Curs 1

Cum a evoluat ştiinţa economică?

Mult timp s-a folosit pentru ştiinţa economică denumirea de “economie
politică”, apărută pentru prima dată în lucrarea lui A. de Montchrestien din 1615,
“Traité d'économie politique”. Termenul provine din grecescul “oikonomia”, care
în traducere liberă înseamnă regulile administrării cetăţii (oikos = casă, gospodărie,
nomos = lege, polis = cetate). Montchrestien este unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai mercantilismului, doctrină economică dominantă în secolele al
XVI-lea şi al XVII-lea, fundamentată pe câteva idei, şi anume:
– principala formă a bogăţiei constă în cantitatea de metale preţioase de care
dispune individul, respectiv societatea; în consecinţă statul trebuie să aplice politici
care să conducă la acumularea unei cantităţi cât mai mari de metale preţioase;
– scopul oricărei activităţi lucrative este profitul, obţinut în procesul circulaţiei
mărfurilor ca diferenţă între preţul de vânzare (mai mare) şi cel de cumpărare (mai
mic), cea mai profitabilă sferă de activitate fiind comerţul exterior;
– ca o consecinţă a primelor două afirmaţii, statul era sfătuit să aplice politica
externă a protecţionismului vamal, prin care să obţină o balanţă comercială
excedentară, excedentul urmând să se transforme într-un spor al rezervelor de
metale preţioase, deci al bogăţiei.
De începuturile economiei ca ştiinţă vom vorbi abia o dată cu apariţia şcolii
fiziocrate. Fiziocraţii au fost primii care s-au preocupat de descoperirea esenţei
fenomenelor economice, a regularităţilor din economie, a ceea ce Andre Piettre
numeşte “sistemul logic al lucrurilor economice”. Ei au mutat centrul
investigaţiilor din sfera circulaţiei în cea a producţiei şi au încercat să găsească
legătura dintre economie şi natură, concluzionând că legile pozitive formulate de
ştiinţă trebuie să se supună regulilor naturale. Pornind de la ideea existenţei unei
“ordini naturale”, fiziocraţii susţineau că, prin mecanismul preţurilor, are loc
“autoreglarea” economiei, astfel că politica economică optimă este cea a liberului
schimb sau a liberei concurenţe. Teoria fiziocrată cuprinde şi primul model de
analiză macroeconomică din istoria ştiinţei economice, celebrul “tablou economic”
elaborat de Fr. Quesnay (1758). Sub o formă simplă, acest tablou a reprezentat
pentru prima dată fluxurile economice dintre clasele sociale ale acelor vremuri:
clasa fermierilor (considerată singura clasă productivă), clasa proprietarilor
funciari şi clasa sterilă (cei ocupaţi în ramurile economice din afara agriculturii).
Şcoala clasică are o mulţime de reprezentanţi de seamă, ale căror idei se găsesc
dezvoltate în gândirea economică contemporană, printre care se numără: A. Smith,
D. Ricardo, Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill ş.a. Opera de consacrare a economiei
politice ca ştiinţă este considerată “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei” (1776) a lui A. Smith. Cartea este supranumită “biblia liberalismului”
deoarece constituie fundamentul teoretic al liberei concurenţe. Ea abordează şi de
multe ori rezolvă o serie de probleme economice importante legate de rolul
factorilor de producţie în crearea de bogăţie, de natura valorii, de crearea şi
repartiţia venitului naţional etc. “Avuţia naţiunilor” este fresca unei întregi epoci,
epoca în care a trăit A. Smith şi în acelaşi timp o panoramă asupra gândirii
economice de până atunci, mărturie în favoarea acestei afirmaţii stând cei peste o
sută de gânditori pe care autorul îi citează.
Teoria autoreglării economiei prin mecanismul preţurilor şi al concurenţei a
devenit o dogmă în secolul al XIX-lea, dar nu a fost lipsită de contestatari. Dintre
aceştia, cei mai vehemenţi au fost comuniştii, a căror gândire, aproape neglijată la
început, avea să marcheze lumea secolului trecut. Ideea centrală a comunismului,
aşa cum apare ea la Marx, este că istoria reprezintă o luptă continuă între clasele
sociale pentru împărţirea bogăţiei, luptă ce va conduce inevitabil la dispariţia capi-
talismului şi la victoria proletariatului asuprit. Societatea planificată a
proletariatului s-a dovedit a fi în practică una ineficientă, care în loc să
generalizeze bogăţia i-a egalat pe toţi în sărăcie. Prăbuşirea comunismului în
Europa a fost însoţită de o întoarcere la şcoala clasică, deci la liberalism.
La fel cum liberalismul clasic a fost erodat de noile idei intervenţioniste,
keynesismul a fost “minat” de o contra-revoluţie intelectuală: cea monetaristă.
Conform lui Milton Friedman, fondatorul curentului monetarist, este imposibil să
asigurăm la nesfârşit reducerea şomajului prin creşterea inflaţiei, rezultată din
creşterea cheltuielilor publice şi, implicit, a masei monetare/
Pe fondul ascensiunii monetarismului s-au diversificat teoriile economice de
inspiraţie liberală, cei mai mulţi adepţi dovedind a avea teoria economiei ofertei şi
teoria aşteptărilor raţionale.
Care sunt metodele utilizate în economie?
- metoda inductivă
- metoda deductivă
- metodei istorice
- metoda analogiei.
- metoda “ceteris paribus”,
Analiza economică se poate desfăşura pe trei nivele: microeconomic,
macroeconomic şi mondoeconomic.
1. Microeconomia studiază comportamentul unei anumite unităţi economice,
cum ar fi cel al unei firme sau al unui consumator.
2. Macroeconomiei. Aceasta se ocupă cu studierea economiei în ansamblul ei
sau a unor subdiviziuni ale acesteia, cum ar fi sectorul public, cel financiar,
3. Mondoeconomia- Relaţiile economice dintre ţările lumii
Concluziile la care ajungem studiind problemele economice pot îmbrăca formă
pozitivă sau normativă.
Economia pozitivă este cea care se rezumă la a descrie şi explica realitatea,
precum şi la surprinderea şi formularea concisă a regularităţilor economice.
Un exemplu de economie pozitivă este următoarea afirmaţie: rata inflaţiei în
România în 1999 a fost de 50%.
Economia normativă- aceasta, bazându-se pe teorie, formulează judecăţi
de valoare despre cum ar trebui să arate economia sau ce politici economice
ar trebui aplicate. O afirmaţie normativă este următoarea: pentru reducerea
inflaţiei, în România ar trebui diminuat ritmul de creştere a masei

Tensiunea nevoi - resurse. Costul de oportunitate

De-a lungul existenţei noastre consumăm continuu bunuri şi servicii,
majoritatea procurate de pe piaţă, iar restul oferite de natură sau produse de
noi înşine. Dacă un bun ne este oferit în mod gratuit de natură, spunem că el
este un bun liber; dacă dimpotrivă, trebuie să facem un efort pentru a
accede la un bun, acela este un bun economic. Bunurile libere, ca aerul pe
care-l respirăm, sunt singurele de care beneficiem după nevoie şi care
aparent sunt nelimitate. Bunurile economice sunt limitate, adică insuficiente
în raport cu nevoile pe care le avem. Desigur că există bunuri pe care le
avem în cantităţi suficiente, din care nu dorim la un moment dat să avem mai
mult. Dar privite global, bunurile de care dorim să dispunem sunt mult mai
multe decât cele pe care ni le permitem efectiv. Explicaţia acestui fapt stă în
aceea că dorinţele ţin de imaginaţia noastră, pe când resursele pe care le
avem depind de cât de bine şi cât de mult muncim.
monetare cu 25% în 2005.
Caracteristica fundamentală a tuturor resurselor economice este caracterul
lor limitat, adică insuficienţa lor în raport cu nevoile. De aceea, problema
fundamentală a economiei este utilizarea eficientă a resurselor. Eficienţă
înseamnă să utilizăm cel mai bine posibil resursele pe care le avem sau, pe
scurt maximizarea raportului dintre rezultate şi consum şi minimizarea
raportului dintre consum şi rezultate.
Îndeplinirea obiectivului de eficienţă economică presupune ca
sistemul economic să răspundă continuu la patru întrebări: ce să producă,
cum să producă, cât să producă şi pentru cine să producă.
Cost de oportunitate - cea mai bună alternativă de alocare a resurselor
sacrificată în favoarea alternativei alese. De exemplu, dacă aţi avut de ales
între a urma studiile universitare timp de un an, a lucra la firma X pentru un
salariu de 2.000 de dolari pe an, a lucra la firma Y pentru un salariu de 2.500
de dolari pe an sau a lucra la firma Z pentru un salariu de 3.500 de dolari pe
an şi aţi ales studiile universitare, costul de oportunitate este de 3.500 de
dolari pe an.
Răspunsul la întrebarea cum să producem? presupune o altă opţiune: cea
între diversele posibilităţi tehnice de producţie existente la un moment dat
într-o economie.
Întrebarea pentru cine să producem? conduce la o veche preocupare a
ştiinţei economice: distribuirea veniturilor în societate. În principiu,
distribuţia venitului naţional ar trebui să aibă la bază eficienţa economică a
fiecăruia. De multe ori, mai ales în societăţile polarizate în foarte bogaţi şi
foarte săraci, este greu de explicat de ce o minoritate consumă majoritatea
venitului naţional. Statul, prin politica de protecţie socială încearcă să
îmbunătăţească repartizarea veniturilor, dar este adesea criticat că realizează
acest lucru în detrimentul eficienţei economice.

Conceptele de raritate a resurselor şi cost de oportunitate pe care le-am

explicat până acum pot fi mai uşor analizate cu ajutorul unui grafic care
poartă numele de frontiera posibilităţilor de producţie. Frontiera
posibilităţilor de producţie evidenţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri
economice ce pot fi realizate pe termen scurt în condiţiile utilizării integrale
şi cu maximum de eficienţă a resurselor disponibile.
Frontieră a posibilităţilor de producţie:

Frontiera posibilităţilor de producţie ne furnizează următoarele informaţii:

– combinaţiile de produse aflate în exteriorul frontierei sunt imposibil de
atins pe termen scurt (de exemplu, economia nu poate produce concomitent
250 de computere şi 250 de kilograme de mere corespunzător punctului A);
– utilizarea integrală şi cu maximum de eficienţă a resurselor presupune
alegerea unei variante de combinare a bunurilor aflată pe frontieră;
– orice combinaţie de bunuri din interiorul frontierei indică o utilizare inefi-
cientă şi/sau incompletă a resurselor;
– costul de oportunitate relevat de panta frontierei este în creştere, pe măsură
ce se renunţă la o cantitate tot mai mare dintr-un bun în favoarea celuilalt
bun. Pentru a demonstra această afirmaţie, haide să calculăm costul de
oportunitate pentru ambele produse:

Costul oportun a fost calculat astfel:

– pentru computere, pentru a fabrica primele 100 de computere, am renunţat
la 100 de kilograme de mere, deci renunţăm la 1kg de mere/computer. Apoi
pentru a creşte producţia cu încă 100 de computere, trebuie să renunţăm la
150 kg de mere, adică la 1,5 kg de mere/computer ş.a.m.d.;
– pentru mere, primele 90 kg de mere au fost produse cu preţul renunţării la
25 de computere, deci 0,27 computere/kg. Pentru următoarele 160 kg s-a
renunţat la 50 de computere, deci 0,31 computere/kg ş.a.m.d.
Rezultă cu uşurinţă formula de determinare a costului oportun:
C.O.y = – ΔX/ΔY,
în care ΔX este cantitatea sacrificată din X, iar ΔY cantitatea câştigată din
bunul Y.
 Creşterea costului de oportunitate pe măsură ce se renunţă la o
cantitate tot mai mare dintr-un bun în favoarea altuia exprimă conţinutul
legii creşterii costurilor relative.
Explicaţia acţiunii acestei legi se află în caracterul specializat al resurselor
economice. Astfel, în exemplul nostru, vom putea adapta resursele destinate
fabricării merelor pentru producerea de calculatoare până la un punct,
dincolo de care adaptarea devine imposibilă.
La explicaţia anterioară trebuie adăugată şi observaţia că, în general,
în economie acţionează legea randamentelor factoriale descrescătoare.
Potrivit acesteia, dacă se adaugă unităţi succesive dintr-un factor de
producţie variabil (cum ar fi factorul muncă) la o cantitate dată de factor fix
(capital), de la un anumit nivel, producţia suplimentară obţinută începe să
scadă.