Cap.

10 Chimia materialelor dentare

CURS 7

CHIMIA MATERIALELOR DE AMPRENTĂ ELASTICE:

ELASTOMERI SINTETICI

Elastomerii sintetici au fost prima dată utilizaţi în aplicaţiile industriale,

fiind apoi utilizaţi în medicină şi stomatologie ca materiale de amprentă. De
asemenea elastomerii sintetici au oferit o alternativă la utilizarea hidrocoloizilor
datorită stabilităţii lor dimensionale.
Se cunosc patru tipuri de elastomeri sintetici:
- polisulfuri
- siliconii obţinuţi prin reacţie de condensare
- siliconii obţinuţi prin reacţie de adiţie (polivinil siloxanul)
- polieteri

Deşi polisulfurile au fost primii elastomeri sintetici utilizaţi ca materiale

de amprentă (au fost introduşi în practică în 1950), ultimele trei tipuri sunt în
prezent cele mai utilizate. Siliconii obţinuţi prin condensare au apărut în 1955,
polieterii în 1965, iar siliconii obţinuţi prin adiţie în 1975.

Polisulfuri

Polisulfurile fac parte din categoria elastomerilor sintetici. Au

elasticitate bună, miros şi gust neplăcut, sunt hidrofile utilizate ca materiale de
amprentă la obţinerea coroanelor şi podurilor.

Compoziţia chimică a polisulfurilor

Polisulfurile se prezintă ca sistem bicomponent: o pastă de bază şi o

pastă catalizatoare.
Pasta de bază este reprezentată de un prepolimer polisulfitic cu o
greutate moleculară de 2000- 4000 care are grupe - SH terminale şi
intracatenare. Aceste grupări pot să fie oxidate de către catalizator favorizând
creşterea lanţului şi reticularea.

HS SH

SH

187
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Pentru controlul vâscozităţii materialului se utilizează un agent

plastifiant.
Pentru modificarea proprietăţilor fizice şi controlul vâscozităţii se
adaugă dioxidul de titan. Pasta de bază este de regulă albă şi are un miros
neplăcut de sulf datorat prezenţei grupărilor - SH.
Pasta catalizatoare are culoarea dată de agentul de oxidare folosit. Dacă
se foloseşte dioxid de Pb culoarea este maro închis. Se poate de asemenea
utiliza Cu(OH)2, culoarea amestecului fiind în acest caz verde. Contrastul dintre
cele două paste ajută la omogenizarea materialelor. Pentru a favoriza adeziunea
materialului de amprentă de port amprentă se foloseşte un adeziv.

Compoziţia polisulfurilor

Component Procent (%) Rol

Pasta de bază Prepolimerul 80- 85 Polimerizează cu
polisulfitic formarea unui
compus reticulat

di-butil- ftalatul 16-18 Agent plastifiant

Controlul
vâscozităţii

Dioxid de Ti Controlul
vâscozităţii,
modifică
proprietăţile fizice
Pasta PbO2 60- 68 Reacţionează cu
catalizatoare grupările SH
favorizând
reticularea

Sulf 3 Intervine în
reacţia de
polimerizare

Ulei inert: parafina 30-35 Pentru a forma o

sau di-n- butil ftalat pastă cu PbO2 şi S

Stearat de magneziu 2 Deodorizant

188
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Reacţii chimice la formarea polisulfurilor

Amestecând cele două paste grupările -SH terminale şi cele

intracatenare reacţionează cu dioxidul de Pb. Aceste reacţii determină pe de o
parte creşterea lanţului iar pe de altă parte formarea legăturilor intercatenare
disulfurice şi apariţia reticulării.

HS SH + HS SH
SH SH

SH

HS SH

2 PbO2

HS S S SH
S SH
S

HS
SH + 2 PbO + 2 H2O
SH

Reacţia care stă la baza formării polisulfurilor este o polimerizare prin

condensare deoarece în fiecare etapă se elimină apa ca produs secundar.
Reacţia este exotermă, determinând creşterea temperaturii cu 3-4°C. Deşi
polisulfurile se formează în 10-20 minute, reacţia de polimerizare continuă
câteva ore. Odată cu creşterea lanţului creşte şi vâscozitatea materialului.
Pentru a reduce deformarea se utilizează agenţi de reticulare. Când gradul de
reticulare atinge un anumit nivel materialul are proprietăţi elastice.

Proprietăţile polisulfurilor

Proprietăţile polisulfurilor diferă de ale alginatelor. Pe măsura

amestecării celor două paste creşte vâscozitatea şi încet apare elasticitatea.
Polisulfurile utilizate pot avea vâscozitate redusă sau ridicată. Multe din
proprietăţi sunt influenţate de cantitatea de fibre încorporate în cele două paste.
Polisulfurile pot să sufere modificări dimensionale deoarece apa eliminată ca

189
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

produs secundar se pierde prin evaporare; în acelaşi timp apar modificări ale
greutăţii materialului. Sunt materiale hidrofobe, radioopace, cu rezistenţă
mecanică bună, miros neplăcut.

Siliconii obţinuţi prin reacţie de condensare

Siliconii se prezintă ca sistem bicomponent: o pastă de bază şi o pastă

catalizatoare sau o pastă de bază şi un lichid cu rol de catalizator. Pasta de bază
este un polimer liniar, polidimetil siloxanul care are grupări OH terminale
reactive. Pasta de bază mai conţine carbonat de calciu sau silice cu dimensiunea
particulelor între 2- 8μm cu o concentraţie între 35- 75%. Componenta lichidă
este un alchil silicat (tetraetil silicatul) cu rol de agent de reticulare. Indiferent
de metoda utilizată pentru preparare mecanismul reacţiei este identic şi depinde
de gradul de reticulare al lanţului de polidimetilsiloxan.

Compoziţia chimică a siliconilor de condensare

Component Rol
Pasta de bază Polidimetil siloxan cu Prin reticulare formează
grupări OH terminale siliconii
( prepolimer lichid)

Silice Controlul vâscozităţii,

modifică proprietăţile
fizice
Componenta lichidă Tetraetil silicat Agent de reticulare

Catalizator

CH3 CH3 CH3

C2H5O OC2H5
HO Si O Si O Si OH Si
CH3 CH3 CH3 C2H5O OC2H5
n
polidimetil siloxan tetraetil silicat

Mecanism chimic de obţinere

Prin amestecarea componentelor grupările OH terminale ale

prepolimerului reacţionează cu agentul de reticulare în prezenţa catalizatorului.
Fiecare moleculă de tetraetil silicat poate reacţiona cu 4 lanţuri de prepolimer

190
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

ceea ce determină reticularea. Din fiecare reacţie se elimină alcool etilic ca

produs secundar. Reacţia este exotermă determinând creşterea temperaturii cu
1°C. Reticularea determină creşterea vâscozităţii şi apariţia elasticităţii.

CH3 CH3 CH3 C2H5O OC2H5

HO Si O Si O Si OH + Si
CH3 CH3 CH3 C2H5O OC2H5
n
polidimetil siloxan tetraetil silicat

- C2H5OH

CH3 CH3 CH3

CH3 CH3 CH3
HO Si O Si O Si O
O Si O Si O Si OH
CH3 CH3 CH3
n CH3 CH3 CH3
Si n
CH3 CH3 CH3
CH3 CH3 CH3
HO Si O Si O Si O
O Si O Si O Si OH
CH3 CH3 CH3
CH3 CH3 CH3
n
n
siliconi de condensare
Proprietăţile siliconilor

Siliconii au proprietăţi superioare polisulfurilor. Cele două tipuri de

siliconi au proprietăţi asemănătoare, rezistenţă şi elasticitate bună. Timpul de
obţinere este mai scurt şi elasticitatea apare mult mai rapid. Materialele de
amprentă pe bază de siliconi sunt hidrofile şi reacţionează puternic cu saliva
sau apa. Prin urmare este necesară uscarea cavităţii orale înainte de utilizarea
acestui material. Siliconii au stabilitate dimensională foarte bună. După
policondensare pot să apară modificări dimensionale datorită eliminării
alcoolului etilic prin evaporare.
Cele două tipuri de siliconi diferă prin stabilitatea dimensională.
Datorită faptului că în procesul de obţinerea al siliconilor de adiţie nu se
elimină produs secundar, stabilitatea dimensională a acestora este mai mare.

CHIMIA CERAMICII DENTARE

191
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Cuvântul ceramică vine de la grecescul Keramos care înseamnă un

material ce se obţine prin ardere.
Primele produse ceramice utilizate în viaţa de zi cu zi au fost opace,
poroase, aveau rezistenţă scăzută şi nu aveau aplicabilitate în medicina dentară.
Erau formate în cea mai mare parte din caolin. Prin adăugarea de minerale cum
ar fi silicea şi feldspatul, materialul devine translucid, foarte rezistent şi poartă
numele de porţelan. Ceramica dentară a fost pentru prima dată utilizată în
medicina stomatologică în anul 1700, în timp ce coroanele de porţelan datează
din 1900.

Compoziţia chimică a ceramicii dentare

Ceramica dentară are o compoziţie intermediară între cea a porţelanului

şi cea a sticlei. Are structură cristalină. Ca structură şi proprietăţi ceramica se
aseamănă mai mult cu sticla. Compoziţia ceramicii este identică cu a
porţelanului, proporţia componentelor este însă diferită. Cantitatea de feldspat
este mai mare, iar cea de caolin şi cuarţ se reduce.
Calitatea oricărei ceramici dentare depinde de alegerea ingredientelor,
proporţionarea corectă a acestora şi controlul procesului de ardere. Pentru
obţinerea ceramicii dentare se utilizează doar componente pure, deoarece se
doreşte respectarea unor proprietăţi: culoare, insolubilitate, transluciditate,
coeficient de expansiune termică.
Componentele ceramicii dentare sunt: cuarţul (silicea), aluminosilicaţii
(feldspaţii) şi caolinul.

Cuarţul

Cuarţul sau silicea (SiO2) există în diferite forme alotropice în funcţie de

temperatură: cuarţ, cristobalit, tridimit. Cuarţul este stabil până la 867°C,
temperatură la care se transformă în tridimit. Acesta este stabil până la 1470°C,
temperatură la care se transformă în cristobalit. Peste 1470°C cuarţul devine
amorf.

867°C 1470°C 1713°C

Cuarţ (hexagonal) ↔ tridimit (romboedric) ↔ cristobalit (cubic) ↔ cuarţ
amorf

Aluminosilicaţii (feldspaţii)

192
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

În procesul de obţinere al aluminosilicaţilor (feldspaţilor) se foloseşte

alumina, Al2O3.
Aluminosilicaţii sau feldspaţii sunt cristalini şi opaci cu o culoare
nedefinită între roz şi gri. Din punct de vedere chimic este un alumino silicat de
potasiu şi sodiu cu compoziţia K2O X Al2O3 X 6SiO2 şi Na2O X Al2O3 X 6SiO2.
Feldspaţii au cea mai scăzută temperatură de topire care variază în
funcţie de puritate între 1125- 1170°C. În timpul preparării ceramicii curg şi
facilitează amestecarea cu ceilalţi componenţi. Temperatura poate fi controlată
prin adăugarea în amestec a unor cantităţi mici de borax. În multe situaţii
feldspaţii conţin impurităţi cum ar fi mica şi fierul. Foarte importantă este
îndepărtarea fierului deoarece oxizii metalici colorează puternic porţelanul.
Pentru îndepărtarea fierului feldspaţii sunt sparţi în bucăţi mici, şi se aleg doar
piesele colorate uniform.

Caolinul

Caolinul provine dintr-un material numit caolinit care este un

aluminosilicat hidratat, Al2O3 X 2SiO2 X 2H2O. Este un produs natural care se
obţine prin descompunerea feldspaţilor sub acţiunea CO 2 şi a apei. Asigură
opacitatea materialului.

Pentru a obţine proprietăţile dorite, în ceramica dentară se mai adaugă:

2-4% fondanţi (fosfat de potasiu, carbonat de sodiu, borax, PbO, K 2O, Mn2O),
coloranţi anorganici şi/sau coloranţi organici (oxizi metalici de Ti, Mn, Fe, Co,
Cu, Ni, săruri metalice), lianţi organici (amidon, zaharoză, glucoză) care
amestecaţi cu lichidul ceramicii dentare (apă distilată sau alcool) leagă
particulele de pulbere, facilitând modelarea; în timpul arderii alcoolul, lianţii
organici şi coloranţii organici ard fără reziduuri.

Fabricare

1. În timpul fabricării se amestecă feldspaţii cu cuarţul, se adaugă fondanţii,

lianţii şi se încălzeşte amestecul la 1200°C.
2. La temperatură ridicată are loc descompunerea feldspaţilor. Compusul
rezultat are două faze: faza de sticlă cu structură amorfă şi faza cristalină
formată din alumino silicat de potasiu (leucită - KAlSi2O6).
3. Amestecul format din leucită şi faza de sticlă este răcit rapid prin turnare în
apă. Are loc fisurarea masei ceramice operaţie numită fritare. Se obţin fritele.
4. Se adaugă coloranţii în cantităţi mici, astfel încât ceramica să imite culoarea
dinţilor naturali.

Faza de sticlă imprimă ceramicii proprietăţile sticlei cum ar fi

strălucirea, transluciditatea, în timp ce faza cristalină reprezentată de
aluminosilicatul de potasiu explică coeficientul de expansiune termică ridicat.

193
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

CHIMIA MATERIALELOR DE OBTURAŢIE

Proprietăţile materialelor de obturaţie

Pentru a fi utilizate în stomatologie materialele de obturaţie trebuie să

posede anumite proprietăţi.

Proprietăţi chimice

Materialele de obturaţie nu trebuie să se dizolve sau să se degradeze în

contact cu fluidele cavităţii orale. Prin urmare ele trebuie să fie rezistente la
variaţiile de pH cauzate de ingestia băuturilor, a medicamentelor sau a altor
alimente. Materialele de obturaţie metalice trebuie să fie rezistente la coroziune
sau dureri galvanice cauzate de apariţia unor curenţi electrici.

Proprietăţi termice

Materialele de obturaţie trebuie să fie buni izolatori termici pentru a

proteja pulpa dentară de acţiunea stimulilor calzi sau reci. Prin urmare
coeficientul de difuzibilitate termică trebuie să fie scăzut.
La ingestia unor băuturi calzi sau reci materialele de obturaţie se dilată
sau se contractă. Coeficientul de dilatare termică trebuie să fie similar cu al
smalţului şi al dentinei. Existenţa unei diferenţe mari între coeficienţii de
dilatare termică determină curgerea fluidelor în spaţiul dintre materialele de
obturaţie şi substanţa dinţilor.

Proprietăţi mecanice

Materialele de obturaţie trebuie să fie rezistente la abraziune, să nu se

deformeze prin biomecanica masticaţiei. Prin urmare materialele de obturaţie
trebuie să aibă modul de elasticitate ridicat.

Adeziunea

Este recomandat ca materialele de obturaţie să adere la substanţa dinţilor

pentru a preveni accesul fluidelor şi al bacteriilor.

Proprietăţi biologice

194
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Materialele de obturaţie nu trebuie să cauzeze iritaţii pulpei dentare dar

nici prin manipulare.
Comparativ cu alte materiale restaurative cum ar fi amalgamul, răşinile
compozite, aurul sau ceramica, cimenturile dentare au tărie, solubilitate şi
rezistenţă mai puţin favorabile în condiţiile din cavitate orală.

Utilizarea cimenturilor dentare

Cimenturile utilizate în stomatologie au două utilizări de bază. ca

materiale de obturaţie şi pentru menţinerea restaurărilor în poziţii fixe în
cavitatea orală.
Unele cimenturi dentare au diferite aplicaţii endodontice, ortodontice,
periodontice sau chirurgicale.
Cimenturile fosfat de zinc, ionomere de sticlă, cimenturile pe bază de
zinc, oxid eugenol au rol de izolanţi termici şi chimici pentru pulpa dentară.

Cimenturi pe bază de poliacizi

Se cunosc două tipuri de cimenturi care conţin poliacizi.

Policarboxilaţii au fost descoperiţi primii şi au fost primele cimenturi dentare
pentru care s-a demonstrat adeziunea la substanţa dinţilor. Se obţin prin reacţia
oxidului de zinc cu un poliacid. Aceste cimenturi nu au putut fi utilizate ca
materiale restaurative datorită solubilităţii crescute, proprietăţilor mecanice
reduse şi aspectului neplăcut, opac, ca urmare a prezenţei oxidului de zinc
rezidual.
Ulterior s-a descoperit că prin înlocuirea oxidului de zinc din
policarboxilaţi cu silicaţi se obţine un ciment mai rezistent, cu solubilitate
scăzută şi transluciditate crescută.
Cimenturile ionomere de sticlă sunt utilizate ca materiale restaurative
din 1970 şi sunt derivate din cimenturile silicat şi cimenturile policarboxilat.

Cimenturi policarboxilat de zinc

Compoziţie chimică

Cimenturile policarboxilat utilizate pentru cimentarea restaurărilor din

porţelan, se prezintă ca sistem bicomponent: pudră şi componentă lichidă
diferită de apă sau pudră şi apa ca şi componenta lichidă.
Pentru materialele formate din pudră şi lichid diferit de apă, pudra este
reprezentată de oxidul de zinc şi cantităţi mici de oxid de magneziu.
Componenta lichidă este reprezentată de un copolimer acid poliacrilic 40%-
acid aconitic.
În sistemul pudră/apă, pudra conţine particule de oxid de zinc căptuşite
cu acid poliacrilic 15-18%. Poate conţine cantităţi mici de fluoruri.

195
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Compoziţia chimică a cimenturi policarboxilat de zinc

Componente Compoziţie Rol

chimică
Pudra ZnO Reacţionează cu
MgO acidul poliacrilic

Componenta lichidă copolimer acid Reacţionează cu

poliacrilic 40%- ZnO
acid aconitic

CH2 CH CH2
COOH n
acid poliacrilic

Mecanism chimic de obţinere

Amestecând pulberea cu apa, acidul poliacrilic se dizolvă şi reacţionează

printr-o reacţie de tip acido-bazic cu oxidul de zinc. Se formează
policarboxilatul de zinc. Reacţia este exotermă.

CH2 CH CH2 CH2 CH CH2

COO - COO -
CH2 CH CH2 + ZnO Zn 2+ Zn 2+
COOH n exces
COO - COO -
acid poliacrilic
CH2 CH CH2 CH2 CH CH2
policarboxilat de zinc

Prin reticulare se obţine policarboxilatul de zinc reticulat. Oxidul de zinc

nereacţionat se leagă de o matrice de acid poliacrilic reticulat cu ioni de Zn 2+.

196
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

policarboxilat de zinc reticulat

Materialele policarboxilate conţin acizi dar nu sunt iritante aşa cum sunt
cimenturile pe bază de acid fosforic din două motive:
1. acidul poliacrilic este un acid mai slab decât acidul fosforic
2. lanţurile de poliacid sunt lungi, au mobilitate redusă astfel încât nu pot
penetra tubulii dentinali

Cimenturi ionomere de sticlă

Compoziţie chimică

Cimenturile ionomere de sticlă se prezintă ca sistem bicomponent:

pulbere şi lichid (diferit de apă) sau, pulbere şi apă. Unele produse se găsesc
încapsulate.

Compoziţia chimică a cimenturilor ionomere de sticlă

Componente Compoziţie chimică Rol

Pulbere/
lichid
Reacţionează cu
Pulbere Aluminosilicat de sodiu cu 20% CaF2 componenta
lichidă; donor de
ioni metalici
anticariogen

Soluţie apoasă 50% de acid poliacrilic, sau Reacţionează cu

Lichid aluminosilicatul
Soluţie 47.5% acid acrilic/ acid aconitic în raport de
2:1 în apă, (greutate moleculară 10,000) sau
Accelerator,
Soluţie apoasă acid polimaleic (homopolimer) sau controlul reacţiei
acid maleic- acid acrilic (copolimer)

Acid tartric 5%

197
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Pulbere/ apă

Pulbere Aluminosilicat de sodiu în acid acrilic, maleic sau

copolimeri uscaţi în vacuum Crează mediul
Apă Apă sau soluţie apoasă de acid tartric de reacţie

Cimenturi ionomere de sticlă, sistem bicomponent: pulbere- lichid

Pentru cimenturile ionomere de sticlă care se prezintă ca sistem

bicomponent, pulbere/lichid, pulberea este formată din aluminosilicat de sodiu
cu o compoziţie identică cu cea utilizată în materialele pe bază de silicaţi, dar
cu un raport Si/Al crescut comparativ cu aceştia. Acest raport determină
creşterea reactivităţii silicatului şi reacţia rapidă cu componenta lichidă.
Pulberea de aluminosilicat conţine fluor şi are următoarea structură:

SiO2- Al2O3- CaF2- Na3AlF6- AlPO4

Raportul Si:Al este de 2:1. Dacă acest raport este mai mic pulberea este
foarte susceptibilă la acţiunea acizilor. Materialele au ca şi componentă lichidă
o soluţie apoasă de acid poliacrilic 50%, care este un acid mai slab decât acidul
fosforic (utilizat în cimenturile fosfat).
Ca şi în cazul silicaţilor cimenturile ionomere de sticlă conţin cantităţi
importante de fluor, care deşi nu este implicat în procesul de obţinere al
cimenturilor, conferă acestora rol anticariogen.
Acidul aconitic are rol de a reduce vâscozitatea lichidului şi de a stopa
gelificarea acestuia. Pentru controlul reacţiei se introduce acid tartric 5%.
Acesta are rol de accelerator facilitând eliberarea ionilor din aluminosilicat.

Cimenturi ionomere de sticlă sistem bicomponent: pulbere- apă

Aceste materiale sunt de două tipuri: ambele conţin ca pulbere un

poliacid uscat în vacuum în adaos la pulberea de silicat. Pentru unele materiale
pulberea se amestecă cu apă. În alte situaţii se utilizează o soluţie apoasă de
acid tartric.

Mecanism chimic de obţinere

Aşa cum s-a observat acidul poliacrilic este format din unităţi repetitive
care derivă de la acidul acrilic, cu grupări carboxil care alternează de-a lungul
lanţului de atomi de carbon. Acidul polimaleic are structură asemănătoare dar
grupările carboxil sunt la fiecare atom de carbon.

CH CH CH CH CH
CO2H CO2H CO2H CO2H CO2H
198 n
acid polimaleic
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Când se amestecă pudra cu lichidul grupările carboxil din poliacid

reacţionează cu cationii de la suprafaţa aluminosilicaţilor printr-o reacţie de tip
acido-bazic. Se formează săruri. Sărurile precipită şi cimenturile se întăresc.

polianioni Săruri de calciu şi

Acid poliacrilic aluminiu
Acid aconitic hidrogel
Acid tartric
Ca 2+
Al 3+ Ca 2+
H+
F-

Aluminosilicat Suprafaţa dinţilor

de calciu
Etape:

1. Amestecând pulberea cu lichidul sau pulberea cu apa, în prima etapă acidul

degradează lent stratul exterior al aluminosilicaţilor cu eliberarea ionilor de
Ca2+, Al 3+ şi F-.
2. Ionii sub forma complexelor de fluoruri metalice reacţionează cu polianionii
pentru a forma săruri.
3. Dintre cei doi ioni, calciu şi aluminiu, eliberarea calciului are loc în primele
trei ore cu viteză mai mare. Din acest motiv ionii de calciu sunt cei care
declanşează reacţia şi vor reacţiona cu lanţurile de acid policarboxilic. Se
formează o matrice de săruri de calciu care înconjoară aluminosilicatul rămas
nereacţionat. Materialul obţinut are rezistenţă redusă şi solubilitate crescută.
4. Ulterior are loc încorporarea unor cantităţi semnificative de aluminiu
formându-se un material cu proprietăţi mecanice superioare, cu rezistenţă la
curgere. Eliberarea cu viteză redusă a ionilor de aluminiu determină reticularea
lanţurilor. Procesul decurge cel puţin 48 ore. Aproximativ 20-30% din
descopunerea aluminosilicatului se datorează atacului acid al protonilor. Ionii
de fluorură şi fosfat pot determina formarea sărurilor insolubile.

Structura cimenturilor ionomere de sticlă este:

199
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

CO2- CO2- CO2-

Al 3+ Ca 2+
CO2- CO2H CO2-

Rolul acidului tartric:

1. Facilitează ruperea stratului exterior al particulelor de aluminosilicat,

eliberând rapid ionii de aluminiu; când concentraţia aluminiului este suficient
de mare procesul decurge cu viteză crescută

2. Facilitează formarea complexului poliacid- Al 3+, eliminând problemele

sterice care apar datorită faptului că aluminiul este trivalent şi se leagă de trei
grupări carboxil; doi ioni de aluminiu se leagă de două grupări carboxil iar al
treilea se leagă de acidul tartric. În amestecul final cantitatea de acid tartric
rezidual este mică, ceea ce pledează pentru legarea aluminiului de acesta.

Eliberarea ionilor de fluorură determină formarea unei matrice bogată în

fluor. La nevoie matricea eliberează fluorul sau poate capta cantităţi
suplimentare atunci când concentraţia fluorului în mediu este mare (din pastele
de dinţi).

Mecanisme chimice prin care cimenturile ionomere de sticlă aderă la smalţ

şi dentină

Una dintre cele mai importante proprietăţi ale cimenturilor ionomere de

sticlă este faptul că aderă atăt la smalţul dentar cât şi la dentină. Mecanismele
chimice posibile sunt:

1. Formarea unor legături ionice între ionii de calciu şi/sau fosfat şi

poliacid asemănătoare cu cele formate în timpul obţinerii cimentului. Deoarece
legătura mai puternică se realizează cu smalţul dentar şi nu cu dentina, pledează
pentru ipoteza că în această legare sunt implicaţi ionii de calciu de la nivelul
smalţului dentar.

200
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Lanţ de poliacid

Suprafaţa
dinţilor

2. O altă teorie susţine că poliacidul solubilizează stratul exterior al

apatitei. Cu cât se dizolvă mai multă apatită pH-ul creşte şi determină
reprecipitarea fosfatului de calciu (din apatită) şi a sărurilor de calciu la
suprafaţa dinţilor; procesul poate avea loc atât la nivelul smalţului dentar cât şi
al dentinei.
S-a sugerat de asemenea că în cazul dentinei se pot forma legături de
hidrogen între grupările carboxil ale cimentului şi grupările reactive din
colagen.

Proprietăţile cimenturilor ionomere de sticlă

Cimenturile ionomere de sticlă sunt utilizate la restaurarea leziunilor

carioase din zonele cu stres redus, cum ar fi cavităţile proximale de la nivelul
dinţilor primari.

Efectul de fluorinare

Ionii de fluor sunt mobili şi prin urmare difuzează rapid la suprafaţa

cimentului putând fi spălaţi de către salivă sau pot reacţiona cu substanţa
dinţilor. În această situaţie ionii de fluor pot înlocui grupările OH din apatită
ceea ce face ca apatita să fie mult mai rezistentă la acţiunea acizilor. Prin
urmare utilizarea cimenturilor ionomere de sticlă reduce riscul de apariţie al
cariilor dentare, datorită efectului de fluorinare. Pe de altă parte matricea poate
absorbi fluor dacă în mediu există concentraţii foarte mari de fluor (din apă,
paste de dinţi, apă de gură). Efectul de fluorinare conferă cimenturilor
ionomere de sticlă efect bacteriostatic.

Coroziunea

Ca şi alţi silicaţi cimenturile ionomere de sticlă sunt supuse coroziunii.

Procesul depinde de pH- ul mediului (al salivei, plăcii sau băuturilor ingerate).
Din acest motiv nu se recomandă consumarea unor sucuri acide imediat după
utilizarea unui astfel de ciment.

201
 Cap. 10 Chimia materialelor dentare

Coeficientul de difuzibilitate termică

Cimenturile ionomere de sticlă au un coeficient de difuzibilitate termică

apropiat de al dentinei protejând pulpa dentară de traumatisme termice.

Coeficientul de expansiune termică

Cimenturile ionomere de sticlă au un coeficient de expansiune termică

apropiat de al dinţilor, ceea ce facilitează adeziunea la smalţ şi dentină.

202