TEMA 7

Spațiul românesc în perioada secolelor XVIII-XIX

1. Regimul fanariot. Considerații

Perioada de început a secolului al XVIII-lea a fost caracterizată în Țările Române printr-o
reorientare a acestora spre puterile creștine ale Europei și încercarea de a ieși din sfera de
putere a Înaltei Porți, fapte ce au generat o dificilă metamorfoză (atât internă, cât și externă)
a relației cu puterea otomană, subiectul de putere din urmă reacționând prin restrângerea
condițiilor autonomiei statelor român.
Coalițiile îndreptate contra statului otoman definitivate de Dimitrie Cantemir și
Constantin Brâncoveanu cu inamici tradiționali ai Înaltei Porți, Rusia și Imperiul Habsburgic
au dus la dispariția fundamentelor relațiilor româno-turce.
Efectul imediat al acestei înnoiri de poziție a fost desființarea de către Imperiul Otoman a
avantajului Țărilor Române de a-și desemna proprii conducători. Pe cale de consecință,
privilegiul întronării în cele două state române a conducătorilor (domnilor) este preluată de
sultan. Acesta va numi conducători în Țările Române dintr-un grup de familii grecești creștine
din cartierul Fanar al Istanbulului, din care conducerea turcă își selectase și în trecut
funcționarii.
Principalele caracteristici ale acestor funcționari greci au constat în abilități economice,
avere personală, înțelegerea realităților europene, deținerea de numeroase și importante
conexiuni, cunoașterea limbilor străine etc. Toate aceste calități, pe care funcționarii turci nu
le dețineau, au reprezentat o importantă putere, propulsându-i în cele mai înalte funcții
publice și poziții sociale ale statului medieval turc. Pentru aceleași motive, respectivii greci au
reprezentat alegerea perfectă (dacă privim din perspectiva turcă) pentru conducerea
turbulentelor state române până în anul 1822.
2. Instituția Domniei în timpul regimului fanariot
Etapa istorică a domnitorilor fanarioți a avut ca specific încă de la apariție o serie de
transformări și reorganizări financiar-fiscale nemoderate, deseori chiar abuzive, ordonate
atât de cerințele puterii suzerane, Imperiul Otoman, cât și de vanitățile suveranilor de origine
greacă, care fiind lucizi în raport de poziția lor delicată de administratori statali, de mandatul
lor extrem de dificil făceau tot posibilul să-și achite creditorii (persoanele care îi
împrumutaseră cu sume colosale pentru a cumpăra funcția de domnitor în una din Țările
Române de la sultan) în cât mai scurt timp (în decurs de un an), după care își canalizau toate
forța politică în direcția înavuțirii personale, desigur, pentru toată perioada de timp cât încă
se mai beneficiau de susținerea sultanului.
Pentru a mulțumi cerințele progresive ale Înaltei Porți, dar și pentru a-și garanta avantajele
particulare, domnitorii fanarioți au demarat reguli extrem de dure de impunere a locuitorilor
din Țările Române, ceea ce a accelerat decăderea economică a celor două state, populația fiind
adusă rapid în stare de pauperitate profundă. Rezultatele ruinătoare ale stăpânirii unora dintre
domnitorii fanarioți au fost în contradicție cu activitatea și programele altora. Astfel, în situația
stăpânirii lui Constantin Mavrocordat, domnitor fanariot care s-a distins prin aceea că suprimat
șerbia în 1746 în Țara Românească și în 1749 în Moldova sau în aceea a lui Alexandru Ipsilanti,
domnitor fanariot care a făcut tentativa de a înnoi legislația și de a aduce în organizarea
administrației publice sistemul salarizării slujbașilor publici. Această ultimă măsură a
reprezentat o muncă îndreptată contra opririi utilizării banilor publici în valori nechibzuit de
mari pentru plata responsabililor, indiferent dacă erau greci sau români, în împrejurările în
care, în acea epocă era substanțial mai rentabilă o funcție publică decât o mare suprafață de
teren agricol. Aprobarea și aplicarea codexului de norme juridice cvasi progresist al domnitorului
fanariot Alexandru Ipsilanti, monument legislativ cunoscut sub denumirea de Pravilniceasca
condică, a fost receptată cu mare împotrivire de aristocrația din Țările Române, drepturile vechi
ale acestora fiind în principal afectate.
În perioada următoare Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, țarul rus a căpătat
posibilitatea să sprijine populațiile de religie creștină aflate sub conducere otomană. Această
nouă forță apărută în zona Țarilor Române a făcut ca puterea Imperiului să scadă treptat în
eficacitate. Înalta Poartă a fost constrânsă să îndeplinească unele obligații, dacă intenționa
să-și salveze puterea economică, militară și politică asupra celor două state românești:
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi stopa orice sporire ulterioară a tributului și, între anii 1774 și
1830, sarcinile fiscale ale celor două state românești s-au scăzut simțitor pentru contribuabili.
Asemenea episoade au consacrat o epocă de intervenție rusească în cele două state
românești, epocă care a avut ca apogeu Regulamentul Organic. Cele două state românești
dobândiseră astfel o mai mare însemnătate în regiune, mai ales odată cu dezlănțuirea
războaielor declanșate de Napoleon și apariția primelor semne ale decăderii Imperiului
Otoman. În această perioadă cele două state românești au început să fie recunoscute pe
scena internațională, pe teritoriile acestora fiind înființate mai multe prezențe diplomatice a
căror menire era acea de a supraveghea turnura relațiilor ruso-otomane.
Respectivele birouri consulare care au produs efecte indirecte asupra economiei locale,
emisarii marilor puteri vestice contribuind la protecția cetățenilor acestora aflați pe teritoriul
statelor române. Totodată, boierimea a demarat adevărate ofensive petiționare contra
domnitorilor fanarioți către Înalta Poartă dar și către diverse autorități din cadrul Imperiului
Habsburgic sau a Imperiului Rus. În general, obiectul petițiilor boierești dovedeau
conservatorismul autorilor, aceștia protestând că reformele fanariote erau în contradicție cu
specificul național, dar urmărind în fapt constituirea unui stat republican, dar supus puterii
boierilor.
Deși această funcție a fost ocupată de străinii aleși de sultan dintre grecii fanarioți,
domnitorul rămâne persoana și funcția cea mai însemnată în guvernarea Țărilor Române. Și
în perioada fanariotă puterea domnitorului în politică, justiție, economie, fiscalitate etc.
rămâne considerabilă, acesta constituind vârful ierarhiei aparatului de stat.
Domnitorii fanarioți controlau toate pârghiile administrației centrale și locale, personalul
funcționăresc fiind direct sau indirect legat de acest superior final. Restricțiile de natură
constituțională a competențelor domnilor din perioada fanariotă erau reduse ca număr, dar
semnificative ca importanță. Cea mai însemnată, dar probabil și cea mai eficace restricție
provenea din afara Țărilor Române, aceasta fiind concretizată prin dreptul sultanului de a alege
și îndepărta (mazili) domnitorul.
Sultanii aplicau domnitorilor fanarioți din Țările Române același tratament ca acelea
aplicate înalților funcționari otomani, în ierarhia funcțiilor imperiale otomane domnitorii
Țărilor Române aflându-se imediat sub vizirii cei mai importanți.

3. Sfatul Domnesc în timpul regimului fanariot

Trebuie remarcat permanentul conflict dintre domnitorii fanarioți, pe de o parte, și Sfatul
domnesc și a Sfatul de obște, pe de altă parte, aceste două organe deliberative păstrându-și
caracterul reprezentativ pentru forțele politicile ale unei importante părți ale societății române,
membrii aceștia erijându-se în reprezentanți ai unor din așa-pretinsele interese naționale. Sfatul
domnesc persistă a fi pe toată perioada domniilor fanariote un organ cu specific, care exercita
atribuții consultative în corespondență și echilibru direct cu instituția domnului.
Pe toată perioada de timp a secolului al XVIII-lea, autoritatea Sfatului domnesc a deținut
chiar și unele competențe judecătorești cu caracter special. Acea parte a Sfatului domnesc
care activa cu rol de tribunal purta denumirea de origine turcă de „divan”, acest cuvânt fiind
atribuit în timp întregii autorități a Sfatului domnesc.
Persoanele care intrau în compunerea Divanului erau desemnați de către domnitorul
fanariot dintre exponenții boierimii de nivelul întâi și al doilea, scopul numirii de boieri din cel
de al doilea nivel fiind acela de a extrage această instituție consultativă a statului de sub
influența marii boierimi. Această rânduiala a fost în repetate situații stabilită și confirmată prin
actele cu caracter de ordin ale sultanului, așa-numitele „firmane”.
Sfatul de Obște era cel de-al doilea corp funcționăresc însemnat din ierarhia
administrației Țărilor Române, istoria prezentându-ne aceasta instituție ca o manifestare a
voinței aristocrației locale mai reduse ca importanță. Sfatul Obștii era o reminiscență a
demodatei Adunări de Stări.
La fel ca și în timpurile premergătoare epocii fanariote, nici o lege nu orânduia
organizarea sa și nici nu-i preciza sarcinile. Sfatul de obște putea fi adunat doar la chemarea
domnitorului sau împuternicitului acestuia. Deși un sfat de obște ar fi trebuit să cuprindă la
un moment dat mai mult de 100 de persoane, în fapt se adunau puțin peste 30.
Competențele sfatului de obște erau atât politice, cât și administrative (fiscalitate, norme
juridice etc.).
Singura sancțiune pe care o putea opune sfatul de obște domnitorului fanariot era
reclamația în fața sultanului, dar cum cazurile în care domnitorul își încălca mandatul
imperial erau practic inexistente, o astfel de reclamație rămânea fără răspuns.

4. Organizarea administrativă, fiscală și judecătorească

Ansamblul organizațional al fiscalității din Țările Române aflate sub conducere otomană
prin reprezentanți fanarioți persistă în principiu similar sistemului din fazele precedente.
Presiunile forței Înaltei Porți sunt totuși în perpetuă sporire, cauză pentru care domnii
fanarioți au procedat la includerea în sistemul fiscal național a unor neuzitate specii de
impozite și taxe (în special pe anumite tipuri de produse – animale de un anumit fel,
producții agricole speciale), înmulțirea în număr și valoare a unora dintre taxele și impozitele
deja aflate în aplicare etc.
Instituția abilitată de domnul fanariot să țină aceste evidențe și, totodată mandatată să
emită dovezile de plată ale birurilor era visteria (deopotrivă instituție fiscală, trezorerie,
arhivă etc).
Configurația administrativă a statelor române din perioada fanariotă, și în special
unitățile organizatorice ale administrației judiciare au continuat să lucreze după preceptele
preexistente, moștenite din veacurile precedente. Totuși, trebuie să se facă o distincție –
perioada fanariotă a determinat o etapă de dezvoltare a masei de funcționari locali, ai
reprezentanților aparatului de stat la nivel regional.

5. Organizarea socială în perioada regimului fanariot

Toate aceste transformări au avut impact și asupra societății, asupra organizării sale
interne, asupra ierarhizării sale. Debutul epocii moderne s-a văzut într-adevăr mai întâi
asupra unităților administrației statului și mai apoi asupra societății în întregul său, căci
transformările generate de domniile fanariote au fost unele făcute de sus în jos, de la
domnitor către supuși și nu invers, cum s-a produs în Occident. Așa că structura societății din
Țările Române a fost mai târziu revizuită, iar în cazul păturilor acesteia din partea cea mai de
joasă de abia spre sfârșitul primei părți a perioadei moderne.
 Nu trebuie uitat că o mare parte a țărănimii era formată din persoane libere, dar fără
proprietăți. Pentru a-și asigura subzistența această categorie socială liberă era nevoită să
lucreze pe latifundiile boierilor sau pe cele ale așezămintelor bisericești. Pentru folosința
terenurilor agricole respectivii erau obligați la dijme (parte din producție) și clacă (muncă
neremunerată). Țăranii dependenți, cea mai de jos și cea mai numeroasă clasă socială din
Țările Române aflate sub regim fanariot, erau cei care furnizau contribuțiile cele mai
importante.