Devierile comportamentale si combaterea lor

Tiberiu Rudica

1. Precizari terminologice
O discutie asupra devierilor comportamentale la elevi pretinde realizarea mai întâi,
a unor consideratii asupra termenilor conecsi de „adaptare"--„dezadaptare".
Adaptarea reprezinta, se stie, însasi conditia vietii. Ori de câte ori organismul este
supus actiunii unor agenti stresanti (de exemplu intoxicatie, infectie microbiana, o
emotie puternica etc), el îsi mobilizeaza mecanismele de aparare spre a face fata
acestor agenti stresanti. Exista adaptare, spune J. Piaget (1965), atunci când
organismul se transforma în functie de mediu, iar aceasta transformare are ca efect
un echilibru al schimburilor între mediu si el, favorabil conservarii sale. Potrivit
conceptiei lui J. Piaget, cu viata psihica se petrece un fenomen asemanator. Asa
cum organismul recurge la permanente schimburi cu mediul înconjurator, pentru a
ramâne în acord cu acesta si pentru a mentine echilibrul mediului sau interior, tot
asa sistemul psihic uman nu-si poate asigura unitatea interna si armonia cu exte-
riorul, decât daca dovedeste plasticitate comportamentala: pe de o parte, o
sincronizare cu cerintele mediului în limitele resurselor individuale, respectiv o
modificare a comportamentului persoanei în functie de exigentele mediului socio-
cultural („acomodare"), iar pe de alta parte, o transformare a conditiilor mediului în
functie de scopurile si aspiratiile individuale ale persoanei („asimilare"). Aceste
doua moduri de actiune, interdependente, se combina fara încetare pentru a
mentine starea de echilibru la un nivel cât mai stabil. Adaptarea de tip
psihologic presupune, asadar, asimilarea de noi cunostinte si valori, dar si renuntari
la atitudini sau valori personale, care se dovedesc nefunctionale (pentru ca sunt
considerate inacceptabile de catre societate). Atât mediul familial, cât si cel scolar,
iar apoi cel profesional si social, îl obliga pe copil sa se supuna acestui
comportament continuu de adaptare si remodelare în functie de cerintele si
exigentele specifice mediilor respective.

Din perspectiva piagetiana, dezadaptarea desemneaza situatia opusa celei

prezentate mai sus, respectiv incapacitatea persoanei de a realiza, în mod
echilibrat, procesele de „asimilare" si „acomodare". Caracteristic persoanei

102

PSIHOLOGIE sCOLARĂ

Pentru evaluarea cantitativa si calitativa a potentialului de învatare se folosesc

doua procedee;

a. Antrenamentul în timpul testului, procedeu utilizat de Budoff si Hamilton

(1976) si lonescu, Jurdan si Alain (1984-1985). Procedeul consta în corectarea si
antrenarea subiectului imediat dupa o solutie gresita. Dupa aceasta faza, urmeaza
evaluarea în care se ofera subiectului un numar de itemi pe care trebuie sa-i rezolve
fara asistenta. Ceea ce este important în aceasta procedura, este faptul ca subiectul
sa-si manifeste aptitudinea de a stapâni si aplica principiile învatate in timpul
evaluarii.

b. Procedeul pretest-învâtare-post-test, cuprinde trei faze :

- faza pre-îest, care consta în obtinerea unei evaluari de baza a functiilor actuale,
si este asemanatoare testului psihometric uzual;

- faza învatarii, care consta în a expune subiectului conditiile ce favorizeaza

reusita sarcinii propuse. în aceasta faza se dau ajutoare care-i permit sa avanseze
spre rezolvarea problemei, sau sa învete strategii de utilizat pentru rezolvare, sau
sa-si corecteze comportamentul cognitiv inadecvat fata de problema ;

- faza post-test, consta în verificare efectelor învatarii.

Ambele proceduri nu se diferentiaza între ele dupa avantaje si dezavantaje

specifice, antrenamentul fiind important indiferent de procedura folosita. Budoff
(1976) subliniaza câteva avantaje ale antrenamentului pentru subiect: întelegerea
naturii si exigentelor sarcinilor, mai ales daca ele nu coincid cu orientarea
cognitiva si culturala a subiectului, si egalizarea diferentelor datorate experientelor
precedente.

Primul procedeu este preferabil când subiectul are dificultati în realizarea

sarcinilor'propuse în faza pre-test al celui de-ai doilea procedeu, sau când exista
reactii de frustrare în aceasta faza.

Daca din punct de vedere al procedeelor utilizate nu sunt divergente majore,

acestea apar în leg 737i813h 59;tura cu evaluarea cantitativa sau calitativa a
potentialul de învatare.

Tendinta cantitativa (Brown, Ferrara, 1987). In faza de învatare se furnizeaza

subiectului ajutoare standardizate, care devin din ce în ce mai explicite pe masura
rezolvarii sarcinii pâna la criteriul reusitei. Acest ajutor standardizat si graduat este
un criteriu care permite diferentierea subiectilor în functie de capacitatea de
învatare. Se cauta o masura cantitativa a efectelor învatarii, având ca obiectiv
studierea componentelor inteligentei si influenta acestora asupra capacitatii de
învatare a subiectilor.

Tendinta calitativa (Feuerstein, 1985). In faza de învatare interventia nu este

standardizata, ci este adaptata la nevoile si dificultatile specifice subiectului, si se
ofera un ajutor adaptat situatiei sale particulare.
Aceste doua tendinte, dupa Lidz si Thomas (1987), se exclud reciproc, deoarece nu
este posibil sa fii un mediator responsabil si în acelasi timp sa urmaresti o
procedura standardizata.

PERSONALITATEA ELEVULUI

107

si nivelul de aspiratie; experienta subiectiva a esecului la învatatura. Cel de-al

doilea aspect al adaptarii/dezadaptariî, mentionat mai sus, se refera la capacitatea
elevului de a relationa cu profesorii si cu ceilalti elevi, de a interioriza normele
scolare si valorile sociale acceptate. Cu alte cuvinte, el exprima orientarea si
stabilitatea atitudinilor elevului fata de ambianta scolara. Cele doua perspective de
abordare a fenomenului de adaptare/dezadaptare se completeaza reciproc:
perspectiva juridica atrage atentia asupra nor-mativitatii sociale care trebuie
respectata, în timp ce perspectiva psihologica evidentiaza caracterul întotdeauna
individualizat al comportamentului dezadaptat. într-adevar, actul deviant poarta, de
fiecare data, „pecetea" psihologica a personalitatii autorului lui (mai precis, ei
reflecta modul în care persoana respectiva îsi priveste existenta, felul în care se
percepe pe sine în raport cu ceilalti si cu valorile sociale). Specialistii sunt astazi
unanimi în a recomanda recurgerea la analiza psihologica în aprecierea actului
deviant: „Ignorarea caracteristicilor psihologice ale omului, neglijarea
personalitatii justitiabilului, înseamna a nu tine seama de fiinta umana, care este
participantul activ al dramei judiciare, înseamna depersonalizarea întregului proces
judiciar" (Mira y Lopez, E., 1959, p. 5).

2= Forme ale ioadapfarii scolare si factorii care le explica

Inadaptarea comportamentala a unor elevi vizeaza, în. principal, tulburarile de
relationare a elevilor în cauza cu parintii, profesorii, colegii si încalcarea regulilor
colectivitatii scolare sau extrascolare. Paleta acestor tulburari este larga, ea
cuprinzând atât modificari comportamentale mai putin grave sub raport juridic
(penal), dar suparatoare, de tipul: minciuna, inconsecventa comportamentala,
violente verbale, copiatul la ore, fumatul ostentativ, bruscarea de catre baieti a
fetelor, refuzul de a saluta,, diferite atitudini non-conformiste; cât si abaterile grave
de la normele morale si legislatia penala, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul,
actele de spargere sau tâlharie, consumul curent de alcool sau droguri, prostitutie
etc. Profesorii se confrunta de obicei cu tulburarile de conduita mai usoare,
neinfractionale în sensul propriu al termenului; dar destul de raspândite sunt, în
ultimul timp, si abaterile severe de conduita, care cer mult timp si efort pentru a fi
eradicate.

Manifestarile cu aspect predelictual si cele infractionale rezulta, de obicei, din

interactiunea unor cauzeindividuale si sociale cu o serie de conditii favo-
rizanîe. Cauzele individuale atrag atentia atât asupra unor posibile determinari
ereditare (conditii interne predispozante), cât si asupra formarii nefavorabile, la un
moment dat, a personalitatii tânarului sub influenta unor factori de mediu negativi,
fapt ce duce la imprimarea în comportamentul sau a unor orientari antisociale.
Cauzele sociale vizeaza, de regula, influentele nocive

104

PSIHOLOGIE sCOLARĂ

IV Rezultate scolare si preocupari ale elevului

Mediile generale din ultimii ani, obiectele la care a obtinut notele cele mai
bune/slabe, succese deosebite (competitii, cercuri etc), preocupari în afara scolii,
factori explicativi ai reusitei/nereusitei scolare.

V. Date asupra structurii psihologice

1. Aptitudini si capacitati intelectuale - atentie, inteligenta, capacitatea de

memorare, limbajul, creativitatea.

2. Trasaturi de caracter - sârguinta, organizarea eficienta a studiului, disciplina în

clasa, colegialitate, modestie.

3. Trasaturi de temperament - extravertit sau introvertit, energic, activ, emotiv,

sentimental, rece, sensibilitate afectiva redusa.

VI. Caracterizare sintetica

1. Nivelul pregatirii scolare

2. Nivelul inteligentei

3. Aptitudini sau interese speciale

4. Trasaturi de caracter mai pregnante

5. Particularitati temperamentale dominante

6. Orientare scolara si profesionala (dorinta parintilor, aspiratiile realiste ale

elevului, parerea profesorului)

7. Recomandari de ordin pedagogic (precizarea unor obiective educationale

concrete si a interventiilor educative oportune)

ÎNTREBĂRI:

1. Argumentati dificultatile cunoasterii psihologice a elevilor.

2. Selectati un elev cu un comportament deosebit fata de grup si justificati care
sunt asemanarile si deosebirile care v-au facut sa faceti aceasta alegere.

3. Care sunt avantajele pe care vi le ofera cunoasterea psihologica a elevilor si

cum credeti ca puteti colabora cu un specialist pentru solutionarea acestor
probleme.

4. Ce argumente puteti aduce pentru trecerea de la evaluare psihometrica la

evaluarea potentialului de învatare.

5. încercati elaborarea unei diagrame a instruirii urmarind o ierarhie a procesului

de învatare la disciplina pe care o predati pentru un an de studiu ales.

PERSONALITATEA ELEVULUI

109

personalitatii în formare (de exemplu, diferite tulburari de caracter, sau atitudini

negative, formate sub influenta unor factori defavorabili ai mediului). Spatiul
restrâns acordat acestui material nu ne permite sa realizam decât unele consideratii
succinte asupra factorilor mentionati.

1. Determinarile ereditare, desi importante, nu trebuie sa duca la exagerari de

genul: „inadaptat prin nastere", care favorizeaza un anumit „fatalism" educational.
Adevarul este ca factorii ereditari (sau predispozanti) actioneaza nu direct, ci prin
intermediul celor de mediu, care vor favoriza sau nu exprimarea acestor
potentialitati ereditare.

a. Deficientele intelectuale. Se apreciaza astazi tot mai mult ca întârzierile mintale

reprezinta o premisa a deviantei comportamentale, mai ales atunci când nivelul
mintal scazut se asociaza cu tulburari afective si cu conditii defavorabile de mediu.
Deficientele intelectuale exprima, de regula, dificultatea sau imposibilitatea celui
în cauza de anticipare, pe plan mental, a urmarilor inevitabile ale atitudinilor
deviante adoptate. Altfel spus, ele exprima slaba capacitate de a trai anticipativ o
serie întreaga de efecte sau stari emotive, motiv pentru care persoana respectiva
traieste mai mult „în prezent", sub presiunea tiranica a pulsiunilor si trebuintelor
sale primare.

b. Modificari accentuate ale vietii afective si ale vointei. Dintre aceste modificari,
cu un puternic substrat ereditar, mentionam: toleranta foarte scazuta la frustrare; o
pronuntata labilitate afectiva; un potential agresiv ridicat; indiferenta afectiva
(absenta emotiilor altruiste si simpatetice).

- Se stie ca sentimentul de frustrare exprima starea noastra de disconfort în raport

cu o trebuinta sau aspiratie care, din diferite motive, nu a fost satisfacuta. Spuneam
cu alta ocazie (1979, pp. 17-20) ca oamenii au diferite praguri de rezistenta la
privare (frustrare), în functie de cât de mult sunt dispusi sa realizeze un dialog
flexibil cu ceilalti, respectiv. de a face schimburi de valori materiale si spirituale cu
cei care îi înconjoara. Elevii „problema" sub raport comportamental (disciplinar)
sunt, de obicei, persoane încorsetate de egoism în interpretarea situatiilor sociale,
sunt persoane dominate de incapacitatea de a se detasa de propriile trairi si tendinte
egocentrice, ceea ce le determina sa creada ca au numai drepturi, nu si îndatoriri.
Incapacitatea de a accepta o frustrare, un repros sau sugestie constructiva îi face pe
acesti elevi sa recurga la încercari de satisfacere a trebuintelor lor egoiste pe alte
cai decât cele legale.

- Labilitatea afectiva reprezinta una din caracteristicile personalitatii

delincventilor, ea manifestându-se prin: sugestionarea rapida în raport cu
impresiile de moment formate; reactii imprevizibile (datorate insuficientei
dezvoltari a autocontrolului afectiv); lipsa unei autonomii afective (determinate de
o slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare, îndeosebi a celor
morale). Despre labilul afectiv, cunoscutul

106

PSIHOLOGIE sCOLARĂ

dezadaptate este ignorarea constanta sau respingerea voita a cerintelor si

exigentelor exterioare, supralicitând în schimb dorintele si trebuintele individuale.
Poate fi însa si situatia inversa, prezenta mai mult în cazuri extreme (patologice),
când persoana ajunge sa fie atât de dezamagita de ea însasi, încât îsi ignora orice
optiuni sau preferinte personale, lasându-se „în voia sortii".

Prin urmare, putem spune ca o persoana este cu atât mai bine adaptata, cu cât are
mai frecvente si mai profunde schimburi interpersonale echilibrate cu ceilalti din
jur si cu diferiti factori ai ambiantei sociale (institutii, organizatii, sisteme
normative etc). In alti termeni, comportamentul adaptativ exprima, din perspectiva
psihologica, „eficienta sau gradul în care individul atinge standardele
independentei personale si ale responsabilitatii sociale cerute de grupul social
caruia îi apartine" (Grossman, H.J., 1973, p. 11).

Din perspectiva juridica, adaptarea presupune realizarea unei concordante între

cerintele si normele sociale, pe de o parte, si conduitele sau atitudinile individului,
pe de alta parte. Pentru obtinerea acestei concordante, este necesar însa ca persoana
sa se supuna unui proces voluntar (constient) de aderare continua si dinamica la
viata sociala a grupurilor formale si informale, realizat prin asimilarea de roluri
sociale, norme morale, valori cultural-stiintifice, modele comportamentale.
Normele sociale iau, de obicei, forma unor reguli de conduita, recunoscute si
acceptate de colectivitatile umane. Norma contine si ideea de sanctiune, în cazul
încalcarii ei, fiind deci un mecanism de control al comportamentelor individuale în
cadrul grupului. Se acorda, prin urmare, calificativul de conduita dezadaptata (sau
devianta) acelei atitudini care se abate de la normele acceptate în interiorul unui
grup, al unei institutii sau aî unei societati, fapt care duce la conflicte între
individul respectiv si grupul sau institutia careia îi. apartine. Delincventa este
considerata o forma mai grava a fenomenului de devianta, ea reprezentând o fapta
cu un caracter socialmente periculos, prevazut de legea penala, si care este
savârsita cu vinovatie.

Dezadaptarea scolara poate fi considerata ca un aspect al dezadaptarii sociale. O

conditie esentiala a adaptarii scolare o reprezinta realizarea concordantei între
cerintele obiectivelor instructiv-educative si raspunsul comportamental adecvat al
elevului fata de acestea. Cu alte cuvinte, esenta adaptarii scolare consta în ajustarea
reciproca a procesului de educatie, pe de o parte, si a caracteristicilor de
personalitate ale elevului, pe de alta parte. Vom spune, prin urmare, ca un elev este
adaptat atunci când realizeaza, în egala masura, adaptarea pedagogica (sau
instructionala) si adaptarea relationala. Primul tip de adaptare desemneaza
raspunsul adecvat al elevului la exigentele de ordin instructiv, respectiv
disponibilitatea acestuia de a-si însusi informatiile transmise si de a le
operaîionaliza într-un mod eficient, creativ. In evaluarea adaptarii de tip pedagogic
trebuie luati, asadar, în vedere indicatori referitori la: gradul de operationalizare a
cunostintelor însusite; nivelul de dezvoltare a aptitudinilor; discordanta între
nivelul de performanta

PERSONALITATEA
ELEVULUI 111

reticente sau reactii neadaptative. Dintre factorii familiali care pot genera

tulburari comportamentale Ia copii, mentionam :

a. Deficite de climat familial si de structura familiala. Familia reprezinta „un soi

de personalitate colectiva", a carei armonie generala influenteaza echilibrul
psihologic al fiecareia dintre parti. Faptele de viata arata, în acest sens, ca diferitele
însusiri moral-volitive ale copilului, cum ar fi, de exemplu, initiativa si fermitatea
în actiuni, curiozitatea epistemica, spiritul obiectiv de autoevaluare etc. depind de o
serie de trasaturi pe care le are familia în care copilul traieste. Astfel, exista - spune
Rose Vincent (1972, pp. 201-217) - familii reprimaîoare, care înabusa spiritul de
independenta al copilului, si familii liberale, care dezvolta initiativele acestuia. De
asemenea, sunt familii integrate social, sigure de ele, care prezinta un grad ridicat
de receptivitate sociala, si familii la limita integrarii, nesigure, închistate,
refractare la tot ce apare nou pe plan social. Nu mai putin interesante sunt asa-
numitele familii active si pasive. In cazul celor active, principala însusire este
aceea de a se afirma, de a lupta cu greutatile, de a se impune, în sensul bun al
cuvântului, în societate ; ele încurajeaza formarea la membrii mai tineri ai familiei
a dinamismului, a încrederii în sine, a motivatiei muncii. Familiile pasive,
indiferente, indolente, genereaza sentimentul de esec, de neîncredere în viata, de
descurajare în lupta cu obstacolele întâlnite în activitate.
Parintii formeaza, se stie, miezul grupului familial. Absenta temporara a unuia
dintre parinti, situatia de deces a unuia sau a ambilor parinti etc. reprezinta tot
atâtea conditii cu rasunet diferit asupra mediului familial si al echilibrului psihic al
copilului. în familia adoptiva, de exemplu, alcatuita de obicei din parinti mai
vârstnici si dintr-un singur copil, înfiat sau luat sub ocrotire, întreaga afectiune si
grija se îndreapta de regula spre acest copil; saturat si plictisit de atâtea atentii,
copilul va adopta atitudinea minimei rezistente fata de greutati, fata de efort. în
familiile disociate, deseori cei doi parinti, desi despartiti, revendica, în aceeasi
masura, copilul, fiecare dintre ei cautând sa-1 atraga de partea lui si sa-1 instige
împotriva celuilalt, pentru a-1 compromite. Impresionante sunt, în aceasta privinta,
cazurile acelor copii deveniti confidentul unuia sau altuia dintre parinti: aflati în
postura de consolator, de „suport afectiv" al unuia dintre parinti, acesti copii îsi dau
seama de prabusirea conditiilor securitatii vietii lor de familie, ceea ce-i face sa
devina blazati si neîncrezatori în oameni. în cazul
copiilor orfani sau abandonati, care se afla în grija asistentei publice, cu toata
atentia care li se acorda aici, le lipseste tocmai mediul afectiv familial. De aceea,
din rândul acestora se detaseaza, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat în
continua cautare de afectivitate, de încredere si întelegere din partea celor din jur.
Familiile reconstituite din persoane divortate, cu copii rezultati din casatorii
anterioare, vin de obicei cu principii si deprinderi de educatie total diferite, fapt ce
poate favoriza o atmosfera de nesiguranta si neliniste sau aparitia unor

108

PSIHOLOGIE sCOLARA

ale situatiilor concrete de viata în care s-a aflat tânarul înainte de comiterea
conduitei deviante. Conditiile favorizante cuprind, de fapt, acele împrejurari si
situatii externe care faciliteaza comiterea delictului (producerea faptei propriu-
zise). Notiunea de cauzalitate nu poate fi redusa, asadar, în acest domeniu al
deviantei comportamentale, la o singura cauza fundamentala, ci presupune un
complex de conditii, de actiuni si motivatii particulare. Desigur, este greu de
surprins ponderea acestor factori individuali, sociali si favorizanti în determinarea
si dezvoltarea conduitei deviante. Tendintei unor specialisti de a pune un accent
prea mare pe rolul factorilor sociali (sau externi) îi raspund altii, care atrag atentia
asupra faptului ca factorii externi actioneaza întotdeauna prin intermediul
conditiilor interne, neuro-psihice: „Orice fenomen psihic este determinat în ultima
instanta de actiunea externa, dar orice actiune externa determina actul psihic (deci
si actele deviante, n.n.) numai mijlocit, refractându-se prin însusirile, starile si
activitatea psihica a persoanei care este supusa acestei actiuni" (Bogdan, T., 1973,
p. 17). într-adevar, numai asa ne putem explica de ce dintre doua persoane aflate în
aceleasi conditii de mediu defavorizant (sau psihotraumatizant) doar una se
hotaraste sa recurga la conduite deviante (sau aberante). Când motivatiile
individuale devin presante (de exemplu, dorinta excesiva a persoanei de a obtine
diferite satisfactii prin bani, drog, sex etc), „factorii ambientali de precipitare" pot
inspira sau declansa actul deviant, oferind mijloacele prin care delincventa se
perpetueaza.

O discutie pertinenta asupra cauzelor comportamentelor deviante la elevi pretinde,

asadar, o considerare simultana a celor trei grupe de factori, mentionate mai sus :
tendintele ereditare (conditiile interne predispozante) se realizeaza si se manifesta
întotdeauna într-un mod diferit, în dependenta de antecedentele dezvoltarii
individuale, de evenimentele copilariei si de mediul în care traieste copilul (sau
tânarul în cauza). Fiecare caz de inadaptare scolara are, prin urmare, o „istorie"
proprie, care impune o interpretare psiho-genetica, dinamica si functionala a
inadaptarii scolare.

Pentru a fi luate masurile profilactice necesare scaderii numarului de conduite

deviante în scoala, trebuie sa punem în discutie, fie si succint, rolul factorilor
individuali (sau interni) si al celor sociali (sau externi) în determinarea acestor
conduite.

A. Factorii individuali tin de capacitatea personala a fiecarui elev de a reactiona,

adica de resursele personale, de bogatia si calitatea „schemelor de adaptare" ;
astfel, unii elevi au un potential mai mare de adaptare (de malea-bilitate,
comunicare, acceptare a interdictiilor, de toleranta la frustrare), iar altii unul mai
redus (sunt mai rigizi, mai intoleranti, mai putin permisivi în raportul cu ceilalti).
în general, acesti factori individuali pot fi grupati în doua categorii: 1. factori
constitutionali, dependenti de zestrea ereditara si de structura neuro-psihica a
copilului (de exemplu, debilitate mentala, hiper-emotivitate, autism, tendinte
agresive etc.); 2. unele particularitati ale

PERSONALITATEA ELEVULUI

113

copiilor mici împotriva celor mari, al fetelor împotriva baietilor, al fratilor

împotriva verilor etc. Faptele de viata arata ca, de cele mai multe ori, conflictele
dintre frati sunt determinate de pozitia copilului pe scara vârstei. Cel mai mare, de
pilda, care a avut la un moment dat totul (atentie, dragoste etc.) traieste, din
momentul aparitiei urmatorului copil cu care trebuie sa împarta dragostea
parintilor, un „complex de detronare" (A. Adler) si puternice sentimente de
gelozie. El poate ajunge chiar sa creada ca este ignorat, respins de parinti, ceea ce-
1 va face sa-si urasca fratele mai mic, sa se închida în sine si sa-si neglijeze
obligatiile scolare. Copilul cel mai mic din familie (Prâslea) ocupa si el o pozitie
aparte si destul de primejdioasa în colectivul familial. El ajunge în situatia de a fi
rasfatatul familiei, fiind înconjurat de cele mai calde sentimente de duiosie si
dragoste din partea parintilor. în felul acesta, el îsi va dezvolta la maximum „firea
voluntara", devenind impulsiv, revendicativ, obraznic în relatiile cu cei din jur.
Fratii lui mai mari sau cei intermediari de obicei nu-1 iubesc, asociindu-se pentru
a-1 exclude din grupul lor, sau pentru a rezista mai bine în fata presiunilor
parintilor. Problemele cele mai mari le ridica însa, pentru viata grupului familial,
copilulunic, care este destul de des un „cop ii-problema" în scoala. Rasfatul
continuu îl transforma pe copilul unic într-un mic tiran al familiei, pe cât de
irational si capricios, pe atât de temut si de imprevizibil în reactii, în raport cu
ceilalti din jur. d. Dezacordul dintre cerere si oferta. Parintii trebuie sa faca
dovada unui simt al masurii în atitudinea si exigentele preconizate fata de copil,
dublat de capacitatea de a prevedea reactiile si starile interne ale copilului, aparute
atunci când iau o masura educativa. Exigentele exagerate, manifestate de unii
parinti fata de copiii lor, favorizeaza esecurile scolare, provoaca „intoxicatii
intelectuale", generatoare de irascibilitate si chiar agresivitate în raport cu sarcinile
scolare. Defectele copilului nu reprezinta altceva -precizeaza A. Berge - decât
partea vizibila a unui conflict profund dintre parinte si copil: „Un defect nu este o
imperfectiune esentiala a fiintei, ci un mod deosebit si aberant de a actiona la
exigentele lumii exterioare. Defectul vadeste o dificultate de adaptare... un copil
dificil este aproape întotdeauna un copil care are anumite dificultati" (idem, p. 6).

2. Factori psiho-pedagogici de ordin scolar. Mediul scolar poate prezenta uneori

influente psiho-pedagogice negative, care sa determine fenomene de dezadaptare
scolara la elevi. Iata câteva dintre aceste posibile influente negative.

a. Sub- si supraaprecierea capacitatilor reale ale elevului. Un factor deosebit de

important al reusitei scolare a elevului îl reprezinta încrederea lui în fortele proprii.
Aceasta încredere este însa, în mare masura, ecoul aprecierii profesorului, al
încrederii pe care el o acorda elevului. Când exigentele profesorului fata de un
elev, considerat submediocru, sunt superficiale si formale, învatarea elevului
respectiv devine formala si mecanica. Sarcinile scolare prea usoare au ca efect
slabirea energiei nervoase si stingerea

110

PSIHOLOGIE sCOLARĂ

specialist în domeniul psihologiei judiciare, Tiberiu Bogdan spune ca este „un

instabil emotiv, un element care în reactiile sale tradeaza discontinuitate, salturi
nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta în reactii fata de stimul..." (1973, p.
71).

- Fenomenul de agresivitate, determinat de instabilitatea emotiva si de o structura

dizarmonica de personalitate de tipul psihopatiei impulsive, sta la originea multor
devieri comportamentale. Investigarea tendintelor psihice ale delincventilor cu
teste de personalitate (de exemplu, T.A.T., testul de frustratie al lui S. Rosenzweig
etc.) a relevat faptul ca foarte multi dintre minorii delincventi testati au dat
raspunsuri de tip agresiv, care exprima opozitia si intoleranta deschisa a acestora
fata de reguli (norme, cerinte) si fata de ceilalti din jur (Cristescu, M-, 1972, pp.
178-204).
2. Desi nu se poate pune semn de egalitate între „caracteriali" si delincventi,
deoarece nu toti copiii cu tulburari de caracter devin delincventi, si nu toti
delincventii au cunoscut (traversat) în copilarie sau adolescenta o faza
„caracteriala", se constata totusi faptul ca, în numeroase cazuri, delincventa
juvenila este precedata de tulburari de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au
fixat în structura caracterului respectivilor minori. Astfel, cercetatori cum ar fi D.
Lagache (1964), R. Mucchielii (1965), G. Basiîiade (1978) etc. arata ca un copil
caracterial (cu un „caracter rau") se prezinta adesea, în cadrul vietii sociale, ca un
inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuseste sa realizeze relatii armonioase
între el si mediul social (datorita educatiei gresite primite si a experientelor
dureroase de viata avute). Dupa R. Mucchielii, disocializarea copilului caracterial
se exprima prin: falsa perceptie a celor din jur; absenta aprofundarii si evaluarii
corecte a consecintelor actelor comise; respingerea sarcinilor si rolurilor propuse
de parinti sau profesori. Astfel de trasaturi, care exprima insolenta, voluntarismul
afectiv, opozitia fata de încercarile educative ale adultilor se obiectiveaza, evident,
în diferite reactii si acte predelictuale care apoi, prin cronicizare, se structureaza în
personalitatea tânarului, dând nastere la ceea ce se cheama un caracter deficitar
(imatur sau gresit structurat).

B. O discutie asupra factorilor externi în determinarea conduitelor de dezadaptare

scolara este motivata de faptul constatat de atâtea ori ca motivatia elevului pentru
învatare, perseverenta acestuia în activitate, atitudinea sa fata de scoala sunt în
relatie strânsa cu realitatea psiho-pedagogica din scoala, cu climatul afectiv din
familie, cu gradul de dificultate al activitatii scolare impuse de profesori sau
parinti.

1. Factori psiho-pedagogici de ordin familial. Familia, prin tonalitatea si atmosfera

sa afectiva, prin dimensiunea sa culturala si gradul ei de integrare sociala,
constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri si tensiuni existente
în mediul familial vor genera în constiinta copilului îndoieli,
PERSONALITATEA ELEVULUI

115

proasta sau de un esec la un examen; indiferenta parintilor, care nu numai ca nu se

intereseaza de conduita scolara a copilului lor, dar reprezinta ei însisi exemple de
lene si neglijenta; în alte familii, dimpotriva, parintii au prostul obicei de a prelua
partial sau în totalitate sarcinile scolare ale copilului lor, realizându-i temele si
dezobisnuindu-1 astfel sa mai munceasca ; în sfârsit, mai pot fi influente
nefavorabile venite din partea altor elevi care au ajuns si ei, în urma unor
experiente scolare negative, la descurajare sau chiar dezgust pentru studiu. La
lenesul „din nastere" exista, spune A. Binet, o lipsa, un defect initial în
preocuparea pentru munca. Acest elev este apatic din fire, ceea ce se constata din
insensibilitatea sa chiar fata de stimulii obisnuiti; în consecinta, ei este indiferent la
orice; este aton, indolent, nedecis si incapabil de a „gusta" placerea care este
inspirata de perspectiva scopului de atins. Daca profesorul va îega însa, în mod
invariabil, aceasta lene a elevului numai de dezinteresul acestuia fata de scoala,
explicatie cu care elevul nu va fi de acord în forul sau interior, va aparea
fenomenul de „rezistenta interioara" amintit, de pe urma caruia dialogul, dintre
profesor si elev înceteaza. Mai mult chiar, dezacordul respectiv fî va face pe elev
sa devina cu adevarat lenes, el extinzândii-p cu repeziciune resentimentele de la
persoana profesorului la disciplina pe care o preda, si chiar asupra activitatii
scolare în general.

c. Conflictele individuale în cadrul clasei de elevi. Aparitia unor tendinte

centrifugale si a unor stari de tensiune între elevii clasei, ca urmare a competitiei
acerbe care apare uneori între acestia, sau ca urmare a conflictului de interese
dintre elevi, poate sa duca ia crearea unor subgrupuri si fractiuni cu caracter închis,
care nu comunica decât în cadrul lor strâmt si care se izoleaza de restul clasei,
devenind „bisericute" sau „clici", cum sunt denumite de restul clasei. în aceste
grupuri se cultiva, adesea, preocupari si atitudini cu caracter predelictual sau
infractional, de tipul: practicarea jocurilor de noroc, vizionarea de filme
pornografice, hoina-rirea pe strazi, furturi sau tâlharii.

3. Aspecte p&lho-pedagogice privind profilaxia

comportamentului efeviant a! elevilor
Munca de prevenire presupune cunoasterea si eliminarea cauzelor si a conditiilor
care genereaza tulburarile de comportament, la nivel microsocial (familie, scoala,
grup de prieteni), dar si la nivel macrosocial.

• La nivelul scolii, activitatea profesorilor va trebui perfectionata prin absolvirea

unor cursuri de psihologia copilului, sociologia familiei, sociologia moralei,
metode si tehnici de interventie psihologica (pentru cazuri mai deosebite). De
asemenea, este necesara înfiintarea centrelor si a cabine-

112

PSIHOLOGIE sCOLARĂ

conflicte si tensiuni fie între parinti, fie între parinti si copii. O situatie speciala o
reprezinta acele familii cu o ambianta a caminului apasatoare, ca rezultat al
unor certuri continue dintre parintii. Aceste familii creeaza un mediu nefavorabil
dezvoltarii psihice normale a copilului: o atmosfera familiala prea trista sau prea
agitata, caracterizata de certuri, injurii, brutalitati, se rasfrânge în sens negativ
asupra psihicului copilului, provocându-i tulburari emotionale puternice (Banciu,
D., Radulescu, S.M., Voicu, M., 1987).

b. Copilul si divergentele educative dintre membrii adulti ai familiei. Este stiut ca

mediul familial nu se limiteaza strict la membrii grupului familial nuclear (adica
numai la parinti si copii). Cel mai adesea si alti adulti, cum ar fi: bunici, matusi,
unchi, veri, prieteni, vecini iau parte, în mod permanent sau doar din când în când,
la viata familiei respective. Aceste persoane pot sa joace un rol important
influentând, în unele cazuri,natura relatiilor copilului cu parintii. „Ceea ce
complica pedagogia familiala -arata Andre Berge -, este numarul de jurisdictii
carora trebuie sa li se supuna copilul... Sunt familii în care cea mai mica masura de
ordin educativ stârneste strigatele de indignare ale bunicilor, unchilor, matusilor,
prietenilor etc, care îsi prezinta opiniile, se contrazic, reproseaza severitatea sau
indulgenta, sugereaza sisteme si solutii salvatoare. Copiii mici sunt mesteri mari
când este vorba sa profite de aceste divergente pentru a se elibera de orice regula"
(1968, pp. 60-61). De cele mai multe ori, însa, bunicii constituie o sursa de
experienta bogata si pretioasa pentru copil. Astfel, pentru copiii dintr-o familie
numeroasa, bunicii ofera acel „surplus de camin", care completeaza si întregeste
mediul familial propriu-zis si în care fiecare dintre copii se bucura de o atentie
egala. Copilul gelos, care considera ca alt copil (frate sau sora) i-a luat locul în
inima parintilor sai, vine la bunici, unde gaseste un loc de refugiu. Este adevarat
însa ca uneori bunicii se arata deosebit de protectori si de îngaduitori cu nepotii,
ocro-tindu-i si aparându-i de pedepsele parintilor lor si atunci când nu ar trebui.
Desigur, astfel de interventii directe în atributiile parintilor clatina autoritatea
acestora, schimba pozitia copilului fata de parinti, perturba relatiile familiale, dând
nastere la tensiuni si conflicte de pe urma carora va suferi, în primul rând, copilul.
De asemenea, bunicii prea îngaduitori, care permit copilului sa se manifeste
oricum, „educa" nepoti prea alintati, obraznici.

c. Grupul fratern. Este cunoscut faptul ca, în familie, copilul sufera influenta nu
numai a membrilor adulti, ci si a celorlalti copii (frati si surori, verisori etc).
Desigur, aceste influente depind de numarul copiilor în familie, de vârsta si sexul
fiecaruia, de pozitia copiilor în colectivul familial. Faptul, de exemplu, ca un copil
mai are 3-4 frati si surori, îl face sa intre în relatii umane mai bogate (mai variate),
în comparatie cu copilul unic în familie (si anume sa cunoasca experienta
rivalitatii, a competitiei, dar si raporturile de colaborare, de solidaritate la nevoi).
Adesea, în sânul familiei îsi fac simtita prezenta, printre copii, unele grupuri ostile:
cel al

PERSONALITATEA ELEVULUI

117

• Se stie ca o principala cale de prevenire a riscurilor de esec adaptativ este

alegerea unor sarcini sau profesiuni în acord cu interesele si aptitudinile proprii
reale. Dar, pentru a-1 ajuta pe elev sa faca alegeri sau optiuni adecvate, trebuie sa
se intensifice în scoli activitatile de elaborare a unor metode si procedee
diagnostice si formative, prin care elevul îsi va dezvolta atât capacitati de
autocunoastere si autoevaluare obiective, cât si abilitati de învatare si de prelucrare
creativa a informatiilor acumulate. La realizarea tuturor acestor capacitati
contribuie astazi si psihologul scolar, pentru formarea caruia s-au creat în tara,
dupa Revolutia din decembrie 1989, facultati sau sectii de psihologie în cadrul
universitatilor.

ÎNTREBARI :
1. Interactiunea dintre cauzele externe si cele interne ale inadaptarii.

2. Care dintre factorii externi au o influenta mai precoce si mai puternica asupra
aparitiei devierilor comportamentale ?

3. Influenta negativa pe care o pot avea unele atitudini ale profesorilor.

4. Ce se poate face pentru a preîntâmpina si combate fenomenele de dezadaptare?

114

PSIHOLOGIE sCOLARĂ

intereselor de cunoastere. Nestimulat de catre profesor, elevul în cauza va

deveni tot mai pasiv si indiferent în timpul orelor, trecând treptat în rândul
elevilor ramasi în urma la învatatura. De asemenea, daca, nemultumit de
raspunsurile unui elev, profesorul îsi va exprima în mai multe rânduri
neîncrederea în capacitatile acestuia de a se îndrepta în viitor, elevul respectiv
va începe sa se convinga tot mai mult de „adevarul" celor spuse de profesor,
dând raspunsuri din ce în ce mai nesigure si obtinând rezultate tot mai slabe;
„incapacitatea" acestui elev se înscrie, asadar, în categoria deficientelor
„didascogene", create de profesor prin ignorarea, uneori fara voia lui, a
efectelor psihologice pe care le au aprecierile verbale si autoritatea
profesorala (Pavelcu, V., 1962, p. 132). Nu mai putin daunatoare, prin
efectele ei, este si atitudinea de supraestimarea de catre profesor a
posibilitatilor reale ale elevului. Ca efect al supraaprecierii si a încrederii
deosebite pe care o manifesta în capacitatile unui elev, profesorul îl supra-
încarca intelectual, elevul în cauza fiind nevoit sa faca mereu fata unei
disproportii, de ordin intensiv si calitativ, între sarcinile si cerintele care-i
sunt puse în fata si propria rezistenta nervoasa. Acest dezacord între „cerere"
si „oferta" îl poate determina pe elev sa actioneze fie prin protest si
respingere a exigentei, fie printr-o îndeplinire formala a acesteia.

b. Dezacordul asupra motivatiilor conduitei elevului. între profesor si elev

pot sa apara dezacorduri importante cu privire la motivele reale care explica
reusitele sau nereusitele sale scolare: astfel, în timp ce profesorul atribuie
comportamentului elevului un motiv pe care el, ca educator, îl considera real,
elevul în cauza nu se arata de acord cu motivele ce i se atribuie în legatura cu
o fapta savârsita de el si, în consecinta, respinge masurile luate de profesor
împotriva lui. Acest dezacord si protestul launtric pot duce la aparitia
sentimentului elevului ca este victima unei nedreptati sau a unei neîntelegeri,
precum si a convingerii sale ca pedeapsa la care a fost supus este nemeritata.
Adesea, vazând ca nu este înteles, elevul poate sa se închida în sine si sa
refuze sa dea explicatii. Daca asemenea cazuri se repeta, apare la elevul
respectiv asa-numitul fenomen de „rezistenta interioara" (Slavina, L.S.), în
virtutea caruia elevul, desi întelege bine si poate sa faca ceea ce-i cere
profesorul, nu-si însuseste aceasta cerinta si se încapatâneaza sa nu o duca la
îndeplinire. în aceste cazuri, contactul dintre profesor si elev se întrerupe, iar
întelegerea reciproca dispare. Sa ne închipuim, de pilda, ca un elev nu-si
pregateste o perioada de timp lectiile sau si le pregateste în mod neglijent,
fiind etichetat de profesorul diriginte ca un elev lenes. Lenea de care da
dovada însa la un moment dat un elev în activitatea sa poate sa fie, asa cum
remarca Alfred Binet (1975, pp. 217-222), o lene „de ocazie" sau o lene „din
nastere". Lenea de ocazie este tranzitorie, accidentala, fiind determinata de un
eveniment neplacut, care ar fi putut lipsi. Dintre aceste evenimente neplacute
putem mentiona: un elev este descurajat de o nota.
• Ceea ce trebuie sa se sublinieze întotdeauna atunci când se pune problema
preîntâmpinarii (sau a combaterii devierilor comportamentale) este faptul ca elevul
nu este un primitor pasiv al cerintelor sau al constrângerilor venite din exterior,
carora el trebuie doar sa li se supuna. Elevul îsi are propriul sau sistem de
preferinte si de referinte care, întocmai unei prisme, va selecta si aprecia într-un
anumit fel influentele venite din exterior. Asa se explica, de altfel, marea
diversitate a raspunsurilor umane la una si aceeasi situatie de viata. Este
insuficienta, deci, explicatia adaptarii--dezadaptarii doar prin factorii externi,
ignorându-se particularitatile „echipamentului adaptativ individual". Copilul, ca si
adultul, este un „agent" al propriei sale dezvoltari, este o entitate activa care
contribuie la conturarea specificului sau psihologic în ontogeneza, si nu este doar o
fiinta „manipulata" de factorii externi.

• Apoi, trebuie luat în considerare si nivelul de vârsta al elevului, deoarece fiecare

etapa cronologica de dezvoltare are resurse, motivatii si mecanisme diferite de
adaptare. în adolescenta, de exemplu, spre deosebire de etapa anterioara, nivelul de
dezvoltare psihica face posibile noi procese si modalitati de adaptare, cum ar fi
cele de planificare, de amânare sau evitare, realizate printr-o analiza prealabila a
situatiilor (si pe baza de control mental al activitatii posibile). Daca nu se tine cont
de aceste diferente psihologice dintre etapele dezvoltarii si se suprasolicita
posibilitatile limitate ale unui stadiu, atunci se ajunge la cristalizarea unei
personalitati refractare sau revoltate, care va intra frecvent în situatii de conflict cu
cei din jur. Perioada cu frecventa maxima de izbucnire a conduitelor dezadap-tate
este pubertatea (10/11-14/15 ani), stadiu psihologic contradictoriu, în care coexista
trasaturi psihologice specifice copilariei (atitudini puerile), cu cele caracteristice
adolescentei (capacitati sporite de abstractizare si anticipare). Criza de
originalitate, proprie acestei perioade, se explica prin situatia ambigua a puberului
în societate: nici copil, nici adult; el nu are un statut precis si ramâne nesigur în
ceea ce priveste rolul sau: daca încearca sa-si afirme într-un mod mai ferm
independenta, atunci va întâmpina rezistenta adultilor (un fapt similar petrecându-
se si în împrejurarea în care el refuza sa-si asume o serie de responsabilitati). Atâta
timp cât starile de criza nu duc la blocaje, la stagnarea dezvoltarii copilului, nu sunt
motive majore de îngrijorare din partea adultilor. în schimb, cronici-zarea starii de
criza, prelungirea excesiva sau chiar ramânerea într-o perpetua stare de inadaptare
a copilului, impun masuri de atenuare sau schimbare a acestui egocentrism
individual al puberului, determinat de criza de dezvoltare.

Devierile comportamentale ale copiilor si combaterea

lor
 Precizari terminologice

Adaptarea reprezinta insasi conditia vietii. Ori de cate ori organismul

este supus actiunii unor agenti stresanti (infectie, intoxicatie, emotie
puternica, etc.), el isi mobilizeaza mecanismele de aparare pentru a
face fata acestor agenti stresanti. Exista adaptare atunci cand
organismul se transforma in functie de mediu. Cu viata psihica se
intampla la fel. Asa cum organismul recurge la permanente schimburi
cu mediul exterior pentru a mentine echilibrul interior, tot asa sistemul
psihic uman nu-si poate asigura unitatea interna si armonia cu exteriorul, dacat daca
dovedeste plasticitate comportamentala: pe de o parte sincronizare cu cerintele mediului,
respectiv o modificare a comportamentului persoanei in functie de exigentele mediului socio-
cultural (“acomodare”), iar pe de alta parte o transformare a conditiilor mediului in functie
de scopurile personale (“asimilare”).
Dezadaptarea desemneaza situatia opusa celei prezentate anterior, respectiv incapacitatea
persoanei de a realiza, in mod echilibrat, procesele de “asimilare” si “acomodare”.
Caracteristic persoanei dezadaptate este ignorarea cerintelor si exigentelor externe si
supralicitarea dorintelor individuale. Poate fi si situatia inversa, prezenta mai mult in cazuri
extreme, in care persoana este atat de nemultumita de ea insasi incat ignora orice dorinta,
lasandu-se in “voia sortii’.
Prin urmare, o persoana este cu atat mai bine adaptata, cu cat are schimburi mai frecvente
si mai profunde cu cei din jur si cu factorii ambientali.
Din perspectiva juridica, adaptarea presupune concordanta dintre cerintele si normele
sociale pe de o parte, si conduitele si atitudinile individului, pe de alta parte. Individul
trebuie sa se supuna normelor sociale. Normele sociale iau forma unor reguli de conduita,
recunoscute si acceptate de colectivitatile umane. Norma contine si idea de sanctiune in
cazul incalcarii ei. Conduita dezadaptata este acea atitudine care se abate de la normele
acceptate in interiorul unui grup, al unei institutii sau al societatii, fapt care duce la conflicte
intre individul respectiv si membrii colectivitatii careia ii apartine. Delicventa este o forma
mai grava a fenomenului de devianta, ea reprezantand o fapta cu un caracter socialmente
periculos, prevazut de legea penala, savarsita cu vinovatie.
Dezadaptarea scolara poate fi considerate ca un aspect al dezadaptarii sociale. Adaptarea
scolara consta in ajustarea reciproca a procesului de educatie, pe de o parte, si a
caracteristicilor de personalitate ale elevului, pe de alta parte. Un elev este adaptat atunci
cand realizeaza, in egala masura, adaptarea pedagogica si adaptarea relationala.
Adaptarea pedagogica desemneaza raspunsul adecvat al elevului la exigentele de ordin
instructiv. In evaluarea adaptarii pedagogice trebuie luati in vedere indicatori referitori la:
gradul de operationalizare a cunostintelor insusite, nivelul de dezvoltare a aptitudinilor,
discordanta dintre nivelul de performanta si nivelul de aspiratie, experienta subiectiva a
esecului la invatatura.
Adaptarea relationala se refera la capacitatea elevului de a relationa cu profesorii si cu
ceilalti elevi, de a interioriza normele scolare si valorile sociale acceptate.

Forme ale inadaptarii scolare si factorii care le explica

Inadaptarea comportamentala a unor elevi vizeaza, in pricipal, tulburarile relationale ale

acestora cu parintii, profesorii, colegii si incalcarea regulilor colectivitatii scolare si
extrascolare. Este vorba de modificari comportamentale mai putin grave, dar suparatoare,
de tipul: minciuna, violente verbale, copiatul la ore, fumatul ostentativ, refuzul de a saluta,
bruscarea fetelor de catre baieti, cat si abateri grave: furtul repetat, vagabondajul, actele de
spargere sau talharie, consumul curent de alcool sau droguri, etc. Profesorii se confrunta de
obicei cu tulburari de conduita mai usoare, dar destul de frecvente sunt in ultimul timp si
abaterile severe, care cer mult timp si efort pentru a fi eradicate.
Abaterile acestea rezulta din interactiunea unor cauze individuale si sociale cu o serie de
conditii favorizante.
Cauzele individuale atrag atentia asupra unor determinari ereditare sau a formarii
nefavorabile, la un moment dat, a personalitatii tanarului sub influenta unor factori de mediu
negative, ce duce la orientari antisociale.
Cauzele sociale vizeaza influentele nocive ale situatiilor concrete de viata in care s-a aflat
tanarul inainte de comiterea conduitei deviante.
Conditiile favorizante cuprind acele imprejurari si situatii care faciliteaza comiterea delictului.
Notiunea de cauzalitate nu poate fi redusa la o singura conditie fundamentala, ci presupune
un complex de conditi, de actiuni. Desigur, este greu de apreciat ponderea acestor factori
individuali, sociali si favorizanti in determinarea si dezvoltarea conduitei deviante.

A. Factorii individuali tin de capacitatea fiecarui elev de a reactiona; astfel unii elevi au o
capacitate mai mare de adaptabilitate (de maleabilitate, comunicare, acceptare a
interdictiilor, de toleranta la frustrare), iar altii mai redusa ( sunt mai rigizi, mai intoleranti,
mai putin permisivi in raport cu ceilalti). Factorii individuali pot fi grupati in doua categorii:
1. Factori constitutionali, dependenti de zestre ereditara si de structura neuro-psihica a
copilului ( ex. debilitate mintala, hiperemotivitate, autism, tendinte agresive, etc.)
2. Unele particularitati ale personalitatii in formare ( ex. diferite tulburari de caracter sau
atitudini negative, formate sub influenta unor factori defavorabili ai mediului).

1. Determinarile ereditare nu trebuie sa duca la exagerari de genul “inadaptat prin nastere”.

Factorii ereditari actioneaza nu direct, ci prin intermediul celor de mediu care vor favoriza
sau nu exprimarea acestor potentialitati ereditare.
a). Deficientele intelectuale: intarzierile mintale reprezinta o premisa a deviantei
comportamentale, mai ales cand nivelul mintal scazut se asociaza cu tulburari afective si cu
conditii defavorabile de mediu.
b). Modificari accentuate ale vietii afective si ale vointei: dintre acestea mentionam:
toleranta foarte scazuta la frustrare, o pronuntata labilitate afectiva, un potential agresiv
ridicat, indiferenta afectiva (absenta emotiilor altruiste si simpatetice).
- Sentimentul de frustrare exprima starea noastra de disconfort in raport cu aspiratia care
nu a fost satisfacuta. Oamenii au praguri diferite de rezistenta la frustrare. Elevii “problema”
sunt de obicei persone egoiste, dominate de incapacitatea de a se detasa de propriile trairi si
tendinte egocentrice, cred ca au numai drepturi, nu si indatoriri. Incapacitatea de a accepta
o frustrare, un repros ii face pe acesti elevi sa recurga la alte cai decat cele legale.
- Labilitatea afectiva se manifesta prin: reactii imprevizibile (datorate insuficientei dezvoltari
a autocontrolului afectiv), lipsa unei autonomii afective.
- Fenomenul de agresivitate, determinat de instabilitatea emotiva si de o structura
dizarmonica de personalitate, sta la originea multor devieri de comportament.

2. In numeroase cazuri, delicventa juvenila este precedata de tulburari de caracter, care

apoi, prin cronicizare, s-au fixat in structura caracterului respectivilor minori. Un copil
caracterial ( cu “caracter rau”) se prezinta adesea ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece
el nu reuseste sa realizeze relatii armonioase intre el si mediul social ( datorita educatiei
primite si a experientelor de viata dureroase).

B. Factorii externi: motivatia elevului pentru invatare, atitudinea sa fata de scoala sunt in
relatie stransa cu realitatea psiho-pedagogica din scoala, cu climatul afectiv din familie, cu
gradul de dificultate al activitatilor scolare impuse de profesori sau parinti.

1. Factorii psiho-pedagogici de ordin familial: familia constituie un mediu educativ

determinant. Orice dezacorduri si tensiuni existente in mediul familial vor genera in
constiinta copilului indoieli, reticente sau reactii neadaptative. Dintre acesti factori familiali
care pot genera tulburari comportamentale mentionam:
a). Deficite de climat familial si de structura familiala: familia reprezinta un soi de
personaliatate colectiva. Exista familii reprimatoare, care inabusa spiritul de independenta al
copilului, si familii liberale, care dezvolta initiativele acestuia. Deasemenea, sunt familii
integrate social, sigure pe ele, care prezinta un grad ridicat de receptivitate sociala, si familii
la limita integrarii, nesigure, inchistate. Sunt familii active, interesate de afirmare, de a lupta
cu greutatile, de a se impune, in sensul bun al cuvantului, ce incurajeaza formarea la copii a
dinamismului, a increderii in sine, a motivatiei muncii, si familii pasive, indiferente,
indolente, ce genereaza sentimentul de esec, de neincredere in viata, de descurajare.
Parintii formeaza miezul grupului familial. Absenta temporara a unuia dintre parinti, decesul
unuia sau ambilor parinti au un rasunet asupra echilibrului psihic al copilului.
In familia adoptive, intreaga afectiune si grija se indreapta asupra acestui copil (de obicei
unic); saturat si plictisit de atatea atentii, copilul va adopta atitudinea minimei rezistente
fata de greutati, fata de efort.
In familiile disociate, cei doi parinti despartiti revendica copilul, fiecare dintre ei incercand
sa-l atraga de partea lui si sa-l instige impotriva celuilalt. Acesti copii isi dau seama de
prabusirea sigurantei vietii lor de familie, devin blazati si neincrezatori in oameni.
In cazul copiilor orfani, in grija asistentei publice, lipsa mediului afectiv familial ii face mai
depresivi, descurajati, aflati in permanenta cautare a afectivitatii, intelegerii celor din jur.
Familiile reconstituite din persoane divortate, vin de obicei cu principii de educatie diferite,
ce favorizeaza o atmosfera de nesiguranta si neliniste sau aparitia unor conflicte sau tensiuni
fie intre parinti, fie intre parinti si copii.
b). Copilul si divergentele educative dintre membrii adulti ai familiei: familia de obicei este
formata si din bunici, matusi, unchi, veri, prieteni. Aceste persoane pot juca uneori un rol
important, influentand natura relatiilor parinti-copii. De obicei bunicii constituie o sursa de
experienta bogata si importanta pentru copil. Bunicii ofera acel “surplus de camin”. Copilul
gelos, care considera ca un alt frate sau sora i-a luat locul in inima parintilor, vine la bunici,
unde gaseste un loc de refugiu. Uneori bunicii sunt prea ingaduitori cu nepotii, ocrotindu-i de
pedepsele parintilor si stirbind din autoritatea parintilor si perturba astfel relatiile familiale.
Bunicii prea ingaduitori “educa” nepoti prea alintati, obraznici.
c). Grupul fratern: copilul nu sufera numai influenta adultilor, ci si a celorlalti copii din casa.
Aceste influente depind de numarul copiilor din casa, sexul si varsta fiecaruia. Daca un copil
mai are 3-4 frati sau surori, il face sa intre in relatii umane mai bogate, in comparatie cu
copilul unic ( si anume sa cunoasca experienta rivalitatii, a competitiei, dar si raporturile de
colaborare, de solidaritate la nevoi). Adesea in sanul familiei apar unele grupuri ostile: copii
mici impotriva celor mari, fete impotriva baietilor, frati impotriva verilor, etc.
De pilda, cel mai mare a avut la un moment dat totul si traieste, din momentul nasterii
urmatorului copil, un “complex de detronare” si puternice sentimente de gelozie. El poate
ajunge se creada ca este ignorat, neglijat de parinti, si ajunge sa-l urasca pe cel mic, sa se
inchida in sine si sa-si neglijeze obligatiile scolare.
Copilul cel mai mic (Praslea) ocupa si el o pozitie aparte si primejdioasa in sanul familiei. El
ajunge in situatia de a fi rasfatatul familiei, astfel isi dezvolta la maxim “firea voluntara”,
devenind impulsiv, revendicativ, obraznic in relatiile cu cei din jur. Fratii lui mai mari sau
intermediari de obicei nu-l iubesc.
Problemele cele mai mari le ridica copilul unic, care adesea este un copil- problema in
scoala. Rasfatul continuu il transforma intr-un mic tiran al familiei, pe cat de irational si
capricios, pe atat de temut si de imprevizibil in reactii, in raport cu cei din jur.
d). Dezacordul dintre cerere si oferta: parintii trebuie sa faca dovada unui simt al masurii in
atitudinea si exigentele fata de copil. Exigentele exagerate favorizeaza esecurile scolare,
provoaca “intoxicatii intelectuale”, generatoare de irascibilitate si chiar agresivitate fata de
sarcinile scolare.
2. Factorii psiho-pedagogici de ordin scolar: scoala poate prezenta uneori influente psiho-
pedagogice negative, care sa determine fenomene de dezadaptare scolara la elevi. Exemple:
a). Sub- si supraaprecierea capacitatilor reale ale elevului: un factor esential al reusitei
scolare a elevului il reprezinta increderea in fortele proprii. Aceasta incredere este, in mare
masura, ecoul aprecierii profesorului. Cand exigentele profesorului fata de un elev,
considerat submediocru, sunt superficiale, invatarea elevului respectiv este formala si
mecanica. Sarcinile prea usoare au ca efect slabirea energiei nervoase si stingerea
intereselor de cunoastere. Nestimulat de professor, elevul devine tot mai pasiv, trecand in
randul elevilor ramasi in urma la invatatura. De asemenea, daca profesorul isi va exprima in
mai multe randuri neincrederea in capacitatile unui elev, acesta incepe sa se convinga tot
mai mult de “adevarul” celor spuse de profesor si va da raspunsuri tot mai nesigure.
Nu mai putin daunatoare este si atitudinea de supraestimare de catre profesor a
posibilitatilor reale ale elevului. Profesorul il supraincarca intelectual, elevul fiind nevoit sa
faca fata unei disproportii intre sarcinile si cerintele care-i sunt puse in fata si propria
rezistenta nervoasa. Acest dezacord dintre “cerere’ si “oferta” il poate determina pe elev sa
actioneze fie prin protest, fie printr-o indeplinire formala a acesteia.
b). Dezacordul asupra motivatiilor conduitei elevului: intre profesor si elev pot sa apara
dezacorduri cu privire la motivele reale care explica reusitele sau nereusitele sale scolare.
Acest dezacord si protestul launtric pot duce la sentimental elevului ca este victima unei
nedreptati, precum si a convingerii sale ca pedeapsa a fost nemeritata. Adesea, vazand ca
este neinteles, elevul poate sa se inchida in sine si sa refuze sa mai dea explicatii. Apare la
elev asa-numitul fenomen de “rezistenta interioara”, in virtutea caruia elevul, desi intelege si
poate sa faca ce-i cere profesorul, se incapataneaza sa nu indeplineasca cerinta. In aceste
cazuri, contactul dintre profesor si elev se intrerupe, iar intelegerea reciproca dispare. Sa ne
inchipuim, de pilda, ca un elev nu-si pregateste temele o perioada de timp sau si le
pregateste neglijent, fiind etichetat de profesor drept un elev lenes. Lenea de care da
dovada la un moment dat poate fi o lene “de ocazie” sau o lene “din nastere”. Lenea de
ocazie este tranzitorie, accidentala, fiind determinate de un eveniment neplacut: un elev
este descurajat de o nota prea mica sau un esec la examen; indiferenta parintilor, care nu
numai ca sunt dezinteresati de situatia scolara a elevului, dar reprezinta exemple de lene si
neglijenta; in alte familii parintii au prostul obicei de a prelua o parte din sarcinile copilului,
le face temele si-I dezobisnuieste sa munceasca.
La lenesul “din nastere” exista un defect initial in preocuparea pentru munca. Acest copil
este apatic, aton, indolent, nedecis si incapabil de “ a gusta” placerea care este inspirata de
perspectiva scopului atins. Daca profesorul leaga aceasta lene numai de dezinteresul
acestuia pentru scoala, explicatie care nu-l va multumi pe elev, va aparea fenomenul de
“rezistenta interioara”, ceea ce-l face pe elev cu adevarat lenes, el extinzandu-si rapid
resentimentele de la persoana la disciplina pe care o preda, si chiar asupra intregii activitati
scolare.
c). Conflictele individuale in cadrul clasei de elevi: aparitia unor stari de tensiune intre elevii
clasei, ca urmare a competitiei acerbe sau a unor conflicte de interese, poate sa duca la
formarea unor subgrupuri, care nu comunica decat in cadrul lor restrans si care se izoleaza
de restul clasei, devenid “bisericute”. In aceste grupuri se cultiva adesea practicarea jocurilor
de noroc, hoinarirea pe strazi, furturi sau talharii.

Aspecte psiho-pedagogice privind profilaxia comportamentului deviant al elevilor

Munca de prevenire presupune cunoasterea si eliminarea conditiilor care genereaza

tulburarile de comportament, la nivel microsocial (familie, scoala, grup de prieteni) sau
macrosocial.
- La nivelul scolii, activitatea profesorilor trebuie perfectionata prin absolvirea unor cursuri
de psihologia copilului, sociologia familiei, sociologia moralei, metode si tehnici de interventie
psihologica. De asemenea, este necesara infiintarea unor centre si cabinete de consultanta
familiala si scolara, specializate in tratarea “elevilor-problema” ( de ex. a celor cu tentative
de suicid, a celor care se drogheza, a celor care recurg la vagabondaj, etc.).
- Elevul nu este un primitor pasiv al cerintelor sau constrangerilor externe, carora el trebuie
sa se supuna. Elevul are propriul sau sistem de referinte si de preferinte care va selecta si
aprecia intr-un anumit fel influentele venite din exterior. Copilul, ca si adultul, este o entitate
activa care contribuie la conturarea specificului sau psihologic, nu este doar o fiinta
“manipulata” de factori externi.
- Trebuie luate in considerare si nivelul de varsta al elevului, deoarece fiecare etapa
cronologica de dezvoltare are resurse, motivatii si mecanisme diferite de adaptare. In
adolescenta, spre exemplu, nivelul de dezvoltare face posibile noi procese si modalitati de
adaptare, cum ar fi cele de planificare, de amanare sau evitare. Daca nu se tine cont de
aceste diferente si se suprasolicita posibilitatile limitate ale unui stadiu, atunci se ajunge la
cristalizarea unei personalitati refractare sau revoltate, care va intra frecvent in conflicte cu
cei din jur.
Perioada cu frecventa maxima de izbucnire a conduitelor dezadaptate este pubertatea
(10/11- 14/15 ani), stadiu psihologic contradictoriu, in care coexista trasaturi psihologice
specifice copilului (atitudini puerile), cu cele ale adolescentei (capacitate sporita de
abstractizare si anticipare). Criza de originalitate se explica prin situatia ambigua a puberului
in societate: nici copil, nici adult; el nu are un statut precis si ramane nesigur in ceea ce
priveste rolul sau: daca incearca sa-si afirme intr-un mod ferm independenta, atunci va
intampina rezistenta adultilor.
Atata timp cat starile de criza nu duc la blocaje, la stagnarea dezvoltarii copilului, nu sunt
motive de ingrijorarea din partea adultilor. In schimb, cronicizarea starii de criza, prelungirea
excesiva sau chiar ramanerea intr-o stare perpetua de inadaptare a copilului impun masuri
de atenuare sau schimbare a acestui egocentrism al puberului, determinat de criza de
dezvoltare.
- O principala cale de prevenire a riscului de esec adaptativ este alegerea unor sarcini sau
profesiuni in acord cu interesele si aptitudinile proprii reale.

Actualitatea cercetării evoluţiei comportamentului deviant şi a verificării experimentale a

eficienţei unor măsuri psihopedagogice de prevenţie şi de recuperare a devianţei
comportamentale la
adolescenţi este determinată, în primul rând, de starea actuală a societăţii noastre, stare, care în
terminologia lui E. Durkheim (1974), poate fi numită „anomie”, iar după D. Banciu şi S. M.
Rădulescu
(1994), „patologie de tranziţie”. Consecinţele nefaste ale transformărilor radicale în sferele
economică,
politică, ideologică, axiologică, conjugate şi amplificate de explozia informaţională, promovarea
de către
mass-media a produselor subculturale, slăbirea controlului social şi al puterii de intervenţie a
instanţelor
de socializare a generaţiilor în creştere, toate la un loc au deteriorat echilibrul social, au produs o
profundă
criză morală şi axiologică, au condiţionat o eroziune comunitară moral-relaţională, au contribuit
la
apariţia unui număr mare de indivizi şi grupuri mici care abuzează de libertăţile constituţionale
şi duc
sistematic un mod de viaţă incompatibil cu normele sociale. Acestea din urmă suportă şi ele
modificări
dictate de tranziţia la economia de piaţă, fapt ce creează actorilor sociali discomfort psihologic,
afectează
şi derutează, îndeosebi, generaţia tânără. Ea, generaţia tânără, fiind lipsită de o reală experienţă
de viaţă şi
o viziune critică asupra avalanşei informaţionale false, este incapabilă să evalueze adecvat
evenimentele
şi fenomenele sociale. Astfel, nemaiavând un „referenţial axiologic” (C. Cucoş, 1996) şi un
sistem
autoreglator bine constituit, adoptă modele de comportament socialmente indezirabil şi manifestă
reacţii
respective, care denotă o certă inadaptare socială acută.
În prezent, devianţa comportamentală a cunoscut o extindere îngrijorătoare, a crescut
considerabil
numărul copiilor devianţi şi cu risc pronunţat de devianţă. Potrivit datelor statistice recente în
Republica
Moldova, la evidenţa organelor de poliţie în total se află 5405 minori delincvenţi şi 1583 familii
needucogene. În conformitate cu Planul măsurilor suplimentare de profilaxie şi combatere a
fenomenului
vagabondajului, cerşitului şi „copiilor străzii” în perioada a trei luni a anului 2006, de către
subdiviziunile
teritoriale, în conlucrare cu alte servicii ale MAI, au fost plasaţi în Centrul de Plasament
Temporar al
Minorilor 869 de „copii ai străzii” dezintegraţi de familie. Din numărul total de minori plasaţi în
CPTM,
174 sunt elevi ai gimnaziilor-internat; 304 – elevi ai şcolilor generale; 35 – copii ai instituţiilor
preşcolare
(saitul oficial al MAI: www.mai.md). În situaţia creată familia, şcoala, ca celule ale societăţii
responsabile
de procesul socializării, nefiind îngrădite şi ocrotite de impactul negativ al perturbărilor
perioadei de
tranziţie, nu pot contribui în măsura cuvenită la eradicarea devianţei comportamentale fără
suportul
specialiştilor şi lipsa unor programe de intervenţii experimental coroborate. Astfel, întregul
angrenaj
social din zilele noastre aduce în atenţia cercetătorilor problematica devianţei comportamentale
şi a
metodologiei prevenirii şi terapiei ei.
Oportunitatea studiului realizat se datorează, în al doilea rând, faptului că, deşi numărul
cercetărilor asupra devianţei este foarte mare (Vârlan, M.; Pălărie, V.; Zbârnea, A.; Mocreac, T.;
Albu, E.;
Râşcanu, R.; Străchinaru, I.; Dragomirescu, V.; Rădulescu, S. M.; Змановская, Е. В.;
Кондрашенко, В.
Т. ş. a.), problema se află încă departe de a fi pe deplin elucidată. Până în prezent, puţin sunt
reflectate în 4
literatură schimbările psihologice ale individului pe parcursul achiziţionării de căt

literatură schimbările psihologice ale individului pe parcursul achiziţionării de către el a calităţii

de
personalitate, de subiect autonom al vieţii şi activităţii sale sociale; aspectele dezvoltării
personalităţii în
baza unei deosebite sinteze a diferitor neoformaţiuni psihologice; problema maturizării sociale a
personalităţii şi a formării la ea a sistemului autoreglator ca aptitudine complexă, care se
manifestă în
cazul unui grad înalt de dezvoltare a reflexiei, a autoaprecierii adecvate, a trebuinţei de
autoperfecţionare
şi a atitudinii subiectuale, responsabile faţă de propriul comportament.
Necesitatea cercetării date apare şi din complexitatea fenomenului de prevenţie, terapie şi
recuperare a devianţei comportamentale. Ne convingem că, în aspect teoretic, problema
prevenţiei şi a
corecţiei comportamentului deviant este clară şi multiaspectual prezentată de diferite şcoli
ştiinţifice. Însă,
se cere iniţierea unei investigaţii ştiinţifice asupra prevenţiei şi recuperării devianţei
comportamentale,
bazată pe analiza particularităţilor de dezvoltare a neoformaţiunilor psihologice ce apar la
diverse etape
de vârstă şi care contribuie la maturizarea socială a personalităţii atestată prin autodeterminare şi
sistem
autoreglator bine dezvoltat.
Prin urmare, actualitatea temei de studiu decurge din însăşi importanţa fenomenului supus
cercetării, precum şi din posibilităţile valorificării datelor despre dezvoltarea personalităţii,
despre
stăpânirea şi autoreglarea de către adolescent a comportamentului său în activitatea
practicienilor
orientată spre prevenirea, corecţia şi recuperarea comportamentului deviant.
În acest context, problema investigaţiei este fundamentarea măsurilor psihologice de
prevenţie şi recuperare a comportamentului deviant la adolescenţi bazate pe particularităţile
specifice de
personalitate şi dezvoltarea sistemului autoreglator.
Obiectul cercetării este procesul de prevenţie şi recuperare a comportamentului deviant la
adolescenţi.
Scopul investigaţiei constă în elaborarea măsurilor de prevenţie şi recuperare a
comportamentului deviant, reieşind din nivelul de maturizare socială a personalităţii şi a
particularităţilor
sistemului autoreglator la adolescenţi.
Ipoteza cercetării:
• Devianţa comportamentală la adolescenţi este în mare măsură determinată de
imaturizarea socială a personalităţii şi de dezvoltarea insuficientă a autoreglării, acestea
fiind cauzate de acumularea unor lacune în sistemul neoformaţiunilor psihologice.
• Implementarea unor măsuri de prevenţie şi recuperare a lacunelor stabilite în procesul
maturizării sociale atât şi în sistemul autoreglator la adolescenţii devianţi poate asigura
dezvoltarea lor, condiţie care poate facilita conformarea comportamentului la regulile de
relaţionare umană stabilite în grupul de referinţă.
Realizarea scopului lansat şi verificarea empirică a presupunerilor înaintate ne-au impus
următoarele obiective operaţionale: 5
¾ analiza şi sinteza literaturii ştiinţifice de domeniu cu privire la esenţa, formele şi
factorii cauzali ai devianţei comportamentale şi elaborarea poziţiei conceptuale;
¾ elucidarea unor particularităţi psihologice (trăsături de personalitate, manifestări
caracterologice, sistemul de atitudini şi profilul axiologic) în scopul abordării
cauzalităţii devianţei comportamentale la adolescenţi;
¾ estimarea gradului de dezvoltare a sistemului autoreglator la adolescenţii devianţi;
¾ proiectarea şi implementarea unor măsuri de prevenţie şi recuperare a lacunelor
stabilite în sfera neoformaţiunilor de personalitate şi respectiv în sistemul de
autoreglare la adolescenţii cu devianţă comportamentală;
¾ verificarea şi argumentarea eficienţei strategiei psihocorecţionale propuse.
Baza conceptuală a investigaţiei o constituie tezele fundamentale despre: dezvoltarea psihică
şi formarea personalităţii în activitate, unitatea conştiinţei şi activităţii (Л. С. Выготский, С.
Л.
Рубинштейн, Д. Б. Эльконин, В. В. Давыдов, Д. И. Фельдштейн); neoformaţiunile
psihologice şi
geneza subiectualităţii (Л. С. Выготский, Л. И. Божович, В. И. Степанский, Д. А.
Леонтьев, Б. Д.
Эльконин); esenţa şi geneza devianţei psihocomportamentale (V. Dragomirescu, I.
Străchinaru, S.
Rădulescu, R. Râşcanu, E. Albu, Е. В. Змановская, А. Е. Личко, В. Т. Кондрашенко, А. С.
Белкин);
rolul abilităţii de autoreglare în activitatea şi comportamentul subiectului (О. А. Конопкин,
А. К.
Осницкий, Е. О. Смирнова).
În cercetare au fost aplicate următoarele metode, procedee şi tehnici de cercetare:
ƒ teoretice – analiza şi sinteza literaturii de specialitate, sistematizarea şi generalizarea
informaţiei ştiinţifice;
ƒ empirice – observarea, convorbirea, anchetarea, testarea, metoda caracteristicilor
independente, chestionarul valorilor (M. Rokeach), experimentul de constatare,
formativ şi de control;
ƒ statistico-matematice – de stabilire a mediilor şi semnificaţiilor mediilor, a cotelor
procentuale, de comparare a două medii în cazul eşantioanelor perechi (t-Student),
criteriul λ Kolmogorov-Smirnov, criteriul φ* Fisher.
Etapele investigaţiei: studiul s-a desfăşurat pe parcursul anilor 2002-2006, cuprinzând 4
etape. În timpul primei etape (2002-2003), a fost analizată, generalizată şi sistematizată literatura
ştiinţifică privind problema abordată în cercetare, a fost selectat inventarul psihodiagnostic. La a
doua
etapă (2003-2004), au fost selectaţi subiecţii pentru experimentul de constatare; a fost efectuat
experimentul constatativ cu subiecţii de la Spitalul Clinic de Psihiatrie (SCP) şi adolescenţii de la
Centrul
de Triere a Minorilor (CT). Pe parcursul etapei a treia (2004-2005), s-a realizat experimentul de
constatare, experimentul formativ şi cel de control cu elevii din liceul „M. Sadoveanu” din mun.
Chişinău. În ultima etapă (2005-2006), au fost generalizate şi descrise rezultatele obţinute. 6
Baza experimentală a cercetării: eşantionul a cuprins 123 de subiecţi: 15 adolescenţi cu
abandon familial şi şcolar aflaţi temporar la Centrul de Triere a Minorilor (actualmente -
Centrul de
Plasament Temporar al Minorilor); 11 adolescenţi internaţi la Spitalul Clinic de Psihiatrie cu
diagnosticul
„tulburare de comportament”, 97 adolescenţi de la Liceul Teoretic „M. Sadoveanu” din mun.
Chişinău,
dintre care 18 licieni cu comportament deviant. În cercetare au fost încadraţi 17 experţi:
profesori,
educatori, psihologi pentru evaluarea comportamentului adolescenţilor.
Inovaţia ştiinţifică a lucrării:
1. A fost cercetată problema devianţei comportamentale la adolescenţii contemporani, au
fost înaintate noi abordări a prevenţiei şi a recuperării acestui fenomen bazat pe
cunoaşterea cauzelor psihologice individuale de care este provocat.
2. A fost confirmat experimental rolul autoreglării în formarea comportamentului social
adecvat la adolescenţi.
3. A fost stabilit rolul autoreglării ca aptitudine complexă care se manifestă în cazul unui
grad înalt de dezvoltare a reflexiei, a autoaprecierii adecvate, a trebuinţei de
autoperfecţionare şi a atitudinii subiectuale, responsabile faţă de propriul
comportament.
4. A fost demonstrată posibilitatea prevenirei şi recuperării comportamentului deviant
prin dezvoltarea sistemului autoreglator la elevii claselor superioare.
5. A fost propusă strategia de recuperare a lacunelor în dezvoltarea sistemului
autoreglator.
Importanţa teoretică a cercetării reiese din contribuţia ei la confirmarea ideilor despre
neoformaţiunile psihologice şi rolul lor în constituirea sistemului autoreglator al adolescenţilor.
Investigaţia dată se înscrie în lista cercetărilor aplicative ce susţin concepţia lui О. А.
Конопкин cu
privire la sistemul autoreglator, extinzând-o şi asupra comportamentului deviant. A fost
evoluată însăşi
teoria despre devianţa comportamentală prin elucidarea unui mecanism psihologic. Potrivit
mecanismului
respectiv gradul insuficient de dezvoltare a autoreglării este cauzat de acumularea unor lacune în
constelaţia neoformaţiunilor psihologice şi are un impact direct asupra devianţei
comportamentale.
Valoarea practică a cercetării:
1) Setul probelor de constatare aplicate în cercetare pot fi propuse psihologilor-practicieni
pentru diagnosticarea devianţei comportamentale la adolescenţi.
2) Măsurile de prevenţie şi recuperare elaborate, ştiinţific argumentate şi empiric
coroborate, pot fi utilizate de psihologi, pedagogi, asistenţi sociali în prevenţia şi
recuperarea devianţei comportamentale.
3) Rezultatele studiului pot fi folosite în realizarea procesului de formare profesională a
specialiştilor în domeniu la facultăţile de resort. 7
Tezele principale înaintate pentru susţinere:
1. Trăsăturile de personalitate pronunţate şi accentuările de caracter, pe de o parte, şi
devianţa comportamentală, pe de altă parte, nu sunt într-un raport direct. Elevii
apreciaţi ca devianţi au un număr mai sporit de accentuări caracterologice şi de
trăsături de personalitate pronunţate, însă ele nu sunt unica cauză a comportamentului
deviant.
2. Devianţa comportamentală la adolescenţi este cauzată de gradul insuficient de
dezvoltare la ei a sistemului autoreglator, ca aptitudine complexă, de a lansa scopuri,
de a găsi mijloace de realizare a acestora, de a modela condiţiile, de a planifica
acţiunile, de a controla, a evalua şi corecta greşelile comportamentale şi, pe de altă
parte, ca atitudine subiectuală, responsabilă faţă de propriile acţiuni şi fapte.
3. Gradul insuficient de evoluare a neoformaţiunilor psihologice – acţiunile voluntare,
planul interior al acţiunilor, reflexia – cauzează nivelul scăzut de dezvoltare a
autoreglării.
4. Dezvoltarea sistemului de autoreglare asigură adaptarea adolescenţilor la cerinţele
grupului de referinţă.
5. Programul recuperatoriu orientat spre dezvoltarea autoreglării poate fi utilizat în scopul
prevenţiei şi corecţiei devianţei comportamentale la adolescenţi.
Aprobarea şi implementarea rezultatelor cercetării:
Rezultatele investigaţiei au fost prezentate şi discutate la catedrele „Psihopedagogie Specială şi
Asistenţă Socială” a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, „Psihologie” a Institutului
de Stat de
Instruire Continuă, la conferinţele ştiinţifice ale cadrelor profesoral-didactice. Datele obţinute în
cercetare
au fost utilizate în cadrul predării cursului „Psihologie Judiciară” la facultatea Drept a
Universităţii de
Stat din Moldova.
Rezultatele cercetării sunt reflectate în 7 articole.
Validarea rezultatelor obţinute s-a asigurat prin diversitatea inventarului psihodiagnostic,
volumul investigaţiilor, prelucrarea statistică a datelor (a fost folosit programul specializat S. P.
S. S. -
10).
Termeni-cheie: prevenţie, recuperare, comportament, comportament deviant, personalitate,
subiectualitate, autoreglare, neoformaţiuni psihologice, reflexie, autoapreciere.
Structura şi volumul tezei: lucrarea cuprinde introducere, trei capitole, structurate în 13
paragrafe, concluzii şi recomandări, adnotări în trei limbi (română, rusă şi engleză), bibliografie
(circa
160 surse), glosar, lista abrevierilor şi anexe (în total 19). Volumul tezei este de 136 pagini.
Textul este
ilustrat prin scheme, tabele, diagrame, grafice. 8
CONŢINUTUL DE BAZĂ AL TEZEI:
În Introducere sunt prezentate actualitatea problemei de cercetare, semnificaţia ei teoretică;
valoarea practică şi inovaţia ştiinţifică; obiectul, scopul, ipoteza, obiectivele investigaţiei; baza
metodologică şi tezele înaintate pentru susţinere; etapele investigaţiei, modalităţile de aprobare a
rezultatelor, termeni-cheie.
În primul capitol, întitulat „Comportamentul deviant, prevenţia şi
recuperarea lui” au fost analizate reperele teoretice privind conceptul de devianţă
comportamentală
şi criteriile de definire a acestui fenomen, au fost descrişi termenii conecşi folosiţi în diverse
domenii
ştiinţifice. În abordarea cauzalităţii comportamentului deviant s-au identificat mai multe teorii
explicative
(psihologice, psihanalitice, psihosociale ş. a.), fiecare dintre ele încercând să elucideze factorii
predominant responsabili de producerea devianţei. Totodată, a fost expusă şi o gamă variată de
forme
particulare de manifestare a devierilor de comportament, menţionate în cercetările teoretice şi
experimentale. În prezenta cercetare, ţinând cont de accepţiile relatate în literatura de specialitate
şi de
faptul că ea este direcţionată spre studierea devianţei la vârsta adolescentină, vârstă în care
individul face
parte din societatea şcolară, îndeplineşte rolul şi are statusul social de elev, drept deviant am
considerat
acel comportament, care face abatere de la normele relaţiilor interpersonale stabilite în această
microsocietate, de la normele şi cerinţele şcolare prescrise în Regulamentul instituţiei
respective de
învăţământ.
Studiul teoretic în esenţă de prevenţie şi recuperare în comportamentul deviant a confirmat
necesitatea reluării şi revizuirii mai profunde a conceptelor fundamentale cu privire la problema
în cauză.
Am găsit soluţia prin identificarea mesajului conceptual şi raportul între noţiunile similare.
Delimitarea şi
conturarea noţiunilor de domeniu este motivată de necesitatea evidenţierii unei concepţii clare,
pe care o
adoptăm şi pe care o promovăm ulterior. Toate aceste concluzii ne-au servit drept fundament
metodologic
în cercetarea finală. Astfel, conform datelor din literatură, prevenţia, terapia şi recuperarea
devianţei
comportamentale constituie de fapt componente ale aceluiaşi proces unitar, care presupune
măsuri şi
tehnici educative în scopul preîntâmpinării acestor devieri, precum şi al recuperării elevilor,
readaptării
şcolare sau resocializării acestora.
În rezultatul cercetării teoretice s-a ajuns la următoarele concluzii:
esenţa comportamentului deviant rezidă din abaterea lui de la normele de relaţionare
umană stabilite în grupul social;
formele de manifestare a devianţei comportamentale sunt extrem de variate, fiecare din
ele având atât caracteristici generale, cât şi strict individuale;
teoriile privind etiologia comportamentului deviant, luate izolat, nu oferă explicaţia
exhaustivă a acestui fenomen; 9
variabilitatea conduitelor deviante atinge maxima la vârsta preadolescentină;
comportamentul deviant nu este un epifenomen al crizei pubertare, ci un fenomen cu
rădăcini adânci în structurile bazale ale personalităţii ce se manifestă şi la vârsta
adolescentină când are loc statornicirea şi consolidarea formaţiunilor psihologice, a
subiectualităţii individului;
prevenţia şi recuperarea comportamentului deviant sunt laturi corelate ale unui proces
arhicomplex care necesită analiza cauzelor individuale şi aplicarea programelor
psihocorecţionale corespunzătoare.
În capitolul doi cu genericul „Caracteristica psihologică a devianţei
comportamentale la adolescenţi” au fost abordate ideile fundamentale despre conceptul de
personalitate şi procesul ei de formare, despre neoformaţiunile psihologice şi rolul lor asupra
sistemului
autoreglator. În continuare este descris experimentul de constatare şi sunt relatate rezultatele
analizei
cantitative şi calitative a materialului empiric.
Printre premisele teoretice considerate importante am evidenţiat următoarele:
• stăpânirea şi autoreglarea de către om a comportamentului său, racordarea acestuia la
normele şi regulile grupului de referinţă are loc în cazul în care individul
achiziţionează calitatea de personalitate, de subiect autonom al vieţii şi activităţii sale
sociale;
• procesul de dezvoltare a personalităţii omului, a subiectualităţii lui începe în copilăria
precoce şi finisează în adolescenţa târzie, având drept finalitate conturarea
personalităţii mature;
• personalitatea, ca formaţiune psihologică, ca sistem autoreglator, are o structură
complexă, elementele căreia se dezvoltă la individ în cadrul dezvoltării lui psihice
generale;
• dezvoltarea personalităţii are loc în baza unei deosebite sinteze a diferitor
neoformaţiuni psihologice, acestea fiind produsul activităţilor dominante specifice
pentru fiecare perioadă a ontogenezei;
• calitatea formaţiunilor psihologice, ce apar la o anumită etapă de vârstă, depinde nu
doar de achiziţiile psihice acumulate de către individ în activitatea dominantă din
stadiul precedent, dar şi de caracteristicile situaţiei sociale a dezvoltării care dirijează
asimilarea acestor activităţi;
• dezvoltarea armonioasă în fiecare etapă a copilăriei a formaţiunilor psihologice asigură
formarea la finele ei a personalităţii social-mature, care respectă normele stabilite în 10
societate, se raliază la valorile sociale, îşi controlează şi îşi racordează comportamentul
la aceste „instanţe” superioare;
• maturizarea socială a personalităţii adolescentului se atestă prin autodeterminare, ca
neoformaţiune psihologică, şi prin sistemul autoreglator bine dezvoltat;
• sistemul autoreglator este o aptitudine complexă cu aspecte cognitive şi personalizate
care presupune, pe de o parte, aptitudinea de a lansa scopuri şi de a găsi mijloace de
realizare a acestora, de a modela condiţiile, de a planifica acţiunile, de a controla,
evalua şi corecta greşelile comportamentale, iar pe de altă parte, atitudinea subiectuală,
responsabilă faţă de propriile acţiuni şi fapte;
• intercalarea şi conlucrarea reuşită a aptitudinilor şi atitudinilor-componente ale
autoreglării are loc în cazul unui grad înalt de dezvoltare a reflexiei, a autoaprecierii
adecvate, a trebuinţei de autoperfecţionare.
În baza acestor postulate, presupunem că pe parcursul copilăriei anumite cauze (situaţia socială a
dezvoltării nefavorabilă, greşelile şi neajunsurile în organizarea activităţilor dominante ş. a.)
conduc la
apariţia la individ a lacunelor în sistemul neoformaţiunilor psihologice, faptul dat afectând
aptitudinea
complexă de autoreglare, iar gradul insuficient de dezvoltare a acestei aptitudini poate avea drept
impact
comportamentul deviant.
Drept temei în presupunerea dată ne-au servit următoarele idei teoretice: a) personalitatea este un
sistem autoreglator (К. А. Абульханова-Славская, Б. И. Додонов, Д. А. Леонтьев); b)
dezvoltarea
personalităţii are loc în cadrul evoluţiei psihice a individului (В. В. Давыдов); c)
neoformaţiunile psihice
(Л. С. Выготский) şi cele de personalitate (Л. И. Божович) contribuie la formarea
personalităţii şi
asigură atitudinea responsabilă a subiectului faţă de acţiunile, faptele, comportamentul său în
ansamblu;
d) fundament şi mecanism al formării şi devenirii subiectualităţii individului în ontogeneză este
activitatea (А. Н. Леонтьев, Д. Б. Эльконин, Д. И. Фельдштейн, В. В. Давыдов ş. a.); e)
atitudinea
subiectuală este asigurată de sistemul autoreglator şi componentele lui (О. А. Конопкин).
Studiul de constatare a fost direcţionat spre determinarea trăsăturilor de personalitate,
accentuărilor caracterologice, particularităţilor sistemului de atitudini, profilului axiologic şi
însuşirilor
autoreglării la subiecţii eşantionului experimental.
La colectarea materialului factologic am utilizat: testul de personalitate (G. Bontilă), chestionarul
caracterologic (K. Leonhard, H. Schmieschek), proba „Fraze neterminate”, chestionarul valorilor
(M.
Rokeach), chestionarul „Autoreglarea” (А. К. Осницкий) şi ancheta biografică.
Analiza rezultatelor obţinute prin intermediul primelor două probe, a demonstrat că: 1) toţi
subiecţii de la CT şi SCP au trăsături de personalitate pronunţate şi accentuări caracterologice; 2)
doar o
parte din elevii din liceu (69,0%) au dat dovadă de prezenţa la ei a trăsăturilor de personalitate
pronunţate 11
şi accentuări de caracter; 3) comparând elevii din liceu (Fig.1) după numărul de trăsături de
personalitate
pronunţate şi accentuări caracterologice, cea mai înaltă cotă au acumulat subiecţii din clasa a IX-
a (4,9 un.
med.), apoi se plasează elevii clasei a X-a (4,1 un. med.) şi ultimii sunt adolescenţii din clasa a
XI-a (3,3
un. med.);
SCP; 11,5
CT; 6,7
Cl. a IX-a; 4,9 Cl. a X-a; 4,1
Cl. a XI-a; 3,3
Figura 1. Distribuţia subiecţilor după numărul de trăsături de personalitate
pronunţate şi accentuări caracterologice (în puncte convenţionale
la categoria de subiecţi)
4) din trăsăturile de personalitate pronunţate la subiecţii eşantionului experimental prevalează:
tendinţe
instabile, psihastenia, impulsivitatea, iar din accentuările de caracter – nestăpânirea, ciclotimia,
exaltarea.
Ţinând cont de prezenţa accentuărilor caracterologice şi a trăsăturilor de personalitate pronunţate
la toţi adolescenţii de la CT şi SCP, am purces şi la prognozarea potenţialilor devianţi printre
elevii
claselor superioare. În acest scop, listele elevilor din cele trei clase au fost prezentate experţilor
competenţi, care le-au caracterizat comportamentul după următorii parametri: a) neglijarea
sistematică a
obligaţiilor şcolare, a învăţării; b) indisciplină şcolară şi extracurriculară; c) exces de mişcare
sau de
vorbire; d) lipsă de stăpânire; e) incapacitate de a lucra timp îndelungat; f) abateri în sfera
emoţională
(irascibilitate, agresivitate, brutalitate); g) reacţii de negativism; h) perturbări în sfera relaţională
(lipsa
respectului faţă de profesori, lipsă de stimă faţă de adulţi şi faţă de colegii de clasă); i) fuga de la
şcoală; j)
prezenţa obişnuinţelor negative (în deosebi fumatul, consumarea ocazională a băuturilor
spirtoase).
Confruntarea listelor cu opiniile şi caracteristicile prezentate de pedagogi privind
comportamentul
discipolilor săi, au permis să facem următoarele generalizări: 1) elevii la care n-au fost depistate
trăsături
de personalitate pronunţate şi accentuări caracterologice sunt percepuţi şi apreciaţi în cadrul
şcolii ca
nedevianţi; 2) doar unii adolescenţi-licieni din cei la care au fost constatate, fie trăsături de
personalitate
pronunţate, fie accentuări de caracter sunt caracterizaţi ca devianţi din punct de vedere şcolar; 3)
nu toţi
adolescenţii, care au multe trăsături de personalitate pronunţate şi accentuări caracterologice,
manifestă
inadaptare şcolară şi nu toţi, dintre aceştia, sunt evaluaţi ca fiind devianţi. Din cele relatate putem
trage
concluzia potrivit căreia trăsăturile de personalitate pronunţate şi accentuările de caracter, pe de
o parte, şi
devianţa comportamentală, pe de altă parte, nu în toate cazurile sunt într-o corelaţie directă:
trăsăturile de 12
personalitate pronunţate şi accentuările caracterologice la unii elevi pot cauza devianţa, iar la
alţii nu. Cert
însă este faptul că, toţi elevii apreciaţi ca devianţi au un număr sporit de accentuări
caracterologice şi
trăsături de personalitate pronunţate. Concluzia dată ne face să sesizăm faptul că accentuările de
caracter
şi trăsăturile de personalitate pronunţate nu sunt unica cauză a devianţei comportamentale.
În căutarea altor cauze ale necorespunderii comportamentului elevilor-devianţi cerinţelor şcolare
ne-am reorientat atenţia de la analiza sistemului de trăsături la analiza sistemului de atitudini şi a
profilului axiologic al subiecţilor incluşi în cercetare.
Comparând rezultatele adolescenţilor de la CT şi SCP cu datele elevilor devianţi din liceu
după
evaluarea sistemului de atitudini (Fig. 2), putem menţiona următoarele:
1,7
-0,2
1
1,2
-0,6
0,7
-1,1
0,3
0,9
0,5 0,4
0,9
-0,3 -0,3
1,2
1,8
1,6 1,5 1,5
1,4
1,8
-1
-1,5
-0,4
-2
-1,5
-1
-0,5
0
0,5
1
1,5
2
2,5
3
t ată mamă familie prieteni sine trecut viitor sent.de
vină
ATITUDINEA FAŢĂ DE:
ionale ţ i conven ăţ U nit
CT
SCP
Dev . din liceu
Figura 2. Sistemul de atitudini al devianţilor de la CT, SCP şi liceu
(în puncte convenţionale în medie la un subiect)
1) atitudinile subiecţilor de la CT se deosebesc semnificativ de atitudinile adolescenţilor de la
SCP după
patru parametri: atitudinea faţă de tată (p<0.01), atitudinea faţă de mamă (p<0.05), atitudinea faţă
de
familie (p<0.05) şi sentimentul de vină (p<0.05); 2) datele elevilor devianţi din liceu sunt mult
mai înalte
în comparaţie cu rezultatele adolescenţilor de la CT (diferenţele sunt nesemnificative doar la
parametrii
atitudinea faţă de mamă, faţă de sine şi sentimentul de vină); 3) atitudinile elevilor devianţi din
liceu
diferă semnificativ de atitudinile adolescenţilor de la SCP după majoritatea parametrilor
(nesemnificativă
este doar diferenţa în atitudinea faţă de tată). Astfel, devianţii din liceu după parametrii
sistemului
atitudinal au mai multe tangenţe cu colegii lor nondevianţi decât cu subiecţii de la CT şi SCP.
Analiza datelor privind orientările valorice a permis conturarea profilurilor ale sistemului
atitudinal al adolescenţilor devianţi incluşi în sondaj. Din lista valorilor terminale (vezi Fig. 3),
reieşind
din importanţa lor individuală, devianţii din liceu au ierarhizat următoarele: viaţa familială
fericită,
prieteni buni şi fideli, sănătatea; adolescenţii de la CT – dragostea, sănătatea, bunăstarea
materială, iar
subiecţii de la SCP au plasat pe primul loc sănătatea, ea fiind urmată de dragoste şi muncă
interesantă. 13
0
2
4
6
8
10
12
14
16
18
V-a act.
n. ăS
Fr.nat.
Bun.mat.
Ap.soc.
ii ţ .v- ţ În
Mun.in t.
Drag.
Pr.buni
t. ş Cunoa
V-a prod.
Distr.
V.fam.fer.
ţ Crea.
Dezv.
Libert.
Fer.alt-a
Încr.sine
VALORILE TERMINALE
ionale ţ i conven ăţ Unit
CT
SCP
Dev . din liceu
Figura 3. Ierarhia valorilor terminale ale adolescenţilor de la CT,
SCP şi ale devianţilor din liceu (în puncte convenţionale
în medie la un subiect)
Compararea statistică a mediilor a permis identificarea diferenţelor semnificative între valorile
terminale ale devianţilor din liceu cu cele ale adolescenţilor de la CT după aşa valori ca:
bunăstare
materială (p<0.001), încredere în sine (p<0.001), dezvoltare (p<0.05), viaţa familială fericită
(p<0.05).
Devianţii din liceu s-au deosebit semnificativ şi de subiecţii de la SCP după valorile:
înţelepciunea vieţii
(p<0.001), muncă interesantă (p<0.001), sănătate (p<0.01), apreciere socială (p<0.01).
Comparând
valorile terminale ale subiecţilor de la CT cu valorile adolescenţilor de la SCP, constatăm
diferenţe
semnificative după următoarele valori-scopuri: încredere în sine (p<0.001), sănătate (p<0.01),
libertate
(p<0.01), apreciere socială (p<0.05).
Din lista valorilor instrumentale (vezi Fig. 4) devianţii din liceu au plasat pe primele poziţii, ca
fiind cele mai importante: curaj în susţinerea opiniei proprii şi a convingerilor sale, educaţie,
studii;
adolescenţii de la CT – educaţie, voinţă, toleranţă, iar pentru subiecţii de la SCP primordiale s-au
dovedit
a fi: studii, plin de viaţă, cu simţul umorului şi educaţie.
0
2
4
6
8
10
12
14
16
18
A/contr.
ţă VViz.lar.
Ef.act.
Cu r.s.op.
Toler.
Onest.
Delic.
Acur.
Ex.în.
Exec.
Intrans.
Stud.
Ed.
ţă Pl.vIndep.
Resp.
ţ Ra.
VA LORILE INSTRUMENTALE
ionale ţ i conven ăţ Unit
CT
SCP
D ev . d i n l i ceu
Figura 4. Ierarhia valorilor instrumentale ale adolescenţilor de la CT,
SCP şi devianţilor din liceu (în puncte convenţionale în medie
la un subiect) 14
Analiza statistică a scos în evidenţă comparativ un număr restrâns de diferenţe semnificative
între
valorile instrumentale ale devianţilor de la CT, SCP şi din liceu. Valorile celor din urmă s-au
deosebit
semnificativ de valorile-mijloace ale adolescenţilor de la CT printre care se numără: curaj în
susţinerea
opiniei proprii, a convingerilor sale (p<0.001), eficacitate în activitate (p<0.01), viziuni largi
(p<0.05) şi
responsabilitate (p<0.05). Adolescenţii de la CT s-au deosebit semnificativ de subiecţii de la SCP
după
două valori: curaj în susţinerea opiniei proprii, a convingerilor sale (p<0.001) şi eficacitate în
activitate
(p<0.05). Comparând valorile-mijloace ale devianţilor din liceu cu cele a subiecţilor de la SCP,
am
stabilit diferenţe semnificative doar la o singură valoare instrumentală – plin de viaţă, cu simţul
umorului
(p<0.05). Astfel, din cele relatate mai sus, se poate constata faptul că comportamentul devianţilor
din
liceu nu este cauzat de conţinutul şi restructurarea ierarhică subiectivă a sistemului lor valorico-
atitudinal.
În scopul estimării gradului de dezvoltare al sistemului autoreglator la subiecţii incluşi în
cercetare, am supus analizei cantitative şi calitative rezultatele obţinute prin intermediul
chestionarului
„Autoreglarea” care asigură autoevaluarea de către adolescenţi a sistemului său autoreglator şi
evaluarea
acestuia de către experţi după 21 de parametri. Sinteza datelor obţinute a permis să facem
următoarele
concluzii: 1) la devianţii de la CT, SCP şi liceu se observă o discrepanţă vizibilă, dovedită
printr-un
număr mare de diferenţe semnificative, între autoevaluarea şi evaluarea sistemului autoreglator
(Fig. 5);
6,5
3,6
4,6
1,5
5,4
-1,8
-2
0
2
4
6
8
ionale ţ i conven ăţ Unit
C T S C P De v. di n l i ce u
SISTEMUL A UTOREGLA TOR
Autoev aluare
Ev aluare
Figura 5. Evaluarea şi autoevaluarea sistemului autoreglator al
devianţilor de la CT, SCP şi liceu (în puncte convenţionale
în medie la categoria de subiecţi)
2) toţi devianţii şi-au apreciat inadecvat, cu tendinţe spre supraapreciere, sistemul său
autoreglator; 3)
autoreglarea devianţilor din liceu a fost estimată de către pedagogi cel mai scăzut în comparaţie
cu
sistemul autoreglator atât al subiecţilor de la CT şi SCP cât şi al colegilor lor nondevianţi; 4)
cele mai
importante diferenţe între autoevaluarea şi evaluarea sistemului autoreglator la adolescenţii
devianţi şi
nondevianţi provin, pe de o parte, din gradul scăzut de dezvoltare la primii a unor particularităţi
ale
autoreglării ca: Corectarea rezultatelor şi a modului de îndeplinire a acţiunilor, Aprecierea
rezultatelor,
Modelarea condiţiilor, Includerea obişnuinţelor pozitive în reglarea acţiunilor, Gradul de
supunere
intervenţiilor educative, iar, pe de altă parte, din nivelul înalt de dezvoltare la elevii nondevianţi
a 15
însuşirilor: Lansarea de scopuri, Modelarea condiţiilor, Corectarea rezultatelor şi a modului de
îndeplinire
a acţiunilor, Responsabilitatea în activităţi şi fapte, Autonomia sau dependenţa în acţiuni.
În concluzie la rezultatele investigaţiilor teoretice şi a experimentului de constatare putem afirma
că devianţa comportamentală la adolescenţi de rând cu numărul sporit de accentuări
caracterologice şi
trăsăturilor de personalitate pronunţate, în mare măsură este determinată de gradul insuficient de
dezvoltare a sistemului autoreglator, iar dezvoltarea insuficientă a acestuia poate fi cauzată de
acumularea
unor lacune în sistemul neoformaţiunilor psihologice: a acţiunilor voluntare racordate la rolurile
îndeplinite şi regulile adiacente acestora; a planului interior al acţiunilor menit să asigure
evidenţa
condiţiilor, planificarea şi prognozarea acţiunilor; a reflexiei ce permite analiza, controlul,
evaluarea şi
corectarea acţiunilor şi a rezultatelor acestora. Insuficienta dezvoltare a acestor neoformaţiuni
are drept
impact gradul scăzut de dezvoltare a autoreglării şi, prin urmare, a subiectualităţii ca
neoformaţiune
psihologică centrală ce asigură reglarea comportamentului în ansamblu.
Capitolul trei, întitulat „Măsuri psihopedagogice de prevenţie şi recuperare a
comportamentului deviant la adolescenţi”, descrie măsuri psihopedagogice de prevenţie şi
acţiuni complexe de recuperare a devianţei comportamentale la adolescenţi. Noi susţinem câteva
din
măsurile de prevenire în funcţie de caracterul specializat, etapa şi situaţiile pe care le vizează: 1)
măsuri
socio-psihologice (inserţie socio-familială pozitivă, relaţii interpersonale adecvate, măsuri de
securitate
psiho-socială de natură protectoare); 2) măsuri socio-profesionale (ergonomice,
psihopedagogice); 3)
măsuri psihoprofilactice (educaţie sanitară, depistare precoce).
Pentru prevenirea şi recuperarea devianţei comportamentale la adolescenţi nu este suficientă
doar
asigurarea condiţiilor economice prielnice de dezvoltare sau a mediului social-educativ
corespunzător, ci
şi găsirea unor forme şi metode de asistenţă psihologică acordată acestei categorii de populaţie.
Asistenţa
psihologică, care trebuie şi poate fi acordată adolescenţilor, necesită selectarea formelor şi
metodelor,
reevaluarea lor periodică în raport cu noile terapii psihologice, adecvarea acestora la cauzele
individuale
ale devierilor. Având aceste consideraţii şi constatând dezvoltarea insuficientă a sistemului
autoreglator la
adolescenţii devianţi, am elaborat un program de intervenţii, al cărui obiectiv major este
lichidarea
lacunelor existente în acest sistem. Strategia intervenţiilor recuperatorii s-a axat pe următoarele
teze
fundamentale: 1) Devianţa comportamentală este, în esenţă, neconformarea de către individ a
comportamentului său la cerinţele grupului de referinţă; 2) Comportamentul adaptat este
rezultatul
socializării, al educaţiei şi al autoeducaţiei – procese, în cadrul cărora are loc acceptarea şi
internalizarea
de către individ a normelor sociale; 3) Ajustarea comportamentului la cerinţele sociale reclamă
un grad
înalt de dezvoltare la individ a autoreglării; 4) Sistemul autoreglator asigură atitudinea
subiectuală,
responsabilă a individului faţă de comportamentul său; 5) Autoreglarea include în sine: lansarea
de
scopuri, modelarea condiţiilor, planificarea acţiunilor, controlul, aprecierea şi corectarea
rezultatelor 16
acestora; 6) Elementele constituente ale autoreglării se formează în diverse tipuri de activitate
dominantă
prin dezvoltarea în cadrul lor a neoformaţiunilor psihologice (voluntaritatea proceselor psihice şi
a
comportamentului, planului interior al acţiunilor, reflexia).
Experimentul formativ s-a realizat cu participarea celor 18 elevi devianţi din Liceul Teoretic „M.
Sadoveanu” divizaţi în două grupe omogene: formativ şi de control (a câte 9 persoane). Ceilalţi
adolescenţi incluşi în experimentul de constatare n-au participat în studiul formativ şi de control,
dat fiind
faptul că, internarea subiecţilor în Spitalul Clinic de Psihiatrie este limitată în timp, iar copiii de
la Centrul
de Triere a Minorilor, după un termen redus de plasare în instituţia nominalizată, au fost
reintegraţi în
instituţiile de resort (familie, şcoală-internat, etc.).
Activităţile realizate cu adolescenţii devianţi grupului formativ au fost efectuate din trei direcţii:
1)
În aspect cognitiv s-a pretins la formarea cunoştinţelor despre importanţa reglementării relaţiilor
sociale, despre rolul şi statusul social al individului, despre cerinţele, normele, regulile şi
aşteptările
sociale dictate de rol şi statut, despre exigenţele şcolare şi ale „Codului conduitei civilizate”; a
reprezentărilor privind factorii determinanţi ai comportamentului uman, sfera lui motivaţională,
afectivvolitivă, mecanismele psihologice defensive. 2) Pe plan atitudinal s-a recurs la autoanaliza
şi analiza
traseului de viaţă al fiecărui adolescent cu devianţă comportamentală, a justificărilor
comportamentului
său, a raţionamentelor sale, a concepţiei în legătură cu sine, cu viaţa din trecut, prezent şi viitor,
a
atitudinilor sale faţă de părinţi, şcoală, colegi, profesori, a valorilor supraindividuale, a regulilor
morale,
culturale, juridice. O atenţie deosebită s-a acordat formării la adolescenţii devianţi a
autoaprecierii
adecvate a comportamentului său în diverse situaţii. 3) În sfera aptitudinilor s-a contribuit, pe de
o
parte, la modificarea formelor neproductive de reacţionare, iar, pe de altă parte, la cunoaşterea
propriului
potenţial, utilizarea lui eficientă şi la formarea: a) reacţiilor adecvate situaţiilor, rolurilor
atribuite; b)
deprinderilor de stăpânire a stărilor afective; c) abilităţilor de autoreglare (deconectarea,
comutarea,
transferul, autocomanda, raţionalizarea, autoanaliza, autosugestia, autocalmarea, actualizarea
reprezentărilor pozitive); d) stabilităţii emoţionale în condiţii tensionate, conflictuale; e)
experienţei de
autoreglare şi a toleranţei. Un loc distinct au ocupat în acest sens tehnicile de internalizare a
controlului
extern, verbal, asupra stărilor afective şi a acţiunilor; tehnicile de exprimare în mimică şi
pantomimică a
stărilor afective, a intenţiilor, a dorinţelor şi „citirea”, „discifrarea”, verbalizarea şi evaluarea
acestora.
Subiecţilor din lotul formativ li s-a oferit ajutor în elaborarea stilului individual de autoreglare a
comportamentului său, în alcătuirea propriului „Cod comportamental”, în formularea şi lansarea
scopurilor, în dezvoltarea acţiunilor voluntare; în modelarea situaţiilor, în conştientizarea
circumstanţelor,
în prognozarea şi planificarea acţiunilor, analiza şi aprecierea rezultatelor obţinute. În scopul
consolidării
mecanismelor interne autoreglatorii, subiecţii au efectuat: descrierea comportamentului său în
trei aspecte
(cum este, cum trebuie să fie, cum doresc să fie); şi-au alcătuit „Planul de acţiuni” pentru o zi,
pentru o
săptămână, au raportat despre acţiunile realizate, apreciindu-le calitatea, eficienţa. S-a pus accent
de 17
asemenea şi pe activarea, stimularea şi susţinerea procesului autoeducativ. În legătură cu
aceasta
adolescenţii au avut de alcătuit lista calităţilor prezente la ei, evidenţierea însuşirilor pozitive,
negative şi
a celor spre formarea cărora tind.
Programul recuperatoriu a fost constituit din mai multe modele psihologice de influenţă. Pentru
început, au fost efectuate câte 3 convorbiri individuale cu fiece adolescent în parte, durata lor
fiind de 30-
40 minute fiecare. Scopul principal al convorbirilor a constat în stabilirea contactului, formarea
atitudinii
pozitive şi de încredere faţă de formator. În cadrul acestor convorbiri s-a analizat profilul
psihologic al
adolescentului, a accentuărilor de caracter, a atitudinilor, a valorilor, a planurilor de perspectivă;
s-a
discutat despre traseul lui de viaţă, despre diferite situaţii, reacţii comportamentale, factori
externi şi
interni care au determinat, în opinia adolescentului, aceste reacţii. De la analiza şi aprecierea
situaţiilor se
trecea treptat la autoanaliza şi autoaprecierea propriilor reacţii comportamentale şi a cauzelor
acestora.
Convorbirile individuale au fost urmate de 5 şedinţe în grup mare în cadrul cărora au fost
organizate dezbateri la temele: 1) Omul şi societatea; 2) Libertatea omului în societate; 3)
Nivelurile
psihicului şi comportamentul uman; 4) Omul şi rolul lui social; 5) Codul comportamentului
uman. Scopul
principal al acestor discuţii consta în formarea reprezentărilor, atitudinilor, adică în dezvoltarea
componentelor cognitivă şi atitudinală a conştiinţei.
Discuţiile în grup mare au fost alternate de exersări în grup mic. Pentru realizarea lor subiecţii au
fost distribuiţi în 2 grupuri mici. Cu fiecare grup mic au fost realizate câte 6 şedinţe (în total 12
şedinţe)
cu durata de 25-30 minute. Activităţile de exersare în grup mic au fost gândite astfel ca să
contribuie la
formarea, dezvoltarea şi consolidarea deprinderilor şi abilităţilor de reacţionare adecvată, de
selfmanagement.
În ultima etapă a investigaţiei noastre am realizat retestarea adolescenţilor din grupurile formativ
şi de control, aplicând din nou chestionarul „Autoreglarea”. E de menţionat faptul că, comparând
autoevaluarea şi evaluarea sistemului autoreglator al adolescenţilor din grupul formativ cu
aprecierea
aceloraşi parametri la subiecţii din grupul de control, devine incontestabil faptul că, la primii,
programul
aplicat a avut rezonanţe mai puternice. Primul fapt care se cere a fi evidenţiat rezidă în aceea că
profesorii
au evaluat în retestare sistemul autoreglator al elevilor devianţi din grupul formativ mai înalt în
comparaţie cu evaluarea efectuată în experimentul de constatare. Analiza statistică a datelor a
scos în
vileag prezenţa diferenţelor semnificative în evaluarea particularităţilor sistemului autoreglator,
cu
excepţia doar a uneia – Plasticitatea în acţiuni. Constatăm că în retestare nici o însuşire nu este
apreciată
negativ de către profesori. Programul de intervenţie a influenţat esenţial asupra următoarelor
particularităţi: Programarea acţiunilor (p<0.001), Aprecierea şi Corectarea rezultatelor
(p<0.001),
Asigurarea reglării în ansamblu (p<0.001), Detalierea reglării acţiunilor (p<0.001), Prudenţa în
acţiuni
(p<0.001). Cel mai înalt evaluate în retestare au fost aşa însuşiri ale sistemului autoreglator ca:
Gradul de 18
supunere intervenţiilor educative, Responsabilitatea în activităţi şi fapte, Caracterul critic al
acţiunilor.
Referindu-ne la autoaprecierea sistemului autoreglator al devianţilor din grupul formativ,
diferenţe
statistico-semnificative au fost depistate doar la cinci particularităţi, printre care: Asigurarea
reglării în
ansamblu (p<0.01), Detalierea reglării acţiunilor (p<0.05), Prudenţa în acţiuni (p<0.01). La aşa
particularităţi ca Iniţiativa în acţiuni şi Includerea obişnuinţelor pozitive în reglarea acţiunilor în
faza
retest s-a observat o scădere a autoaprecierii. Aceasta se explică prin faptul că subiecţii din
categoria dată
în testare şi-au supraestimat sistemul reglator, iar pe parcursul realizării programului formativ ei
au avut
posibilitatea să-şi analizeze mai minuţios şi să-şi aprecieze mai critic acţiunile sale şi
comportamentul lor
în ansamblu.
În sistemul autoreglator al elevilor grupului de control de asemenea s-au produs modificări, dar
ele sunt „moleculare” în opoziţie cu schimbările respective la adolescenţii din grupul formativ.
În
retestare evaluarea autoreglării subiecţilor din această categorie a obţinut valori mai înalte (s-au
constatat
diferenţe semnificative) din contul particularităţilor Iniţiativa în acţiuni şi Autonomia sau
dependenţa în
acţiuni. Însă, adolescenţii din grupul de control au rămas, conform evaluărilor din retestare,
închişi pentru
influenţele educative. De rând cu particularităţile Gradul de supunere intervenţiilor educative,
Responsabilitatea în activităţi şi fapte, Caracterul critic al acţiunilor şi faptelor, cele mai scăzute
evaluări
în faza retest au primit blocurile centrale ale sistemului autoreglator şi anume: Corectarea
rezultatelor şi a
modului de îndeplinire a acţiunilor, Aprecierea rezultatelor, Programarea acţiunilor, Modelarea
condiţiilor. Schimbările în evaluarea acestor însuşiri în test-retest au fost nesemnificative din
punct de
vedere statistic. Există totuşi particularităţi la care s-au constatat diferenţe semnificative. Printre
ele se
enumără: Asigurarea reglării în ansamblu (p<0.05), Orânduirea (reglementarea) activităţii
(p<0.05),
Detalierea reglării acţiunilor (p<0.05), Realizarea în practică a acţiunilor (p<0.05). Relatându-ne
la
autoestimarea sistemului autoreglator al adolescenţilor din grupul de control, observăm un număr
restrâns
de însuşiri care, din unghi de vedere statistic, a arătat diferenţe semnificative. Acestea sunt
următoarele:
Lansarea de scopuri (p<0.05), Modelarea condiţiilor (p<0.05), Iniţiativa în acţiuni (p<0.01),
Caracterul
conştient al acţiunilor (p<0.01), Responsabilitatea în activităţi şi fapte (p<0.05).
Rezultatele pe care le-am obţinut în retestare cu privire la evaluarea şi autoevaluarea
adolescenţilor din cele două grupe (formativ şi de control) ne-au permis să sesizăm încă un fapt
important. E vorba de gradul de dezvoltare la adolescenţii incluşi în lotul experimental al
reflexiei. Din
cercetările altor savanţi (Г. М. Андреева, А. И. Донцов, 1981) ştim că diferenţa dintre
autoapreciere şi
apreciere vorbeşte despre neconştientizarea de către individ a felului cum este el perceput şi
evaluat de
către alţii, despre nivelul scăzut de dezvoltare la acesta a reflexiei ca mecanism important al
autoreglării,
ca principiu şi condiţie a dezvoltării subiectualităţii, personalităţii mature (В. И. Слободчиков,
1987; В.
И. Слободчиков, Г. А. Цукерман, 1990) responsabile de acţiunile, faptele şi
comportamentul său în
ansamblu. 19
Pornind de la aceste teze am calculat mediile testării şi ale retestării, ale estimării şi ale
autoestimării sistemului autoreglator al adolescenţilor din grupul formativ şi cel de control (vezi
Fig. 6).
4,5
-2,1
6,9
4,7
6,2
-1,6
7
-0,3
-4
-2
0
2
4
6
8
IONALE Ţ I CONVEN ĂŢ UNIT
Gr. formativ Gr. de control
SISTEMUL A UTOREGLA TOR
AE (test)
E (test)
AE (retest)
E (retest)
Figura 6. Autoevaluarea şi evaluarea autoreglării la adolescenţii grupului
formativ şi de control în faza test-retest (în puncte convenţionale
în medie la categoria de subiecţi)
Din figura prezentată observăm că în grupul formativ în testare diferenţa dintre autoapreciere şi
apreciere constituia 6,6 puncte. În retestare această diferenţă a scăzut până la 2,2 puncte. În
grupul de
control, discrepanţa dintre autoestimare şi estimare s-a micşorat doar cu 0,5 puncte (7,8 în testare
şi 7,3
puncte în retestare). Aceste date denotă că gradul scăzut de dezvoltare a reflexiei la devianţii din
grupul
de control a rămas practic la acelaşi nivel. Prin urmare, putem spune cu certitudine că măsurile
organizate
în cadrul experimentului formativ au influenţat şi dezvoltarea reflexiei.
În concluzie la experimentul formativ realizat putem menţiona că: implementarea programului
de intervenţii a asigurat recuperarea lacunelor acumulate în sistemul neoformaţiunilor
psihologice, ceea
ce respectiv a dus la recuperarea lacunelor în sistemul autoreglator în ansamblu (în formularea şi
lansarea
scopurilor, dezvoltarea acţiunilor voluntare, în modelarea adecvată a situaţiilor, conştientizarea
circumstanţelor, prognozarea şi planificarea acţiunilor, aprecierea şi corectarea rezultatelor
obţinute);
recuperarea sistemului autoreglator a facilitat conformarea comportamentului adolescenţilor
devianţi din
grupul formativ la cerinţele şcolare, fapt menţionat în evaluarea autoreglării de către experţii
instituţiei
respective.
Concluzii generale:
1) Devianţa comportamentală la elevii-adolescenţi se manifestă prin inadaptare,
indisciplină, nerespectare a normelor şcolare, prin încălcarea regulilor existente în
grupul de referinţă.
2) Prevenţia şi recuperarea comportamentului deviant este un proces unitar care necesită
organizare raţională, bazată pe cunoaşterea circumstanţelor, condiţiilor şi cauzelor care
provoacă acest fenomen. 20
3) Drept criterii de depistare a adolescenţilor cu devianţă comportamentală printre elevii
claselor superioare pot servit: 1) numărul sporit de accentuări caracterologice şi
trăsături de personalitate pronunţate; 2) evaluarea comportamentului adolescenţilor de
către experţii competenţi după aşa parametri: a) neglijarea sistematică a obligaţiilor
şcolare, a învăţării; b) indisciplină şcolară şi extracurriculară; c) exces de mişcare sau
de vorbire; d) lipsă de stăpânire; e) incapacitate de a lucra timp îndelungat; f) abateri în
sfera emoţională (irascibilitate, agresivitate, brutalitate); g) reacţii de negativism; h)
perturbări în sfera relaţională (lipsa respectului faţă de profesori, lipsă de stimă faţă de
adulţi şi faţă de colegii de clasă); i) fuga de la şcoală; j) prezenţa obişnuinţelor negative
(în deosebi fumatul, consumarea ocazională a băuturilor spirtoase);
4) Unul din mecanismele psihologice ale devianţei comportamentale la adolescenţi este
gradul insuficient de dezvoltare la ei a autoreglării cauzat de acumularea unor lacune în
constelaţia neoformaţiunilor psihologice (a acţiunilor voluntare, a planului interior al
acţiunilor şi a reflexiei).
5) Măsurile de prevenţie şi recuperare sunt orientate spre: a) abordarea individualizată a
cauzalităţii particulare a devianţei comportamentale; b) anamneza psihologică a
structurilor de personalitate şi formarea diferenţiată a particularităţilor sistemului
autoreglator; c) orientarea spre mecanismele autoreglatorii interne (componentele
cognitivă şi atitudinală ale conştiinţei şi funcţia reflexivă a autoconştiinţei) şi spre sfera
aptitudinală, executorie a subiectului.
6) Datele obţinute în urma realizării programului de intervenţii arată efectul benefic al
strategiei şi tacticii alese pentru recuperarea lacunelor în sistemul autoreglator, ca
formaţiune complexă de personalitate, care asigură atitudinea subiectuală, responsabilă
a adolescenţilor faţă de propriul comportament.
7) Modelul psihocorecţional proiectat şi experimental coroborat poate fi utilizat şi în scop
de prevenţie a comportamentului deviant adolescenţilor cu risc de devianţă şi
adolescenţilor cu comportament nondeviant. În acest caz programul va consolida
aspectele sistemului autoreglator şi va facilita adaptarea adolescenţilor la noile situaţii,
racordarea comportamentului său la regulile şi cerinţele mereu crescânde ale vieţii în
societate. 21
Conţinutul tezei a fost reflectat în următoarele publicaţii:
1. Vîntu, C., Caracteristica psihologică ale devianţei comportamentale la adolescenţi (aspecte
patopsihologice) // Anale Ştiinţifice ale USMF „N. Testemiţanu”. Chişinău, 2002, Vol. 2, P.
451-457.
2. Vîntu, C., Unele particularităţi ale psihologiei adolescenţilor cu comportament deviant //
Probleme actuale ale ştiinţelor umanitare (Analele ştiinţifice ale doctoranzilor şi
competitorilor). Chişinău, 2004, Vol. 5, P. 56-61.
3. Vîntu, C., Metode şi tehnici de studiere a cauzalităţii psihologice a comportamentului deviant
la adolescenţi // Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizării învăţământului.
Conferinţa ştiinţifică anuală a UPS „I. Creangă”. Chişinău, 2004, Vol. 1, P. 230-232.
4. Vîntu, C., Particularităţile sistemului autoreglator la adolescenţii devianţi // Materialele
conferinţei ştiinţifico-practice: „Strategii de recuperare a persoanelor cu nevoi speciale”.
Chişinău, 2005, P. 90-95.
5. Vîntu, C., Devianţa comportamentală la vârsta adolescentină // Revista „Univers Pedagogic”.
Chişinău, 2006, nr. 1(9), P. 74-80.
6. Bucun, N., Vîntu, C., Însuşirile sistemului autoreglator – pilon în proiectarea măsurilor de
recuperare a devianţei comportamentale // Materialele conferinţei ştiinţifico-practice:
„Învăţămînt continuu: Organizare. Realizare. Dezvoltare”. Chişinău, 2006, P. 36-44.
7. Vîntu, C., Recuperarea în condiţii experimentale a lacunelor în sistemul autoreglator la
adolescenţii devianţi // Revista „Psihologie. Pedagogie specială. Asistenţă socială”. Chişinău,
2006, nr. 4 (5), P. 26-32. 22
АННОТАЦИЯ
Вынту Каролина. Меры предупреждения и коррекции девиантного
поведения школьников юношеского возраста.
Диссертация на соискание ученой степени доктора психологии по специальности:
19.00.10
- Специальная психология, Кишиневский Государственный Педагогический
Университет им. И.
Крянгэ, Кишинэу, 2007, Рукопись.
Ключевые слова: прeдупреждение, коррекция, поведение, девиантное поведение,
личность, субъектность, саморегуляция, личностные новообр