Reîntîlnirea

— “Reunion”—

de Arthur C. Clarke
Traducerea: Faure Agachi
 Din acel Clindar care păşise pe Pămînt, într-altă dimineaţă, cu
trei milioane de ani în urmă, nu mai rămăsese nici un singur
atom; căci trupul, uzat și reconstruit de nenumărate ori, nu
reprezenta mai mult decît un înveliș temporar pentru inteligenţa
iscoditoare pe care o adăpostea. Fusese remodelat în multe forme
stranii, pentru misiuni neobişnuite, dar întotdeauna se
reîntorsese la aspectul său umanoid, de bază.
Cît despre amintirile faptelor şi emoţiilor celor trei milioane de
ani, petrecuţi pe mai mult de o mie de lumi, nici cel mai eficient
sistem de memorizare, nu ar fi putut să le cuprindă pe toate într-
un singur creier. Erau însă disponibile în orice moment, stocate în
imensul depozit de memorie ce înconjura planeta. Ori de cîte ori
dorea, Clindar putea retrăi, într-o deplină reevocare, orice
porţiune a trecutului său. Putea să revadă o floare sau o insectă
asupra căreia privirea sa poposise o clipă, cu zeci de mii de ani în
urmă, să audă glasurile creaturilor dispărute de milenii, să simtă
miresmele lumilor mistuite de multă vreme în rugurile funerare
ale propriilor sori. Nimic nu era pierdut pentru el - dacă dorea să-
și amintească.
Așa că atunci cînd primise semnalul, în timp ce nava de aur era
pregătită pentru călătorie, se dusese în Palatul Trecutului şi
lăsase străvechile-i amintiri să se reverse înapoi în memorie.
Acum i se părea că doar ieri - nu cu trei milioane de ani în urmă -
vînase cu oamenii-maimuţă şi îi arătase Lunatecului cum să
aleagă pietrele ce puteau fi folosite drept cuţite.
„Sînt treji”, rosti o voce molcomă în adîncurile creierului său. „Se
mişcă prin navă”.
Era bine, cel puţin erau în viaţă. Primul raport al robotului
indicase o navă a morţilor, şi trecuse timp pină ce adevărul ieșise
la iveală. Va fi o surpriză pentru oaspeţi, gîndi Clindar, să se
trezească atît de departe de casă şi spera că vor aprecia aceasta.
Erau puţine lucrurile pe care nemuritorii le apreciau şi preţuiau
mai mult decît surpriza: cînd nu va mai rămîne nimic
surprinzător în univers, se va putea muri - obişnuiau să spună.
Mergea prin peisajul variat al micii lumi, savurînd momentul,
căci fiecare din aceste întîlniri era unică şi fiecare contribuia cu
ceva nou la aspectul şi scopul vieţii sale. Deşi singur pe stînca
plutitoare, nenumărate miliarde de entităţi priveau prin ochii săi
şi îi împărtășeau senzaţiile, şi încă multe alte miliarde o vor face
în vremurile ce vor urma; cele mai multe vor fi avînd aproximativ
aceeași formă, fiindcă aceasta era o întîlnire care interesa mai ales
acele inteligenţe ce puteau fi numite umanoide. Dar nu vor fi
puţine creaturile mult mai stranii, şi multe dintre ele se numărau
printre prietenii săi. Către toţi aceşti spectatori de multiple forme
transmise un salut glumeţ - o infinit de complexă şi subtilă
variantă a butadei universale, ce se poate traduce brut prin
cuvintele: „Ştiu, toţi umanoizii arătăm la fel - însă eu sînt cel
perfect”.
Monolitul ceresc nu era singura casă a lui Clindar, dar pe
aceasta o îndrăgea cel mai mult, căci era plină de amintiri ce nu
necesitau reînvierea în Palatul Trecutului. Locuise pe ea cu
treizeci de mii de ani în urmă, împreună cu un grup de prieteni
dispersaţi prin Galaxie după aceea, iar efluviile acelor zile încă
mai stăruiau, ca o blîndă mîngîiere a zorilor eterne.
Şi pentru că se afla departe de zdrobitorul impact al marilor
centre de civilizaţie, constituia un loc perfect de întîmpinare şi
liniștire a vizitatorilor speriaţi sau nervoşi. Aceștia puteau fi
impresionaţi, dar nu covîrşiţi, ameţiţi dar nu alarmaţi. Văzîndu-l
doar pe Clindar, nu se temeau de forţele şi potenţialele
concentrate în el; puteau afla de acestea cînd ar fi fost mai
pregătiţi, sau niciodată.
Faţa superioară a marii stînci era împărţită în trei nivele, cu vila
la cel mai înalt capăt şi cu şorţul neted al platoului de asolizare la
cel mai coborît. Între acestea, şi ocupînd mai mult de jumătate
din suprafaţa totală, se găseau pajiștile şi bazinele şi
împrejurimile şi pîlcurile de copaci printre care Clindar presărase
suvenirurile a mii de lumi şi sute de civilizaţii. Forţa de muncă
necesară menţinerii în condiţii ireproşabile a acestor frumuseţi
născute în cer, nu se afla nicăieri la vedere. Animalelor simple şi
mașinilor mult mai complexe ce le supravegheau li se ordonase să
rămînă ascunse pînă cînd întîlnirea va lua sfîrșit. Mîncătorul-de-
Iarbă şi Doborîtorul-de-copaci, deşi total inofensivi, puteau
provoca o spaimă cumplită fiinţelor care i-ar fi întîlnit fără o
pregătire prealabilă. Și deoarece tuturor civilizaţiilor le plac
covoarele zburătoare, singurele animale vizibile acum pe
suprafaţa stîncii erau două creaturi colorate strălucitor, ce fîlfîiau
de jur împrejurul său, emiţînd un murmur slab, muzical. Pentru
moment le îndepărtă cu un gest şi ele ondulară dispărînd în
copaci.
 Clindar nu se grăbea niciodată, exceptînd situaţiile cînd era
absolut esenţial, graba fiind un semn al imaturităţii - şi
mortalităţii.
Poposi pentru un lung răstimp lîngă bazinul din inima lumii
sale, privind oglinda lichidă ce reflecta cerul de deasupra şi
reverbera oceanul de dedesubt. Era foarte mîndru de micul lac -
rezultatul unui experiment ce durase cîteva mii de ani pînă se
desăvîrşise. Şase specii de peşti, de pe şase planete diferite,
convieţuiau acolo privindu-se pofticios, dar învăţaseră dintr-o
amară experienţă că biochimia lor avea un înalt grad de
incompatibilitate.
Privea încă în bazin, cînd zări umbra navei de aur trecînd peste
el şi îndreptîndu-se spre platoul de la capătul stîncii. Ridicîndu-şi
ochii, o văzu oprindu-se în aer, dematerializîndu-şi secţiunea
centrală şi eliberînd încărcătura pe care o transportase peste ani
lumină. Artefactul strălucitor de metal şi plastic care cobora în
focarul abia vizibil al cîmpului de forţă, nu părea mai primitiv
decît cele mai multe cosmonave din prima generaţie. Cînd atinse
suprafaţa rocii cîmpul ce îl susţinea dispăru şi nava de aur se
îndepărtă pentru a fi gata din nou peste o sută de ani, sau peste o
mie, după cum va fi necesar.
Prima astronavă de pe Pămînt sosise. De ce, se întrebă, le
trebuise atît de mult timp?

***

Clindar stătea, în întregime vizibil, la capătul scării largi ce

cobora pînă la platforma de debarcare. Era dificil, gîndi, să se
poată imagina - un contrast mai izbitor decît cel dintre cele două
nave aflate acolo. Noua sosită era uriaşă şi greoaie, acoperită cu
componente de echipament grosolane, părînd să fi fost fixate pe
ea ca elemente ulterioare construcţiei. Propriul său vehicol,
odihnindu-se la o sută de pași mai departe, era doar o fracţiune
din aceasta şi forma sa suplă, de proiectil alungit, era însăşi
întruchiparea vitezei şi puterii. Chiar în repaos părea gata să se
avînte spre stele.
Oaspeţii nu puteau să nu îl observe şi să nu se mire, în van, de
forţa ce-l propulsa în văzduh. Pentru oricare călător spaţial curios
constituia de la bun început o provocare - şi o momeală.
 Îl văzuseră. Se zăreau, prin ferestrele navei, gesticulînd; îşi putea
imagina foarte clar supriza lor. Veniseră tot acest drum - de acum
trebuiau să realizeze că erau în alt sistem solar - şi se aşteptau să
întîlnească fantasticele creaturi ale unei evoluţii străine. Ceva atît
de evident uman ca sine putea fi ultimul lucru pe care l-ar fi
anticipat.
Oricum vor avea partea lor de straneităţi la timpul potrivit, dacă
minţile lor vor putea face faţă. O avanpremieră era aici, în linia de
capete ciclopice care flancau scările. Deşi nu întîlneai două la fel,
erau toate aproximativ umane, şi bazate pe realitate. Unele nu
aveau ochi, altele aveau patru; unele aveau guri sau nări, altele
nu; unele posedau senzori pentru o bandă largă de radiaţii altele
nu percepeau altceva decît lumina obişnuită.
Fusese un timp cînd multe din ele i se păruseră urîte şi chiar
respingătoare, dar acum îi erau atît de perfect familiare încît
uneori găsea că era greu să-și aducă aminte care dintre ele i se
păruse hidos. După ce străbătuse mii de lumi, nimic străin nu îi
mai apărea neuman.
Începu să coboare încet, pe lîngă capetele grave ale prietenilor
săi nemişcaţi şi tăcuţi. Chipurile înrămate de ferestrele navei
stăteau la fel de nemişcate, privindu-l. Nu aveau cum să
ghicească de cîte mii de ori erau depăşiţi numericeşte și cît de
mulţi ochi îi priveau prin ai săi.
Ajunse la piciorul scării și începu să se deplaseze de-a
curmezişul multicolorei tapiserii de mușchi ce acoperea platforma
de debarcare. Cu fiecare pas, mici valuri de culoare se unduiau
peste covorul viu, sensibil, amestecîndu-se și fuzionînd în
complexe figuri de interferenţă ce păleau încet, pierzîndu-se în
depărtare.
Clindar merse printre desenele dănţuitoare ale valurilor create
de tălpile sale, pînă cînd se află la mai puţin de patruzeci de paşi
de navă; acum ocupanţii acesteia puteau să-l vadă şi ei la fel de
clar. Se opri şi îşi ridică mîinile în gestul care, de la un capăt la
celălalt al universului, proclama: „Nu sînt înarmat - Am intenţii
pașnice”. Apoi așteptă.
Nu credea că avea să aştepte prea mult - probabil cîteva ore,
sigur nu mai mult de cîteva zile. Ar fi trebuit să fie emoţionaţi şi
curioşi, şi deşi prevăzători, vor fi fiind destul de inteligenţi ca să
realizeze că erau complet în puterea sa. Dacă ar fi dorit să le facă
vreun rău, şubrezii pereţi ai construcţiei lor nu le puteau oferi nici
un fel de protecţie.
Deja - atît de curînd! - unul dintre ei dispăru din fereastră,
îndreptîndu-se spre interiorul navei. Ceilalţi continuau să
privească manevrîndu-şi instrumentele şi discutînd. Aveau un fel
de dispozitiv de înregistrare îndreptat spre el; nu îşi putea aminti
nici o rasă care omisese să facă aceasta.
O uşă se deschise într-una din laturi. Greoaie şi stîngace în
costumul protector, o fiinţă stătea la intrare ţinînd în mîini un
pachet mare, plat. Fără îndoială aceste creaturi ştiau că puteau
respira atmosfera, dar erau de asemenea conştiente de pericolul
contaminării. Acţionau cu precauţie şi îi aprobă.
Fiinţa păşi pe muşchi şi se opri pentru un moment, tulburată de
frumuseţea valurilor ce i se nășteau sub tălpi. Apoi privi în sus
spre Clindar şi ridică pachetul. După un moment de ezitare,
înaintă.
Încet, prevăzător, hominidul venea spre el, părăsind adăpostul
grotei sale metalice. Clindar rămase nemişcat, relaxat dar atent,
reamintindu-şi multe întîlniri de pe multe alte lumi.
Ajunsă doar la cîţiva paşi distanţă, creatura se opri şi întinse
încet o mînă cu palma deschisă. Astfel, gîndi Clindar, se salută
între ei; gestul era unul comun printre bipede, îl întîlnise deseori.
Întinse la rîndul său propria-i mînă.
Degete subţiri, lipsite de unghii, cuprinseră mănușa flexibilă,
întîlnindu-se peste ani-lumină şi ere. Ochii amîndurora se
închiseră, ca și cum spiritele pe care le reflectau ar fi depăşit
intermediul vorbirii. Apoi hominidul îşi coborî privirea şi îi înmînă
pachetul.
Acesta consta din duzini de foi foarte subţiri, dintr-un material
uşor, tare, acoperite cu gravuri şi desene. Primul era o diagramă
astronomică simplă, evident a sistemului planetar din care venea
fiinţa. Săgeţi indicau vehement a treia planetă numărînd dinspre
steaua centrală.
Clindar întoarse pagina. Acolo, minunat executate într-o tehnică
de aparenţă tridimensională, erau imagini ale unui glob văzut din
spaţiu; şi recunoscu îndată continentele.
Arătă spre sine, apoi spre inima Africii. Era uluit vizitatorul? Nu
putea şti, este imposibil să judeci reacţiile altui hominid pînă cînd
nu-l cunoşti îndeaproape; expresiile unor emoţii de bază ca frica
şi ostilitatea sînt aproape în întregime arbitrare, diferind de la
specie la specie.
Uitînd, pentru un moment de vizitator privi familiarul triunghi
teşit a cărui formă se modificase atît de puţin în cele trei milioane
de ani. Dar totul în acel triunghi - animalele şi plantele pe care le
cunoscuse odinioară şi probabil climatul și topografia de amănunt
a solului - se vor fi schimbat pînă aproape de nerecunoscut.
Iar aceste creaturi se transformaseră din sălbaticii flămînzi care
fuseseră strămoşii lor. Cine ar fi putut visa că fiii Lunatecului vor
ajunge atît de departe; deşi văzuse aceasta petrecîndu-se de atîtea
ori în trecut, întotdeauna, i se păruse un miracol.
Unele civilizaţii erau incredibil de ignorante în privinţa propriului
lor trecut. Clindar se întrebă dacă aceștia vor fi avînd vreo părere
despre drumul parcurs de la peşteră la nava spaţială. Desigur, nu
puteau ghici cele ce vor urma. Făcuseră primii paşi şovăitori spre
stele - dar libertatea spaţiului era numai un simbol, nu
întotdeauna bine definit, accesibil unui anume nivel de înţelegere.
Fuseseră mulţi cei care rezistaseră pasului peste pragul
universului, doar pentru a fi zdrobiţi de dezvăluirea tainelor prea
mari pentru puterea lor de stăpînire. Unii supravieţuiseră, cu
preţul renunţării la stele şi al închistării în propria lor lume, în
spatele barierii de ignoranţă. Spiritul altora fusese atît de
zdruncinat încît pierduseră voinţa de a trăi, iar planetele lor
reintraseră în stăpînirea animalelor necuvîntătoare.
Căci erau cîteva cazuri prea grele pentru a putea fi suportate; şi
pentru multe specii acestea includeau darul adevărului şi darul
veşniciei. În timp ce întorcea paginile cărţii care îi fusese
înmînată, oprindu-se să privească diagramele şi fotografiile
saturate cu informaţii vizuale, Clindar se întrebă dacă oaspeţii
erau gata să facă faţă imensei făgăduinţe a vreunuia dintre ele.
Iar dacă vor dori să le primească, arta şi ştiinţa a mii de lumi se
vor revărsa asupra lor. În subteranele băncilor de memorie ale
acestei planete se aflau depozitate răspunsurile la întrebările care
îi obsedau, - vindecarea tuturor bolilor, soluţiile tuturor
problemelor de materii prime, energie şi repartiţie - probleme pe
care semenii săi le rezolvaseră de atît de mult timp încît acum le
venea greu să creadă că existaseră vreodată.
Li se putea arăta arta stăpînirii trupului şi creierului, încît să
poată atinge întreaga expresie a puterii fără să-şi irosească viaţa
ca fantome intelectuale într-o minunată mașină, sub capacitatea
lor de a o manevra. Puteau sfărîma dominaţia durerii astfel ca
aceasta să devină o santinelă, nu un tiran, trimiţînd mesaje pe
care raţiunea era capabilă să le accepte sau să le ignore, după
bunul său plac.
Mai mult decît atît, ar putea să aleagă momentul morţii cînd ar
dori. Li s-ar arăta multiplele căi ce duc dincolo de mormînt şi
preţul care trebuia plătit pentru nemurire în toate formele ei.
Li s-ar deschide dinainte perspectiva timpului infinit, cu toate
spaimele şi promisiunile ei. Unele minţi puteau înţelege, altele nu:
aceasta era linia despărţitoare între cele care moșteneau universul
şi cele care erau doar animale inteligente. Nu exista nici o cale de
a spune în care din categorii se va încadra vreo specie, pînă cînd
nu atingea momentul ei de adevăr - moment de care noii veniţi se
apropiau atît de iute, deşi în totală ignoranţă.
Acum, pentru mai bine sau mai rău, trebuiau să lase în urmă
jucăriile şi iluziile copilăriei. Căci vor urmări istoria şi gîndurile a
miliarde de civilizaţii, vor descoperi că nu erau unici - că se aflau
într-adevăr jos pe scara evoluţiei cosmice. Şi dacă, asemeni
multor societăţi primitive, cultura lor încă mai credea în zei şi
spirite, trebuiau să abandoneze aceste fantezii şi să facă faţă
crudului adevăr. Poate nu în secolele viitoare, dar într-o zi şi ei
vor porni spre inima Galaxiei, descoperind forţele titanice ce se
frămîntă acolo, printre cele mai vechi dintre stele, minunîndu-se
de inteligenţele care le pot controla.
Între timp, era de lucru; iar o lume aştepta să-şi întîlnească
oaspeţii.
Stînca începu să se mişte, rotindu-se în jurul axei, astfel încît
curcubeul strălucitor al inelelor se deplasa pe cer. Accelerînd
constant, insula aeriană se îndreptă spre cascada ce acoperea
întregul orizont şi cele două turnuri gemene care o flancaseră
pînă atunci dispărură în depărtări.
Cerul de deasupra devenise un mănunchi de fîşii vărgate,
alburii, alunecînd veșnic din stele. Într-o izbitoare tăcere, stînca
pătrunse în zidul de nori şi soarele auriu se topi într-un crepuscul
roşiatic.
Amurgul se transformă în noapte, dar pe insulă domnea,
licărind, slab luminiscenţa palidă a muşchiului şi a copacilor. În
afară de această licărire, nimic nu era vizibil, exceptînd vălătucii
de ceaţă şi vapori ce se învolburau pe lîngă ea cu o viteză
inimaginabilă. Stînca părea că se mişcă prin haosul de dinaintea
Creaţiei, sau că trece frontiera dintre viaţă şi moarte.
În cele din urmă ceaţa începu să se subţieze; forme vagi de
lumină clipeau în faţa ei, pe cer. Şi deodată, ieşi dintre nori.
Dedesubt era încă marea fără de sfîrşit, luminată blînd de razele
alb-sidefii revărsate de curcubeul de cristal de pe cer. Împrăştiate
pe ocean în mulţimi fără număr, de la nivelul valurilor pînă la
înălţimile stratosferei, pluteau insule aeriene de toate formele şi
mărimile posibile. Unele erau strălucitor luminate, altele simple
siluete pe fundalul cerului; majoritatea erau nemişcate, dar cîteva
se deplasau cu rapiditate ca nişte transatlantice în rada unui
mare port, la ora fluxului de după-amiază, cu balizele şi luminile
sclipind în jur. Era ca şi cum o întreagă galaxie ar fi fost
capturată şi adusă pe acel tărîm; iar capătul superior se topea
imperceptibil în pulberea strălucitoare a Căii Lactee.
După trei milioane de ani în sălbăticie, fiii maimuţelor
ajunseseră la prima așezare a Celor din Stele.

[Originally published in „Infinity Two”, 1971. În românește

povestirea a fost publicată în Jurnalul SF nr. 84/ 1994]