Sunteți pe pagina 1din 3

Basmul

Este specia eticii populare şi culte, în proză sau, mai rar în versuri, de mare întindere
cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele
fantastice. La acţiune participă personaje imaginare înzestrate cu puteri supranaturale ce
reprezintă binele şi răul, iar în final acesta din urmă este învins.
Basmul are o structură schematizată în general respectată. Basmele populare
româneşti au toate caracteristicile folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale. Basmul
(din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi
legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate,
răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin
aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a
pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,
astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce
vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele
prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o
continuare a ei.
Originea basmului
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria
mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră,
înscrisă în timpul „circular, reversibil şi recuperabil”, vorbeşte despre zei, despre fiinţe
fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume
repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele
gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe
batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o
fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om
sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele
pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii,
sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.
Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp:
basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la
popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care
o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici fiind
înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu
personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a
pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care
trăieşte; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un
munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele
pe lună şi cu capul sub un stejar, calităţi pe care le întalnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile
moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi
de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.
Particularităţile basmului
Basmul se situează într-un univers care cuprinde două lumi; cea reală a oamenilor şi
cea imaginară creată de fantezia poporului. Timpul în care se petrec evenimentele este un
timp imaginar.
În orice basm indiferent de evenimentele prin care trec, personajele sunt pozitive şi negative.
Personajele basmului sunt de două categorii cele care aparţin spaţiului omenesc şi cele care
aparţin lumii fantastice. Personajele spaţiului uman au însuşiri obişnuite omului atât defecte
cât şi calităţi (vitejie, înţelepciune, modestie, credinţă, laşitate, ipocrizie, trufie, răutate,
invidie); personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomeneşti care depăşesc forţele
obişnuite ale oamenilor (vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a transforma obiectele).
Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, iar personajele se supun toate acestei
lupte din această confruntare binele va ieşi întodeauna victorios, iar personajele negative vor
fi învinse de personajele pozitive. Protagonistul va fi personajul care va pargurge un drum
presărat cu obstacole pe care le va depăşi, dovedind de fiecare dată o altă virtute a sa. În lupta
pentru stabilirea dreptăţii şi a adevărului eroul principal va încerca să răspundă idealurile
omenirii (dreptatea, libertatea, iubirea, credinţa, adevărul).
Orice basm conţine în structura sa formule concrete:formula introductivă prin
intermediul căruia se poate pătrunde din realitatea concretă în lumea imaginară a basmului.
Formulă mediană care face legătura dintre două segmente importante ale basmului-
atrage atenţia ascultătorului că protagonistul mai are de traversat obstacole şi de parcurs
greutăţi.
Formula finală ce marchează sfârşitul evenimentelor fantastice ieşirea din lumea
imaginară a basmului şi întoarcerea ascultătorului în realitatea concretă. Uneori povestitorul
aminteşte în finalul basmului că el însuşi a fost martor la evenimentele narate pentru a da
asfel valoare de adevăr basmului.
Mesajul basmului reiese întodeauna la sfârşitul evenimentelor. Stilul naraţiunii este
specific naraţiunii populare. Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării
orale. Expresiile folosite vor fi cele specifice lumii satului dar încărcate de figuri de stil.