SOARELE ÎN ARHITECTURĂ

CONTROLUL ÎNSORIRII
LUMINA NATURALĂ
NOTE DE CURS 1990 - 1996
LECTOR ARH. MIHAI OPREANU

LUMINA NATURALĂ
METODĂ DE DETERMINARE

Calculul iluminatului natural (cantită ț ii de lumină naturală) într-un punct se poate face cu ajutorul
MĂȘTII DE UMBRĂ în punctul considerat și al NOMOGRAMEI DE LUMINĂ a bol ț ii.
Masca de umbră a fost definită mai sus (pct.5)

NOMOGRAMA DE LUMINĂ a bol ții este o reprezentare a bol ții virtuale în proiec ție plană, pe
planul orizontului, în proiec ție paralelă, echidistantă sau centrală (se va folosi acelaș sistem ca pentru
masca de umbră - aici, proiec ția centrală prin nadir).
Pe această proiec ție se reprezintă prin puncte reparti ția luminii pe boltă, considerând soarele acoperit.
Astfel, distribu ția intensită ții iluminării de la boltă se consideră invariabilă pe oizontală ș i variabilă în
func ție de înăl țime (h ). Bolta eate mai luminoasă către cheie ș i mai pu țin luminoasă spre orizont.
Nomograma are aici 1000 de puncte, fiecare reprezentând a mia parte din iluminarea totală a bol ț ii.

1. Se suprapune nomograma cu masca de umbră. Se numără punctele de pe zona de boltă neobturată.

Acest număr, împăr țit la1 000 reprezintă FACTORUL DE CER al punctului considerat, exprimat în
procente.
Se operează iluminarea totală a bol ț ii (la noi, minimum normat este de 4 000 lx) cu factorul de cer ș i se
ob ține cantitatea de lumină ce vine direct de la boltă.

2. Pentru evaluarea cantitatii de lumina din suprafe țele ambiante exteriore (fa țade etc), numă rul de
puncte cuprins în conturul proiec ției fiecărei suprafe țe se înmul țe ș te cu coeficientul de reflexie in
spectru vizibil (albedo) al suprafe ței respective.

3. Dacă punctul se află în spatele unui vitraj, cantitatea de lumină astfel rezultată se înmul țe ș te cu
factorul de transmisie al vitrajului.

Valorile însumate conform pct. 1 ș I 2, operate conform pct. 3, reprezintâ FACTORUL DE

FEREASTRĂ. Valoarea astfel ob ț inutâ, exprimată în lux, ar reprezenta cantitatea de lumină (nivelul de
iluminare) pe o suprafa ță orizontală aflată la nivelul punctului de observa ție, dacă toate suprafețele
ambiante interioare ar fi perfect negre.

4. Pentru suprafe țele ambiante interioare (pere ți, plafon etc), coeficientul de reflexie al suprafe ței
respective se înmul țe ș te cu factorul de cer al punctului, operat cu factorul de transmisie al vitrajului, și
cu numărul de puncte din nomogramă, ce se găsesc în conturul proiec ției suprafe ței respective.

Însumarea tuturor acestor cantită țI reprezintă iluminarea în punctul dat.

NOTĂ : metoda este prezentată aici într-o formă simplificată. Cu cât configura țiile spa țiale sunt mai
complexe, cu atât termenii formulei vor trebui să fie mai elabora ți. Principiul însă rămâne valabil.

1
l. MIȘCAREA REALĂ A PĂMÂNTULUI ÎN JURUL SOARELUI - PRECIZĂRI :
l.l. Orbita Pâmântului este o elipsă foarte apropiată de un cerc; noi vom considera că este un cerc
și că viteza mi șcării de revolu ție este constantă.
l.2. Axa de rota ție a Pamântului (AXA POLILOR) face cu planul orbitei (ECLIPTICA) un
unghi de aproximativ 66,5, numit DECLINAȚIE (  ); axa polilor rămâne mereu paralelă cu ea
însă și în timpul mi șcării de revolu ție a Pământului.
l.3. Între axa polilor și direc ția Pământ - Soare unghiul variază în jurul valorii de 9o+ 23,5
NOTĂ: Distan ța dintre Pământ ș i Soare este atât de mare fa ță de dimensiunile celor doi a ștri,
încăt în aprecierea mi șcărilor (reale sau aparente) vom putea face abstrac ție de acestea din
urmă. Astfel, vom considera razele Soarelui la un moment dat, paralele. ( fig.1 , 2 )
1.4. Vom considera atât razele de soare, cât ș i direc ția sub care vedem Soarele, ca fiind paralele
cu dreapta care une ște centrele celor doi aștri (pe care am numit-o direc ția Pământ - Soare).
( fig. 1 și 2 )

2. MIȘCAREA APARENTĂ A SOARELUI ÎN JURUL PĂMÂNTULUI - RELAȚIA CU

MIȘCAREA REALĂ.
- Pentru necesită țile dezvoltării ulterioare a metodei noastre, vom defini:
2.1. PLANUL ORIZONTULUI (ORIZONTUL): un cerc cu centrul în punctul de observa ț ie;
planul orizontului este perpendicular pe raza Pământului în punctul considerat ( și paralel cu
orizontul locului). (H)
NOTĂ: Planul orizontului se află la înăl ț imea punctului de observa ție (așa cum se consideră
și în teoria perspectivei), și nu neapărat pe suprafa ța pământului.
2.2. BOLTA CEREASCĂ (aparentă): o emisferă cu centrul în punctul de observa ție, ș i cu
acela și diametru ca ș i orizontul.
NOTĂ: Vom considera orizontul ș i bolta astfel definite ca pe un sistem de două suprafe țe de
proiec ție.
2.3. MIȘCAREA DE ROTAȚIE APARENTĂ a Soarelui în jurul Pământului (de fapt în jurul
punctului de observa ție), ca pe o rota ție a sistemului orizont-boltă în jurul unei axe paralele cu
axa polilor N care trece prin punctul de observa ție. Deci facem abstrac ție de mi șcarea de
revolu ție a punctului, în timpul rota ției Pământului, deoarece, a șa cum am spus, deplasarea
este neglijabilă în varia ția mi șcării unghiulare. (fig.3)
2.4. Considerăm raza de soare în punctul de observa ție paralelă cu direc ția Pământ - Soare.
Definim în continuare:
2.5. NORDUL CERESC : punctul în care paralela la axa polilor, care trece prin punctul de
observa ție , în țeapă bolta. Este punctul în care se observă Steaua Polara, singura stea fixă.
N este axa în jurul căreia se desfă șoară mi șcarea aparentă a universului în jurul punctului de
observa ție (vezi ș i VITRUVIU, IX. 1).
2.6. ZENIT: Cheia bol ții.
2.7. NADIR: Punctul diametral opus zenitului.
În sfâr șit,
2.8. MIȘCAREA APARENTĂ A SOARELUI poate fi definită ca fiind proiec ția pe boltă a
mi șcării reale, având drept centru de proiec ție punctul de observa ție  (este deci o proiec ție
centrală pe suprafa ța sferică).
3. COORDONATE SOLARE
3.1. AZIMUT: este unghiul măsurat în planul orizontului, între planul meridian ș i planul
vertical al razei de soare în pozi ția observatorului .
Azimuturile soarelui sânt simetrice fa ță de planul meridian (care corespunde orei 12).
3.2. ÎNĂLȚIME: este unghiul măsurat în planul vertical al razei de soare, cu vârful în , între
raza de soare ș i proiec ția ei pe planul orizontului. Se măsoară de la planul orizontului în sus
(0 90).

2
4. DIAGRAMA TRASEULUI SOARELUI (diagrama de proiec ție) se poate defini ca
proiec ția pe planul orizontului a pozi ț iei aparente a Soarelui pe boltă. Este deci o dublă
proiec ție, deoarece:
(1) pozi ția aparentă a fost definită ca o proiec ție pe bolta (2,8)
(2) această proiec ție se proiectează a doua oară pe planul orizontului.
Proiec ția prin care se realizează diagrama (a doua dintre cele descrise mai sus) se poate face
după mai multe metode:
4.1. DIAGRAMA ORTOGONALĂ se realizează prin proiec ție paralelă ș i ortogonală; prezintă
dezavantajul că deformează mult zonele de pe boltă din vecinătatea orizontului.
4.2. DIAGRAMA ECHIDISTANTĂ, în care zone de înăl țime egală pe boltă se proiectează
după cercuri concentrice. Nu este o proiec ție propriu-zisă , ci una conven țională.
4.3. DIAGRAMA STEREOGRAFICĂ, în care se folose ște drept centru de proiec ție punctul
NADIR (2,7). Dăm în continuare construc ția de principiu a proiec ției unui punct de pe boltă,
S, care presupunem că este pozi ția aparentă a Soarelui la un moment oarecare, în sistemul de
proiec ție orizontală centrală în care se reprezintă DIAGRAMA STEREOGRAFICĂ.
- Se dă proiec ția verticală (paralelă și ortogonală) pe planul meridian.
- Se cere proiec ția orizontală, centrală prin NADIR.
4.3.1. Se sec ționează bolta prin S cu planul orizontal H (H,H) în care H este cercul determinat
pe boltă de toate punctele cu aceeași înăl țime, h, cu punctul S.
4.3.2. Proiectând cercul orizontal H prin h'N, se ob ț ine pe planul orizontal h, raza proiec ției
cercului.
4.3.3. Se sec ționează bolta cu un plan proiectant (care trece prin N), perpendicular pe planul
meridian, P (P,P'). Urma orizontală P intersectată cu cercul H, dă S 1 și S2, care sânt cele două
solu ții posibile ale problemei. Ele corespund la două momente ale zilei, simetrice fată de ora
12,00
.-Diagrama se poate realiza, teoretic, construind astfel proiec țiile tuturor momentelor care ne
interesează.
-Reprezentând pe diagramă cercuri care reprezintă intervale de înal ț ime egală pe boltă, putem
citi direct pe diagramă coordonatele de ÎNĂLȚIME h (3,2) a unui punct. Coordonata AZIMUT
a (3,1) se poate citi direct pe circumferin ță.
4.4. CONSTRUCȚIA COMPLETĂ A DIAGRAMEI STEREOGRAFICE CU
DETERMINAREA GRAFICĂ A TRASEELOR SOARELUI PE TOT TIMPUL ANULUI:
-se dă: latitudinea locului = L
4.4.1. Se face o sec țiune verticală prin boltă, prin planul meridian, reprezentat în proiec ție
paralelă ortogonală.
4.4.2. Înăl ț imea soarelui la ora 12, la echinoc ții, este h=90-L; înăl ț imile la solsti ț ii sânt
he  23,5; orbitele (traseele) mi șcării aparente a Soarelui sânt cercuri pe
sfer prin punctele astfel determinate și perpendiculare pe axa aparentă a lumii N (2.5).
4.4.3. Pozi țiile traseelor aparente pentru celelalte zile din an se ob țin prin împăr țirea cercului
în intervale egale (aici, 12 intervale lunare). Acest cerc este o reprezentare grafică a varia ției în
timpul anului a unghiului dintre direc ția Pământ-Soare și axa polilor, datorată înclina ției axei
polilor fa ță de planul eclipticei (1,3).
-Se observă, după lungimea orbitei aparente, durata diferită a zilelor în func ție de anotimp.
4.4.4. Determinarea pozi ției orelor se poate face în sec țiunea verticală prin rabaterea orbitelor
pe planul de proiec ție și împăr țirea în 24 (ore) a cercului complet.
4.4.5. Construc ț ia diagramei propriu-zise, în proiec ția orizontală se face, în principiu, pentru
fiecare punct în modul arătat mai sus (4,3).

5.MASCA DE UMBRA.

3
5.1. Un obiect oarecare din spa țiu, sau un ansamblu de obiecte, se poate proiecta pe boltă
folosind drept centru de proiec ție punctul de observati, . Se determina astfel niste "pete" pe
boltă, care corespund suprafe țelor bol ț ii, care nu se văd din , fiind obturate de obiectele date.
5.2. Punctele de pe boltă, ob ț inute prin proiec ția descrisă mai sus, se pot, la rândul lor, proiecta
din nou pe planul orizontal.
5.3. Astfel, MASCA DE UMBRĂ se poate defini ca o dublă proiec ție:
5.3.1. O proiec ție a obiectului, pe boltă, folosind centrul de proiec ție .
5.3.2. O a doua proiec ție a punctelor astfel ob ținute pe boltă, pe planul orizontului. Această a
doua proiec ție se poate face, ca ș i diagrama, în mai multe feluri: prin proiec ție paralelă, prin
proiec ție echidistantă, sau prin proiec ție centrală (stereografică). MASCA DE UMBRĂ este
deci, o reprezentare plană a zonelor bol ții care sunt obturate privind din punctul , de către
obiectele considerate.
NOTA 1: folosind reprezentări echivalente atât pentru diagramă cât ș i pentru masca de umbră,
ele se pot suprapune. (Evident, masca ș i diagrama vor fi la fel orientate).
NOTA 2: diagrama este valabilă pentru orice punct aflat la o anume latitudine, în timp ce masca
de umbră este caracteristică, în principiu, pentru un singur punct dintr-un anturaj dat.
5.4. Prin suprapunerea diagramei ș i a măștii de umbră se poate face VERIFICAREA
ÎNSORIRII UNUI PUNCT ÎN TOT TIMPUL ANULUI.
OBSERVAȚIE: Dacă punctul  este pe o suprafa ță, atunci se poate calcula cu exactitate
aportul de energie solară pe acea suprafa ță, calculând din diagramă valorile inciden ței
radia ției solare.
5.4.1. VERIFICAREA însoririi va fi făcută construind masca de umbră atât pentru elementele
construc ției cât ș i pentru toate elementele din anturaj (cu o tratare corespunzătoare a
elementelor variabile, de exemplu, vegeta ția sezonieră).
5.4.2. CONCEPȚIA unor părti ale geometriei construc ției sau ansamblului, poate fi verificată
și chiar OPTIMIZATĂ prin această metodă.
6. Deocamdată, să eviden țiem faptul că arhitectul trebuie să-și formuleze cât mai clar și
complet o IPOTEZĂ pentru controlul însoririi în fiecare caz particular de concep ție a unui
ansamblu, obiect sau detaliu de arhitectură.
6.1. IPOTEZA poate să aibă în vedere următoarele categorii de criterii:
6.1.1 .CONFORTUL TERMIC: realizarea însoririi selective func ție de anotimp ș i de to ț i
factorii de climă ș i de microclimat.
6.1.2. CONTROLUL LUMINII: evitarea însorii directe pe anumite suprafe țe sau în anumite
spa ții cu utilizări speciale, în anumite programe, împreună cu asigurarea unui iluminat natural
(difuz) corespunzător.
6.1.3. CRITERII de plastică arhitecturală, de realizare constructivă, de tehnologie, de comportare
în timp etc., în func ție de cazul particular, de context, de condi ții.
6.2. IPOTEZA va trebui să se concretizeze prin eviden țierea unor perioade de timp în care
însorirea directă este de dorit sau dimpotrivă, de evitat, în măsură mai mare sau mai mică. Aceste
perioade de timp vor fi eviden ț iate de diagrama solară; astfel, se va putea vedea din ce puncte
ale bol ții e bine să bată, sau nu, soarele în punctul considerat, pe suprafa ța sau în interiorul
unei construc ții.
6.3. CRITERIUL ILUMINĂRII NATURALE a spa ț iilor trebuie avut în vedere în același timp
cu cel al controlului însoririi. (6.1.2.); un sistem parasolar nu trebuie să fie numai eficient în sine,
ci trebuie să fie, în principiu, ș i căt mai pu ț in obturant fa ță de boltă. Acest criteriu poate fi de
asemenea verificat cu masca de umbră.
6.4. Am luat în considera ție în această discu ț ie numai conformarea GEOMETRICĂ a
elementelor construc ției și anturajului (inclusiv cele inten ționat PARASOLARE).
Considera țiile constructive, materialele din care ele pot fi realizate, precum și caracterul fix,
mobil, demontabil, reglabil, amovibil etc., al elementelor parasolare sunt tratate în altă parte.

4
6.5. Controlul însoririi în vederea unei cât mai bune adaptări climatice va ț i ne seama de două
categorii de date, așa cum am arătat mai sus (6.1).
-Regimul de însorire ș i pozi ț ia Soarelui pe boltă.
-Regimul valorilor temperaturii ambiante (regimul climatic și microclimatic).
Acum este locul să observăm că traseele Soarelui se suprapun exact pe boltă în cele două
jumătă ți ale anului, dintre solsti ț ii, pe când valorile termice prezintă un decalaj important, din
cauza iner ției termice a mediului. Acest lucru trebuie avut în vedere mai ales pentru controlul
sistemelor obturante fixe, pentru că, de exemplu, un punct care va fi umbrit în august, va fi
umbrit și în aprilie. Acest posibil neajuns se poate remedia prin prevederea unor elemente
mobile (cel putin par țial) care să realizeze un control cât mai selectiv; aceasta, mai ales, în
spa ții locuite permanent.
6.6. În aceeași ordine de idei trebuie men ț ionat rolul foarte important pe care îl poate avea
VEGETAȚIA în controlul însoririi; în special vegeta ția sezonieră, care urmăre ște cu destulă
exactitate regimul termic ambiant.

ECHILIBRUL GLOBAL DE ENERGIE TERMICĂ ȘI CONFORTUL HIDROTERMIC

A. Termenul de "arhitectură conștientă de energie", în accep țiunea în care propunem a-l utiliza
în continuare, are o cuprindere globală. Vom considera că "arhitectura bioclimatică”, ”arhitectura
solară”, etc. pot fi subsumate acestei categorii mai ample. Firește, nu vom considera că
ierarhizarea acestei no ț iuni are o valoare absolută. Se mai utilizează termeni ca "arhitectura
ecologică”, arhitectura adaptată la mediu, etc. Nu ne propunem nici o circumscriere sau o definire
a tuturor acestor termeni. Dintre calită țile pe care le poate avea sau ar trebui să le aibă o
construc ție, vom considera în primul rând calitatea de adăpost. Aceasta presupune, în primul
rând, capacitatea de a asigura confortul fiziologic. Această no țiune cuprinde pe lângă confortul
hidrotermic, condi ții legate de acustică, lumină, poluare de orice fel, precum ș i alte elemente
particulare. Dacă ne gândim în continuare numai la construc ții de confort hidrotermic în spa ții
construite, vom încerca să delimităm principalii parametrii;
1.Temperatura aerului
;2.Temperatura ș i valitatea suprafe țelor ambiante (a suprafe țelor interioare ale fa țadei în
primul rând);
3.Umiditatea aerului;
4.Viteza aerului;
5.Regimul termic radiant
După cum se știe, ace ști parametri influentează pierderile de caldură ale organismului către
mediu. În condi țiile de confort, corpul omenesc trebuie să piardă în continuu o cantitate de
energie în func ție de intensitatea metabolismului. Dacă această cantitate eliberată este mai mare
sau mai mica decât cea corespunzatoare intensită ții efortului depus, atunci există disconfort și
chiar pericol pentru sănătatea omului. To ț i acești parametrii depind, în mod mai mult sau mai
pu țin direct, de energie - adică de cantitatea ș i calitatea energiei ce se eliberează ș i se disipează
în spa țiul dat. Și atunci când datele de mediu exterior se îndepărtează de ace ști parametri,
construc ția trebuie sa-i asigure în spa țiul interior. Acesta înseamnă un anume echilibru
energetic între construc ție ș i mediu, un echilibru dinamic. Din punct de vedere al atitudinii pe
care concep ț ia de arhitectură (de la ansamblu până la detaliu) o poate avea fa ță de acest
echilibru de energii între construc ție ș i mediu, putem deosebi trei situa ț ii:
A.1. CONSTRUCȚIA INDIFERENTĂ FAȚĂ DE MEDIU; această concep ție nu ț i ne seama
de datele de mediu (regim termic, însorire, orientare, vânt, umiditate, vecinătă ți etc.). Echilibrul
energetic al spa ț iului interior se asigură în cea mai mare masură prin consum necontrolabil de
energie conven ț ională în exploatare - pentru încălzire, climatizare, iluminat etc.
A.2. CONSTRUCȚIA EXCLUSIVĂ FAȚĂ DE MEDIU; această concep ție urmărește să
respingă energiile incidente din mediu în cât mai mare măsură (de exemplu: perimetru minim,

5
goluri minime, protec ție solară, termică etc.). Parametrii de confort sunt asigura ți tot cu
mijloace artificiale, dar controlabile.
A.3. CONSTRUCȚIA SELECTIVĂ FAȚĂ DE MEDIU; concep ție în care construc ția se
comportă fa ță de energiile incidente din mediu ca un filtru selectiv ș i dinamic, în primul rănd
prin însăși configura ția spa țială și constructivă, de la ansamblu ș i pâna la detaliu, și apoi
prin sisteme de echipare tehnică prin care se captează și se convertesc energiile libere din mediu.
Această clasificare este preluată din studiile elaborate de colectivul de arhitectură bioclimatică
din Institutul de arhitectură, în colaborare cu IPCT,INCERC ș i alte institu ții. Am dat aici o
variantă sumară, mult simplificată, care să servească drept bază pentru discutia propusă în
continuare.
B. În general, se poate spune că performan țele unei cladiri sau unui ansamblu depind de
calită țile spa țiale ș i constructive, pe de o parte, și de o cantitate de energie consumată în
exploatare, pe de alta parte. De regulă, cantitatea de energie consumată în exploatare este de
multe ori mai mare decât cea înglobată în componentele clădirii ș i în opera țiile de execu ție.
B.1. Toate studiile din ultima vreme arată că este utilă o cre ștere chiar însemnată a cantită ții de
energie înglobată, sub formă de protec ție termică, sisteme heliocaptatoare etc., în măsura în care
duce la o scădere a consumului de energie conventională în exploatare.
B.2. Dar tot din aceste studii și experimente rezultă că performan țele energetice ale clădirilor
depind într-o măsură ș i mai mare de criterii care nu presupun o creștere a cantită ții de energie
înglobată, ș i deci a costului initial, ci doar de o mai buna distribu ție a elementelor
construc ției. Aceste criterii se pot împar ți în două categorii:
B.2.1.Calitatea concep ției (arhitecturale, constructive, de echipare, tehnologice), de ansamblu
obiect ș i detaliu. În orice caz, nu o concep ție indiferentă (A.1.) ș i în general, mai bine o
concep ție selectivă (A.3.) decât exclusivă (A.2.). Aceasta din urmă se justifică doar atunci când
condi țiile de mediu sunt deosebit de ostile.
B2.2.Criterii care ț in de context: legisla ț ia proiectării, a execu ției, sistematizării, gestiunii ș i
utilizării clădirilor, politica de economie de energie pe ansamblu, condi ții materiale, date
climatice și microclimatice (nu în ultimul rând) ș i altele. Revenind la punctul B.2.1., în ce
privește calitatea concep ției, la clădirile de locuit se aplică acum, în general, la noi tipurile de
configura ții geometrice, spa ț iale, ș i de partiuri, care au apărut, s-au dezvoltat și s-au
generalizat aproximativ în perioada 1920-1960, perioadă caracterizată, cel pu țin în ț ările
dezvoltate, de o mare abunden ță de energie conven țională ieftină, pe de o parte, și de o
dezvoltare a tehnologiei pe principiul seriilor mari de produse indentice, pe de altă parte.
Apartamentele tip, în cladiri înalte, tot tip, în ansambluri uniforme, au reprezentat ca gen de
solu ție, în primul rând o “economie” de efort de concep ție de arhitectură ș i tehnologie, și mai
pu țin o economie reală în execu ție și mai ales în exploatare. Concep ția tipizării partiurilor de
arhitectură și a compozi ț iilor, mai curând decât de industrializare a componentelor ș i
proceselor tehnologice, a avut ca rezultat mai toate dezavantajele produc ț iei industriale de mare
serie, fără să aibă ăi avantajele acesteia. Au rezultat tipuri de locuire care s-au uzat moral foarte
rapid și care mai mult decât atât, odată cu incetarea abunden ței de energie, nu mai pot asigura
nici condi ț iile de confort fiziologic. Se poate spune că această concep ție “indiferentă fa ță de
mediu (A.1.) nu a fost adoptată în mod voit, ci din cauză că alte criterii au fost considerate mai
importante: cantitatea ș i investi ția ini ț ială minimă, criterii considerate posibil de realizat prin
mijloacele industriei de mare serie. Este de fapt vorba de o concep ț ie caracteristică unei epoci,
relativ scurte, care pare a fi fost singura din întreaga istorie, când arhitectura nu a fost conștientă
de energie.
C. Între timp, datele problemei s-au schimbat din două puncte de vedere esen ț iale:
C.1. S-a constatat că produc ț ia industrială nu mai este dependentă de concep ția seriei mari de
produse identice, ci că ea permite din ce în ce mai mare diversitate ș i individualitate a
produselor, în condi ț ii tehnologice de mare eficientă (vezi, de exemplu Alvin Toffler, ”Al treilea
val”).

6
C.2. În mod evident, energia conven țională nu mai este nici abundentă, nici ieftină, ș i probabil
că nici nu va mai fi. Cel pu țin nu sub formele cu care ne-am obi șnuit în ultimii zeci de ani.
Ca un fel de concluzie, arhitectura este nevoită să se reântoarcă la echilibrul dintotdeauna, care îi
cere să se afle în raporturi de armonie cu natura. Pe de altă parte, putem beneficia în continuare
de avantajele tehnologiei avansate și produc ț iei industriale, eliberate în plus de prejudecă ți ș i
exces. O altă concluzie ar putea fi aceea că, după cum se vede, casele trăiesc în mod obi șnuit
mai mult decăt teoriile după care au fost concepute. Premisele ar putea fi rezumate astfel:
a) Construc ția trebuie concepută ca un organism complex, ț i nând seama de toate rela țiile cu
mediul și cu amplasamentul (concep ție "selectivă”, bioclimatică).
b) Se pot produce industrial materiale ș i componente ș i se pot perfec ționa sistemele ș i
tehnologiile; nu trebuie să se tipizeze obiectul de arhitectură ca atare, deci concep ția ș i prin
urmare crea ția arhitecturală și tehnica propriu-zisă.
Revenind la pct.B.2.2., despre date care ț in de context, sunt multe de spus, dar cel mai
important este faptul că proiectan ț ii (arhitectul ș i to ț i colaboratorii săi, ”echipa
pluridisciplinară”) trebuie să poată influen ța ansamblul de reglementări în care lucrează, în loc
să fie doar constrăns de el.
D. Partiul arhitectural de ansamblu.
D.1. Trebuiesc în primul rând evitate defectele care s-au constatat la clădirile indiferente fa ță de
mediu, ș i anume:
a) Cladirile înalte generează zone mari de umbră, ceea ce duce la diferen țe mari de temperatură
între diferite zone învecinate ale clădirii, și deci la curen ți de aer puternici și necontrolabili.
b) În general clădirile înalte amplifică efectele nefavorabile ale vântului.
c) Folosirea terenului aferent construc ției este mai dificilă ș i crearea unui microclimat protector
prin amenajari exterioare și vegeta ție este de multe ori imposibilă.
d) Apartamente ș i clădiri identice, în condi ții diferite de regim termic, amplasare, orientare,
însorire, înal ț ime fa ță de sol, nu pot func ționa bine în toate aceste situa ț ii, mai ales că multe
dintre acestea sunt necunoscute proiectantului, deci el nu le poate stapâni.
Concep ț ia arhitecturală ș i constructivă a obiectului ș i detaliilor trebuie să ț ină seama de
condi țiile diferite de exploatare datorate individualită ții fiecărui ocupant. Înterven ția
utilizatorului asupra construc ției este în ultima vreme o preocupare majoră a arhitecturii
reziden țiale ș i una din calită ț ile de sporire a calită ții locuirii. Contribu ț ia locatarului poate
merge în unele cazuri până la realizarea completă a locuin ței. În cazul locuin ței colective
participarea locatarului se manifestă în realizarea compartimentărilor, finisajelor, tratamentelor de
protec ție termică ș i etanșare, tratare complexă ș i variată a fa țadelor, amenajări exterioare.
Rolul arhitectului este în această ipoteză de a gândi de la început construc ț ia ca un sistem
deschis, cu posibilită ți de modificare ș i evolu ț ie, ș i apoi de a ac ționa ca un consilier și de a
da asisten ță tehnică. Se poate vedea că atunci când arhitectul nu-ș i asumă (sau nu-ș i poate
asuma) aceste roluri, interven țiile utilizatorului au loc oricum, dar sunt de multe ori nereușite
din multe puncte de vedere. Un alt criteriu pentru care trebuie prevazută posibilitatea
modificarilor mai ales la solu ții de detaliu, este faptul că rezolvările noi de îmbunătă ț ire a
protec ției termice și captare a energiei solare nu sunt în momentul de fa ță, la noi,
experimentate suficient. De aceea trebuie asumată ipoteza că ele nu vor func ționa neapărăt
conform prevederilor, ș i vor fi necesare măsuri de între ținere, remedieri și modificări.
Faptul că nu s-a ț i nut cont de acest criteriu a dus la func ționarea sub așteptări a unor
construc ții “solare” de la noi, ca și din alte par ți. Un alt domeniu în care investi ț ia locatarilor
poate fi extrem de utilă este îmbunătă țirea calită ții locuin țelor existente.
D.2. Propuneri.
D.2.1. Sunt preferabile construc ț iile cu regim de înal țime mic și mediu, cu o cât mai bună
adaptare la amplasament, cu orientare ș i însorire bună și controlată. Studii de ansamblu au fost
făcute în acest sens la Institutul de arhitectură atât la Colectivul de construc ții cât și la
Colectivul de sistematizare.

7
D.2.2. Partituri mai diverse, mai flexibile atât ca variabilitate ini țială cât ș i ca posibilită ț i de
evolu ție în timp. Adaptarea la situa ț ia particulară de ampla- sament trebuie să conste în esen ța
conceptiei de echilibru fa ță de mediu, deci în structura spa ț ială și constructivă, nu numai în
tratarea plastică “cosmetică”. (Aceasta poate rămâne în continuare valabilă, însă este în afara
prezentei discu ții).
D.2.3. Îndeplinirea celor mai multe dintre criteriile enun țate mai sus presupune dezvoltarea ș i
folosirea sistemelor de prefabricare deschisă. Trebuie insistat asupra faptului că industrializarea
componentelor și opera țiilor nu presupune și nu trebuie să ducă la tipizarea concep ției.
D.2.4. Acolo unde condi țiile de teren, însorire ș i sistematizare permit, este de preferat utilizarea
partiurilor cu camere de locuit orientate sud, ș i cu spa ț ii tampon către nord (vezi fig. 2.1.).
Unde aceste condi ții nu pot fi îndeplinite, se vor folosi partiuri cu camere de locuit pe două
orientări opuse (vezi fig. 2.2.). Partiurile cu toate spa țiile pe o singură orientare sânt de evitat în
toate situa ț iile (afară poate de apartamente foarte mici).
Trebuie amintit că protec ția climatică în condi țiile noastre nu se poate reduce la protec ție
termică ș i captare de energie pe timpul iernii. Protec ția solară, ș i vetila ț ia pe timpul verii sunt
foarte importante în multe zone ale ț ării, ș i sunt deseori neglijate chiar în propuneri declarat
”eficiente energetic”.
D2.5. Continuitatea protec ției termice a anvelopei este bineîn țeles foarte importantă, atât din
punct de vedere al bilan țului energetic, căt ș i ca eficien ța investi ț iei. O protec ție termică
scumpă dar discontinuă (incompletă) nu va fi eficientă.
D.2.6. Experimentele făcute în lume în ultimii zeci de ani, și din ce în ce mai mumeroase în
ultimul timp, au dus la concluzii interesante, unele surprinzătoare la prima vedere. Nu
întotdeauna rezultatele practice corespund celor ante-evaluate prin teorie ș i calcul, chiar în
condi ții de control perfect al execu ției. Numai o corelare a celor mai evoluate metode de
calcul, cu intui ția și experien ța arhitectului, poate duce la o corectă apreciere a rezultatelor
posibile, și deci la o concep ție realistă. (B.Anderson, W.Kroner ș i mul ți al ții). De exemplu,
s-a constatat că micșorarea raportului suprafa ță de anvelopă/volum util nu este în sine atât de
importantă în realitate ca într-un calcul de pierderi de căldură. Volume variate, cu rezalite, pot fi
forte eficiente dacă sunt bine concepute ș i orientate. Iar criteriile concep ț iei “bune” sunt de
multe ori foarte complexe ș i nu întotdeauna se pot numara ș i măsura.
Așa cum a spus Louis Khan, în arhitectură nu toate problemele pot fi la fel de bine rezolvate.
Arhitectul decide de fiecare dată care sunt cele importante și care cele secundare. În privin ța
comportării termoenergetice a clădirii se poate defini conceptul de NIVEL DE PROTECTIE
TERMICĂ ce ia în considerare efectul cumulat al rezisten țelor termice ale elementelor
permietrale, infiltra țiilor de aer, permeabilită ț ii la aer a clădirii cât și al geometriei ei
(compactitatea clădirii, raportul V/S între volumul protejat ș i anvelopa clădirii), indicatorii
uzuali fiind necesarul de căldură specific Q/V (w/mc) și necesarul de combustibil G (Kg/ap.an).
Rela ția între coeficientul de compactitate ș i coeficientul volumic de pierderi de căldură nu este
o rela ție simplă de propor ționalitate. Pentru clădirile de locuit cu regim mic de înal ț ime ș i
nrumăr redus de apartamente pe nivel varia ția compactită ții func ție de conformarea
planimetrică, pentru acela și nrumăr de nivele ș i Ac, este nesemnificativă iar efectul acesteia
asupra nivelului de protec ție termică este neglijabil. Rezultă deci că, în condi ț iile unei
libertă ți de ob țiune formală fără implica ții termoenergetice majore, direc ția în care se poate
ac ționa eficient este îmbunătă țirea protec ției termice a elementelor perimetrale dincolo de
valorile minime normate, tinzând spre o valoare maximă ra țională (neterminabilă pentru fiecare
caz în parte func ție de caracteristicile termotehnice ale materialelor utilizate, costul acestora și
al combustibilului). De remarcat că, în condi țiile unei protec ții termice slabe clădirile mici, cu
compactitate redusă chiar la forme cubice, se vor încadra greu în consumurile de combustibil
normate.

8
D.3. Iată în sfâr șit câteva tipuri de tratare a fa țadelor, care pot spori eficien ța energetică a
clădirilor, împreună cu un sistem de criterii pentru tratarea diferen țiată a fa țadelor în func ție
de mai mul ț i factori.
D.3.1. Optimizarea configura ției geometrice.
D.3.2. Sporirea capacită ții termoizolante a plinurilor.
D.3.3. Etanșarea rosturilor în general controlul schimbului de aer exterior-interior.
D.3.4. Sporirea capacită ții termoizolante a golurilor, triplarea vitrajelor, termoizola ț ii mobile
etc.
D.3.5 .Optimizarea raportului plin-gol.
D.3.6. Optimizarea calită ților radiative ale suprafe țelor - exterioară și interioară -ale
anvelopei.
D.3.7. Sere captatoare - diverse alcătuiri - pe fa țadele însorite (fig. 2.1.,2.2.).
D.3.8. Sere tampoane termice pe fa țadele de nord.
D.3.9. Sisteme parasolare - fixe, mobile sau demontabile.
D.3.10. Alte tipuri de sisteme heliocaptatoare pasive: pere ți trombe, vitraje de mari dimensiuni
cu termoizola ții mobile sau transparente, pere ți dubli cu circulatie de aer cald,pereti cu stocaj
termic in diverse materiale,sisteme de stocaj în substan ță cu schimbare de fază etc.
D.3.11. Integrarea unor sisteme heliocaptatoare active: panouri de diverse tipuri, celule voltaice
etc.
Această enumerare nu este exhaustivă și nici nu stabileste o ierarhie. Eficien ța relativă și
absolută a fiecărei măsuri în parte nu poate fi exact evaluată decât pentru o situa ț ie concretă de
temă ș i amplasament.
Multe dintre aceste sisteme de tratare a fa țadelor presupun existen ța unor suprafe țe de călcare
în afara planului închiderii fa țadei. În rezolvările curente, aceste plăci în consolă reprezintă
importante pun ț i termice. Este necesară aplicarea curentă a unor solu ț ii care:
1) să evite pun ț ile termice;
2) să permita o tratare dinamică a fa țadei, nu numai pe suprafa ță, ci și pe volum.
D.4 Dăm în continuare un sistem schematic de criterii pentru tratarea diferen țiată a fa țadelor:
D.4.1. Solu ț ii - ireversibile
-reversibile
D.4.2. Solu ț ii -permanente
-sezoniere, mobile, demontabile
D.4.3. Func ție de orientare
D.4.4. Func ție de însorire (vecinătă ți)
D.4.5. Func ție de caracteristici specifice de microclimat.
D.4.6. Func ție de variabilitatea determinată de interven ția utilizatorului.
E. Pentru a putea explicita unele principii de concep ție de arhitectură a fa țadelor, facem în
continuare o analiză a factorilor de care depinde confortul hidrotermic, așa cum i-am enun țat
mai sus și anume:
1. Temperatura aerului
2. Temperatura și calită ț ile suprafe țelor
3. Regimul de umiditate
4. Viteza aerului
5. Regimul termic radiant
1. Temperatura aerului interior este de multe ori singurul criteriu luat în considerare pentru
cuantificarea pierderilor de căldură. Depinde de pierderile prin transmisie, prin anvelopă ș i prin
schimb de aer ș i de eliberarea de energie termică în spa țiul considerat: consum de energie
“conven ț ională” sau nu, aport solar, aport “întamplător” de la elementele de echipare sau altele
(de exemplu iluminat), de căldură cedată de corpul persoanelor din spa țiul respectiv.

9
2. Temperatura suprafe țelor interioare este un parametru normat de confort termic. Schimbul de
căldură dintre organism ș i suprafe țele învecinate depinde ânsă, înafară de temperatura
suprafe ței respective, ș i de anumite calită ți ale materialului din care este făcută suprafa ța:
a)căldura specifică;
b)densitatea si masa;
c)conductivitatea termică.
Cu cât parametrii care cuantifică aceste calită ț i au valori mai ridicate, cu atât peretele va absorbi
mai mult caldura, pentru a-și ridica temperatura și va transmite ș i reemite această căldură catre
câmpurile învecinate și anume către exterior, func ție de rezisten ța termică totală a anvelopei
și către interior (aerul interior aflându-se, în condi ț ii de confort la o temperatură mai redusă
decât cea a corpului). Deci un perete din material “rece” este neconfortabil chiar dacă este bine
izolat de exterior. La fel un perete interior sau un planșeu. Ca exemplu cităm cazul caselor
demolate și a blocurilor noi din Snagov ăi satele învecinate. Locuitorii relatează că au consumat
în unele apartamente de 2-3 ori mai multe lemne decât în vechile case din pământ sau cărămidă,
de obicei mai mari decât apartamentele. Aceste consumuri (în vechile case era cald, pe când în
cele noi suferă de frig chiar dacă sobele duduie și aerul este supraîncălzit) se datorează pere ților
din panouri mari de beton, pe deasupra și prost izola ț i. To ți compară aceste case din beton cu
niste cavouri ș i mul ț i au început să-și reconstruiască, pe vechile locuri, construc ții din
pământ, cu resurse foarte modeste. Cei care au reușit să le înjghebe astfel, încât să poată locui
deja în ele, sunt bucuroși că nu mai trebuie să traiască încă o iarnă “în betonul statului”. În
timpul verii, construc țiile noi sunt tot inconfortabile, pentru că pere ții snt fierbin ț i chiar ș i
noaptea, atunci când ziua este foarte cald afară. Din cauza concep ției ș i a realizării defectuase
și iner ția termică mare are consecin țe negative asupra mediului interior. Se vede ș i din acest
exemplu că iner ția termică mare nu este un lucru bun în sine, ci numai atunci când elementele
cu masa importantă sânt protejate termic. Este, pentru fiecare construc ț ie, o problemă de
reparti ție a masei ș i a capacită ții termoizolante, atât în configura ția de ansamblu cât ș i în
alcătuirea anvelopei.
3. Regimul de umiditate a aerului influen țează în primul rând confortul termic datorită
schimbului de căldură latentă ocazionat de vaporizare ș i de condensare. Vaporii ș i apa din
respira ție, transpira ție, gătit, spălat, încălzit ș i alte surse, se acumulează de regulă în spa țiul
interior astfel încât se poate depăși umiditatea relativă limită de confort. Umiditatea excesivă
perturbă sistemul de termoreglaj al organismului prin transpira ție și respira ție, poate favoriza
boli ale sistemului respirator ș i în fine favorizează condensul pe sprafe țe ș i în alcătuirile
constructive. Deci, excesul de vapori din interior trebuie să se elimine practic în permanen ță
,dintr-o casă locuită. Vaporii pot să se evacueze prin două cai: prin transmisie prin anvelopă și
prin schimb de aer. De regulă, schimbul de aer necesar pentru a asigura aerul proaspăt pentru
respira ție nu este suficient pentru a elimina excesul de vapori. Deci, dacă pere ții exteriori nu
sunt permeabili la vapori, schimbul de aer necesar pentru a asigura calită ț ile aerului interior
devine oneros din punct de vedere al pierderii globale de căldură. În concluzie, corelând
observa țiile asupra primilor trei factori de confort discuta ți, un perete de fa țadă trebuie să
aibă:
a) rezisten ță termică mare;
b) alcatuire din materiale calde, deci cu căldură specifică, densitate și conductibilitate termică
mică; aceasta cel pu ț in spre interior;
c) permeabilitate la vapori.
Aceste calită ți sunt întrunite de cele mai obi șnuite materiale și alcătuiri traditionale (pământ,
lemn, cărămidă). Betonul armat este ș i “rece” și greu permeabil la vapori, deci nu este bine să
fie folosit pentru pere ți decăt în alcătuiri care să înlăture aceste inconveniente. Pe de altă parte,
ca efect negativ asupra confortului, se poate afirma că primii doi factori, ș i anume
conductivitatea și calitatea suprafe ței, deranjează în primul rând, deoarece pierderea de căldură
de către corp se percepe instantaneu și nemijlocit; lipsa de permeabilitate, deși poate avea

10
efecte negative în timp atât asupra sănătă ții omului cât ș i asupra construc ției nu supără pe
moment ocupan ț ii într-un mod atât de evident.
4. Viteza de mi șcare a aerului, cu parametru de confort, se poate considera ca rezolvată de la
sine, dacă etanșeitatea anvelopei permite controlul schimbului de aer la nivelul necesarului
pentru ventila ție.
5. Problema regimului de căldură radiantă cuprinde pe de o parte, lucrurile discutate în legatură
cu temperatura și calită țile suprafe țelor, întrucât schimburile de căldură între corp ș i
suprafe țe se fac prin radia ție (și prin convec ție). Pe de altă parte, eventualele aporturi de
căldură radiantă pot fi de la sistemele de încalzire sau de la eventualul aport solar, deci fără
legătură directă cu prezentul capitol.
F. Discu ț ia principalelor tipuri de alcătuiri de pereti plini, în câmp curent, din punct de vedere al
factorilor de confort hidrotermici (vezi tabelul).
1. Alcătuirile omogene sunt caracteristice solu țiilor ș i materialelor tradi ționale, în afară de
cele din beton sau betone ușoare. În afară de betonul propriu zis, celelalte compuse din materiale
cu conductivitate termică, densitate ș i caldură specifică relativ reduse, sunt și relativ permeabile
la vapori, deci corespund în privin ța principalilor trei factori de confort pe care am încercat să-i
eviden ț iem mai sus.
2. Alcătuirile compacte combinate pot fi corespunzatoare din punct de vedere al rezisten ței
termice dacă sunt corect dimensionate. Pot fi bune și din punct de vedere al calită ții suprafe ței
interioare dacă aceasta nu este din beton greu (nr.4,7,8,16,17,24 din tabel). Într-o alcătuire
compactă, pentru o bună evacuare a vaporilor și pentru evitarea pericolului de condens, straturile
diferite în interiorul alcătuirii. Deci, dacă dublajul termoizolant este etanș, fie prin natura
materialului folosit, nepermeabil în sine (polistiren, poliuretan) fie prin introducerea unei bariere
de vapori pe fa ța caldă a unei termoizola ții neetanșe, se evită pericolul de condens pe fa ța
rece a termoizola ț iei asigurându-se în acela și timp o rezisten ță totală corespunzatoare ș i o
suprafa ța “caldă” la interior, dar în ansamblul ei alcătuirea este relativ impermeabilă la vapori.
Această situa ție se întalnește în solu ț iile folosite la alcătuiri de pere ți curent întâlni ți, de
exemplu la locuin țe ieftine din ț ări dezvoltate cum ar fi Fran ța. Pere ții din beton
prefabrica ți cu dublaj din polistiren de exemplu, pot avea o rezisten ță termică bună corelată cu
o iner ție termică redusă. Această combina ție de calită ț i ș i defecte, în condi țiile utilizării
încălzirii electrice larg răspândită în Fran ța ș i alte ț ări care produc energie electrică relativ
ieftină prin mijlocirea energiei termonucleare, face posibilă realizarea unei înalte eficien țe
energetice pentru realizarea parametrilor esen ț iali de confort, pe timpul strict al ocupării
spa țiului respectiv, cu un consum minim de energie consumată. Se sacrifică, în schimb, în
asemenea situa ții, eliminarea excesului de umiditate din interior fără schimb de aer. Pentru a
elimina ș i acest neajuns, se pot utiliza alcătuirile complexe ventilate (atunci când, din necesitâ ț i
economice, tehnologice, de rapiditatea execu ției etc., nu se pot folosi alcătuirile omogene cu
caracter traditional). Dintre acestea, cele care corespund numerelor 9, 14, 18, 22, 23, 25, 26 din
tabel, deci cele care nu cuprind un strat interior de beton greu, evită ș i inconvenientul de
suprafa ță “rece” la interior. Astfel de alcătuiri sunt mai preten ț ioase, nu atât ca pre ț efectiv al
materialelor utilizate, cât din cauza că presupun o calitate mai ridicată, atât a concep ției cât și a
execu ției. Sunt singurele formule de alcătuiri complexe care permit, pe de o parte, utilizarea
unor straturi din materiale “etanșe” la vapori (beton, metal, sticlă, mase plastice etc.), iar pe de
alta parte, realizarea calită ților cerute de cei trei factori ai confortului hidrotermic: rezisten ță
termică, suprafa ță “caldă” la interior, permeabilitate la vapori.
Rezultă din această analiză că solu ț ia pere ților portan ți din beton greu este de evitat. Acest
criteriu este deja curent în ț ări în care preocupările cuprinse în termenul “ecologic” sunt
răspandite (de exemplu Austria, tările nord-vestice din Europa, unele dintre Statele Unite ale
Americii). În asemenea context, betonul armat este în continuare utilizat dar nu pentru elemente
de suprafa ță mare sau cu masă importantă în ansamblul construc ției.

11
Ca o concluzie, putem spune că intreg acest sistem de criterii trebuie să-ș i găsească ni ște căi
concrete de ac țiune. Aceste căi nu trebuiesc în întregime inventate, deoarece, sub diverse forme,
există și func ționează în multe ț ări, de cele mai multe ori se află în continuă perfec ționare. O
parte din aceste căi de ac țiune reprezintă elementele de legisla ție ș i condi ț ii sau baremuri de
proiectare, execu ție, func ționare, etc. O altă parte este reprezentată de măsuri de garantare ș i
recompensare pentru eforturi ș i mai ales rezultate în eficien ța de energie.

IDENTITATEA MOȘTENIRII ARHITECTURALE A BUCUREȘTIULUI

O ÎNCERCARE DE ANALIZĂ

(Comunicare la Congresul SCUPAD-

Salzburg 1992)Traducere Dan Oprina

Dezvoltarea Bucureștiului modern s-a realizat în două faze importante. Prima începe la mijlocul
secolului XIX, când principatele Valahiei și Moldovei devin un stat na țional cu monarhie
constitu ț ională, căștigându-ș i independen ța fa ță de Turcia. A doua perioadă urmeză
primului razboi mondial, când s-a săvâr șit Marea Unire, Transilvania devenind o parte
integrantă a statului.Această fază ia sfâr șit după al doilea război mondial, când România intra
sub domina ția sovietică și se instalează regimul comunist.
Întaia perioadă se caracterizează printr-o dezvoltare economică și socială puternică.
Independen ța, care desfiin țase sistemul de taxe către Poarta Orientală, a determinat o mare
prosperitate. Democra ția s-a dezvoltat odată cu cele mai moderne constitu ții din Europa.
În Bucure ști, ca de altfel în cele mai multe orașe, s-au construit clădiri importante ș i un numar
mare de locuin țe. Aceste construc ții prezintă două caracteristici principale. Una este
individualitatea, iar cealaltă aparen ța clasică, constând într-un limbaj al formelor specific lumii
occidentale. Dar nu numai arhitectura publică ș i privată sunt purtătoare a acestor trasături, ci ș i
întregul ansamblu al culturii ș i modului de via ță.
Individualitatea este de altfel o caracteristică a habitatului în România; ea a supravie țuit din
antichitate, prin evul mediu (care s-a întins de fapt până în mijlocul secolului XVIII), până în
timpurile moderne.
E un lucru bine cunoscut că individualitatea este principala caracteristică a omului Europei de
vest și mediteraneene; moștenire a civiliza țiilor antice -greacă și romană-, factor distinctiv
comparativ cu alte civiliza ții ale lumii europene, inividualitatea s-a exprimat în numeroase
planuri -social, politic, economic, metafizic- ș i nu întotdeauna în habitat, chiar rural; în cel
urban, ea este total absentă incepând cu evul mediu.
În România individualitatea este foarte puternică în structura societă ții rurale tradi ționale.
Familia româneasca este de tip celular și non-autoritar. Copii, odată căsători ți, se despart de
părin ți, care nu î și mai exercită autoritatea asupra lor. Acest tip de structură ancestrală a
familiei a fost probabil impus de coloni știi romani, de fapt veterani, oameni apar ținând culturii
Imperiului Roman, care așa cum se crede, conform disciplinei militare, î și exprimau cu putere
personalitatea, egoismul lor, în fiecare aspect al vie ții, inclusiv habitatul. Acești veterani
romani au avut un rol important în geneza poporului roman. Un exemplu singular, dar expresiv,
este faptul că în limba română cuvântul corespunzător lui ”vechi” este “bătrân” care provine de la
”veteranus”, cuvânt care nu se întalnește în celelalte limbi cu origine latină. Cuvantul ”vechi”
(asemenea lui ”vecchio” din italiană sau ”vieux” din franceză) există în limba română, dar se
aplică doar substantivelor ce numesc lucruri neânsufle țite. Un om, un animal, un copac chiar, nu
pot fi decât ”bătrâne”.
De-a lungul sutelor de ani de migra ție a popoarelor asiatice pe teritoriul românesc, poporul ș i- a
păstrat individualitatea culturală, rezistând influen ței invadatorilor cu o structură a familiei și
societă ții complet diferită.

12
Structura habitatului rural are un caracter foarte puternic: casa e deta șată, înconjurată de celelalte
clădiri ale gospodăriei, fiecare dintre acestea distingându-se la rândul lor una de alta. Ele se
găsesc întotdeauna în curtea casei, niciodată însă la limitele acesteia. Casa are un acoperi ș
piramidal; punctul central al universului, acel ”axis mundi” este marcat de grinda principală a
construc ției.
Ceremoniile tradi ționale de naștere subliniază caracterul casei ca centru subiectiv al
universului. Spa ț iul controlat de om, din centrul proprietă ții până la limitele ei, este structurat
într-o schema concentrică. Protec ția este simbolică ș i nu efectivă: chiar gardurile sânt joase ș i
adesea confec ționate din materiale fragile; poarta monumentală este adesea un simbol al intrării
decât un mijloc de control.
Desigur, habitatul rural a avut un caracter individual în multe păr ți ale Europei, dar cel urban
și- a pierdut această trasătură în cele mai multe cazuri, datorită cre șterii densită ț ii popula ției
și apari ției zidurilor de fortifica ție ș i mai ales a ierarhizării piramidale a societă ții.
Din contră, în România, un timp foarte lung, societatea nu a avut o structura piramidală. Tăranii
trăiau independen ț i pe suprafe țe foarte întinse, mai cu seamă pe dealuri si munti.In Moldova si
Valahia incepand cu secolul XVI,cresterea autoritatii turce a trebuit sa
tina seama de construirea unor cetati fortificate;ca un rezultat al acestui fapt,omul de rand a
trebuit sa faca fata situatiei de a avea locuinte detasate.
Incepand cu secolul XIX,s-au dezvoltat stiluri noi de constructie,cele mai multe originale,care
trebuiau sa ia in consideratie procentul ridicat al locuintelor simple sau duble.
Casele nu mai puteau fi izolate,dar configuratia si expresia arhitecturala si-au mentinut acelasi
caracter in noile conditii.Cladiri importante realizate in aceasta perioada,prezinta un caracter
individual.Desi monumentala,compozitia articulata a volumelor si diferentelor de expresie sustin
acest caracter si,de asemenea,o buna integrare in structura urbana compusa la scara mica.Cladirile
principale se armonizeaza cu cele invecinate,mai mici.Orasul este format ca rezultat al liberei
combinatii intre ansamblurile de volume cu aspect piramidal,fiecare diferit prin marime sau
forma.Configuratia intregului spatiu reaminteste de muntii separati de vai,a dealurilor si
campiilor,ea este diferita,daca nu chiar opusa,fata de structura urbana a Europei de vest,care e
mai mult o juxtapunere rectangulara de blocuri,asemanatoare ca forme si dimensiuni,separate de
strazi ca niste canale.
O casa in Bucuresti nu este ca o celula intr-un fagure;ea fiinteza prin sine,iar diferitele sala parti
comunica tot in atatea moduri cu bolta cereasca.Inteleg in acest context cerul ca pe o proiectie
geometrica a universului(din apropiere pana la orizont)pe o bolta aparenta ca o sfera virtuala,cu
punctul de observatie in centru.
In Bucuresti,din cauza configuratiei particulare si a diferentelor de scara,poti avea,aproape
pretutindeni,perceptia simultana a spatiului construit si a imaginii complexe,in contrast cu
obisnuitele perspective liniare ale oraselor occidentale.In aceste orase cu constructii inalte,sant
posibile doar secventele unor perspective liniare;axa majora si pietele sant esentiale:ele constituie
doar solutiile pentru a obtine perceperea distantelor lungi.
Bucurestiul secolului XIX este un oras in spirit clasic si dorinta de ordine,caracteristica
acestuia,este evidenta;dar expresia geometrica a acesteia se afla numai in spatiu-fata de planul
orizontal-si are un caracter discret.Desigur,imaginea comuna este mai modesta,atat in dimensiuni
cat si in expresie.
Aparenta clasica a arhitecturii orasului este coerenta si mai ales,particulara.Multe dintre
constructii,mai cu seama locuinte comune,arata ca niste palate,fiecare cu monumentala sa intrare
in forma de arc de triumf,avand o logie sau un portic,o mica”cour d’honneur”in spa-
tele unor porti metalice frumos ornamentate.Un lucru demn de remarcat e ca aceste case au fost
proprietati particulare,cele mai multe construite chiar de cei care le locuiau;aspectul lor clasic nu
e rezultatul unei atitudini oficiale,ci a unei puternice dorinte ale proprietarilor de a se conforma
unei imagini europene,in acea epoca de independenta nationala.Probabil ca era si o moda,dar in
cele din urma,aceasta este si o obtiune culturala.Aparenta lor monumentalitate in comparatie cu

13
dimensiunile lor modeste,poate fi dovada unei anumite vanitati;dar consider ca vanitatea arata in
imaginea personala(ce alceva poate fi o casa construita de tine insuti?)este acceptata fata de
vanitatea unor legi care vor sa-ti impuna imaginea celorlalti.In suburbii,casele celor mai putin
instariti,aratau ca niste gospodarii de tara,inconjurata de gradina cu legume si determinand un stil
de viata rural.
Ansamblul orasului si-a mentinut in timpul dezvoltarii caracterul de oras gradina;chiar isi
pastreaza acest caracter pe suprafete intinse,care au avut sansa de a scapa de recentele
interventii.Imaginea acestui”oras-gradina”,organic,viu,modest si divers(si departe de ceea ce se
numeste”perfect”sau”utopic”)este diferita de cea similara a oraselor din occident,care au fost mai
mult un ideal decat o realizare...
Habitatul de tip urban a fost puternic influentat de regimul proprietatii si de dezvoltarea
constructiilor.Mica proprietate a fost mostenirea unei societati cu puternic caracter arhaic,intr-un
timp cand in marile orase ale lumii”civilizate”lumea traia in locuinte mari,inchiriate,ca rezultat al
speculatiilor imoboliare si a unei politici teritoriale,concepute la scara mare(“cazemate,falanstere
cum lumea nu cunoscuse inca niciodata”-Albert Laparde)
Dupa primul razboi mondial,industrializalea a continuat intr-un ritm accelerat.Imaginea
arhitecturii s-a modificat:noul limbaj formal modern a fost adoptat cu acelasi entuziasm cu care
cel clasic fusese primit in secolul trecut.Dorinta unei imagini europene moderne era aceeasi ca
inainte,atat in arhitectura cat si in toate laturile vietii culturale si sociale.Totusi,habitatul
individual,semi-individual,de mici dimensiuni,a ramas o parte importanta a
constructiilor.Densitatea acestora chiar au crescut;noi cladiri au aparut brusc printre cele
vechi,conform planurilor proprietatilor care au ramas in continuare neschimbate.S-au construit la
scara mica,cladiri “in cul-de-sac”cu cele”cour d’honneur”;de multe ori,in spatele lor,au ramas
acele case in stil de vechi palat.
Incep sa apara si blocurile de apartemente;dupa 1930 deja prolifereaza;a fost intaia schimbare
majora a imaginii orasului,dar impactul acesteia n-a fost prea puternic.Au continuat constructiile
la scara mica si medie,planul strazilor ramanand insa neschimbat.Normele de constructie
controlau inatimea si forma volumului cladirii de la cornisa,nivelul acesteia trebuia sa scada
progresiv.Planul strazilor-destul de mici-a determinat dezvoltarea conform acestor norme a unor
configuratii piramidale,separate prin strazi asemenea unor canale.Diversitatea a fost chiar mai
mare ca inainte;aceasta a fost in continuare caracteristica principala a orasului.
Unul dintre arhitectii importanti ai aceste perioade,deopotriva si scriitor,G.M.Cantacuzino,afirma
ca Bucurestiul,asemenea anticei cetati a Troiei,avea trei straturi distincte;atata doar ca in Troia
acestea s-au suprapus,fiind separate prin lungi perioade de timp si depozite groase de argila;in
Bucuresti,orasul arhaic,cel clasic si cel modern coexista in acelasi sol,amestecandu-se unul cu
altul,dar totusi putand fi percepute ca diferite.
In 1948 continuitatea a fost brutal intrerupta,aparand si inmultidu-se elemente cu caracter total
diferit;acestea au invadat mai intai suburbiile,iar in ultimii ani chiar centrul istoric al
orasului.Daca,din punct de vedere arhitectural,calitatea lor e buna sau nu,ramane o problema de
discutat.Un fapt e ca impactul lor asupra orasului a fost fara doar si poate puternic.
Va putea oare orasul sa mentina in continuare echilibrul intre idetitate si schimbare?Vom fi oare
in stare sa dorim si sa putem sa-l ajutam?Vom putea intelege si indragi oare acest lucru?Nu e
oare prea mic,prea sarac acum,prea departe de lumea “civilizata” ? Vom accepta oare aceste
intrebari si,mai ales,vom face eforturile de a afla raspunsurile?

14