Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ca urmare a acţiunii firmelor, firme care atrag şi alocă resurse, le transformă în factori de producţie şi
realizează bunuri, putem să cumpărăm tot ceea ce avem nevoie. Acţiunea firmelor cu finalitatea în
realizarea şi transferul de bunuri economice şi servicii, este cunoscută ca activitate de producţie.
Amplitudinea diversităţii bunurilor prezente pe piaţă ne va face să considerăm că în activitatea de
producţie se manifestă o largă eterogenitate tehnică şi tehnologică a proceselor implicite. Din punct de
vedere economic fiecare firmă, indiferent că produce covrigi sau automobile sau că vorbim despre micul
magazin din colţul străzii sau de un gigant al economiei mondiale, poate fi caracterizată prin obiectivul său
de obţinere a celui mai mare profit posibil şi prin manifestările variabilelor componente ale proceselor
economice. Printr-o analiză în această direcţie, vom înţelege cum volumul diverselor categorii de costuri
sau manifestarea eficienţei economice determină preţul pieţei, câştigul firmei, prin profit, sau al nostru prin
gradul plăcerii de a trăi.
1. Echilibrul producătorului
**
Preţul anumitor resurse sau accesul la altele poate diferi foarte mult în plan mondial; a desfăşura o activitate în
domeniul gastronomiei într-un anumit spaţiu geografic poate fi considerat un exotism netolerabil în altul; realizarea anumitor
articole de îmbrăcăminte specifice culturii occidentale poate crea probleme serioase în unele părţi ale lumii etc.
Producţia obţinută pe unitate de factor de producţie utilizat se numeşte productivitate medie. Ea se
determină prin raportarea producţiei la cantitatea de factor de producţie consumată. Pentru cei doi factori
de producţie, muncă şi capital, productivităţile medii se vor calcula astfel:
WML = Q/L şi WMK = Q/K
În toată această discuţie vom ignora faptul că o anumită cantitate de muncă răspunde cu rezultate mai
bune în procesul de producţie dacă este considerată ca fiind dată o anumită cantitate de capital şi nu alta.
Cu alte cuvinte, productivitatea unui factor de producţie analizat separat depinde de volumul alocărilor din
ceilalţi factori de producţie.
Atunci când sporim alocările de factor de producţie muncă, rezultatul imediat aşteptat este reprezentat
de creşterea producţiei, însă în ce ritm se vor înregistra rezultatele? Răspunsul va fi dat de relaţia dintre
diversele forme ale productivităţii.
Modificarea producţiei determinată de modificarea cu o unitate a unui factor de producţie poartă
numele de productivitate marginală. Ea se determină ca un raport între modificarea absolută a producţiei
şi modificarea absolută a factorului de producţie, astfel:
WmgL = Q/L şi WmgK = Q/K
Întregul proces de producţie poate fi privit din punct de vedere matematic ca fiind expresia unei funcţii
cu variabile multiple.
Prima formalizare a funcţiei de producţie apare la marginalişti. Leon Walras este cel care scrie funcţia
de producţie Q = φ(T,P,K,...), în care T reprezintă serviciul factorului pământ, P serviciile persoanelor şi K
serviciile capitalului. Pornind de aici vom generaliza şi vom scrie funcţia de producţie ca: Q = f(I1, I2,
I3,...), în care prin I vom nota categoriile de input (factori de producţie) ce stau la baza output-ului
(producţiei) Q. Această funcţie de producţie arată producţia maximă ce poate fi obţinută cu input-urile
menţionate, dată fiind tehnologia de producţie. Să ne amintim că pe termen scurt există factori de producţie
variabili şi factori ficşi, pe când pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili.
Pentru variaţii infinit de mici ale factorilor de producţie, se poate considera că productivitatea
marginală este derivata funcţiei de producţie în raport cu factorul de producţie considerat. Pentru factorul
muncă vom scrie:
WmgL = dQ/dL
De exemplu, dacă funcţia de producţie îmbracă forma particulară Cobb-Douglas (Q = AK L), în care
A este o constantă, iar şi sunt coeficienţii de elasticitate ai producţiei în raport cu fiecare dintre factorii
de producţie analizaţi, particularizând vom avea:
Q = 6K1,5L2
Productivitatea marginală în raport cu factorul muncă se va scrie:
WmgL = dQ/dL, adică:
WmgL = 6K1,5 2L
Această formă de exprimare a productivităţii marginale ne va fi foarte utilă în continuare, deoarece vom
lucra numai în ipoteza că funcţia de producţie este continuă şi derivabilă. Ansamblul combinaţiilor de
factori de producţie pentru care firma obţine aceeaşi producţie se numeşte curba de izoproducţie sau
izocuantă. Reprezentarea grafică generală a unei izocuante (pentru substituirea imperfectă a factorilor de
producţie) este:
Facem precizarea că, aşa cum există forme particulare ale curbelor de indiferenţă, există şi forme particulare
ale curbelor de izoproducţie. Cele mai importante dintre acestea sunt substituibilitatea perfectă şi
complementaritatea strictă.
În cazul substituibilităţii perfecte, cantitatea dintr-un factor de producţie necesară pentru a substitui reducerea
cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să nu se modifice, rămâne constantă pentru orice combinaţie
a factorilor de producţie. Cu alte cuvinte, rata marginală de substituţie este constantă de-a lungul curbei de
izoproducţie. Substituibilitatea perfectă se reprezintă ca în graficul 6.3.:
Title:
D:\Anca-carti lucru\Economie - Dudian\Grafice\cap6\6.4.eps
Creator:
CorelDRAW 8
Preview:
This EPS picture was not saved
with a preview included in it.
Comment:
This EPS picture will print to a
PostScript printer, but not to
other types of printers.
Cazurile reale de substituibilitate perfectă sunt foarte rare; un exemplu ar putea să-l constituie
substituţia între motorină şi benzină pentru o firmă ale cărei instalaţii pot funcţiona la aceiaşi parametri
indiferent de combustibilii folosiţi.
Complementaritatea strictă (graficul 6.4.) apare atunci când cei doi factori de producţie care stau la baza
producţiei nu se pot folosi decât în proporţii constante. De exemplu, pentru o sută de savarine se utilizează
doar combinaţia 5kg pesmet şi 4kg frişcă, în timp ce pentru cincizeci de savarine vom utiliza 2,5kg pesmet şi
2kg frişcă.
Substituibilitatea perfectă şi complementaritatea strictă sunt mai degrabă modele teoretice, în
practică dominând substituibilitatea imperfectă. Un producător îşi poate imagina diferite combinaţii de
factori de producţie corespunzătoare unor niveluri date de producţie, dar atunci când decide ce, cât şi cum
să producă apare problema resurselor financiare de care dispune.
Ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pe care consumatorul le poate realiza cu aceeaşi
cheltuială formează izocostul producţiei. Dacă vom nota cu PK preţul factorului de producţie capital, cu P L
preţul factorului de producţie muncă şi cu CT resursele financiare pe care producătorul doreşte şi poate să
le cheltuiască pe cei doi factori de producţie, dreapta izocostului se va scrie:
CT = K PK + L PL
în care K şi L sunt cantităţile consumate din factorii de producţie. Ecuaţia poate fi scrisă şi sub forma:
K = (– PL/ PK)L + CT/ PK
Această formă ne permite să observăm că panta izocostului este:
Panta izocostului = – PL/ PK
Când L = 0 K = CT/ PK, iar când K = 0 L = CT/ PL
Dreapta izocostului se va reprezenta ca în graficul 6.5.
Atunci când cresc resursele de care dispune producătorul, dar preţurile factorilor de producţie nu
se modifică, panta izocostului nu se modifică, dar izocostul se deplasează către dreapta; când resursele
producătorului scad, dreapta izocostului se deplasează către stânga, aşa cum reiese din graficul 6.6.
Când se modificăpreţulfactorilor de producţie, izocostuldevinemai abrupt saumai plat, înfuncţie
de raportuldintrepreţurilecelordoifactori. Dacă se modificăpreţulunuisingur factor de producţie, izocostul
se deplaseazăcătredreaptacândpreţulscadeşicătrestângacândpreţulcreşte:
Graficul 6. Deplasarea izocostului în funcţie de preţul factorului muncă
Avem acum toate cunoştinţele necesare pentru a discuta despre optimul producătorului. Producătorul,
la fel ca şi consumatorul, va încerca să producă maximum posibil cu resursele de care dispune, ceea ce
înseamnă că producţia este optimă în punctul de tangenţă al dreptei izocostului la curba de izoproducţie
(graficul 6.8.).
În punctul M, punct de tangenţă, curba de izoproducţie şi izocuanta au aceeaşi pantă, ceea ce
înseamnă că putem scrie următoarea relaţie:
În condiţiile în care cresc resursele financiare al firmei, aceasta poate produce mai mult, astfel că
optimul producătorului se deplasează către dreapta. Reciproca este şi ea adevărată, după cum observaţi din
următorul grafic: