Afectivitatea

Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în

comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a
învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție, cu exagerările cunoscute – în direcția
supraestimării rațiunii și subestimării afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor
emoționale și subestimării rolului rațiunii.

În mod firesc, opozițiile exclusiviste și absolutizările unilaterale nu pot conduce decât la soluții
eronate. Realitatea psihologică a omului este de așa natură că nici una din cele două componente ale
ei nu poate fi eliminată fără a-i provoca o mutilare gravă. Dimpotrivă, modelul ideal al omului ar fi
acela în care ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte și să se echilibreze
reciproc: câtă gândire, atâta și sentiment, cât sentiment atâta și gândire. Filogenetic și ontogenetic,
proprietatea și disponibilitatea vibrării și trăirii emoționale preced disponibilitatea și capacitatea nu
numai a gândirii, ci și a percepției.

La subiectul adult, pragul răspunsului emoțional la un stimul vizual sau auditiv este mai scăzut decât
al percepției, astfel că se poate trage concluzia generală că răspunsul primordial al nostru la
stimulările din afară este unul emoțional. Activarea emoțională nespecifică pregătește și mediază
activarea perceptiv-cognitivă specifică. Pe măsura diferențierii și identificării stimulului, reacția
emoțională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoțională specifică, adecvată naturii și
semnificației stimulului. Reacția primară intră în componența reflexului necondiționat de orientare,
iar cea de-a doua intră în componența actului cognitiv propriu-zis.De aici decurge dubla condiționare
și dublul rol al sferei afective. O primă condiționare rezidă în deficitul de informație despre stimul, iar
cea de-a doua în semnificația stimulului, stabilită în urma identificării lui.

Corespunzător celor două tipuri de condiționare, vom avea și cele două roluri: unul de alertă-activare
energetică, prin care se accelerează procesul percepției sau interpretării, altul de selectare și
potențare a atitudinii și comportamentului în raport cu stimulul. Și într-un caz și într-altul, la baza
producerii reacției și trăirii emoționale stă interacțiunea dintre subiect și situație. Semnificația care
acționează ca factor determinativ în apariția emoției rezultă din raportarea proprietăților obiective
ale stimulului la așteptările și stările de motivație ale subiectului.

În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor psihice care
reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanță, respectiv, discordanță,
dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivație) și dinamica
evenimentelor externe (stimulii, situațiile obiective și proprietățile lor).

Procesele afective, indiferent de forma în care se structurează, pun în evidență câteva trăsături
comune, și anume: polaritatea, intensitatea, durata, convertibilitatea și ambivalența.