Constantin Toiu a atras atentia prin Galeria cu vita salbatica (1976), roman infatisand cazul unui

intelectual, al redactorului de editura Chiril Merisor, fiul unui medic, exclus din partid in 1950,
in timpul verificarilor, deoarece luase apararea colegei Estera Muson, convertita la catolicism si
care nu-si putea reprezenta alt paradis decat cel ceresc. Crescut si educat de un muncitor ilegalist,
om de perfecta buna-credinta, Chiril e socotit un idealist periculos" si un individualist, fiindca
intelegea comunismul drept eliberare a omului "chiar si de obsesia chinuitoare a propriei sale
libertati". Arestat mai apoi pentru un caiet de insemnari pierdut si neizbutind sa se justifice in
fata anchetatorilor, Chiril se sinucide, dupa ce lasa scris ca omul e "indestructibil"." (Alexandru
Piru)

CONSTANTIN TOIU - REÎNTEMEIEREA ESUATĂ PRIN CREATIE

                  Mirela MARIN

     Galeria cu vita salbatica de Constantin Toiu este un roman dominant baroc prin tehnicile
artistice folosite, dar si metaroman, asezînd ca nucleu izotrop al tematicii, al realizarii
personajelor ori al secventelor narate nasterea creatiei beletristice. Prin actul scriptural, visul
artistului se transforma într-o realitate pe care o traieste toata lumea. Pentru Chiril Merisor,
realitatea este vis (ecouri din filosofia schopenhaueriana) si proiectie, reflectare a lumii (sugestii
din teoria platoniciana): „visezi treaz, baiete… Visezi ca e un vis în care ti se pare ca nu
totdeauna visezi, asta e... un al doilea, al treilea vis – din doua negatii totdeauna iese un fel de
realitate, dar asta este de fapt obsesia ta activa si creatoare, asa cum si noi, lumea întreaga, tot
universul, sîntem obsesia fiintei supreme, visul ei, nu tocmai frumos, recunosc. (...) Galeria
cunostea motivul marturisit: era o superstitie; nu cumva, prin simpla transcriere, aparitia aceea
obsedanta sa nu capete dreptul unei realitati istorice (...)”. Opera de arta ar fi sinonoma cu
întemeierea, cu o creatie asemanatoare celei demiurgice. Între arta si realitate exista o strînsa
interdependenta: „Caci materia fara estetica nu merge, asa dupa cum, de la sine înteles, nici
estetica… he-he-he… nu merge fara materie…” A doua reflectare a lumii, prin scris, se apropie
de perfectiune, îndepartîndu-se de existenta infirma. Chiril face eforturi pentru a se imuniza
împotriva invaziei formelor joase ale materialitatii: „(...) privirea, deprinsa mai mult cu citirea
manualelor tactice si strategice (unde, iarasi îi explica el lui Cavadia, nu trebuie uitat, luptele se
desfasoara la perfectie, în dispretul realitatii, libera, transigenta si aproximativa în aprecierile ei)
se filtreaza printre pleopele pe jumatate închise din pricina efortului de a se pastra neinvadata de
nici o senzatie prea concreta lumea exacta a închipuirii…” Tarîmul oniric este cel în care creeaza
autorul, visul fiind realitatea convertita în povestire: „(...) iar mie, caruia nu mi se întîmpla nimic
decît în vis, mie îmi va reveni sarcina de a povesti ce-am visat”. Imanenta este impregnata de
elemente livresti dublate de structuri mitice matriceale, tipare pentru formele de manifestare
(spre exemplu, o batrîna de la Capsa este o replica a Penei Corcodusa într-o epoca moderna, dar
si o ipostaza grotesca a unei zeitati cu harul prorocirii). Formulele incantatorii sînt necesare
pentru ca realitatea sa-si dezvaluie întelesul „O vraja trebuia rostita în gînd, pentru ca ceva atît de
scump platit, ca viata, sa se decida sa apara înaintea noastra, cum e, întreg si neprefacut”.
Materialitatea grea are nevoie de basm, de fantastic pentru a-si dezvalui întelesurile. Personajul-
autor are misiunea grea de a descoperi adevarul, de a transforma abstractiunile în substanta
densa, demonica ori pura, chiar sacra. Autorul este stapîn asupra cuvintelor arhaice, cu radacini
mitice nealterate: „(...) limba pe care o cunosteam binisor din anii petrecuti în tîrgul baraganean
si a carei veche sare depusa pe tarîmurile Asiei bîntuite de foamete si de uragane (...)”. Eul
auctorial seamana cu un soare pitic, de plumb, semn al inertiei, al neputintei evolutiei, dar sta si
sub pecetea dualitatii. El este „tap” – posibila esenta negativa, dar si fiinta cu destin tragic.
(Initiat erotic de Gioaca – onomastica derizorie de la Gioconda – femeie de la al carei sîn, copil
fiind, bause lapte, devine incestuos si va cunoaste starea oedipiana). Devenit personaj, el îsi va
rememora existenta. Învatatorul Naita îl numise Isac (simbol al jertfei respinse), apoi Iuda
(pentru ca, nestiind sa înoate, nu sarise în apa sa-si salveze prietenul de la înec, semn ca nu-si
iubea aproapele, nu se putea sacrifica pentru el). În urma unui nefericit accident, ramîne
paralizat. Nemiscarea în plan fizic îi intensifica puterea aperceptiva si capacitatea de reflectare
„miliarde-de-ipoteze-si-de-contradictii-complexe”. Chiar titlul, termen compus, subliniaza
conditia eterna a naratorului dornic sa surprinda realitatea magmatica: „Era conditia de totdeauna
a Povestitorului obsedat de una si aceeasi tema, viata pur si simplu, si care întreaba încoace si
încolo trecatorii, culegînd în auz polenul întîmplarilor dulce si otravit”.

Nicolae Manolescu considera ca „(...) el e memoria aceleiasi culturi care, uitata din timp în timp
trebuie sa fie mereu descoperita spre a asigura continuitatea”. Creatorul transforma alternanta
proiectie onirica/ realitate imaginara în fictiune: „În noaptea aceea însa îl visasem pe Sterica,
bunul meu prieten din copilarie. Era si nu era el, si cînd nu era, era Chiril”. Personajul Chiril pare
o proiectie matura a prietenului din copilarie, un produs al obsesiei (complexul culpabilitatii).
Exista, însa, relativitatea apartenentei personajului la planul oniric al autorului-narator sau cel
fictional: „Asta si facea în vis Sterica, ori Chiril”. Eroul se naste singur, între planul imaginar si
cel real fiind o permanenta legatura, marcata de prezenta Galeriei transformate în cor antic
omniscient, careia personajul i se confeseaza si care-i da sfaturi. Chiril este al doilea chip al
Naratorului-autor, acesta din urma, marcat doar astfel de capacitatea dedublarii si de puterea de a
vedea Realitatea. Mai mult, personajul îsi initiaza creatorul, stimulîndu-i imaginatia. Creatorul
este o arhiva a întîmplarilor relatate de Chiril, întîmplari analizate cu superioritate filosofico-
morala pentru a se descoperi adevarul. Îndoiala îl domina, semn al existentei rationale. Eroii
participa la viata autorului, sînt prezente materiale- îl viziteaza, Cavadia spala chiar podelele la
priveghi. Descendenta scriitorului îi determina antinomia de esenta. Mama, de o cochetarie
exagerata, se casatorise cu un barbat echilibrat, rece:„(...)un vulcan caruia i-a venit deodata ideea
nastrusnica de a locui într-un ghetar. Tatal sau are totusi o personalitate contrastanta: curajos – ca
rezervist captureaza cu îndrazneala si inteligenta un numar mare de germani care, bine înarmati,
se retrageau – dar si las – se va lasa umilit, desi în uniforma de comandor de aviatie, de un soldat
beat care, amenintator, îl obliga sa-i dea onorul.Germenii antitetici încoltesc în personalitatea
bipolarizata a autorului. Sub semnul gîndirii, dar si sub clocotul pasiunii, el este o matca excesiva
pentru elemente contradictorii. Chiril, una dintre replicile fictionale ale scriitorului, este pecetluit
de dualitate. Pastreaza, poarta ca arca lui Noe, în mijlocul potopului istoric, amintirile Galeriei,
dar este si porumbelul mitic, trimis sa descopere daca mai exista sau nu potop. Planul cercetat
este unul dublu: realitatea ce se oglindeste în gîndirea, în imaginatia sa si propria constiinta duala
– aparent terna, fara forme, în realitate – plina de „atîtea prapastii si piscuri”. Docil, delicat, nu
vrea sa se razbune sau sa-si demonstreze superioritatea morala. Celui care l-a ranit îi acorda
atentia, afectiunea, generozitatea sa si accepta din partea vinovatului gesturi care sa compenseze
murdaria faptelor, din dorinta de purificare a celorlalti. Un exemplu elocvent este atitudinea fata
de Luiza, femeie voluntara careia i s-a datorat excluderea lui din partid: „Era o generozitate fara
scop si exasperata, cerînd în schimbul ei ceva, o gratiere, o absolvire, de unde ar fi urmat
eliberatoarea împacare cu sine”. Totul este inutil: superioritatea morala a lui Chiril se
accentueaza, este perceputa ca atare, devine incomoda pentru ca putreziciunea nu are leac: „(...)
împacarea neputînd fi niciodata rezultatul unui schimb sau tîrg, ea are loc sau nu are loc, decît în
tine”. Societatea este impura fiindca astfel se reflecta în constiinta personajului incapabil de lupta
cu sine pentru atingerea armoniei. Ucenic al lui Hary Brummer, anticarul, deprinde valoarea
operelor beletristice. Realizeaza si el un jurnal cuprinzînd note, consemnarea evenimentelor
considerate importante, reflectii intime, într-un „caiet albastru de dictando”. Natura intens
reflexiva, spiritul sau este scindat de o pluralitate de interpretari, de analize, de unde si neputinta
de a reactiona la timp „Tot Cavadia mai observa ca acest aer oarecum nauc al lui Chiril era unul
din efectele laborioasei sale «hupokrisii», cînd te situezi pe mai multe planuri ale existentei
deodata, nici unul nefiind convenabil, ca sa-l accepti ca baza (...)”. Constanta incertitudine îi
dinamiteaza interioritatea, îl face sa nu accepte coexistenta, simultaneitatea planurilor. El ramîne
– narcisiac prin efectul oglindirii rationale – în centrul imaginilor receptate, analizate. Nu se
poate desprinde de balastul egocentric. Nehotarît, el este incapabil sa aleaga, este doar ales (în
special de femei). Ca tipograf, contribuie la editarea cartilor, realizare în antiteza si
complementaritate cu activitatea de anticar a lui Brummer. Intelectual cultivat, iubeste munca si i
se daruieste tacut. Însa naiv, desuet ca sustinator al comunismului, el doreste eliminarea
dogmatismului pentru valorile adevarate si nedictatoriale: „(...) ar fi cedat locul privighetorii
modeste, invizibila de obicei al carei minunat si melodios cîntec începe doar seara, odata cu
blînda ezitare a serii, cînd toate contururile aspre ale existentei se îndulcesc”. Excluderea din
partid, suferinta provocata îl fac sa descopere un sine lipsit de scop, ceea ce induce indiferenta,
desprinderea de materialitatea obisnuita. Inteligent si plin de umor, are capacitatea de a rezuma
în doua-trei cuvinte situatii grotesti. Onomastica îi subliniaza bipolaritatea: Chiril este nume de
sfînt mucenic, iar Merisor – diminutiv de la mar – simbol multiplu: pacat, materialitate, nevoia
de cunoastere, matrice umana: „Totusi, lui puteai sa-i acorzi cel putin însusirea de a recunoaste
ce putea fi omenesc într-un om”. Nu poate renunta la spatiul românesc pentru o ideala America:
„Ursita lui era sa ramîie scrib între piramide”, dar nici la lupta cu sine, asemanîndu-se unui Don
Quijote, erou tragic supus dezideratului de a-si pastra demnitatea existentiala: „O viata de om nu
se cîstiga decît pe terenul unde ai fost înfrînt o data… Ar fi fost un nenorocit; ar fi fost o zdreanta
daca n-ar fi înteles aceasta lege elementara (...) s-ar fi ratacit de el însusi, daca s-ar fi cautat pe el
însusi în alta parte”. Hipersensibil, reface în închipuire himera lumii perfecte, mediteaza la o
posibila umanitate purificata. Interiorizarea accentuata, dominarea monologului îl fac un prost
orator cu un „debit verbal destul de stins si de încîlcit”, deoarece procesul gîndirii îl
caracterizeaza în orice clipa. În timp ce vorbeste, analizeaza, observa, diseca, rationeaza. „Oedip
modern” si „Sfinx” cum îl caracterizeaza Cavadia, Chiril este „robul instinctului sau”, cu bresa
comportamentala: se eschiveaza în fata greutatilor, evita sa înfrunte realitatea, îi place
autoflagelarea, mergînd chiar, pentru o vina, fie si imaginara, pîna la autodistrugere. Nelinistea
personajului este intensa deoarece este suma a doua „nelinisti gemene”, una dictata de
subconstient, cealalta de constient. Trecutul seamana, pentru el, cu visul, nemaiavînd consistenta
realitatii tangibile. Reflectarea în oglinda este ca somnul, moment de relaxare, dar si de
descoperire a realitatii. Narcisiac, doar prin propria imagine oglindita are acces la adevar (lumea
fiind dublu reflectata). Iubirea cu nemtoaica asemanatoare lui Kriemhilde, o Walkirie
contemporana, determina un destin dramatic. Elementele imanentei se încarca de mit si de
livresc (statuia decapitata fusese martora povestii erotice si initiatice în planul literaritatii).
Memoria sa ordoneaza imaginile, elaborarea fiind ulterioara, nesupusa nici unei rigori rationale:
„(...) mai mult dupa niste linii de întelegere nesesizate în clipa confruntarii directe”. Chiril
Merisor este conceput din amintire prin contactul autorului-narator cu Gioaca. Aceasta si-l
imaginase cu mult înainte ca parintii lui biologici sa-l aduca pe lume. Autorul care se numeste
Tilica se identifica lui Chiril: „(...)iazul, vara, nu gîrla galagioasa, cu tigancile goale de la Cotul
tiganilor, cu Gioaca nascîndu-ma în întunericul din beciul nuntii de joi unde fusesem un
domnisor alb, domnisorul alb si dornic de amestec; (...)”. Se simte descendentul ofiterilor „tineri,
chipesi si morti cine stie pe unde”, de unde imaginea obsedanta a generalului. Îndragind oamenii,
în diversitatea lor „Echipa cu care, vrem, nu vrem, trecem prin lume…”, se simte un „însotitor al
tuturor celorlalti”, legat prin fire nevazute si eterne de toti oamenii, un scriitor care-si traieste
opera , deoarece viata, istoria sînt „imposibil de scris de fixat”, fiind o continua alunecare
inexorabila si indicibila, egalizatoare întru nefiinta. Desi iubit intens (avusese trei experiente
erotice Reta – personalitate mitica –, Luisa – feminitate antinomica- si vînzatoarea – sansa unei
existente senine, caste – si-l îndragise si copilul Izot), catre final este dominat de povara
culpabilitatii, macinîndu-l autosuspectarea, incertitudinea, luciditatea taioasa si devoratoare,
tristetea, „imaginatia, micul infern personal al imaginatiei fiecaruia, croit pe masura fiecaruia”.
Moartea lui Brummer anticipeaza sinuciderea lui Chiril, sufletele lor parînd a fi pereche. Afla ca
moartea poate fi tratata ca o gluma: „(...)un fel de victorie, revansa mica, totusi victorie, oricît de
marunta, totusi revansa, împotriva disparitiei fizice”. Personajul avusese un vis premonitor. Un
avion condus de o femeie – pilot, de la circ, – costumata ca o acrobata si lucrînd la trapez – se
prabuseste. Convoiul mortuar este alcatuit din membrii comisiei care-l exclusese din partid.
Înmormîntarea seamana cu un carnaval. Participantii au toti salopete noi, „În urma alaiului vine
schiopatînd furios un mosnegel îmbracat într-un frac verde, cu gambeta pe cap, tot încercînd sa
vîre niste carti de joc în buzunarul unei salopete nou-noute si zbierînd isteric: «Nu-ncape!...Ah!
Nu-ncape!! Eu mor daca pe mine nu ma citeste tot ppppopppporuuuul!!» Ariel în persoana”.
Visul este o parabola: existenta este un circ periculos, dar oamenii sînt dominati de inconstienta,
de teama de moarte si nu-si asuma responsabilitatea fata de semeni. Eroul refuza coloborarea cu
anchetatorii si se izoleaza în sine: „Chiril vorbea, noua zecimi cufundat în sinea lui, lasîndu-i
realitatii doar una, o singura zecime de existenta (...)”. Moartea personajului are valoare de
exemplaritate, marcînd despartirea de trecut si intrarea într-un alt început. Aurica si Bunthe devin
apostolii lui. Au aceeasi viziune a generalului ca si Chiril, dar vor asista la funeraliile acestui
înalt ofiter, simbol al distrugerii succesorale. Jurnalul va fi apreciat, cunoscut, iar spiritul sau va
fi transmis celor din jur care-i imita parerile, vorbele: „Pieptii camasii lui de vara se umezisera. O
camasa maro, « culoarea castanei cazute » ar fi zis Chiril”.. Eroul pare a fi fost pedepsit sa mai
traiasca o data pentru a face posibil progresul: „Cine îsi uita trecutul, îl va retrai”. Aurica,
tipograf, este un ucenic al lui. El pastreaza povestea despre moartea lui Chiril, chiar în spatiul
urban, devenit insalubru. Ionel Roadevin este ofiter cu o statura impozanta. Moldovean locvace
si sociabil, abil psiholog, cu rabdare, perseverenta si inteligenta, este un bun diplomat. Are si
profunzime filosofica. Tine un discurs eseistic despre istoria care trece nepasatoare peste
destinele umane, despre disparitia tragismului existential. În planul ideilor, seamana cu eroul
Chiril. Aceeasi similitudine este relevata chiar de Cavadia care-l considera un alter-ego al lui
Chiril. Filosof-politist are o personalitate duala. El poate fi un bun actor si-si asuma mai multe
roluri: „(...) ataca frontal subiectul, spulberînd într-o clipita acea prima impresie de palavragiu si
scotînd la iveala resursele unei luciditati intacte: (...)”. Pentru calugari, împreuna cu Femeia de
fier, da un spectacol gratuit. Cu abilitate, fara a parea vinovat, contribuie la distrugerea muntelui
si a credintei. Dincolo de aspectul de om de lume inteligent, cult, se ascund versatilitatea,
brutalitatea si inconstienta distructiva. Povestirea pe care o spune este întortocheata, un labirint al
digresiunilor-capcana pentru receptor. Aura sa legendara, eroica îi mascheaza dedublarea,
detasarea de sine, facîndu-l neverosimil. Reprezentînd autoritatea, legea, Avram Pandelescu este
procuror si povestitor. Pentru Bunthe, este un model esuat. Nareaza despre crime ce depasesc
realitatea cea mai crunta: „(...) tot ce fusese senzational pîna atunci, palise deodata, dupa ultima
interventie a criminologului, chiar si demonia lui Astariuc, care acum se pierdea într-o sfera mai
larga”. Bipolaritatea personajului este subliniata onomastic. Prenumele biblic îi evidentiaza
spiritul justitiar, capacitatea de sacrificiu „(...) el fiind stramos dupa trup al lui Iisus Hristos.
Numele însa provine de la „pînda”, în directa relatie cu activitatea de procuror. În timpul
procesului lui Chiril, tace si înregistreaza întîmplarea, fiind o replica în derizoriu a lui „Pilat din
Pont”. Chiril, sacrificat, reitereaza, la scara redusa, destinul cristic. Criminal cu debilitate
mentala, Astariuc este dominat de impulsuri sexuale violente: „(...) lipsa inteligentei este
compensata de o hipertrofiere a instinctului sexual (...)”. Bolnav de „complexul Fedrei”
(gerontofil), devine un element scriptural, determinînd o replica de tragedie antica. Ariel, bolnav
psihic, are obsesia propriilor realizari beletristice. „Muntele de carti” – alcatuit din editii
autohtone si straine „ale faimoaselor «Trîmbite »” – din biroul sau este o oglinda a împlinirii
sale. Alta ipostaza a celui cu har creator este Axente . Inventator, repara obiecte, masinarii,
jucarii.Generos, el nu este tentat de cîstigul material, simtind doar placerea de a lucra, de a fi util.
În ap artamentul sau se afla porumbei legati cu sfoara, ceea ce completeaza antinomic prima
impresie despre Axente. În realitate, eroul sta sub semnul încarcerarii si al derizoriului
neostentativ, forma de adaptare la conditiile vietii moderne ce degradeaza. Prin întrebarile pe
care le pune este Sfinx. Silica Georgeoiu este director la editura la care lucreaza si Chiril.
Împleteste pasiunea pentru carti cu aceea pentru opera italiana; ca un artist usor grotesc , el cînta
arii. Nonconformist, trateaza totul cu detasare. Personalitate bipolara, el este inteligent, cult,
rafinat, dar si badaran. Boala de care sufera este „complexul culturii”. Îi ia în derîdere pe
intelectuali si-si demonstreaza superiorita tea, deoarece el cunoaste practi c exist enta , avînd o
experienta nemijlocita: „Voi stati si munciti aicea pentru gloria culturii si literaturii inspirate de
viata si habar n-aveti ce se întîmpla în viata reala, ce povesti formidabile contine ea, realitatea
asta, pe care voi vreti atîta s-o reflectati”. Cu talent de povestito r, devine creator prin naratiune,
surprinzînd întîmplari reale. În momentul destituirii, are reactii antitetice, devenind mascarici:
„Suit la tribuna, congestionat, Georgeoiu facuse o pauza, strigase : A fi… sau a nu fi, sovaind
între una si alta, împartind existenta si contrariul ei dupa cele doua directii ale bratelor sale
întinse, care subliniaza energic dilema, apoi, repezindu-si mîna grasuta si acuzatoare înspre sala
zacînd în penumbra, încheie cu vocea lui de tenor: «Aceasta-i întrebarea! – the question!- » lipsa
dintilor din fata stirb cum era, transforma « chestiunea» într-o folfaiala neinteligibila (...)”.
Contrastul dintre mersul energic spre tribuna, între atitudinea de luptator justitiar în timp ce
înainta „în vederea unei mari si spectaculoase lovituri” si cuvintele putine si gîngavite din
interventia sa „hilara” îl transforma în bufon „Mascaricii descumpanesc totdeauna intelectul,
obligîndu-l sa iasa din rutina”. Hary Brummer, perso nalitate complementara pentru Chiril, este
creator el însusi, dar în derizoriu. Trateaza în derîdere principalele mituri ale omenirii într-un
almanah „scandalos”, a carui menire este de a distra lumea cu pretul distrugerii imaginilor
consacrate, a modelelor morale. Succesul de care se bucura anticipeaza haosul din planul
axeologic si îi este unitate de masura: „(...) ei constata ca o credinta ce i-a tinut pe alti semeni de-
ai lor, din trecut, se dovedeste a fi o farsa buna, de azvîrlit în abisul rîsului popular”. Almanahul
(brosura) fusese tiparit în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Prin rolul de moderator
exercitat asupra lui Chiril-ucenic, Brummer seamana cu Ruben-Riven din nuvela fantastica
eminesciana Sarmanul Dionis . P ersonaj bipolar, ascunde, dincolo de aparentele omului cult,
rafinat, generos, un amestec de bine si de rau, de lumina si de întuneric, forta negativa
manifestîndu-se independent de constiinta sa incapabila sa perceapa raul savîrsit. Spatiul în care
oficiaza ritualul apropierii de carte seamana cu o biserica, dar cu dimensiune malefica: are sase
intrari, sase laturi, sase raioane „Numar apocaliptic anuntînd monstri neterminati, neajunsi pe
culmea impara a cifrei a saptea, din a carei divina asimetrie creaturile primesc impulsul viu,
trebuincios miscarii lor spre desavîrsire”. Forma si sit u area cladirii subliniaza circumscrierea
într-un spatiu al limitarii: „Era o cladire rotunda si îndesata, ca o bazilica, asezata în mijlocul
pietei (...)”. Asemeni unui to pos mitic, presupune probe de trecut: trotuarul – „brîu de beton”,
trapa pivnitei, crematoriul unde sînt arse cartile „oasele a mii si mii de autori” . Lipsit de credinta
religioasa, Brummer, egolatru si egocentric, raporteaza totul la reflexivitatea sa oarecum
dictatoriala si ironica „(...) cum spunea tot batrînul ironic, lipsit de orice pietate si al carui cap
extrem de agil iesise teafar si la fel de taios si de bine înarmat dintre mormanele de idei ruginite
si de sfarîmaturi ale istoriei” . Contactul cu anticarul dezlantuie demonul interior al lui Chiril,
unul ce va anrena autodevorarea. La ochi seamana cu un iepure „ (...) pleoa pe rosii de iepure,
mereu umflate, mereu bolnave”, ceea ce-i subliniaza antinomia personalitatii: este capabil,
asemeni iepurelui din basmul popular Tinerete fara batrînete si viata fara de moarte sa
descopere realitatea si suprarealitatea, dar are si peceti malefice. Pastreaza trasaturi ale spatiului
matrice din care provine: sub pleoap ele sale se ascund fire de nisip ori de sare, amintind de locul
mitic originar, dupa cum singur se ironizeaza. Viseaza ca traverseaza Marea Rosie, al doilea
dupa Moise „ (...) cu toiagul grosolan de cedru izbind suprafata apei” . Gaseste explicatii , într-un
registru parodic, demitizant, si pentru conjunctivita de care sufera „Atunci vazduhul se umplea
de stropi sarati, încremeniti în aur, cum ti s-ar asterne pe gene, în loc de zapada, un strat fin de
sare de lux”. Spre deosebire de Chiri l, dominat de reflexivitatea ce stapîneste emotia, Brummer,
prin imaginatie, îsi potenteaza trairile : „(...) însa reactia anticarului, isteria ce-l cuprinsese,
comentariile si tot ce mai urmase seara si noaptea pîna tîrziu, umflasera întîmplarea, grabind idei,
dînd nastere unor sentimente a caror întelegere cere de obicei un anume ragaz ca sa le faci fata
cum se cuvine si cu întrega putere a mintii de a le primi senina si într-o ordine cît de cît
logica…” Privirea sa vie, tinereasca, sfredelitoare este oglinda pentru interlocutor, masura a
personalitatii acestuia „Ei îti dadeau revelatia propriului caracter, facîndu-te sa simti daca acel
arc «al demnitatii» se mai afla înca la locul lui, bine întins (…)” . Dualitatea fundamentala a
personajului se manifesta si în raportul lui cu valorile materiale. Zgîrcit acasa, creeaza senzatia
de asediu pentru musafiri. Devine chiar risipitor cu prietenii, dar în împrejurari cu valoare
simbolica. Fire de boem, suficient de bogat, se adapteaza usor vremurilor. Desi plin de umor,
vesel, poate genera o senzatie neplacuta prin înfatisarea „rece, lugubra” . Ca povestitor-actor îsi
învaluie receptorul în capcana unor gesturi teatrale, nascînd simpatie spontana: „Ai rabdare! Se
apara el ducîndu-si amîndoua palmele înainte cu unul din gesturile lui de comediant ce-l faceau
sa semene cu Birlic” . Ecou al corului antic (simbolizat de Galerie), teatraliz area îl transforma în
mascarici : „– Domnule, striga anticarul, «avem mesaje interesante» imita el tonul unui medium
de la « Vizuina cu hoti», cînd se facea spiritism (...) avea impresia ca ceilalti înteleg, sau stiu deja
totul si se prefac ca habar n-au si ca numai el nu era la curent. Anticarul vorbea ca de la departari
de ani-lumina. Chiar si-asa cu receptorul jos, el auzea deslusit un glas prefacut ca de papusa de
bîlci, iar ceilalti ar fi putut foarte bine sa auda si ei…” Relatarea sa seamana cu anticariatul,
toposul determinîndu-i structura spi rituala concentrica: „(...) imitînd inelele unui trunchi de
copac, ce ar creste invers, de afara spre miez: un mic zero, originea palavragelii”. Moartea lui
induce disparitia miracolului literaritatii pentru Chiril.
Pentru multi dintre scriitorii perioadei comuniste sistemul politic al acelor vremi si efectele
acestuia – statutul de „paria“ al intelectualului, indoctrinarea scriiturii etc. – au fost percepute ca
o provocare si o revansa in acelasi timp. O literatura prolifica invadeaza piata de carte
romaneasca dupa 1989 razbunindu-se, parca, pe tacerea impusa in deceniile anterioare. Incercari
razlete – adevarate opere de strategie menite a invalui atentia cenzurii – fusesera deja publicate,
printre ele numarindu-se si Galeria cu vita salbatica. Romanul lui Constantin Toiu a fost publicat
prima oara in 1976 si reeditat in 1996 si in 1999 ultima oara la Editura Fundatiei Culturale
Romane. Un roman care din momentul aparitiei a atras atentia publicului avizat si nu numai. Insa
el nu mai poate reprezenta un document de epoca pentru publicul contemporan. De altfel, aceasta
nici nu pare sa fie intentia autorului. E mai mult un proces de constiinta in care personajele
scormonesc trecutul, sondeaza adinc in prezentul opac; toate aceste eforturi converg in
construirea unui edificiu de aparare. Impotriva cui? Intrebare fireasca ce ramine, insa, fara
raspuns. Primejdia surda, frica angoasanta a personajelor se adincesc tot mai frustrant,
paralizindu-le pe acestea din urma. „O mare curiozitate il stapinea: in sfirsit, nelinistea lui avea
sa infrunte insasi sursa care o provoca...“ (p. 349.) Or, la finele unui traseu odiseic insumind
aproape 400 de pagini, Chiril Merisor, unul dintre personajele-cheie ale romanului, nu reuseste
sa elucideze misterul. Isi insemneaza intr-un caiet sugestiv intitulat Echipa cu care trecem prin
lume note, observatii profunde asupra cunoscutilor sondind ca printr-un periscop lumea
raspunsurilor ultime, revelatoare. Isi reciteste, ulterior, caietul la cererea unuia dintre anchetatori
si descopera ca acesta era un fals. Acel nivel de adincime ii refuza orice cale de acces. Adreseaza
dupa moartea sa (se sinucide in inchisoare) un ultim mesaj: „Indestructibil“. Care ar fi sensul
acestui „cuvint-tare“? Si nu este o aparitie singulara; cartea abunda in astfel de semnale menite a-
l trage de mineca pe cititor si semnalindu-i structura ascunsa. Tot acest plurisemantism da
nastere unui discurs justificator care nu apartine numai personajelor, ci si autorului insusi.
De la un anumit moment incolo, naratiunea pare sa fi ajuns intr-un punct mort, pagini intregi au
ca subiect vina, de unde si discursul justificator, fara insa a i se defini obiectul. Sa vedem in acest
efort, cauza a unei acribii pline de farmec de altfel, gestul de aparare in fata unei prea mari
responsabilitati precum cea reprezentata de alcatuirea unei epoci noi, raspunzatori, prin urmare,
pentru generatiile viitoare? Situindu-ne in aceasta perspectiva recunoastem accente comune cu
proza lui Augustin Buzura. Sau vom identifica filiatii orwelliene, chiar kafkiene, daca vedem la
baza starii de angoasa o rezultanta a sistemului totalitar insusi. Toate acestea cumulate cu efecte
firesti: problema alteritatii ca recul al statutului de dizident, identitatea – ca artefact si, implicit,
ca avocat al apararii – pandant al scriiturii. Ceea ce retine atentia insa este modul in care
personajele reusesc sa-si solutioneze vina obsedanta si sa se elibereze de ea. Dar nu sistemul
politic si, cu atit mai putin, agentii prin care acesta actioneaza sint raspunzatori de aceasta din
urma. De fapt, Chiril nici nu „constientizeaza“ pericolul pe care il presupune pierderea caietului
pina in momentul in care prietenul sau, anticarul Brummer, il dezvaluie in toata goliciunea sa.
Raspunsul nu trebuie cautat in exterior, desi tocmai fuga din sine, exilul in ceilalti intretin si
propulseaza naratiunea. Personajele apar si dispar dupa puterea lor de a activa stimulii creatori ai
complexului de vinovatie. Interesant este cuplul Chiril – vocea naratorului, metaforic desemnata
Galeria, ocupind o pozitie privilegiata. In repetate rinduri Chiril revine in casa veche de pe
Dristorului, povestind, detaliind, retraindu-si trecutul. E un monolog interior, pentru ca naratorul
nu e altceva decit un alter-ego. El isi reface o identitate in urma acestui dialog interior. Aceeasi
miscare se instituie si in raportul dintre caietul sau, intimplator incredintat Galeriei, si povestirea
naratorului. Prin urmare, a deveni „Indestructibil“ poate insemna a te elibera de contingentele
exterioare si a-ti asuma libertatea individuala. Eliberati de complexe resimtim acea siguranta pe
care ne-o da cresterea tacuta a boltei de „vita salbatica“.