită (în scrierea lui Constantin
Porfirogenetul, De administrando imperio) "Atelkuz", (Etelköz = "ţara dintre
ape") a cărei localizare este imprecisă (fie între Nipru şi Prut, fie între Bug şi
Siret, fie între Nistru şi Prut, în cîmpia Bugeacului). În orice caz, ea era cu
siguranţă situată în nordul Mării Negre, fiind locuită, la data apariţiei maghiaroonogurilor
de o populaţie foarte diversă, de origine turanică, alană şi slavă. După
unele interpretări, aici a ar fi avut loc uniunea definitivă (potrivit tradiţiei,
printr-un "legămînt de sînge") a triburilor maghiare cu triburile onogure, care
trăiau în regiunea Dunării de Jos ca descendente ale acelor triburi de onoguri
care se aflaseră în secolele anterioare în Pannonia, ca aliate ale avarilor13.
Conducerea uniunii tribale ar fi fost încredinţată unui şef onogur, "ducele"
Almus, căruia avea să-i succede Arpad, aparţinînd aceleiaşi ramuri14.
Instalarea maghiar-onogurilor în Pannonia (896) a avut loc în contextul
raporturilor complexe din Peninsula Balcanică dintre bizantini şi bulgari, mai
exact, al conflictului dintre împăratul Leon al VI-lea şi hanul (mai apoi) ţarul
Simeon, care ameninţa stăpînirea Bizanţului în întreaga zonă. Potrivit
binecunoscutei strategii bizantine de a-i pune pe Barbari în conflict unii cu
ceilalţi, împăratul a reuşit să-i determine pe maghiari să-i atace pe bulgari, ceea
ce s-a şi întîmplat în anul 894, cînd ultimii sînt înfrînţi, după ce maghiarii
trecuseră Dunărea la Durostorum şi atinseseră Preslav-ul. Îngrijorat de acest
succes prea rapid, Leon al VI-lea – care nu dorea să schimbe un duşman cu altul,
prea puternic – îi abandonează pe maghiari în faţa coaliţiei bulgaro-pecenege
(ultimii, pecenegii, devastînd ariergarda maghiarilor rămasă în Atelkuz). Pentru a
scăpa de un dezastru sigur, maghiarii (organizaţi în şapte triburi) au trecut
13 Această interpretare, care aparţine apărătorilor tezei "dublului descălecat" maghiar în Pannonia
(ce valorifică, la rîndul ei, bogata mitologie construită de maghiari în jurul propriilor origini istorice, potrivit
căreia "descălecatul" de la sfîrşitul secolului al IX-lea se înscrie în continuarea directă a migraţiei hunilor
din secolul al IV-lea şi a unei prezumate prezenţe onogure în Pannonia, alături de avari), nu mai este astăzi
considerată corectă. Teza "dublului descălecat" a fost elaborată, în datele ei esenţiale, încă din secolul al
XIII-lea, de către Simon Kézai (Paul Lendvai, op. cit., p. 68-70) şi reprezintă unul din miturile întemeietoare
ale identităţii maghiare.
14 Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, University of Washington

Press, Seattle and London, 1994, p. 9-10.


4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 35
Munţii Carpaţi în Pannonia (nu se ştie cu certitudine dacă prin trecătorile
Carpaţilor nordici sau răsăriteni, de pe teritoriul Moldovei de mai tîrziu; probabil
pe amîndouă căile, inclusiv pe valea Dunării, inferioare). Instalarea maghiarilor
aici a avut loc şi ca urmare a apelului care le fusese adresat de regele carolingian
Arnulf, de a năvăli în Moravia Mare, împotriva lui Sviatopluk, care nu mai
recunoştea supremaţia Bavariei.
Odată stabiliţi în Pannonia, maghiarii au început să facă raiduri sistematice
de pradă în Europa de sud şi de apus15. Dacă incursiunile în Peninsula Balcanică au
fost repede abandonate din cauza creşterii puterii statului bulgar (ele au fost
reluate după 934 şi au durat pînă în 961), spre vest, în schimb, incursiunile lor au
continuat fără întrerupere timp de aproape 60 de ani, cele mai îndepărtate
puncte atinse de maghiari în raidurile lor fiind Bremen (915), Orléans (937) şi
Otranto (947). Cu excepţia Peninsulei Iberice (stăpînită de arabi) şi a zonelor
atlantice (domenii ale normanzilor), nici un teritoriu din Occident nu a fost la
adăpost de atacurile devastatoare ale maghiarilor. Cele mai expuse regiuni au
fost Bavaria (atacată de 11 ori, oraşele şi mănăstirile de aici – Augsburg,
Regensburg, Freising, Brixen, Tegernsee – fiind de mai multe ori distruse) şi
Lombardia (atacată de 13 ori, cele mai puternice raiduri avînd loc în 899 (cînd
maghiarii au traversat Alpii, înfrîngîndu-l pe Berengar de Ivreea la Padova) şi în
904-905 (maghiarii acţionînd de astă dată ca sprijinitori ai lui Berengar, în
conflictul acestuia cu Ludovic de Provence). În aceleaşi împrejurări a fost distrus
şi cnezatul Moraviei Mari (902/906). Una din bătăliile decisive din această
perioadă a fost aceea din 907, desfăşurată la Pressburg-Bratislava (sau, după
alte opinii, în apropierea lacului Balaton), cînd markgraful Liutpold, care conducea
o mare armată a principilor laici şi clerici germani a suferit o înfrîngere
dezastruoasă, ceea ce a pus definitiv capăt tentativelor carolingiene de a anexa
pusta parmonică şi a extins considerabil posesiunile maghiare spre vest, pînă
foarte aproape de Viena.
Din ce în ce mai rare după 926 şi, mai ales, 933 (cînd maghiarii suferă o
grea înfrîngere din partea regelui Saxoniei, Henric Păsărarul, la Merseburg),
incursiunile au încetat definitiv în urma victoriei decisive repurtate la Lechfeld,
lîngă Augsburg, de Otto I de Saxonia (10 august 955). Această dată este
capitală, întrucît, după aceea, expansiunea maghiară se reorientează definitiv
spre sud (litoralul dalmat) şi est (Transilvania), regiuni unde cuceritorii nu riscau
să întîlnească vreo opoziţie notabilă. Eşecul suferit de maghiari la Lechfeld nu sa
datorat numai superiorităţii militare a germanilor, ci şi progreselor procesului
de sedentarizare în Pannonia, precum şi uzurii elementului războinic din
15Incursiunile maghiare în Europa Centrală sînt însă mai timpurii, datînd din perioada nord-pontică a
istoriei lor. Cea dintîi incursiune maghiară în această regiune este menţionată în 862 (Armales Bertiniani), în
sprijinul lui Rastislav, răzvrătit împotriva lui Ludovic Germanicul şi sprijinitor al fiului acestuia, Carloman,
care se ridicase contra tatălui său. A doua expediţie spre vest are loc în 881, cînd maghiarii ating Viena (cf.
Victor Spinei, op. cit., p. 30).
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 36
societatea maghiară timpurie, ceea ce a permis regalităţii (care nu condusese
raidurile în Occident) să-şi consolideze autoritatea asupra triburilor şi, mai cu
seamă de la Geza I (972-997) înainte, să joace rolul unui factor politic
centralizator. Acest rol s-a accentuat simţitor în ultimele decenii ale secolului al
X-lea, în condiţiile în care statul maghiar timpuriu devine o miză importantă a
disputei dintre Bizanţ şi Occident pentru atragerea sa într-o sferă de influenţă
sau alta. Pînă la urmă, după mai multe încercări de o parte şi de cealaltă16,
Biserica romană este aceea care are cîştig de cauză, sfîrşind prin a obţine
creştinarea maghiarilor în rit latin, un gest care i-a adus lui Vaik (botezat mai
înainte sub numele de Ştefan şi canonizat după moarte sub numele de Ştefan cel
Sfînt, 997-1038)17, recunoaşterea de către papa Silvestru al II-lea a titlului de
rege şi coroana regală (anii 1000-1002)18. Gestul lui Ştefan a fost mai curînd
unul formal, întrucît el era deja, de mai multă vreme, cîştigat de partea
influenţei apusene, cum o demonstrează căsătoria sa cu Gisela, din familia ducilor
de Bavaria şi consimţămîntul său de a primi în Ungaria mai mulţi misionari şi
soldaţi germani. Pe de altă parte, faptul că, în ciuda convertirii timpurii a lui
Vaik-Ştefan, acceptarea noii religii era încă departe de a întruni acordul tuturor
16Creştinarea maghiarilor în rit catolic a fost precedată de o "perioadă bizantină" în care
Constantinopolul a încercat să atragă regatul arpadian în sfera sa de influenţă. Mai întîi, încă de la mijlocul
secolului al X-lea, doi şefi de trib (Bulcsù şi Termács) se aflau la Constantinopol, unde s-au creştinat,
întorcîndu-se însoţiţi de un episcop misionar (acest act a rămas fără urmări, cei doi revenind la păgînism).
Documentele amintesc apoi de prezenţa a patru mănăstiri de rit grecesc în Ungaria, care beneficiau de
protecţia regală şi de un "episcop de Turkia" (adică de Ungaria), învestit de Patriarhul Constantinopolului cu
un rol misionar în regiune. În final, balanţa a înclinat în favoarea Apusului, ca urmare a ascendentului
Imperiului, cîştigată prin victoria lui Otto I (955) şi a relaţiilor strînse dintre regalitatea maghiară şi ducii
Bavariei (cf. G. I. Brătianu, Byzance et la Hongrie. À propos du récent article de M. Fr. Dölger, "Revue
Historique du Sud-Est Européen", XXII [1945], p. 149-150; Gyula Moravcsik, Hungary and Byzantium in the
Middle Ages in The Cambridge Medieval History, volume IV, The Byzantine Empire, Part I, Byzantium and
its neighbours. Edited by J. M. Hussey, with the editorial assistance of D. M. Nicol and G. Gowan,
Cambridge, 1966, p. 572).
17 Canonizarea a avut loc în 1083, Ştefan fiind primul dintre cei 8 regi arpadieni sanctificaţi, calitate

care i-a conferit şi sfînt protector şi patron al Ungariei.


18 Cercetările istoricilor maghiari au demonstrat că diploma pontificală care consfinţea receptarea

coroanei regale de către Vaik era, de fapt, un fals din sec. XVII, realizat de un cleric zelos, care, conform
obiceiului timpului, încerca să fabrice retrospectiv dovezi în sprijinul drepturilor Bisericii catolice în
Ungaria. Inserat de iezuitul Mathias Imhofer în lucrarea sa Armales Ecclesiastici Regni Hungariae (1644),
acest document a indus în eroare timp de mai bine de 200 de ani critica istorică, pînă ce falsul a fost
desluşit de istoricul Kárácsony. Cît despre coroana regală care s-a păstrat până astăzi, ea este
incontestabil, cel puţin în partea ei inferioară, de origine bizantină, nu romană "reprezentînd de fapt… o
diademă de sebastocrator bizantin trimisă regelui maghiar de împăratul Mihail VII, într-un moment în care
imperiul grec, confruntat cu toţi vecinii săi din Balcani şi Asia Mică, era fără îndoială fericit să strângă
legăturile de prietenie şi să afirme un fel de patronaj moral asupra noului stat creştin din Europa
dunăreană" (G. I. Brătianu, Byzance et la Hongrie. À propos du récent article de M. Fr. Dölger, "Revue
Historique du Sud-Est Européen", XXII [1945], p. 147-157; citatul la p. 154). Regele maghiar care a primit
de la Constantinopol partea inferioară a coroanei a fost, probabil, Geza I (1074-1077), cu ocazia căsătoriei
sale cu o prinţesă bizantină (1075) şi a unui (probabil) tratat de pace maghiaro-bizantin, care punea capăt
conflictului desfăşurat între cele două părţi în anii precedenţi (Gyula Moravcsik, op. cit., loc. cit., p. 578-
579).
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 37
şefilor tribali este pus în evidenţă de tulburările care au marcat ultimii ani ai
domniei lui Geza I (1074-1077)19, cînd mai mulţi şefi locali se răzvrătesc
împotriva regelui şi a tînărului său moştenitor, victoria decisivă împotriva celui
mai puternic dintre aceştia, Koppany, fiind obţinută de Vaik-Ştefan, cu sprijinul
aliaţilor săi germani, de abia în 998, în lupta de la Veszprem. Această victorie a
constituit un moment decisiv în transformarea stăpînirii maghiare din Pannonia
dintr-o simplă uniune de triburi într-un stat creştin solid articulat.
Actul esenţialmente politic al creştinării (ce va lega definitiv Ungaria de
partea latină, mai tîrziu catolică, a Europei) şi primirea de către Vaik-Ştefan a
coroanei regale vor stabili între maghiari şi Roma o relaţie directă, de
dependenţă spirituală, ceea ce lămureşte caracterul apostolic, de propagator al
noii credinţe, asociat, încă de la început, tînărului stat. Ambele evenimente
(creştinarea oficială şi încoronarea) vor fi urmate, foarte repede, de
organizarea, între 1001-1014, a infrastructurii ecleziastice a noului regat. În
1010 au luat naştere arhiepiscopia de Esztergom – cel mai important centru
religios al Ungariei medievale –, mănăstirea benedictină Sf. Martin din
Parmonhalma – aşezămîntul monastic cel mai puternic şi influent din întreg
regatul –, precum şi o reţea întreagă de alte episcopate mai mici, simultan cu
crearea unei capitale politice, la Szekésfehèrvàr, locul încoronării regilor
maghiari şi, totodată, al înhumării lui Ştefan cel Sfînt. Relaţia specială dintre
regalitatea maghiară şi Sf. Scaun a făcut ca regele să primească privilegiul
important de a-i numi pe prelaţi în funcţiile ecleziastice înalte (un drept pe care
papalitatea îl contesta Împăratului). Faptul că unii dintre aceştia erau şi membrii
a consiliul regal ("Curia Regis") subliniază şi mai bine unitatea strînsă "dintre tron
şi altar" care a caracterizat, încă de la început, organizarea politică a Ungariei
medievale20.
Se cuvine însă observat că, în ciuda caracterului special al relaţiilor dintre
Ungaria şi Roma (respectiv, lumea catolică a Apusului), regii maghiari nu au rupt,
după aceea, legăturile cu Răsăritul şi nici nu au respins toate "posibilităţile de
evoluţie diferită" (expresia îi aparţine lui G. I. Brătianu) care decurgeau de aici.
Cucerirea Bulgariei de către bizantini, la începutul secolului al XI-lea (1018) şi
faptul că, în urma acestui eveniment Bizanţul şi Ungaria au devenit vecini a făcut
19În timpul căruia începuse, de fapt, procesul creştinării maghiarilor.
20 Această confluenţă dintre Biserică şi regalitatea maghiară şi, pe de altă parte, legătura directă cu
Roma vor avea două consecinţe importante: Ungaria nu a fost afectată de convulsiile politice prin care au
trecut celelalte state monarhice europene în contextul conflictului dintre Papalitate şi Imperiu (secolele
XI-XIII) şi nici de tensiunile care au caracterizat, de pildă, raporturile dintre regii Franţei şi propriul cler
(sprijinit de Sf. Scaun). În calitatea sa de avanpost al catolicismului în Europa Centrală şi de Sud-Est,
regalitatea maghiară va rămîne mereu loială Papalităţii, de sprijinul politic al căreia a avut în permanenţă
nevoie. În al doilea rînd, dreptul regilor de a-i numi pe prelaţi în funcţiile lor va crea un fel de etatism
timpuriu în raporturile statului cu clerul catolic din Ungaria, nemaiîntîlnit, în acea epocă, nicăieri în Europa,
care a durat cît şi statul feudal maghiar. Loialitatea regilor maghiari faţă de Roma a fost, astfel, dublată de
loialitatea Bisericii din Ungaria faţă de propria sa regalitate.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 38
necesară menţinerea acestor legături. De fapt, relaţiile dintre Ungaria şi Bizanţ
au rămas, pînă în 1453, permanente şi, în cea mai mare parte a timpului, bune, cu
toate că, expansiunea spre Adriatica a regatului arpadian a generat, frecvent,
între cele două state, nenumărate tensiuni şi conflicte21.
21 Bunăoară, în urma instaurării dinastiei Comnenilor, între Ungaria şi Bizanţ s-au stabilit relaţii
familiale prin căsătoria urmaşului lui Alexios I, Ioan al II-lea Comnenul, cu o prinţesă maghiară, fiica lui
Ladislau I, botezată în rit ortodox sub numele de Irina (1104). Căsătoria pecetluia o alianţă care, la rîndul ei,
dădea expresie unor interese politice comune: bizantinii au primit sprijinul regelui împotriva normanzilor din
sudul Italiei (preocupaţi, în acea epocă să-şi constituie un vast regat mediteranean în dauna posesiunilor
bizantine din Grecia), în timp ce maghiarii au putut cuceri Dalmaţia, ajungînd cu stăpînirea la Marea
Adriatică (1105).
În timpul lui Manuel I Comnenul (1143-1180) – fiul lui Ioan al II-lea –, raporturile bizantino-maghiare
înregistrează un nou moment de vîrf, poate cel mai spectaculos din întreaga istorie a acestor relaţii.
Ambiţiile împăratului bizantin, care vizau cucerirea părţii de apus a fostului Imperiu Roman şi refacerea
vechii unităţi a acestuia făceau din Ungaria o bază de operaţiuni cum nu se poate mai potrivită pentru acest
scop, căruia Manuel i-a subordonat, timp de două decenii, toate eforturile sale militare şi diplomatice21.
Domnia sa coincide, totodată, cu perioada celei mai mari apropieri dintre Ungaria şi Bizanţ, în ciuda
nenumăratelor războaie dintre cele două părţi, care au marcat-o.
Conflictele bizantino-maghiare au început în 1150, cînd împăratul i-a atacat pe sîrbi care, cu
încuviinţarea Ungariei se aliaseră împotriva Bizanţului cu normanzii din sudul Italiei. Un an mai tîrziu, Manuel
a lansat un atac direct împotriva Ungariei, peste Dunăre.
Căsătoria principelui Ştefan (viitorul Ştefan al IV-lea), refugiat la Constantinopol, cu o nepoată a
împăratului şi moartea lui Geza al II-lea (1162) i-au oferit lui Manuel încă un pretext pentru a interveni
nemijlocit în afacerile regatului maghiar. Considerînd totuşi că şansele pretendentului pe care îl susţinea
erau prea mici, împăratul şi-a schimbat planurile, solicitînd, în 1163, regelui Ştefan al III-lea, printr-o
ambasadă, acordul acestuia în vederea căsătoriei fiicei împăratului, Maria, cu fiul cel mai tînăr al lui Geza al
II-lea, Bela, care ar fi urmat astfel să moştenească tronul imperial. În schimbul acestui aranjament, Manuel
primea înapoi Dalmaţia, care era patrimoniul tînărului prinţ (Bela s-a stabilit la Constantinopol, s-a căsătorit
cu prinţesa Maria şi s-a creştinat sub numele de Alexios, primind titlul – nou creat pentru el – de "despot".
În 1169, însă, cînd lui Manuel i s-a născut un moştenitor (viitorul Alexios al II-lea), planul din 1163 a devenit
inactual. Căsătoria dintre Bela şi Maria a fost desfăcută, Bela a fost recăsătorit cu Arme de Châtillon,
cumnata împăratului, a primit titlul de Caesar, inferior celui precedent şi, pînă la urmă, a recîştigat şi
coroana Ungariei, în urma morţii lui Ştefan al III-lea, în 1172).
În pofida acestui aranjament, conflictele bizantino-maghiare au continuat şi în anii următori, cauza
principală constituind-o refuzul lui Ştefan al III-lea de a ceda Dalmaţia şi, pe de altă parte, preocuparea lui
Manuel de a face din Ungaria cucerită o pavăză împotriva expansiunii lui Frederic I Barbarossa. Dar, aceste
tentative de cucerire s-au terminat cu tot atîtea eşecuri.
Răscoala din 1185 a Vlahilor şi Bulgarilor, ca şi aceea a sîrbilor, au contribuit din nou la apropierea
dintre cele două părţi, după intervenţia directă a lui Bela al III-lea în afacerile bizantine, prilejuită de criza
dinastică de la finele domniei Comnenilor (este vorba de actul de uzurpare al lui Andronic I – 1183-1185 –
împotriva lui Alexios al II-lea, fiul minor al lui Manuel I Comnenul, un act care avea şi importante implicaţii
politice, fiind expresia unei opţiuni diferite a Bizanţului în ceea ce priveşte relaţiile cu Ungaria şi, în general,
cu Occidentul, cărora Manuel I le acordase prioritate). Cu acest prilej, în virtutea acordului din 1163, Bela a
solicitat pentru sine coroana imperială, dar eşecul proiectatei căsătorii – care ar fi trebuit să legitimeze
această revendicare – dintre regele maghiar şi Theodora, sora lui Manuel şi, pe de altă parte, înscăunarea lui
Isaac Angelos, în urma unei răscoale a populaţiei din Constantinopol împotriva uzurpatorului Andronic I au
pus capăt ambiţiilor lui Bela. Reapropierea dintre cele două părţi s-a materializat totuşi prin căsătoria noului
împărat bizantin cu fiica regelui maghiar. Aceste evenimente nu numai că au readus Dalmaţia sub stăpînirea
Ungariei. Ele au fost de aşa natură, încît Bela al III-lea s-a simţit îndreptăţit să le evoce şi pe plan simbolic:
lui i se datorează introducere crucii duble pe blazonul regilor maghiari (pînă la el, această emblemă fusese
crucea latină simplă) şi tot lui completarea coroanei regale cu partea ei superioară, de formă sferică (mai
precis: închisă), menită, prin asemănarea ei frapantă cu diadema imperială bizantină, să sugereze
universalitatea stăpînirii regelui maghiar. Aceeaşi idee, a egalităţii de statut dintre Ungaria şi Bizanţ este
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 39
Aşezarea maghiarilor în Pannonia şi organizarea lor într-un regat medieval
puternic au avut urmări capitale asupra raporturilor de forţe din regiune. În
urma acestui eveniment slavii sudici s-au separat complet de cei nordici, cele
două ramuri evoluînd, din secolul al X-lea înainte, independent una de cealaltă, iar
rămăşiţele romanităţii balcanice, complet izolate în zonele în care se refugiaseră
în timpul invaziei slave de la începutul secolului al VII-lea şi în timpul conflictelor
bulgaro-bizantine din secolele următoare, au fost condamnate la o existenţă din
ce în ce mai marginală. Totodată, prin creştinare, noul stat a devenit în partea de
sud-est a Europei şi în Peninsula Balcanică, avanpostul cel mai înaintat al lumii
catolice. Potrivit calităţii sale de "regat apostolic", Ungaria s-a considerat (şi a
fost considerată) învestită cu misiunea de a propaga creştinismul de rit roman
printre popoarele ortodoxe din regiune22. Spre deosebire de Polonia unde, după
creştinare şi încoronare, monarhii fuseseră constrînşi să intre în raporturi de
vasalitate faţă de Împărat şi Papă, regii maghiari au reuşit să evite acest pas,
rămînînd independenţi.
După moartea lui Ştefan cel Sfînt (1038), Ungaria traversează, preţ de
cîteva decenii, o gravă criză dinastică, caracterizată prin puternice conflicte
subliniată şi de preluarea (din 1190) a dublei cruci de la împăraţii din Răsărit, unde a servit ca emblemă
imperială din secolul al IX-lea pînă în secolul al XIII-lea.
Întemeierea celui de-al doilea ţarat bulgar şi constituirea regatului sîrb, la finele secolului al XII-lea,
au "rupt" definitiv Ungaria de Bizanţ, stînjenindu-i simţitor şi accesul spre zona adriatică şi mediteraneană.
Totuşi, în secolul al XIII-lea, Ungaria a reuşit să păstreze relaţiile cu grecii de la Niceea şi, după 1261,
legăturile cu imperiul restaurat (eveniment la care contribuiseră şi maghiarii) au devenit din nou, pentru mai
multe decenii, strînse. În secolele XIV-XV, unul din momentele cele mai importante în relaţiile maghiaro
bizantine l-a constituit tentativa de sprijinire a Constantinopolului înconjurat de turci, prin Cruciada de la
Varna, din 1444 (pentru îndelungata istorie a relaţiilor maghiaro-bizantine între anul 1000 şi secolul al XVlea,
v. Gyula Moravcsik, op. cit., loc. cit., p. 579-592).
Continuitatea legăturilor dintre Ungaria şi Bizanţ de-a lungul secolelor sugerează că regatul
"apostolic" maghiar a devenit un element de politică şi civilizaţie occidentală, doar treptat şi în urma unor
eveniment adesea fortuite. O supremaţie bizantină la Dunărea mijlocie ar fi fost perfect posibilă în secolul
al XI-lea şi chiar mai tîrziu, aidoma cu aceea temporară, instaurată se mongoli în secolul al XIII-lea (Pentru
continuitatea acestor legături, v. G. I. Brătianu, op. cit., loc. cit., p. 155-157).
22 În viziunea Papalităţii, caracterul "apostolic" al regatului feudal maghiar îi obliga pe regii acestuia

să impună "adevărata credinţă" în teritoriile "schismatice" vecine, prin forţă şi, la nevoie, chiar prin
exterminarea necredincioşilor. Ei trebuiau să ducă, în spaţiul de influenţă care le fusese atribuit, o
necontenită Cruciadă, legitimată de sprijinul constant al Bisericii. Calitatea regilor maghiari de apărători şi
"propagatori" ai credinţei le-a fost periodic şi în mod formal confirmată de Sf. Scaun printr-o serie de
titluri oficiale, cum ar fi: "athleta Christi" (care era cel mai frecvent echivalent al epitetelor umaniste
"clipeus", "murus", "antemurale"), "propugnaculum Christianitatis" etc. (distincţii de care au beneficiat,
ocazional, şi domnii românii). Acreditarea acestei idei, a unei misiuni "speciale" încredinţată regelui maghiar
de către Papalitate, a avut loc la finele secolului al XI-lea, în timpul domniei lui Ladislau I cel Sfînt şi a
succesorilor săi, în contextul fervoarei suscitată de propaganda în favoarea primei Cruciade şi, pe de altă
parte, a Ceartei pentru Învestitură, care a slăbit Imperiul, dînd Bisericii posibilitatea de a-şi impune
influenţa în noile state formate în Europa Centrală. Tot acum, ca expresia a acestei influenţe, apare şi
versiunea coroanei regale trimisă după creştinarea lui Vaik de către Silvestru al II-lea, ca simbol al
relaţiilor privilegiate dintre Sf. Scaun şi regatul maghiar (Ibidem, p. 151-153; v. şi idem, Le Conseil du Roi
Charles. Essai sur l'internationale chrétierme et les nationalités à la fin du Moyen Âge, "Revue Historique
du Sud-Est Européen", XIX, 2, 1942, p. 49, 54 şi urm.).
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 40
între pretendenţii la tron. Domnia lui Ladislau I cel Sfînt (1077-1095) – un rege
care, de asemenea, a fost canonizat – coincide cu începutul unei noi epoci de
înflorire a regatului şi cu victoria definitivă împotriva pecenegilor, uzilor şi
cumanilor. Acum, Ungaria anexează Croaţia (fiul lui Ladislau, Kàlmàn, alăturîndu-i
şi coasta dalmată). Expansiunea spre sud a Ungariei a făcut ca regatul
arpadienilor să intre în conflict cu interesele veneţiene şi – cum am menţionat –
bizantine. În secolul al XII-lea, regatul maghiar s-a consolidat simţitor, prin
colonizările masive de populaţie germană (flamandă şi saxonă), practicate de regii
din această perioadă, prin încurajarea dezvoltării oraşelor şi protejarea lor, prin
măsuri de stimulare a vieţii economice (îndeosebi a mineritului) etc. În timpul
domniei lui Bela al III-lea (1172-1196) – care, potrivit caracterizării lui Paul
Lendvai a fost unul dintre cei mai proeminenţi şi cosmopoliţi regi din dinastia
arpadiană23 – Ungaria devine, pe de o parte, şi mai strîns legată de Occident
(printr-o politică inspirată de alianţă matrimonială cu Ludovic al VII-lea, regele
Franţei, prin colonizarea în Ungaria a călugărilor cistercieni şi prin contacte
culturale cu Parisul), dar, pe de altă parte, păstrează – cum am văzut – şi
legăturile cu Bizanţul. În acelaşi timp, regatul arpadian îşi restabileşte
supremaţia asupra Croaţiei şi Dalmaţiei, intervenind şi în Răsărit, în conflictele
dintre cnezii ruşi şi luînd în stăpînire, pentru o vreme, cnezatul Haliciului (Galiţia
de mai tîrziu).
Domnia lui Andrei al II-lea (1205-1235) deschide o nouă perioadă critică
pentru regalitatea maghiară, prin concesiile considerabile pe care urmaşul lui
Bela al III-lea a trebuit să le facă nobilimii (Bula de Aur, 1222)24. Cîţiva ani mai
tîrziu, în 1241, dezastrul suferit de armata maghiară în bătălia de la Mohi, pe rîul
Sajo, în faţa marii invazii mongole aduce regatul la un pas de catastrofă. Pe lîngă
faptul că partea ei răsăriteană a fost aproape complet pustiită şi distrusă,
Ungaria a pierdut atunci, potrivit unor estimări actuale, aproape jumătate din
populaţia ei de 2 milioane de oameni, cît număra în ajunul cumplitului eveniment.
În anii următori, sub guvernarea lui Bela al IV-lea (1235-1270), regatul s-a
refăcut, dar regalitatea a continuat să aibă un mare handicap în raporturile sale
cu o nobilime turbulentă şi adesea nesupusă, încurajată să se manifeste ca atare
de privilegiile smulse prin actul din 1222. Dispariţia fără urmaşi a lui Ladislau al
IV-lea Cumanul (1271/72-1290) a precipitat Ungaria arpadiană în cea mai gravă
criză dinastică de pînă atunci, care, după mai mulţi ani de lupte civile, s-a încheiat
în 1308, prin înscăunarea lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), nepotul reginei
23 Op. cit., p. 51. Pentru biografia sa pînă la încoronare, v.infra.
24 Aidoma actului aproape contemporan promulgat de Ioan Fără Ţară în Anglia, Bula de Aur (numită şi
Marea Chartă) semnifica o veritabilă capitulare a regalităţii în faţa exigenţelor baronilor. Documentul
confirma în scris privilegiile nobilimii şi ale servitorilor regelui, mergînd pînă la a recunoaşte seniorilor
dreptul de conjuraţie şi de a recurge la arme, în caz de "felonie" regală.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 41
Maria a Neapolelui, sora lui Ladislau al IV-lea. În istoria Ungariei se deschidea o
nouă pagină25.
25 Toate aceste evenimente au fost de natură să confere nobilimii maghiare o poziţie şi mai puternică,
de fapt dominantă în regat. Guvernările mai stabile din secolul al XIV-lea şi al XV-lea nu vor modifica
această situaţie. Pînă în 1526, nobilimea va rămîne adevăratul arbitru al puterii în Ungaria, factor care
lămureşte marele ei prestigiu social şi cultural, ca şi forţa de atracţie pe care o va exercita, în secolele
următoare, asupra întregii societăţi, nealterată, nici chiar de dispariţia statului feudal, în 1541. Acest
prestigiu şi această forţă de atracţie s-au aflat la originea procesului de multiplicare a clasei nobiliare întro
sumedenie de categorii strict ierarhizate, dar animate de un sentiment de superioritate şi de un spirit
comun, de castă. Creşterea numerică a nobilimii a fost, pe parcursul Evului Mediu şi în epoca modernă, atît
de amplă, încît a întrecut cu mult ponderea celorlalte grupuri sociale. Însemnătatea numerică a nobilimii,
aliată cu fascinaţia ei socială, au fost elementele decisive în procesul de constituire a paradigmei mentale
nobiliare a întregii societăţii maghiare, ceea ce i-a influenţat considerabil conduita pînă astăzi. O situaţie a
multe privinţe asemănătoare se întîlneşte în Polonia.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI
Secolul al XIV-lea reprezintă un reper cronologic esenţial pentru
majoritatea statelor importante din Europa Centrală din cauza implicaţiilor sale
asupra evoluţiilor dinastice din regiune: printr-o ciudată coincidenţă, în anii din
preajma începutului acestui veac, atît în Boemia, cît şi în Ungaria şi Polonia,
dinastiile întemeietoare se sting, fiind în locuite cu noi familii domnitoare.
În Boemia, noua dinastie care ia locul dinastiei de Přemysl este aceea de
Luxemburg, al cărei întemeietor a fost regele Ioan (1310-1346), fiul lui Henric al
VII-lea, rege al Germaniei şi împărat (1308-1313). Fără a se caracteriza prin
realizări excepţionale sau prin evenimente deosebite, domnia primului
reprezentant al familiei de Luxemburg în Boemia s-a înscris într-o oarecare
continuitate cu politica ultimilor Přemysl, care încercaseră să confere regatului
lor un rol de prim ordin în evoluţiile politice din Europa Centrală. Ioan de
Luxemburg a reuşit acelaşi lucru, dar nu printr-o politică de forţă, ci acţionînd ca
mediator în conflictele care îl opuneau în epocă pe Ludwig al IV-lea de Bavaria
(1314-1347) din familia Wittelsbach – ales împărat împotriva candidaturii
redutabile a lui Frederic de Austria1 – papei Ioan al XXII-lea (1316-1334), o
rivalitate de care încerca să profite şi regalitatea capeţiană, fie pentru a obţine
coroana imperială, fie pentru a-şi croi în Italia un ansamblu de posesiuni proprii.
În acelaşi timp, Ioan şi-a făcut cunoscute pretenţiile şi la coroana Poloniei (în
virtutea faptului că, prin căsătoria sa cu fiica lui Wenceslas al II-lea, el
considera că moştenise toate drepturile acestuia). Cu toate că aceste pretenţii îi
fuseseră recunoscute de Ludwig al IV-lea, el nu a făcut nimic pentru a-l împiedica
pe Wladislaw Lokietek să cîştige coroana, chiar dacă, după aceea, nu a renunţat
la revendicările sale, aliindu-se cu Cavalerii Teutoni împotriva "regelui Cracoviei"
şi cu cnezii (ducii) polonezi de Mazovia şi Silezia, nedispuşi să renunţe la
suveranitatea lor în favoarea lui Lokietek. În 1339, Ioan a făcut totuşi acest
lucru, în schimbul unei sume consistente de bani plătită de Cazimir cel Mare şi a
acordului acestuia ca Silezia să fie înglobată Boemiei (ceea ce a conferit
procesului de germanizare a acestei provincii un caracter ireversibil). Această
soluţie diplomatică a întărit considerabil prestigiul european al Boemiei, sensibil
sporit şi de alianţa constantă a lui Ioan cu Franţa şi, pe de altă parte – după 1340
– de cooperarea din ce în ce mai strînsă cu Papalitatea, cu ajutorul căreia regele
Boemiei va reuşi să-l impună pe tronul imperial pe fiul său, Carol (ales în 1346).
Acesta va ocupa, în acelaşi an, şi tronul Boemiei, în urma morţii tatălui său în
1Înfrîngerea acestuia de către Ludwig, în bătălia de la Mühldorf (1322) a exclus pentru mai mult de
un secol casa de Habsburg din afacerile Imperiului. În acest conflict, Ioan de Luxemburg a fost de partea
împăratului (Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană. Traducere de Diana Stanciu, Bucureşti,
Editura ALL, 2001, p. 36).
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 43
bătălia de la Crécy, unde, fidel pînă la sfîrşit admiraţiei şi prieteniei care îl
legaseră de regii capeţieni, apoi de Filip al VI-lea de Valois, Ioan luptase de
partea Franţei. Moartea sa a avut ecou în toate scrierile contemporane
importante, prin ea fiind deplînsă dispariţia ultimei întruchipări a idealului
cavaleresc medieval.
Carol al IV-lea (1346-1378)2 a continuat politica de anvergură a tatălui său,
dar într-o manieră mult mai abilă şi acordînd Boemiei (neglijată de Ioan) o
atenţie considerabil sporită. Înţelegînd că epoca unor soluţii militare pentru
păstrarea unităţii Imperiului (ca aceea încercată, la începutul secolului, de Henric
al VII-lea şi continuată de Ludwig al IV-lea de Bavaria) trecuse irevocabil, Carol
a încercat (şi a reuşit) să menţină ficţiunea imperială cu ajutorul diplomaţiei,
manevrînd cu pricepere printre interesele ostile ale tuturor factorilor care
aveau influenţă asupra coeziunii Imperiului: principii germani, Papalitatea,
principatele italiene, oraşele lombarde etc. Fiecăruia dintre aceşti factori de
putere, Carol a ştiut să-i promită ceva, chiar dacă aceste promisiuni erau,
frecvent, antagonice. Recunoaşterea de către papalitate a titlului imperial a fost
obţinut în schimbul angajamentului asumat de rege de a o sprijini în recuperarea
Patrimoniului Sfîntului Petru. În Italia, Carol a pus, pentru o vreme, capăt
ambiţiilor de supremaţie ale ducilor de Milano (din familia Visconti), conferindule
titlul de reprezentanţi imperiali şi a încurajat tacit, planurile de unificare
politică a peninsulei nutrite de cei care – precum Cola di Rienzo – vedeau în el un
posibil restaurator al anticului Imperiu Roman (speculînd aceste proiecte, regele
Boemiei, ales deja împărat, s-a încoronat la Roma, în 1355). Totodată, el a
negociat cu oraşele italiene, recunoscîndu-le drepturile de autonomie în schimbul
acceptării autorităţii imperiale şi a taxelor de care împăratul avea nevoie
împăratul. În Germania, Carol a reconfirmat întinsele privilegii ale principilor
teritoriali, simultan cu încercarea de a-şi reîntemeia autoritatea pe bazele
juridice care îi lipseau. Expresia acestei politici o constituie codul de legi special
compilat cu acest scop, care poartă numele Bula de Aur, promulgat în 1356.
Documentul (care, în mod semnificativ, nu avea pretenţia de a inova în
materie juridică, ci doar de a compila prevederi mai vechi, considerate
folositoare scopului urmărit) fixa la şapte numărul principilor electori
(arhiepiscopii de Mainz, Trier şi Köln, regele Boemiei, contele palatin al Rinului,
ducele Saxoniei şi markgraful de Brandenburg), stabilind totodată care anume
ramură a fiecărei familii era îndreptăţită să voteze. Această prevedere avea
menirea de a curma o situaţie conflictuală foarte veche, alimentată de disputele
dintre diferitele ramuri ale familiilor princiare pentru dreptul electoral. Carol a
garantat dreptul de a face parte din Colegiul elector acelei grupări care îl
sprijinise, hotărînd că drepturile electorale laice erau indivizibile şi transmisibile
potrivit principiului primogeniturii. Întrunirea principilor electori urma să aibă loc
2 Pentru toate informaţiile care urmează, v. ibidem, p. 55 şi urm.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 44
întotdeauna la Frankfurt, principiul alegerii fiind cel al majorităţii. Încoronarea
subsecventă urma să se desfăşoare la Aachen. Statutul electorilor era subliniat
în chip simbolic printr-o serie de privilegii care îi situau deasupra celorlalţi
principi: li se confereau drepturi regale asupra sării şi a minelor, asupra evreilor
şi monedelor, deciziile adoptate în curţile lor de justiţie erau definitive, rolul
curţii regale ca ultimă instanţă de apel neexercitîndu-se decît în cazuri
excepţionale (excluzînd însă Boemia). În perioadele de interregn, Imperiul urma
să fie guvernat de contele palatin al Rinului şi de ducele Saxoniei, prevedere care
consfinţea sustragerea demnităţii imperiale de sub orice sancţiune sau control
pontifical, rupînd astfel cu o îndelungată tradiţie, care făcuse din papalitate
singura instanţă cu dreptul de a remite coroana. Rămas în vigoare pînă în 1806,
această veritabilă Constituţie lega definitiv instituţia imperială de spaţiul german
şi de tradiţia politică germană, încheind astfel o evoluţie începută în secolele
precedente. Integrată în imaginarul naţional german constituit la începutul epocii
moderne, această corelaţie va fi, începînd cu secolul al XIX-lea, una din piesele
de bază ale mitologiei despre rolul dominant al Germaniei în Europa Centrală şi
despre contribuţia ei civilizatoare în cadrul acestui spaţiu geografic.
În raporturile cu vecinii, Carol al IV-lea a fost la fel de metodic şi de abil ca
şi în organizarea şi păstrarea coeziunii Imperiului. Printr-o foarte complicată
politică matrimonială, el şi-a extins posesiunile, a legat alianţe avantajoase (cu
regele Poloniei, Cazimir cel Mare) şi şi-a ţinut la respect adversarii (familia
Wittelsbach, Ungaria şi, ocazional, Habsburgii), ştiind întotdeauna să prevină
unirea acestora într-o coaliţie care i-ar fi fost fatală. Prin preferinţa constantă
pentru diplomaţie în detrimentul soluţiilor militare, prin arta cu care a ştiut să se
folosească de mijloacele tradiţionale (alianţele dinastice) în serviciul unor scopuri
noi (păstrarea echilibrului în regiune) şi, nu mai puţin, prin neîncrederea arătată
unor proiecte şi idei tradiţionale, încă foarte populare în epocă (de pildă,
Cruciada), Carol al IV-lea pare a fi fost unul dintre monarhii care, rămînînd în
cele mai multe privinţe o personalitate tipic medievală, prefigurează totuşi
anumite trăsături ale omului de stat modern.
Succesiunea lui Carol i-a revenit fiului său, Wenceslas al IV-lea (1373-1419),
dar căruia îi lipseau calităţile politice şi morale ale părintelui său, pentru a
administra o moştenire atît de complexă, ca aceea pe care o primise. Tulburările
nobiliare care reapar în timpul domniei sale, relaţiile încordate dintre rege şi
cler, contextul istoric, marcat de o dorinţă generală de reformare a credinţei şi
a vieţii religioase (din ce în ce mai urgentă în împrejurările Marii Schisme din
Biserica romană, dintre 1378 şi 1415), precum şi – ca o cauză particulară –
puternica amprentă germană asupra Cehiei au fost cîţiva dintre factorii
declanşatori ai reformei lui Jan Hus (1371-1415) şi ai mişcării husite dintre 1419-
1437, care îmbină caracterul social, cu cel – deja – cvasi-naţional şi religios într-o
"mixtură" greu de separat în elementele sale componente. Tocmai datorită
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 45
varietăţii trăsăturilor sale, ea a fost interpretată într-o manieră contradictorie,
fiindu-i absolutizată o trăsătură sau alta. De fapt, mişcarea trebuie privită ca un
întreg diversitatea şi aparenta neconcordanţă dintre manifestările sale
explicîndu-se prin aceea că, în multe privinţe, ea prefigurează (prin revendicări,
forma de pietate, program cultural) modernitatea, dar în tipare tradiţionale.
Polonia. Expansiunea teutonilor, masiva colonizare germană şi, pe de altă
parte, estomparea efectelor marii invazii mongole au accelerat tendinţele de
reunificare a statului polon. La sfîrşitul secolului al XIII-lea, acest proces intră
într-o fază decisivă, cînd cneazul Przemysl II îşi adjudecă titlul de rege (1295) şi
integrează procesiunilor sale întreg cnezatul Poloniei Mari şi ţinutul Cracoviei.
Încoronarea, în 1320, a lui Wladislaw Lokietek (cel Scund, 1306-1333) marchează
a doua perioadă, de astă dată reuşită, a reunificării regatului polonez (Corona
regni Poloniae). Fiul său, Cazimir al III-lea cel Mare (1333-1370), ultimul dintre
Piaşti a transformat regatul polonez într-o monarhie feudală puternică, printr-o
politică de unificare legislativă, de organizare instituţională şi economică, al cărei
caracter a fost unul puternic centralizator. Practic, domnia lui Cazimir cel Mare
coincide cu transformarea Poloniei într-o mare putere central-europeană. În
aceeaşi epocă, regatul polonez dobîndeşte o configuraţie teritorială definitivă:
Pomerania şi Silezia sînt acum definitiv abandonate (prima în favoarea Cavalerilor
Teutoni, a doua în favoarea Boemiei), Mazovia este încorporată regatului, iar
cucerirea Ruteniei roşii (1349) şi a Podoliei, pe Nistru (1366) – în circumstanţele
declinului Hanatului Hoardei de Aur – inaugurează expansiunea poloneză spre
Răsărit, punînd pentru întîia dată regatul Piaştilor în contact cu Lituania.
Influenţa Lituaniei asupra evoluţiei istorice a Poloniei şi a Rusiei a fost
enormă3. Începuturile istoriei acestui teritoriu, în prima jumătate a secolului al
XIII-lea, sînt strîns legate de expansiunea teutonilor în regiunile baltice. Sub
presiunea lor, triburile lituaniene, profund divizate pînă atunci, încep să se
unifice şi, totodată, să se extindă atît spre sud, în direcţia cnezatului de Halici-
Volînia, a Ucrainei şi Podoliei, cît şi spre est, în teritoriile cnezatelor ruse, unde
lituanienii s-au substituit stăpînirii tătare. Între 1238 şi 1386, întreaga Rusie de
sud şi de vest a intrat sub dominaţia Lituaniei, ceea ce a inaugurat un proces de
osmoză culturală şi religioasă lituaniano-rus. Mulţi dintre nobilii lituanieni s-au
creştinat în rit ortodox şi au încheiat alianţe matrimoniale cu familii nobiliare
ruseşti, adoptînd şi obiceiurile civilizaţiei superioare cu care intraseră în
contact. Vechea legislaţie rusă, în forma ei kieviană, a fost, de asemenea,
adoptată de lituanieni. În foarte multe privinţe, evoluţia istorică a Lituaniei din
intervalul menţionat (1238-1386) – care coincide, în ultima sa parte, cu domnia
principelui Olgerd (Algirdas), 1341-1377, cel care a transformat Lituania într-o
mare putere în zonă – aminteşte de aceea a Ungariei înainte de creştinare, prin
3 Ibid., p. 191 şi urm.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 46
atracţia exercitată asupra sa de cultura răsăriteană (în acest caz rusă) şi
spiritualitatea ortodoxă. După cum pe bună dreptate a observat Francis Dvornik,
"dacă această situaţie, caracteristică evoluţiei Lituaniei în secolul al XIV-lea, ar
fi continuat în secolul următor, Lituania, precum şi Rusia sudică şi vestică ar fi
fost martorele unui fenomen similar cu ceea ce se întîmplase în Kiev în secolele al
X-lea şi al XI-lea, cînd clasa conducătoare era de origine scandinavă. Dinastia şi
poporul lituanian erau pe punctul de a uni întreaga Rusie şi de a se contopi cu
populaţia băştinaşă într-o unitate politică şi naţională"4. Olgerd pare să fi nutrit
intenţia de a-şi extinde suveranitatea şi asupra cnezatelor ruse din est, aflate
sub stăpînirea mongolă, ceea ce ar fi adus întreaga Rusie sub dominaţie
lituaniană. În cele din urmă, însă, teritoriile ruse nu s-au concentrat în jurul
reşedinţei ducilor Lituaniei, Vilnius, ci în jurul Moscovei, în fruntea căreia, în a
doua jumătate a secolului al XIV-lea, ajunsese tînărul cneaz Dimitrie, supranumit,
în urma victoriei de la Kulikovo, pe Don, din 1380 împotriva tătarilor, "Donskoi".
La început, înscăunarea lui Dimitrie nu a anulat şansele de realizare a unei uniuni
ruso-lituaniene. După moartea lui Olgerd (1370), între Dimitrie şi Jogailo (viitorul
Wladislaw Jagełło), fiul şi moştenitorul lui Olgerd, s-a încheiat un acord
matrimonial, potrivit căruia ducele lituanian urma s-o ia în căsătorie pe fiica
cneazului moscovit. Acest proiect situa Lituania la o răscruce de drumuri şi în
faţa unei opţiuni istorice. Potrivit aprecierii aceluiaşi Francis Dvornik, dacă acest
plan s-ar fi materializat, "evoluţia Rusiei şi a Europei de Răsărit ar fi urmat căi
cu totul diferite", în sensul realizării unei uniuni definitive polono-lituaniene, a
înlăturării stăpînirii tătare şi, mai ales, a unei apropieri considerabile a Rusiei de
Europa latină, care ar fi oferit Poloniei şansa de a juca rolul unui mijlocitor
cultural între cele două arii de civilizaţie, catolică şi ortodoxă5. În final, ducele
Lituaniei, dînd curs unei cereri a nobilimii poloneze, a decis în favoarea unei
alianţe matrimoniale cu Polonia, căsătorindu-se în 1386 cu Jadwiga, devenită, la
moartea lui Ludovic I de Anjou (care, în urma unui complicat aranjament dinastic,
a guvernat şi Polonia, între 1370 şi 1382)6 "rege al Poloniei" (1384). Această
căsătorie (dictată, în mare măsură, de necesitatea unei cooperări împotriva
pericolului teuton, care ameninţa deopotrivă Polonia şi Lituania) a pus capăt
rivalităţii dintre cele două ţări pentru Halici şi Volînia, a creat o îndelungată
uniune dinastică polono-lituaniană (1386-1434) şi a integrat Lituania în lumea
4 Ibid., p. 192.
5 Ibid., p. 197. Această interpretare este însă discutabilă.
6Neavînd un moştenitor de sex masculin, Cazimir a decis încă din timpul vieţii ca succesiunea să-i
revină nepotului său, Ludovic I de Anjou, regele Ungariei. Interesat mai mult de recucerirea regatului
Neapole şi a Siciliei pentru ramura familiei de Anjou căreia îi aparţinea, decît de guvernarea Poloniei,
Ludovic a neglijat sistematic interesele acesteia, pierzînd unele din cuceririle nordice înfăptuite de
predecesorul său. Lipsit, la rîndul său, de urmaşi în linie masculină, Ludovic a schimbat, de comun acord cu
nobilimea poloneză, aranjamentele succesorale stabilite în 1370 de Cazimir cel Mare, în favoarea uneia din
fiicele sale. După moartea sa, cea care i-a succedat a fost Jadwiga.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 47
latină occidentală7. Ducele Lituaniei Jogaila s-a creştinat, devenind Wladislaw al
II-lea Jagiełło. În acelaşi timp, antagonismul ambelor ţări cu Moscova a devenit
iremediabil, aceasta din urmă fiind definitiv confirmată nu numai în statului ei de
centru politic al întregii Rusii, ci şi în cel de unică apărătoare a ortodoxiei
împotriva catolicismului (fapt care a avut, s-ar putea spune implicaţii istorice
asupra dezvoltării întregului continent).
După aceste evenimente, Polonia şi-a reorientat aproape în exclusivitate
expansiunea spre sud (pînă în secolul al XVII-lea). Procedînd astfel, ea intenţiona
să participe la beneficiile considerabile ale comerţului dintre Europa şi Levant,
beneficii de care progresiva sa reunificare politică din secolul al XIV-lea nu
fusese, de altfel, nici ea, străină. Astfel se explică interesul ei considerabil faţă
de Moldova, Caffa şi Chilia (de care Ungaria se arăta, în aceeaşi epocă, din
motive asemănătoare, la fel de preocupată) şi, pe de altă parte, politica sa
antiotomană. Aducerea acestor teritorii în sfera sa de influenţă i-ar fi asigurat
un control decisiv asupra zonei pontice şi dunărene, care reprezenta la acea dată,
una din plăcile turnante ale traficului internaţional dintre Orient şi Occident,
după expresia lui Gh. I. Brătianu. Expansiunea otomană în Balcani, cucerirea
succesivă a Caffei (1475), Chiliei şi Cetăţii Albe (1484), dublată, cu începere din
secolul al XVI-lea, de mutarea progresivă, spre Atlantic, a centrului de greutate
al comerţului internaţional, vor determina reorientarea spre regiunile nordice, de
la Marea Baltică, a intereselor economice şi implicit politice ale Poloniei, adică
spre noul pol al economiei europene. Prosperitatea Ţărilor de Jos şi mai ales a
Danzig-ului – "ochiul prin care se vede lumea" (Braudel) – nu a fost cîtuşi de puţin
străină de această nouă realitate. Amîndouă teritoriile au devenit acum
principalele debuşee şi, în acelaşi timp, puncte de pornire pentru comerţul intraşi
extraeuropean, cu toate că rolul economic al lumii mediteraneene nu a încetat
decît mai tîrziu. Pe de altă parte, intrarea Ţărilor Române în dependenţă faţă de
Imperiul otoman nu a fost, nici ea, fără legătură cu această nouă situaţie.
Din păcate, sursa avantajelor Poloniei în secolul al XVI-lea va fi, totodată şi
cauza declinului ei. Nu regalitate va fi principala beneficiară a noii conjuncturi, ci
nobilimea a cărei importanţă şi al cărei prestigiu sporiseră şi ca urmare a
contribuţiei sale din secolul precedent (al XV-lea) la victoria împotriva teutonilor
şi la reunificarea regatului. Expresia atotputerniciei nobilimii se întrevede încă
din 1374, cînd ea a reuşit să impună regelui Ludovic I de Anjou aşa numitele
statute de la Košice (completate ulterior cu Uniunea de la Horodło, din 1413 –
care extindea privilegiile nobilimii poloneze asupra boierilor lituanieni şi ruteni –
şi cu statutele de la Nieszawa, din 1454) prin care i se recunoşteau întinse
7 În 1569, uniunea dinastică polono-lituaniană s-a transformat, sub presiunea cnezatului Moscovei,
într-o federaţie (prin aşa-numita "Uniune de la Lublin"), care prevedea conducerea ambelor ţări de către un
rege (în acelaşi timp şi duce al Lituaniei), o Dietă unică, menţinerea statutelor lituaniene şi a limbii fostului
ducat (bielorusa, înlocuită treptat cu poloneza). Numele acestei structuri politice federative a fost
"Rzeczpospolita Polska", adică "Republica poloneză".
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 48
privilegii în dauna puterii regale (scutirea de orice obligaţie în afara serviciilor
militare, aprobarea noilor legi şi a declarării războiului, înfiinţarea de tribunale
proprii, în cazul şleahtei8). Un pas mai departe pe calea deprecierii progresive a
autorităţii centrale l-a constituit formarea organelor reprezentative locale
(seimiki) şi mai apoi a Seimului general (a doua jumătate a secolului al XV-lea).
Format din magnaţi şi reprezentanţii şleahtei (mica nobilime de provincie), cu
drept de veto împotriva deciziilor regelui, Seimul avea atribuţii practic
discreţionare, întrecîndu-le cu mult pe cele ale Parlamentului englez, care era cea
mai avansată formă de adunare reprezentativă pentru acea vreme. Rolul Seimului
va creşte încă şi mai mult în veacurile următoare9, în condiţiile în care regalitatea
va deveni electivă, iar nobilimea îşi va spori importanţa prin participarea la
războaiele Poloniei cu vecinii din Nord (între care şi Prusia, intrată în secolul al
XVI-lea în posesia familiei de Hohenzollern; acest act, urmat de secularizarea
părţii orientale a acestui teritoriu din cauza convertirii la luteranism a ceea ce
mai rămăsese din ordinul Cavalerilor Teutoni, s-a dovedit extrem de periculos
pentru Polonia, ameninţată în secolele următoare de expansiunea noii puteri).
Acest fapt va face, treptat, din monarhia dependentă de casta privilegiaţilor
aproape o ficţiune politică, iar din Polonia o veritabilă "Republică nobiliară", ceea
ce va contribui decisiv la dezastrele ţării din secolele XVII-XVIII10.
Evoluţia Ungariei în secolele XIV-XV se caracterizează prin două perioade
de apogeu, care coincid cu domniile lui Ludovic I de Anjou ("cel Mare", 1342-
1382), respectiv Matia (Matei) Corvin (1458-1490). În timpul guvernării primului,
civilizaţia medievală atinge şi statul maghiar formele sale clasice, deopotrivă din
punct de vedere social-economic şi instituţional. Pe plan extern este anexat în
1365, ţaratul de Vidin (dar numai preţ de cîteva decenii) şi, timp 12 ani (1370-
1382), Ungaria va intra în uniune dinastică cu Polonia. A doua uniune de acest fel
se va încheia în 1440, cînd regele Poloniei, Wladisław al III-lea (1434-1444) este
8 În schimbul acestor concesiuni exorbitante, Ludovic a obţinut consimţămîntul nobililor polonezi
pentru a modifica aranjamentul dinastic stabilit de Cazimir cel Mare în favoarea uneia din fiicele sale (care,
după cum am menţionat deja, a fost, pînă la urmă, Jadwiga).
9 În 1505, regele Alexandru (fratele lui Ioan Albert) a reconfirmat, printr-o "constituţie" intitulată

Nihil Novi, puterea legislativă a Seimului, angajîndu-se, totodată, că "nimic nou" nu va fi decretat de
regalitate fără consimţămîntul nobiliar (Oskar Halecki, op. cit., passim). Aproape şapte decenii mai tîrziu,
printr-un document intitulat "Articolele Henriciene", încheiat în 1572 cu Henric de Valois, duce de Anjou
(viitorul Henric al II-lea, regele Franţei), în urma alegerii acestuia ca rege al Poloniei, nobilimea poloneză
obţinea o extensie considerabilă a privilegiilor anterioare, identică, de fapt, cu un veritabil control al
regatului. Potrivit acestui acord, regalitatea devenea complet electivă, regele angajîndu-se să nu intervină în
alegerea liberă a succesorului său, Seimul vota impozitele în două sesiuni anuale, declararea războiului şi
încheierea păcii trebuiau aprobate de consiliul permanent al senatorilor, iar nobilimea, în ansamblu, se putea
răzvrăti împotriva regelui dacă acesta îi încălca privilegiile (cf. Piotr S. Wandycz, op. cit., p. 74).
10 Pentru toate aceste informaţii, v. J. W. Thompson, E. N. Johnson, An Introduction to Medieval

Europe, 300-1500, p. 935-942; Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al IIlea,
vol. I, p. 350-353, 359-360; Guy Devailly, op. cit., p. 92, 292.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 49
ales şi rege al Ungariei, împotriva candidatului Habsburgilor, Ludovic (Ladislau) al
V-lea Postumul, regele Boemiei (care a ajuns, totuşi, să ocupe tronul Ungariei,
după moartea lui Wladisław al III-lea, în cruciada de la Varna din 1444). Ludovic
(Ladislau) a domnit pînă în 1458, guvernarea sa reunind sub aceeaşi coroană
Boemia şi Ungaria. Aceste uniuni dinastice (cărora li se mai pot adăuga cele din
1471 şi 149011) arată că, începînd cu finele secolului al XIV-lea, între monarhiile
din Europa Centrală legăturile erau din ce în ce mai puternice. Aceasta
reprezintă o particularitate importantă a evoluţiei lor în perioada respectivă,
întreruptă, însă, în secolul următor de dubla expansiune în zonă, Habsburgică şi
otomană.
Ambiţiile politice maghiare au fost în această perioadă, preponderent
mediteraneene. În timpul lui Ludovic I, Ungaria desfăşoară o politică de
anvergură în această regiune, cum o arată imixtiunile regelui în regatul Neapole,
pentru a-şi conserva posesiunile ereditare de aici, şi, pe de altă parte, în regiunea
adriatică şi balcanică, unde expansiunea Serbiei este oprită, Bosnia intră sub
control maghiar, iar influenţa angevină în Bulgaria sporeşte.
Tradiţionala politică maghiară de expansiune în Balcani o va aduce, cu
începere de la finele secolului al XIV-lea, în contact direct cu turcii otomani, ale
căror interese vizau aceeaşi regiune. Ultimii ani ai secolului al XIV-lea şi întreg
secolul următor, inclusiv perioada domniei lui Matia (Matei) Corvin, vor fi
scandaţi de conflictele dintre maghiari şi turci. Victoria lui Iancu de Hunedoara
de la Belgrad (1456) nu a reuşit decît să întîrzie deznodămîntul. Acesta se va
produce în 1526 (bătălia de la Mohàcs), în contextul unei noi crize dinastice (la
începutul secolului al XVI-lea) şi a prealabilei cuceriri a Belgradului de către
Soliman Magnificul (1521).
După 1526, Ungaria va constitui timp de 15 ani teatrul înfruntărilor dintre
noile puteri ale epocii, Habsburgii şi otomanii, sfîrşind, în 1541, prin a fi definitiv
împărţită între cei doi competitori. Paşalîcul de la Buda împreună cu centrul
Ungariei şi Transilvania – dar în calitate de principat autonom – vor intra în
componenţa Imperiului otoman, în timp ce Ungaria de vest, o parte din Croaţia şi
Slovacia vor reveni lui Ferdinand de Austria. Această situaţie politică va dura, în
mod formal timp, de mai bine de un secol şi jumătate, pînă în 1699.
**
*
Secolele XIV-XVI reprezintă, pentru toate monarhiile din Europa Centrală,
o perioadă a constituirii ideii de stat (specifică unui proces de
11Cînd Wladisław, fiul mai mare al lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, a fost ales, mai întîi (în 1471)
şi rege al Boemiei, iar în 1490 rege al Ungariei (pe care o va guverna pînă în 1516) (cf. Francis Dvornik, op.
cit., p. 210 şi urm.).
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 50
depersonalizare/transpersonalizare a puterii) şi de definitivare a structurilor
administrative, centrale şi locale, proces care îmbracă aici aceleaşi ipostaze ca
în partea de apus a continentului12.
Cristalizarea ideea de stat este pusă în evidenţă de importanţa deosebită
dobîndită treptat de simbolul coroanei, căruia încep să-i fie asociate semnificaţii
din ce în ce mai complexe. Cîteva episoade din istoria acestor monarhii în secolul
al XV-lea sînt, din acest unghi, cît se poate de grăitoare. Unul dintre ele este cel
al "coroanei furate", petrecut în 1440, în Ungaria, la moartea regelui Albert al
II-lea de Habsburg.
Pentru a-i asigura tronul copilului ei încă nenăscut, viitorul Ludovic (Ladislau)
al V-lea şi a împiedica alegerea regelui Poloniei, Wladisław al III-lea, regina
Elisabeta (fiica lui Sigismund de Luxemburg, 1387-1437 şi soţia lui Albert al IIlea
de Habsburg, 1437-1440) a sustras, cu ajutorul cîtorva complici, sfînta
coroană a regatului, păstrată în castelul de la Visegrád, şi a dus-o pe ascuns în
Austria, la curtea de la Wiener Neustadt a lui Frederic al III-lea (ales mai tîrziu
împărat), unde s-a refugiat ea însăşi, împreună cu tînărul ei fiu (1439). Coroana a
rămas în posesia lui Frederic pînă în 1462 (cînd a restituit-o lui Matia Corvin în
schimbul unei răscumpărări substanţiale de 80.000 de guldeni, strînşi prin
impunerea unei taxe speciale), folosindu-se de ea ca de un instrument de control
politic atît în raport cu Wladisław al III-lea, cît şi cu Ludovic (Ladislau) al V-lea
şi Matei Corvin, în conformitate cu un principiu ("Cine are coroana, aceluia îi
aparţine ţara") care, prin identitatea pe care o stabilea între coroană şi regat,
legitima din punct de vedere simbolic exerciţiul puterii monarhice. O dovadă în
acest sens este şi faptul că, deşi fusese ales rege încă din 1458, Matia Corvin nu
s-a putut încorona decît în primăvara anului 1463, intrînd astfel în legalitate.
Importanţa simbolică a coroanei în Ungaria medievală este însă mai timpurie,
fiind lesne sesizabilă încă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Un episod
asemănător celui din 1439 s-a petrecut în 1270, după moartea regelui Bela al IVlea,
cînd fiica sa Arma s-a refugiat cu coroana la curtea lui Ottokar al II-lea
regele Boemiei, cu intenţia de a se folosi de ea pentru a asigura accesul la tron
al fiului ei. Urmaşul lui Bela, Ştefan al V-lea (1270-1271/72), a fost nevoit să-şi
confecţioneze în grabă o altă coroană pentru a şi-o aşeza pe frunte în 1271. În
1290, data înscăunării lui Andrei al III-lea, documentele epocii stabilesc pentru
întîia dată faimoasa identitate dintre coroana regală şi "coroana Sfîntului
Ştefan" (sacra corona regni). În aceeaşi epocă, participarea acestui simbol la
încoronare începe să fie considerată esenţială pentru legitimitatea noii puteri.
Lipsit de "adevărata" coroană (disputată de doi dintre rivalii săi şi apoi păstrată,
un timp, în Transilvania), Carol Robert de Anjou a trebuit să repete de trei ori
actul încoronării (în 1298, 1309 şi 1310), pînă ce a intrat în posesia simbolului
12 Cf. Jean W. Sedlar, op. cit.., p. 264 şi urm.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 51
regal13. În secolul al XIV-lea, sacra corona regni, ca idee abstractă, semnifica în
Ungaria puterea care revenea magnaţilor pe durata interregnurilor. În actele
publice, aceştia se manifestau, acţionau "în numele coroanei". La finele Evului
Mediu, nobilimea maghiară se considera membra coronae14.
Acest principiu se întîlneşte şi la alte monarhii ale timpului. În Polonia, el
este în repetate rînduri evocat prin expresia "Coroana regatului polonez" (corona
regni Poloniae). După reunificarea regatului polonez (1295-1320), se dezvoltă din
ce în ce mai mult ideea că teritoriile pierdute sau înfeudate aparţin de drept
coroanei. În 1370, Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei, promite în cadrul
jurămîntului de încoronare ca rege al Poloniei, "ipsam coronam regni Poloniae
salvam et integram ac illibatam conservare – eam augere et recuperare". În
secolul al XV-lea, coroana Poloniei primeşte numele de "coroana celui Viteaz", în
amintirea regelui Boleslaw, căruia i se atribuise acest cognomen. De asemenea,
este operată tot acum o distincţie între rex poloniae şi corona et regnicolae
Poloniae15.
În Boemia, forma aceleiaşi expresii este "coroana regatului Boemiei"
(corona regni Bohemiae sau corona Bohemiae). Capacitatea simbolică a coroanei
denotă începutul procesului de depersonalizare a puterii regale şi de constituire
a ideii de stat (simbolizată de "corona regni"), anticipînd fenomenul modern al
separării dintre demnitate/funcţie – învestită cu un caracter peren – şi persoana
efemeră a celui care o exercită16. Ideea de stat s-a substituit astfel, vechii
concepţii patrimoniale a regatului, foarte puternică în toate cele trei monarhii
central-europene în secolele de după întemeiere, o concepţie care îşi extrăgeaa
prestigiul şi legitimitatea din miturile fondatoare proprii fiecăreia din cele trei
dinastii, legate de cultul întemeietorului: Piast, Premysl, Arpad. În virtutea
filiaţiei directe din aceşti înaintaşi, toţi membrii dinastiei erau consideraţi
succesori sau domini naturales, avînd dreptul la parte egală din "patrimonium",
din regat.
Secolele XIV-XVI reprezintă şi epoca în care se stabilizează definitiv
reşedinţele regale, după o lungă perioadă de itineranţă. Dacă în Polonia, cele
dintîi capitale regale au fost la Poznan şi Gniezno (ultima fiind şi reşedinţa celei
mai înalte instanţe ecleziastice din regat), la începutul secolului al XII-lea, ea se
strămută spre sud, la Cracovia, fixîndu-se definitiv aici în perioada amintită. În
Ungaria, atît reşedinţa regală, cît şi aceea a primatului Bisericii era, la început,
Esztergom (locul de încoronare a regilor maghiari fiind însă Szekesfehervar, în
centrul domeniilor regale, pe unul din principalele drumuri de pelerinaj la
Ierusalim). În 1323, Carol Robert de Anjou şi-a stabilit capitala la Visegrad, pe
13 Cf. Paul Lendvai, op. cit., p. 82, 88-89; Jean W. Sedlar, op. cit., p. 51-52.
14 Aleksander Gieysztor, Les idées politiques dans l'Europe médiévale du Centre-Est in Histoire des

idées politiques de l'Europe Centrale. Sous la direction de Chantal Delsol et Michel Masłowski…, p. 27.
15 Ibidem, p. 27-28.

16 V. în acest sens şi Jean W. Sedlar, op. cit., p. 265-266.

5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 52


Dunăre. Buda a fost, de asemenea, folosită pentru scopuri ceremoniale în secolul
al XIV-lea, dar ea a devenit capitală abia în veacul următor (al XV-lea), în timpul
domniei lui Sigismund de Luxemburg.
Tot aceasta este perioada cînd se consolidează şi se amplifică cultul
sfinţilor patroni ai fiecărui regat, proces care, alături de simbolul coroanei şi de
definitivarea reşedinţelor regale face parte din acelaşi ansamblu al avansului
înregistrat de ideea transpersonală de stat. În Polonia, unde nu au avut loc
canonizări de regi sau de duci, acest cult se organizează în jurul Sf. Adalbert
(Wojcieh). În Boemia, patronul regatului este Sf. Wenceslas (martirizat în cca.
995). Din secolul al XII-lea, Sf. Wenceslas devine patronul recunoscut al terra,
patria tuturor cehilor (Bohemi), care formau tota familia sancti Wenceslai.
Lancea şi flamura lui Wenceslas devin însemne ale regatului. În Ungaria,
sanctificarea regilor şi a reginelor a jucat acelaşi rol şi a avut aceeaşi
semnificaţie politică. Pe scurt, dincolo de suveranul care domneşte temporar,
sfîntul "naţional" constituie însemnul existenţei unei comunităţi politice, care se
perpetuează şi îl transcende17.
Secolele XIV-XVI reprezintă, de asemenea, pentru spaţiul Europei Centrale
perioada de debut a procesului de formare a naţiunilor, care, dincolo de
varietatea relativă a condiţionărilor istorice şi de factorii concreţi care l-au
determinat, prezintă, atît în Polonia, cît şi în Ungaria şi Cehia o serie de
particularităţi comune. Cea dintîi o constituie rolul considerabil jucat în cadrul
acestui proces de o serie de mituri fondatoare. Unul dintre acestea – şi,
indiscutabil, printre cele mai importante – a fost mitul originilor, menit să
acrediteze deopotrivă vechimea naţiunii şi originea ei ilustră. În Polonia,
repovestirea idealizată a originilor este indisolubil legată de aşa-numitul mit
sarmatic, întîlnit mai întîi în opera lui Jan Dlugosz (Istoria Poloniei, sec. al XVlea)
şi dezvoltat apoi, pe această bază, în secolul al XVI-lea, de A. Gwagnin
(Sarmatiae Europeae descriptio…, 1578), Stryjkowski (Cronica polono-lituaniană,
1582) şi Sarnicki (Armales sive de origine et rebus gestis Polonorum et Lituarum,
1587). Toate aceste trei scrieri – care evocă în sprijinul aserţiunilor lor texte
mai vechi – situează începuturile neamului polonez în timpurile biblice şi îi
confecţionează o genealogie legendară, al cărei întemeietor ar fi fost sarmatul
Assormot, descendent al lui Noe la a şasea generaţie. O variantă a aceluiaşi mit
fondator este cel al originii romane a unei părţi a nobilimii poloneze (magnaţii),
menit să legitimeze prestigiul şi supremaţia socială a acesteia în raport cu
celelalte clase ale societăţii poloneze şi, în primul rînd, cu szlachta (considerată,
spre deosebire de marea nobilime, ca descinzînd din "sarmaţi"). În Ungaria
medievală, mitul fondator este mitul scitic sau al înrudirii dintre huni al unguri,
potrivit căruia, ambele neamuri ar purcede din fraţii eponimi Hunor şi Magor,
căsătoriţi cu două fiice ale regelui alan Duclan. Prima consemnare a acestei
17 Aleksander Gieysztor, op. cit., loc. cit., p. 26.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 53
legende se găseşte în Gesta Hungarorum a lui Simon Kezai [Simon de Keza],
cronicar al regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290). În secolul al XIV-lea, călugărul
franciscan Mark Kalti a compilat cronicile precedente, dînd naştere unei lucrări
care descrie istoria hunilor şi a maghiarilor pînă în timpul dinastiei de Anjou.
Recopiată şi ilustrată, această lucrare, apărută iniţial în 1358 la comanda lui
Ludovic I de Anjou (1342-1382), a devenit cunoscută sub numele de Chronicon
pictum vindobonensis – temeiul istoriografiei maghiare de mai tîrziu. în secolele
următoare, mitul scito-hunic a fost reluat sistematic în principalele scrieri cu
caracter istoriografic. Originea acestui mit, ca şi a celui sarmatic, de altfel, pare
a fi fost, însă, externă, ambele legende fiind puse în circulaţie de cronicari
francezi (Flodoard, 966) şi germani (Gottfried de Viterbo, autor al unei Memoria
Seculorum, în 1185). În 1113, Gallus Anonymus, cronicar francez trăînd în Polonia,
face o constatare asemănătoare, atunci cînd îi identifică pe huni cu maghiarii,
scriind că "Ungaria a fost odinioară anexată de huni, numiţi unguri". Pentru a
concilia statutul Ungariei de "regat apostolic" cu realitatea indenegabilă că hunii
fuseseră păgîni – aspect care era greu, dacă nu imposibil de asimilat de către
mitografia construită în jurul destinului istoric al regatului maghiar – mitul
originii hunice (scito-hunice) a fost reinterpretat în sensul unei misiuni creştine
pe care Dumnezeu le-ar fi încredinţat-o acestor păgîni, şi anume aceea de a
pedepsi lumea creştină pentru păcatele sale. De aici şi "rolul" de "bici al lui
Dumnezeu" atribuit lui Attila18.
Mai departe, atît în Ungaria, cît şi în Polonia şi Boemia, Consiliul regal
(adunarea marilor notabili ai regatului) a devenit, treptat, principala instanţă a
administraţiei monarhice, în cadrul său luînd naştere, în urma unui proces
constant de diferenţiere, structuri din ce în ce mai specializate, făcute să
funcţioneze de persoane din mediul clerical, dar şi de laici de extracţie socială
modestă, dar cu o formaţie universitară în "arte" şi drept. Dintre aceste
structuri, una din cele mai importante a fost cancelaria (apărută la începutul
secolului al XII-lea în Boemia şi Polonia, şi în 1181 în Ungaria – în timpul regelui
Bela al III-lea – unde acest oficiu a fost deţinut, invariabil, de arhiepiscopul de
Esztergom). O altă funcţie a fost, în toate trei monarhiile, aceea a palatinului
(sau a contelui palatin), învestit, ca "delegat" al puterii regale (cazul Ungariei şi
al Poloniei), cu atribuţii judiciare şi militare, precum şi administrative (în privinţa
domeniilor şi a fortăreţelor regale).
La nivel local, în toate cele trei monarhii central-europene a existat mereu o
tensiune între politica de centralizare promovată de regalitate şi de
reprezentanţii acesteia şi, pe de altă parte, tendinţele de autonomie ale nobilimii
locale din comitate (în Ungaria) şi castelanate (în Polonia), care a înclinat balanţa
18Leszek Hensel, Le mythe sarmate et le mythe scythe: une tentative de comparaison in Mythes et
symboles politiques en Europe Centrale. Sous la direction de Chantal Delsol, Michel Masłowski, Joarma
Nowicki. Préface de Pierre Chaunu, Paris, P. U. F., 2002, p. 41-51.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 54
fie de o parte, fie de cealaltă, în funcţie de puterea de moment a fiecăreia din
aceste instanţe, precum şi de conjunctura istorică. Pînă la urmă, în condiţiile unei
precarităţi din ce în ce mai mari a instituţiilor monarhice, factorii locali au
devenit predominanţi, o tendinţă care a fost răspunzătoare, în anumite cazuri
(ca, bunăoară, Polonia) pentru dezmembrarea regatului. Dar, cea mai limpede
expresie a echilibrului instabil de forţe dintre regalitate şi factorii locali, în
speţă, nobilimea, o constituie rolul în continuă creştere al Adunărilor de stări
(Dietă, Seim etc.), în toate cele trei monarhii din Europa Centrală. Indiciul
acestei treptate însemnătăţi o constituie decizia lor hotărîtoare în aprobarea
taxelor solicitate de rege şi capacitatea de a legifera.
Istoria Europei Centrale şi de Est
– Bibliografie –
Jacques Droz, L'Europe Centrale. Évolution historique de
l'idée
de "Mitteleuropa", Paris, Payot, 1960.
Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe
centrale,
Paris, Fayard, 1994.
Violette Rey (sous la direction de), Les territoires
centreseuropéens,
dilemmes et défis: l'Europe médiane en question,
Paris, La Découverte, 1998.
Béatrice Giblin, Yves Lacoste, Géo-histoire de l'Europe
médiane.
Mutations d'hier et d'aujourd'hui, Paris, La Découverte,
1998.
Gabriel Wackermann, La nouvelle Europe Centrale, Paris,
Ellipses, 1997.
Histoire des idées politiques de l'Europe Centrale. Sous la
direction de Chantal delsol et Michel Masłowski, Paris. P. U. F.,
1998.
Mythes et symboles politiques de l'Europe Centrale. Sous
la
direction de Chantal Delsol, Michel Masłowski, Joanna Nowicki.
Préface de Pierre Chaunu, Paris, P.U.F., 2002.