Mihai Alexandra

Retardul mintal

Deficienţa mintală, una dintre disfuncţiile psihice majore, este o noţiune încă nedefinită
cu precizie, implicând numeroase aspecte de natură medicală, psihologică, pedagogică,
sociologică şi chiar juridică. Dificultatea este determinată de clasarea acestei disfuncţii psihice
într-o grupă extrem de eterogenă din cauza diversităţii etiologice, diferenţelor de gravitate şi
deficienţelor supraadăugate care o însoţesc. În general, prin deficienţă mintală se înţelege
reducerea semnificativă a capacităţilor psihice care determină o serie de dereglări ale reacţiilor şi
mecanismelor de adaptare ale individului la condiţiile în permanentă schimbare ale mediului
înconjurător şi la standardele de convieţuire socială dintr-un anumit areal cultural, ceea ce
plasează individul într-o situaţie de incapacitate şi inferioritate, exprimată printr-o stare de
handicap în raport cu ceilalţi membri ai comunităţii din care face parte. Deficienţa mintală este
înţeleasă ca o deficienţă globală care influenţează semnificativ adaptarea socioprofesională,
gradul de competenţă şi autonomie personală şi socială, afectând întreaga personalitate:
structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrice, adaptiv-comportamentală.
Statisticile OMS arată că deficienţa mintală este întâlnită la aproximativ 3-4% din populaţia
infantilă, având diferite grade de intensitate şi variate forme de manifestare clinică.
În unele cercuri de specialitate se face distincţie între deficienţa mintală, care indică un
mod anormal de organizare şi funcţionare mintală, cu implicaţii directe în organizarea şi
structurarea personalităţii individului, şi deficienţa de intelect (termen introdus în literatura
românească de C. Păunescu), desemnând incapacitatea individului de a face faţă unor sarcini
cuprinse în actul învăţării, ca o consecinţă a inadaptării acestor sarcini, de multe ori supralicitate
în şcoală, la specificul şi potenţialul real al copilului. Altfel spus, deficienţa mintală, care
constituie o patologie de evoluţie şi dezvoltare datorată patologiei de organizare şi funcţionare a
unor structuri psihice, se deosebeşte de deficienţa la nivelul intelectului unde, chiar şi în
condiţiile unei organizări mintale normale, individul nu poate depăşi anumite limite de adaptare
şi învăţare.
Literatura de specialitate utilizează o serie de termeni sinonimi pentru a desemna
deficienţa mintală, dintre care cei mai frecvenţi sunt: întârziere mintală, înapoiere mintală,
oligofrenie, aderare mintală, insuficienţă mintală, subnormalitate mintală, retard intelectual,
handicap mintal, debilitate mintală, amenţie, alterarea comportamentului adaptiv, alterări ale
abilităţii/maturităţii de învăţare şi socializare etc. Majoritatea acestor termeni sunt utilizaţi cu
precădere în domeniul psihiatric. În ultimii ani, termenii din domeniul medical, specifici
nosologiei psihiatrice, clasice sau moderne, sunt utilizaţi mai puţin în domeniul psihopedagogiei
speciale, existând recomandări ferme din partea specialiştilor acestui domeniu de a renunţa la
terminologia medicală din cauza efectelor induse de eticheta nosologică în planul psihic şi al
percepţiilor/reprezentărilor negative din partea opiniei publice cu privire la această categorie de
persoane. Această atitudine are o mare importanţă mai ales din perspectiva integrării socio-
profesionale a persoanelor si înlăturării mentalităţilor şi prejudecăţilor care constituie adevărate
bariere în efortul de înţelegere, acceptare şi valorizare a respectivelor persoane.
Indicatorul de dezvoltare intelectuală este reprezentat prin coeficientul de inteligenţă (CI)
sau intelligence quotient (IQ), introdus în literatura psihologică de W. Stern pentru a completa
noţiunea de vârstă mintală (VM) folosită de A. Binet şi T. Simon în interpretarea testelor de
inteligenţă. Ca unitate de măsură psihologică, coeficientul de inteligenţă reprezintă raportul
dintre vârsta mintală (VM) şi vârsta cronologică (VC), exprimate în luni. Altfel spus,
coeficientul de inteligenţă exprimă raportul dintre două performanţe: performanţa reală a
subiectului (VM) şi performanţa aşteptată în funcţie de vârsta sa cronologică (VC).
Termenul inteligenţă denumeşte „o aptitudine generală care contribuie la formarea
capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului în situaţii noi" (Cosmovici, Iacob, 1998); o
funcţie psihologică sau un ansamblu de funcţii datorită cărora organismul se adaptează optim la
condiţiile de mediu, elaborând combinaţii originale ale conduitelor (Richelle, 1999); activitatea
mintală complexă.
Aproximativ 60% dintre cauzele care determină anomalii sau diferite forme de retard în
dezvoltarea copilului nu pot fi încă explicate din punct de vedere ştiinţific; pentru a înţelege mai
bine acest aspect, se invocă frecvent imaginea aisbergului în care partea văzută reprezintă adesea
efectele unor procese şi fenomene existente în partea nevăzută şi care constituie categoria de
factori etiologici greu de identificat şi de analizat.
Dat fiind caracterul general şi în continuă dezvoltare al acestei structuri operaţionale,
inteligenţa poate fi considerată operativitate nespecifică, generativă, încărcată de energie
adaptivă. În copilărie, această formă de orientare operaţională a gândirii nu este încă formată,
motiv pentru care copiii au tendinţa de a divaga (spre exemplu, tendinţe spre logoree; ulterior, în
perioada şcolară dispar).
În funcţie de valoarea coeficientului de inteligenţă, putem opera următoarea clasificare;
- peste 140 - inteligenţă extrem de ridicată;
- 120-140 - inteligenţă superioară;
- 110-119 - inteligenţă deasupra nivelului mediu;
- 90-109 - inteligenţă de nivel mediu;
- 80-89 - inteligenţă sub medie;
- 70-79 - inteligenţă de limită (intelect liminar);
- 50-69 - deficienţă mintală uşoară (deficienţă mintală de gradul I);
- 20-49 - deficienţă mintală moderată şi severă (deficienţă mintală de gradul II);
- 0-19 - deficienţă mintală profundă sau gravă (deficienţă mintală de gradul III).
Dezvoltare generală, abilități și integrare socială la persoanele cu retard mintal
Faza preșcolară Faza școlară Adolescență și perioada
 
(0-5 ani) (6-15 ani) de adult (după 16 ani)

Poate folosi abilități Se poate integra în

Dezvoltarea generală este mai lentă
simple de învățare (ex. comunitate, cu sprijin. Cu
Retard mintal decât a celor de aceeași vârstă. abilități de citit, scris, sprijin, poate fi angajat în
Problemele de dezvoltare nu pot fi
ușor aritmetice). Poate munci ușoare și poate
ușor identificate până când copilul
achiziționa abilități pre- duce o viață socială în
începe școala primară.
vocaționale. comunitate.
Retard mintal Dezvoltarea generală este în mod Poate învăța unele Poate învăța să execute
evident mai lentă decât a copiilor de activități practice pentru sarcini ușoare într-un
moderat
aceeași vârstă. Poate achiziționa activitățile cotidiene. mediu de lucru special
abilități de comunicare de bază și Poate trăi relativ conceput.
activități de autoîngrijire. independent în mediul
familial și cu sprijin
 corespunzător.

Discrepanță semnificativă în Dezvoltare întârziată în Posedă abilități simple de

dezvoltarea generală, comparativ cu abilitățile motorii. Poate comunicare. Poate face
Retard mintal
copiii de aceeași vârstă. Unii copii învăța tehnici limitate de activități simple de
sever și
pot avea dizabilități fizice. Abilități comunicare și sarcini autoîngrijire cu sprijin
profund
limitate de comunicare și de răspuns simple de autoîngrijire. special.
la stimuli.    

Retardul mintal este o condiție medicală și socială caracterizată de abilități intelectuale

cognitive și adaptative sub medie. În aproape jumătate din cazuri, cauzele rămân necunoscute
sau neinvestigate; cel mai adesea se poate vorbi doar de intervenții medicale limitate, cu accent
pe prevenție. La începutul secolului al XXI-lea, țările dezvoltate dau o mare importanță integrării
reale a persoanelor cu disabilități intelectuale, în toate aspectele vieții sociale.