Sunteți pe pagina 1din 18

Universitatea Piteşti

Facultatea Ştiinţe Juridice şi Administrative


Specializarea Administraţie Publică

Tema:Situaţia geo-politică a
Europei în secolul al XIX-lea şi
până în prima jumătate a
secolului XX

Echipa : Predica Anişoara


Răileanu Lucia
Retevoescu Cristian
Şerban Adrian
Simescu Georgeta
Bercea Iulia

Piteşti 2011
Structura referatului

1. Intensificarea mişcarilor de libertate a popoarelor europene,


dupa anul 1820 : perioada revoluţiilor din statele europene –
evenimente şi evoluţii

2. Apariţia mişcărilor socialiste

3. Primul Război Mondial

4. Al Doilea Război Mondial

Bibliografie
1. Intensificarea mişcarilor de libertate a popoarelor europene,
dupa anul 1820 : perioada revoluţiilor din statele europene –
evenimente şi evoluţii.
Imediat dupa înfrangerea lui Napoleon, învingatorii organizează Congresul de la
Viena pentru a redesena harta Europei. Trebuie sa se şteargă pur şi simplu un sfert de
secol de frământari revoluţionare pentru a se reveni la Vechiul Regim.
Congresul se angajeaza deci într-o acţiune de restauraţie. Splendoarea unei epoci
minunate, după care suspină prinţii şi marea nobilime, afirmarea principiului legitimităţii
dinastice, revenirea la intrigile şi manevrele diplomaţiei din secolul al XVIII-lea: este
momentul sărbătoririi unei epoci de aur pe care Europa încearcă să o reânvie.
Congresul de la Viena va încerca să satisfacă pretenţiile celor patru învingători ai lui
Napoleon, răspunzând în limitele posibilităţilor la imensa lor foame de teritorii. Va
încerca de asemenea să restabilească un echilibru între marile puteri pe care Napoleon
le-a supus şi dintre care nici una nu ar mai accepta de acum înainte ca acest echilibru
sa fie repus în discuţie spre profitul rivalelor sale. În acest joc, ambiţiile monarhilor îşi
găsesc satisfacţie, dar nu şi aspiraţiile naţionale, care au jucat un rol atât de important
în căderea Imperiului.
Dar există şi reversul medaliei. Pentru a păstra Europa croită după măsurile vechilor
dinastii, neluand în seamă în mod deliberat dorinţele şi aspiraţiile popoarelor,
comunitatea suveranilor de pe continent trebuie sa pregăteasca mijloacele de
constrângere care îi vor permite să facă faţa mişcărilor de protest previzibile. Îmbrăcat
în accentele mistice ale „Sfintei Alianţe” sau în realităţile mai concrete ale „sistemului
Metternich”, ia fiinţă în 1815 un pact de asistenţă mutuală între monarhi împotriva
frământărilor revoluţionare, şi până în 1823 acesta permite împiedicarea tuturor
mişcărilor liberale sau naţionale europene.
Dar această solidaritate silită dintre puterile europene, realizată împotriva supunerii în
discuţie a ordinii din 1815, este de scurtă durată : nu după mult timp această ordine din
1815 este contestată.
Rusia.Deşi Petru cel Mare (1682-1725)accelerase tranziţia Rusiei către
modernitate,la sfârsitul secolului al XVIII-lea tara realizase puţine progrese în direcţia
unor modernizari sociale si politice.
Rusia avea o lunga istorie de rascoale şi lovituri de palat.În cadrul acestei forme
istorice de protest,rebelii nu încercaseră niciodata să rastoarne sistemul de
guvernare.În decembrie 1825,la moartea lui Alexandru,revoluţionarii s-au ridicat la luptă
cu scopul de a lichida autocraţia.
În Rusia învatamântul reprezenta un privilegiu acordat aproape în exclusivitate
nobilimii.În secolul al XVIII-lea,această elită intelectuală a suferit influenţa gândirii
franceze,astfel că mulţi ruşi au adoptat idei iluministe.Când au izbucnit războaiele
napoleoniene,aristocraţia instruită includea în rândurile sale şi corpul de ofiţeri
însărcinat cu campaniile din Imperiul Francez. Astfel,membrii celor mai instruite şi mai
liberale grupări din Rusia au venit în contact cu viaţa occidentală,experienta care le-a
intensificat dorinţa de înnoire socială si politică.La întoarcerea acasă,o parte din ofiteri
au înfiinţat societăţi secrete având drept scop tocmai producerea unor asemenea
schimbări.Aceşti conspiratori au devenit decembriştii din 1825.
La moartea lui Alexandru I,în decembrie 1825,fratele lui mai mic,Nicolae,a emis pretenţii
la tron.Incertitudinile referitoare la legalitatea întronarii lui Nicolae au oferit rebelilor
prilejul mult asteptat.Trei mii de soldati urmau să depună juramântul oficial în faţa noului
ţar.Ofiţerii implicaţi în conspiratie au convins însă militarii să nu participe la
ceremonie.Rebelii sperau că acest incident va înlesni acceptarea unei monarhii
constituţionale.După mai multe ore de expectaţie,trupele fidele ale lui Nicolae au recurs
la folosirea artileriei,ucigând între şaizeci şi optzeci de persoane. Revolta din capitală a
încetat numaidecât. Curând,nucleele conspiraţiei au fost înăbuşite în întreaga ţară,patru
lideri decembrişti au fost executaţi iar alte sute au fost aruncaţi în închisori sau exilati.În
deceniile care au urmat,decembristii au ajuns sa fie considerati eroi de o buna parte a
poporului rus.În 1825,însa,prea putini erau aceia care acordau atentie cauzei lor.
Deşi valul represiv din ultimii ani de domnie ai lui Alexandru I a contribuit la izbucnirea
revoltei decembriste,Nicolae I (1825- 1855)a amplificat sistemul represiv.El a
reorganizat Consiliul Executiv de Stat,Cancelaria Majestăţii sale,în secţiuni cu
răspunderi clar determinate.Printre îndatoririle Secţiunii a treia se numarau crearea şi
dirijarea unei noi forţe represive,numită uneori “poliţia secretă ”,deşi membrii săi purtau
uniforme azurii.De asemenea,Nicolae a instituit o cenzură severă a presei şi a stabilit
criteriile de apreciere a cetăţenilor loiali.Doctrina de stat a “nationalităţii oficiale ”îi
caracteriza pe adevaraţii ruşi drept adepţi convinşi ai autocraţiei,ortodoxiei şi
naţionalismului.Nimeni nu avea dreptul să conteste aceste valori sacrosancte.Rusia a
intrat în epoca împarţirii intelighentiei în “pro-occidentali ”(care sustineau
superioritatea civilizatiei vestice) şi “slavofili ”(care militau pentru întoarcerea la vechile
tradiţii slave,detestând atât instituţiile ruseşti ale timpului cât şi cultura occidentală).Cele
doua direcţii şi-au dovedit,în timp,perenitatea.
Anglia. Sistemul britanic de guvernare a fost dominat,în această perioadă,de liderii
parlamentari.Condiţiile socio-politice în schimbare şi accesele de nebunie ale regelui
George al III-lea au zădărnicit tentativa acestuia de a reinstaura controlul monarhiei în
sfera politicului.Fiul sau,George al IV-lea,care a domnit între 1820 şi 1830,a contribuit
într-o măsură şi mai mare la subminarea instituţiei monarhice.Ca urmare,fractiunile care
dominau Parlamentul şi-au consolidat poziţia. Aristocraţia devenea din oficiu membră a
camerei superioare a Parlamentului, Camera Lorzilor. Deţinătorii de proprietăţi se
orientau spre Camera Comunelor. Gentilomii relativ înstăriţi din mediul rural şi
aristocraţii dominau ambele camere,precum şi cele două partide care funcţionau în
cadrul lor,Tory şi Whig. Partidul Tory era adeptul fervent al conformismului religios sub
egida Bisericii Anglicane,însă după apariţia republicanismului în Franţa principalul său
obiectiv l-a constituit opoziţia faţă de această ideologie revolutionară.Mulţi ani,partidul a
reuşit să-şi impună doctrină în Anglia.Lordul Liverpool a fost prim-ministru între
1811 şi 1828,iar partidul său a continuat să domine în guvern până în 1830.În mod
tradiţional,partidul Whig reunea pe aristocraţii bogaţi,proprietari de pamânt,având astfel
multe aspecte commune cu partidul Tory.În plus,partidul apăra interesele clasei
industriale în ascensiune,precum şi pe cele ale disidenţilor protestanti. Ambele partide
parlamentare erau alcătuite din membri care doreau o reformă moderată.Partidul Whig
şi oamenii de afaceri adepţi ai comerţului liber constituiau principala ameninţare la
adresa tradiţiilor şi legilor susţinute de către vechea elită.Cum gruparea Tory,care
reprezenta aceste elemente tradiţionaliste,deţinea supremaţia în Parlamentul
Britanic,reforma sistemului electoral a devenit principala preocupare a factiunilor
nemultumite. Membrii Parlamentului intrasera în corpul legislativ în calitate de
reprezentanti ai comitatelor rurale sau ai oraselor mici.Fiecare district trimitea în
parlament doua persoane.Procedurile de alegere a acestor reprezentanti ramasesera
neschimbate vreme de 150 de ani.Astfel,asa-numitele “târguri putrede ”continuau sa fie
reprezentate de doi membrii în Parlament,în timp ce câteva centre urbane importante
nici nu erau reprezentate.În urma alegerilor parlamentare din 1830,50 din locurile
detinute anterior de Tory au revenit partidului Whig si altor grupari similare.
În 1831,conservatorii antireformisti din Camera Lorzilor au blocat o reforma care
prevedea redistribuirea locurilor din Camera Comunelor si extinderea dreptului de
vot.Primul ministru, lordul Gray,l-a convins pe rege sa anunte ca va asigura cresterea
corespunzatoare a numarului de membri pentru ca legea sa poata fi aprobata în
camera superioara.Camera Lorzilor a cedat.Reforma.electorala din 1832 lua aproape
150 de locuri de la districtele reprezentate excesiv si le repartiza unor zone insuficient
reprezentate.Legea cobora limita de avere a electoratului,suficient ca sa acorde drepturi
electorale unei cincimi din populatie.Aceste schimbari au sporit influenta clasei mijlocii
urbane,aflata în plina dezvoltare,creând totodata un precedent pentru astfel de
schimbari electorale pe criterii socio-economice.Legea instituia în Anglia cel mai
democratic sistem de guvernare din Europa,desi la conducere continua sa se afle o
minoritate.
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, în partea de nord-vest a continentului se
dezvoltă capitalismul industrial. Dar tinde să apară o prăpastie între Europa industrială a
„calului putere” şi Europa arhaica a „calului de tractiune” din est si din sud. Pe teritoriile
industrializate se operează o modificare a harţilor în favoarea Germaniei şi în
detrimentul Regatului Unit. În sfârşit, crizele economice şi mai ales marea depresiune
din anii 1873-1875 repun în discuţie dogmele capitalismului liberal din cauza
concentrării sau a protecţionismului care denaturează condiţiile concurenţei.
Acest apogeu economic este însoţit de întaietatea europeană în lumea epocii. Aceasta
din urma este marcată de triumful imperialismului european. Emigraţia europeană duce
la constituirea unor vaste imperii coloniale şi la răspandirea dincolo de mari a limbilor, a
tehnicii, a religiilor si a modelelor institutionale si culturale ale batranului continent.
Intaietatea stiintifica si tehnica a europenilor, bogatia capitalurilor lor investite in
strainatate le asigura influenta politica asupra planetei.
Nemaifiind ingradita, datorita liniilor ferate, a alfabetizarii sau a serviciului militar,
lumea rurala cunoaste o imbunatatire lenta a conditiilor de locuit, a tehnicilor utilizate, a
modului de viata, dar isi pierde trasaturile specifice si incepe sa adopte modelele
urbane.
O alta evolutie importanta: urbanizarea si industrializarea provoaca o crestere rapida
a paturii muncitorilor. Conditiile sale de viata evolueaza datorita bunastarii generale si
luptelor muncitoresti. Acestea sunt realizarile sindicalismului in plina dezvoltare si a
socialismului, care cunoaste la sfarsitul secolului patrunderea conceptiilor marxiste.
Dar gruparea sociala care castiga in urma evolutiei economice este burghezia, corp
heteroclit, care, de la clasele dominante, care controleaza bancile si industria, pana la
„clasele mijlocii”, a caror eterogenitate devine o regula, tinde sa-si unifice modul de
viata.
Franta.Coaliţia de state europene care l-a înfrânt pe Napoleon a restaurat dinastia
de Bourbon,aducându-l la tron pe Ludovic al XVIII-lea în 1814.Noul rege a
optat,totusi,pentru reconstrucţia partială a sistemului existent înainte de revoluţie.El şi-a
oficializat revenirea prin elaborarea unei noi constituţii a Franţei,Carta din 1814.
Documentul prevedea existenţa unui organ legislativ ales de un numar strict limitat de
persoane,cei mai bogaţi100 000 de oameni dintr-o naţiune de aproape 30 000 000.
Carta mentinea Codul lui Napoleon şi reforma religioasă operată de el,instituia
controlul statului asupra învatamântului,garanta egalitatea în faţa legii şi îngaduia
păstrarea pamânturilor cumparate din fostele domenii ale nobilimii sau ale Bisericii.Deşi
constituţia lui Ludovic nu preciza obligaţia miniştrilor de a actiona în conformitate cu
majoritatea parlamentară,până la urmă primul ministru a adoptat această
cale.Guvernarea responsabilă a devenit o problemă politică extrem de importanta,
stârnind numeroase dispute.
Faptul că Ludovic acceptase cele câteva schimbări liberale a produs reacţia imediată
a tradiţionaliştilor.Aceştia respingeau politica moderată a regelui,militând pentru
restaurarea deplină a vechii ordini aristocratice şi monarhice.În fruntea lor se afla chiar
fratele regelui,contele de Artois. La moartea regelui,în 1824,el se va urca pe tronul
Franţei sub numele de Carol al X-lea. Curând, noul rege a început să orienteze Franţa
direct spre trecut.Într-un singur an,aristocraţii care îsi pierduseră pamânturile au primit
compensaţii din partea statului.În continuare,Carol a încercat să restabilească controlul
Bisericii asupra învatamântului.În Franţa au izbucnit proteste.Opoziţia s-a estompat în
1827,când regele a acceptat ca politica executivului să reflecte voinţa majorităţii
parlamentare.Cu toate acestea,doi ani mai târziu,monarhul şi-a schimbat radical
poziţia.Camera Deputatilor a protestat dar Carol a reacţionat dizolvând legislativul.El a
aprins,fără sa ştie,flacara revoluţiei.În noul parlament,adversarii săi au obţinut şi mai
multe locuri.În această situaţie Carol a emis Ordonanţele din iulie,o serie de decrete
care anulau recentele alegeri parlamentare, instituind un sever control asupra presei şi
anulând votul a trei patrimi dintre alegatori.Rezultatul a fost ridicarea maselor din
Paris.Astfel,ultimul monarh al dinastiei de Bourbon a fost obligat.să fugă în Anglia.
Curând,un “monarh burghez ”,Ludovic Filip de Orleans,a devenit “regele francezilor ”.
Pe tot parcursul domniei sale (1830-1848),noul monarh,a carui familie de viţă regală
sprijinise răsturnarea lui Ludovic al XVI-lea în 1792,a tinut seama de interesele marii
burghezii.Din 1815, anumite categorii profesionale si clasa oamenilor de afaceri
prosperi au preluat controlul asupra sistemului socio-economic.În 1830 ei i-au înlocuit
din nou pe aristocrati,alegându-si un govern care sa-i reprezinte.Ludovic Filip a
repus,de asemenea,în drepturi Carta din 1814,anulata de catre Carol al X-lea.Mai mult,
el i-a revizuit prevederile electorale,acordând drept de vot la 200 000 de persoane.
Trăsături comune şi specifice ale revoluţiilor din 1848-1849
Rolul personalităţilor în cadrul revoluţiilor.
Istoricul şi filozoful francez Alexis Tocqueville îşi avertiza compatrioţii la începutul anului
1848, într-un discurs ţinut în Camera Deputaţilor, de pericolul şi valul schimbărilor ce
aveau să abată asupra continentului: ”Dormim pe un vulcan… nu vedeţi că pământul
se cutremură din nou? Suflă un vânt de revoluţie, furtuna e la orizont.”
De fapt, anul 1848 a fost demn de ţinut minte în Europa, fiind plin de evenimente
dramatica, violente, cu speranţe şi eşecuri. A fost anul epidemiei de holeră din Europa
provocând multe pierderi de vieţi omeneşti din cauza dezorganizării complete a
societăţii în multe domenii. A fost anul apariţiei Manifestului Comunist al lui Carl Marx,
în care erau exprimate deja principiile revoluţiei muncitorilor salariaţi. A fost un an al
speranţei în revoluţiile care izbucniseră în toată Europa, dar s-a încheiat cu un an al
eşecului.
Au existat o mulţime de revoluţii, mai mari şi mai pline de succes în lumea modernă,
dar nici una nu s-a răspândit mai rapid, mai profund şi mai cuprinzător decât revoluţiile
din 1848-1849 trecând frontiere şi chiar oceane. A fost un proces general european,
chiar dacă au existat diferenţe naţionale semnificative, datorită premiselor zonelor geo-
politice foarte variate. Cu o forţă deosebită s-au manifestat ideologiile naţionale.
Totuşi, este singura revoluţie care a afectat în Europa atât părţile dezvoltate, cât şi pe
cele înapoiate ale continentului. Această ”primăvară a popoarelor” s-a dovedit însă a fi
foarte departe de a reprezenta punctul de cotitură, pentru o Europă dornică de
schimbare. A fost o poartă pentru o perioadă care avea să fie dominată de marile
imperii doritoare de menţinere a echilibrului politic, dar şi o perioadă a apariţiei unor
state naţionale independente.
Revoluţiile se deosebeau între ele ca formă de manifestare, program sau durată, prin
capacitatea de realizare a dezideratelor, prin forţa acţiunilor represive, gradul de
dezvoltare şi libertăţile politice şi naţionale dintr-o ţară sau alta. Totuşi, după caracterul
lor, după scopurile finale, metodele de acţiune, revoluţiile din 1848-1849 din ţările
europene au avut mai multe trăsături comune. Ideologic, programul revoluţiei a fost unul
asemănător, însă lipsa unui lider cu autoritate a fost fatală pentru destinul multor ţări
care au participat la revoluţie.
Libertăţile individuale, de întrunire, de asociere, a presei au fost prevederi politice
comune ale programelor revoluţionare. Programele reflectau problema socială prin
abolirea privilegiilor feudale, soluţionarea problemelor sociale ale muncitorilor industriali,
emanciparea ţăranilor prin intermediul abolirii iobăgiei, ori a clăcii, constituirea gărzii
naţionale, care trebuia să apere interesele poporului, independenţa justiţiei, autonomia
comunală, organizarea modernă a statului, înlocuirea burgheziei bancare cu cea
industriale. Revoluţiile au avut ca scop şi unificarea şi constituirea statelor naţionale.
În Franţa, şi parţial în Sicilia şi la Viena, s-au desfăşurat revoluţii democratice, care au
urmărit fie lărgirea şi adâncirea cadrului politic democratic al statului, fie instaurarea
acestuia. În Europa dintre Rin, Gurile Dunării, Marea Baltică şi Sudul Italiei s-au
desfăşurat revoluţii cu caracter predominant naţionale. Aici, drepturile şi libertăţile
naţionale, precum şi problemele specifice regimurilor feudale târzii, au cerut înlăturarea
structurilor sociale şi politice feudalo-absolutiste, modernizarea societăţii şi statului prin
instalarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale şi promovarea
independenţei şi unităţii naţionale cu sisteme de guvernare constituţional-parlamentare.
Revoluţia din Franţa apare ca un caz particular. Revoluţia izbucneşte iniţial (februarie
1848) datorită crizelor nefaste climaterice ce compromiseră recoltele şi în urma cărora
preţurile au crescut. Monarhia burgheză este abolită, iar Franţa este declarată
republică. Guvernul provizoriu proclamă votul universal, dreptul la muncă şi sunt
înfiinţate şantiere pentru şomeri. Au loc primele alegeri efectuate pe baza votului
universal pentru alegerea Adunării Constituante (23 aprilie 1848). Este proclamată
libertatea presei, a întrunirilor, lichidată pedeapsa cu moartea. Constituanta promulgă
Constituţia celei de-a 2 republici franceze (12 noiembrie 1848) ce consfinţeşte cuceririle
revoluţiei: votul universal, regimul parlamentar, libertatea presei, dreptul la asociere.
Alegerile de peste o lună, însă, provoacă o surpriză de proporţii prin câştigarea lor de
către prinţul Ludovic Napoleon Bonaparte. Acesta, prin forţă şi abilitate, ascunzându-şi
opiniile conservatoare, a reuşit să înlăture din viaţa politică partidele de orientare
democratică care credeau iniţial că ”e un cretin pe care îl vor manevra”, să dizolve
Adunarea Legislativă şi să iniţieze lovitura de stat din 2 decembrie 1851, preludiu al
restaurării imperiului.
Tulburările franceze nu au declanşat pur şi simplu revoluţii asemănătoare în celelalte
ţări. Revoluţiile au avut loc în acelaşi timp deoarece anumite condiţii din Franţa,
Germania, Imperiul Habsburgic erau asemănătoare.
Congresul de la Viena făcea din Imperiul Austriac o mare putere în Europa,
reprezentată printr-un mozaic de popoare (italieni, cehi, polonezi, sârbi, români, sloveni,
croaţi, maghiari), în care germanii nu erau decât o minoritate. Imperiul Austriac a fost
puternic zdruncinat de mişcările revoluţionare din 1848-1849 care au urmărit în Austria
propriu-zisă abolirea sistemului absolutist şi instituirea regimului constituţional liberal, iar
în afara ei, popoarele încorporate de-a lungul secolelor au dorit obţinerea autonomiei
sau independenţei naţionale, precum şi transformarea în spirit modern a structurilor
sociale şi politice, ceea ce însemna liberalizarea sau democratizarea vieţilor politice.
Realizarea acestor sarcini a revoluţiei era legată în mod indispensabil de necesitatea
lichidării orânduirii feudale: privilegiile de castă ale nobilimii, dependenţei personale a
ţăranului de moşier, transformării Austriei dintr-un stat feudal absolutist în unul burghez.
În Germania au fost declanşate două serii de mişcări care s-au radicalizat după demisia
cancelarului austriac: mişcări liberale în interiorul fiecărui stat şi mişcări naţionale
unitare. În prima fază, s-au desfăşurat aproape paralel în statele Confederaţiei germane
reuşind să imună guverne de orientare liberală şi legi cu caracter constituţional. Cea
mai însemnată dintre ele s-a desfăşurat în Prusia. Regele Prusiei a fost de acord să-i
cheme la guvern pe liberali care au iniţiat un program de reforme. Acesta şi-a slăbit
popularitatea din cauza inconsecvenţelor politice: neacordarea drepturilor naţionale
polonezilor, blocarea desfiinţării obligaţiilor feudale ale ţăranilor. Regele a organizat o
lovitură de stat împotriva guvernului liberal, înlocuindu-l cu altul conservator. De atunci,
Prusia a devenit principalul agent de înăbuşire a revoluţiei prin forţă armată.
Episodul cel mai semnificativ al revoluţiei germane a fost convocarea unui parlament
la Frankfurt (18 mai 1848), format din deputaţi aleşi din toate statele Confederaţiei. Este
elaborată o Constituţie care a pus bazele unificării viitoare a Germaniei. Deputaţii au
optat pentru un imperiu cu structură federativă (având în frunte un împărat, asistat de
organisme centrale, executive şi legislative, dar păstrând o autonomie internă limitată a
statelor princiare şi a oraşelor libere dintre care fusese compusă Confederaţia. Regele
Prusiei a refuzat să joace acest rol deoarece n-a vrut să guverneze după o Constituţie
asupra căreia el nu se pronunţase. Astfel, parlamentul de la Frankfurt a fost dizolvat, iar
înfăptuirea unităţii naţionale a fost amânată.
Revoluţia în statele italiene avea obiective social-politice, dar, în primul rând,
urmărea lichidarea dominaţiei străine (austriece şi franceze), realizarea unităţii naţionale
şi constituirea unui stat italian unitar modern. Într-un şir de state italiene biruie revoluţia
şi sunt adoptate constituţii liberale. În teritoriile ocupate de austrieci s-au declanşat
răscoale. Regatul Piemont (Sardinia) a atacat Austria. Voluntari din alte state italiene s-
au alăturat armatei piemonteze, astfel revoluţia s-a transformat într-un război de
eliberare naţională. Piemontul a fost însă înfrânt, nereuşind să-ţi asigure rolul de lider al
unificării Italiei. În statele italiene sunt restaurate regimurile monarhice. Ultimele focare
de rezistenţă ale revoluţiei le-au constituit Sicilia, Roma şi Veneţia. În Sardinia s-a
menţinut regimul constituţional, fapt care i-a permis acestui regat să-ţi asigure pentru
etapa următoarea rolul de forţă unificatoare a teritoriilor italiene.
Punerea în practică a visurilor de unificare şi libertate s-a amânat. Revoluţiile au
construit însă baza de plecare a dezvoltării într-un cadru naţional pentru compromis
(dualismul austro-ungar), pentru fondarea imperiului german (1871), pentru mişcarea
naţională a românilor, croaţilor, sârbilor, cehilor.
Rolul unui lider cu autoritate incontestabilă în timpul evenimentelor revoluţionare poate
fi, în anumite împrejurări, unul determinant pentru soarta revoluţiei. De pregătirea sa
teoretică, de dârzenia, curajul, spiritul său combativ depinde evoluţia evenimentelor
revoluţionare, rezultatul final al revoluţiei. Modul cum se manifestă liderul revoluţiei în
diferite situaţii devine un exemplu de urmat pentru colegii săi, pentru masele antrenate
în evenimentele revoluţionare.
Ludovic Napoleon a avut un rol deosebit în soarta politică a Franţei la acea etapă.
Moştenind prestigiul celebrului său unchi Napoleon I, Ludovic Napoleon a exploatat
situaţia politică instabilă din Franţa şi s-a proclamat împărat. Nu a existat o întoarcere
completă la vechiul regim absolutist, abolit de revoluţia din 1789, puterea regelui, deşi
considerabilă, era îngrădită de constituţie şi parlament. Încercările de înfiinţare a unei
republici au eşuat, iar tronul i-a revenit lui Ludovic-Filip.
Ca ”rege cetăţean” constituţional, Ludovic-Filip a fost un monarh respectabil, deşi
mai puţin inteligent, până când eşecurile în perioada externă şi o recesiune severă au
dus la izbucnirea revoluţiei din februarie 1848 şi la căderea monarhiei. Deşi a fost
proclamată republică, problemele şomajului şi sărăcirea clasei muncitoare au generat
noi conflicte. Favorizat de circumstanţe, Ludovic-Napoleon Bonaparte este ales
preşedinte (decembrie 1848). Planul lui era de a se menţine cât mai mult la putere. A
manipulat liderii partidelor, însuşindu-şi puteri aproape dictatoriale. Cu toată viclenia lui,
nu a reuşit să convingă parlamentul să modifice constituţia, pentru a rămâne la putere.
În consecinţă, Napoleon organizează o lovitură de stat şi îşi arestează opozanţii,
zdrobind rezistenţa cu cruzime.
Ludovic-Napoleon a emis o constituţie revizuită care i-a prelungit funcţia cu 10 ani.
Constituţiei i-a imprimat un aspect democratic, fiind supusă unei aprobări populare
printr-un plebiscit (2 decembrie 1852). Ludovic recurge şi de data asta la viclenie.
Menţionând neadevărul că fiul lui Napoleon a domnit sub numele de Napoleon II,
Ludovic Napoleon a fost încoronat Napoleon III.
Ludovic promova prosperitatea şi expansiunea industrială, desfăşura lucrări publice de
mare amploare, inclusiv transformarea capitalei franceze de către baronul Georges
Haussmann într-un mare oraş cu bulevarde imense – în mare parte, Parisul de azi.
Ludovic-Napoleon a fost ultimul reprezentabil notabil al dinastiei bonapartiste. El şi-a
lăsat adânc amprenta în desfăşurarea evenimentelor Franţei secolului XIX, în timpul
revoluţiilor din 1848-1849 fiind un înăbuşitor, un factor regresiv. Însă chiar dacă a fost
înfrântă, revoluţia din Franţa a avut o importanţă deosebită: dreptul de vot universal s-a
menţinut şi în cadrul viitoarelor regimuri.
Un exemplu clasic al unui lider cu o autoritate incontestabilă şi cu o influenţă enormă
asupra participanţilor la revoluţie poate fi considerat Maximilien Robespierre.
Devotamentul său faţă de idealurile revoluţiei a fost sincer şi dezinteresat. Pentru
caracterul său integru şi intransigent M. Robespierre fusese supranumit „incoruptibilul”.
A fost în acelaşi timp o întruchipare a măreţiei, dar şi a ororii Revoluţiei Franceze. În
comportamentul său se întrevedea un fanatism doctrinar şi un amestec de înalt
patriotism, de ideal democratic generos, dar şi de terorism sângeros. Sub conducerea
sa, Revoluţia a aplicat în practică, în domeniul politic şi social, cele mai avansate
principii ale doctrinei democratice din secolul al XVIII-lea, dar şi răfuială necruţătoare cu
toţi acei care erau consideraţi infideli cauzei revoluţionare. „Pe când… alţi virtuozi ai
cuvântului revoluţionar erau artişti dedublaţi, bilingvi ai acţiunii, Robespierre a fost un
profet. Credea tot ce spunea şi exprima tot ce spunea în limbajul revoluţiei, nici un alt
contemporan n-a interiorizat ca el codajul ideologic al fenomenului revoluţionar… Ceea
ce face din Rob espierre o figură nemuritoare nu este faptul că a (dominat) câteva luni
asupra revoluţiei, ci că, prin el, revoluţia şi-a rostit discursul ei cel mai tragic şi cel mai
pur”. (François Furet, istoric francez contemporan)
Lipsa unui lider sau unor lideri cu autoritate a fot fatală pentru destinul mai multor
revoluţii. Un exemplu clasic în acest sens în pot constitui revoluţiile din anii 1848-1849
din statele germane, dar şi cele din Imperiul Habsburgic.
Primul parlament german al statelor membre ale Confederaţiei germane, ales prin vot
universal, care-şi desfăşura lucrările sale la Frankfurt, din cauza lipsei unor lideri
incontestabili s-a autodizolvat atunci, când regele Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea,
refuzase să accepte coroana de împărat al întregii Germanii oferită de acest parlament.
Împrejurările de atunci dictau promovarea unor acţiuni hotărâte ale deputaţilor, cum ar
fi, impunerea Constituţiei democratice şi a unirii statelor germane pe o altă cale, decât
cea pe care o preferaseră aceştia.
În cursul perioadei revoluţionare, în capitala Austriei, nu ai existat personalităţi
revoluţionare eminente care ar fi fost capabile să învingă interesele egoiste pentru a
prelua conducerea tuturor manifestărilor revoluţionare din imperiu. Numeroase mişcări
şi revoluţii locale, spontane, slab organizate, doar la nivelul provinciilor sau principalelor
oraşe ale imperiului îşi au în mare măsură explicaţia tocmai în această deficienţă. Din
cauza lipsei unei coeziuni dintre conducătorii acestor mişcări revoluţionare locale,
generate în special de o animozitate reciprocă, a eşuat colaborarea comună dintre
populaţiile din imperiu în scopul suprimării regimului monarhic. Acestea au luptat unele
împotriva altora: ungurii contra austriecilor, nemţii contra slavilor, românii transilvăneni
şi croaţii împotriva ungurilor, rutenii contra polonilor.
Dimensiunea socială a revoluţiei a scos în evidenţă problema agrară. Eliberarea
ţăranilor în zona Europei Centrale iar mai apoi şi în estul şi sud-estul Europei a permis
avântul industrial, cu o intensitate însă descrescândă de la vest la est.
Pentru burghezie şi ţărănime, revoluţia de la 1848-1849 nu a fost nicidecum un eşec.
De acum înainte ţăranii vor fi aproape pretutindeni liberi. În Franţa burghezia îşi va
afirma puterea politică, iar în Germania ea ca primi compensaţii economice pentru
înfrângerea politică.
De acum încolo, prin imboldul ”primăverii popoarelor”, democraţia politică şi idealul
naţional au devenit valori curente ale societăţii europene.

2. Apariţia mişcărilor socialiste


Napoleon al III-lea si Europa nationalitatilor
Napoleon al III-lea se va stradui sa distruga Europa creata de Congresul de la Viena
si va incuraja infiintarea unei Europe a nationalitatilor, al carei arbitru va dori sa devina.
El profita de ocazia care ii este oferita in 1854 de a se alia cu Anglia impotriva tarului,
care tocmai atacase Turcia. Victoria franco-britanica din razboiul Crimeii, apoi
organizarea la Paris a unei conferinte europene care sa puna capat conflictului fac din
el cheia de bolta a politicii europene.
El joaca, de asemenea, un rol esential in realizarea unitatii italiene, organizata de
Cavour, prim-ministrul regelui Piemontului si Sardiniei. Aliat cu Piemontul impotriva
Austriei, garant al ordinii stabilite in 1815, Napoleon al III-lea o invinge pe aceasta din
urma in timpul razboiului din Italia, in 1859. El isi da apoi girul la anexarea de catre
piemontezi a ducatelor din Italia centrala, apoi la cucerirea regatului celor Doua Sicilii si
a statelor papale (exceptand Latium). In sfarsit, intervine in razboiul austro-prusac din
1866 pentru ca Venetia sa fie cedata Italiei. Dar se opune intrarii trupelor italiene in
Roma, unde o garnizoana franceza il apara pe papa.
In Germania, unificarea realizata rapid intre 1864 si 1871 este opera cancelarului
Bismarck. Acesta vrea sa unifice Germania prin forta si numai in avantajul Prusiei. Si
reuseste prin trei razboaie succesive: razboiul ducatelor impotriva Danemarcei, razboiul
impotriva Austriei si, in sfarsit, razboiul impotriva Frantei, care ii permite sa adune in
jurul Prusiei toate statele germane. Infrangerea Frantei in 1870-1871 pecetluieste in
acelasi timp caderea Imperiului francez si nasterea Imperiului german, proclamat la
Versailles de invingatori, si duce la anexarea Alsaciei si a nordului Lorenei de catre noul
imparat.
Invinsa de Prusia, Austria accepta in 1867 compromisul care instaureaza dualismul si
face din Ungaria un stat independent. Dar refuza sa accepte acelasi proces si pentru
cehi. Slavii din nord si din sud, romanii, italienii, constituie de acum inainte tot atatea
forte care tind spre dezintegrarea Dublei Monarhii.
Europa lui Bismarck
Din 1871 pana in 1890, Europa trece prin epoca bismarckiana. Om al Vechiului
Regim, cancelarul Bismarck nu are alta ambitie decat sa mentina un statu-quo
european avantajos de acum inainte pentru Germania, si nici o alta perspectiva decat
aceea a echilibrului european.
In aceasta viziune, grija sa principala este sa interzica Frantei sa-si gaseasca aliati
care ar putea sa o ajute sa-si pregateasca revansa de care se teme. Folosind rand pe
rand concilierea si amenintarea, el isi da silinta sa o faca sa-si schimbe hotararea de a
se arunca intr-o aventura care ar putea repune in discutie unificarea Germaniei. Dar, in
primul rand, el va cauta prin actiuni diplomatice sa gaseasca mijlocul de a impiedica
Franta sa-si ia revansa: el va elabora sisteme de aliante destinate sa o impiedice pe
aceasta din urma sa-si gaseasca parteneri.
Prima concretizare a acestei politici este Antanta celor Trei Imparati, incheiata in
1872 cu Austria si Rusia. Dar aceasta prima strategie se poticneste de ambitiile opuse
ale celor doi aliati ai sai, care cauta si unul si celalalt sa domine Balcanii.
Al doilea plan bismarckian este mult mai complex. Bazat pe alianta cu Austria (Dubla
Alianta), incheiata in 1879, acesta se dezvolta in doua directii: pe de o parte, spre
Rusia, care de frica izolarii, in 1881 accepta sa refaca Antanta celor Trei Imparati, pe de
alta parte spre Italia, rivala a Frantei in Tunisia si care, in 1882, adera la alianta dand
nastere Triplei Aliante.
Sistemul lui Bismarck atinge in sfarsit apogeul in 1887. La reinnoirea Triplei Aliante
se adauga inca doua: una care uneste Anglia cu Italia pentru mentinerea unui statu-quo
in Mediterana (impotriva Frantei si Rusiei), cealalta este un tratat secret semnat de
Germania si Rusia prin care acestea se angajau sa se sprijine reciproc.
Complexitatea acestui sistem de aliante si contradictiile pe care acestea le contin
condamna Germania la un statu-quo. Aceasta politica nu putea sa-i convina multa
vreme noului imparat, Wilhelm al al II-lea, dornic sa-si lanseze tara intr-o politica la
scara mondiala. Acesta este motivul evictiunii lui Bismarck in 1890.
Ciocnirea dintre nationalismele europene si evolutia Europei spre razboi
Dominata de Germania, Europa de la sfarsitul secolului al XIX-lea va fi perturbata de
efectele politicii duse de originalul Wilhelm al II-lea.
Demiterea lui Bismarck si abandonarea strategiei sale de aliante permit Frantei sa
iasa din izolare. Intre 1887-1893, Franta incheie o alianta cu tarul. Pe de alta parte,
Delcasse, ministrul francez al Afacerilor externe, stabileste o apropiere cu Italia si, intre
1903-1904, incheie cu englezii Antanta cordiala. Sistemul de aliante francez este
completat in 1907 printr-o conventie care pune capat contenciosului colonial intre
Regatul Unit si Rusia, Aceste diverse initiative diplomatice dau nastere Triplei Intelegeri
(Antanta).
Pentru a distruge sistemul de alianţe îndreptat de acum înainte împotriva Germaniei,
împaratul Wilhelm al II-lea îţi înmulţeste loviturile menite să-i convingă pe membrii
Triplei Înţelegeri de caracterul precar al acesteia. Astfel, se succed una dupa alta, prima
criză marocana din 1905, criza bosniaca din 1908-1909, a doua criză marocana din
1911, urmează apoi războaiele balcanice din 1912-1913, in timpul carora tările
dependente de Rusia şi de Austria îşi dispută ramaşiţele Imperiului Otoman. Fiecare din
aceste crize accentuează riscurile unui razboi, exacerbează naţionalismele şi justifică
intensificarea înarmărilor.
Asasinarea la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, a printului mostenitor al Austriei, Francisc
Ferdinand, serveste drept detonator al razboiului. Considerand momentul favorabil,
Germania împinge Austria la intransigenţă. Un ultimatum inacceptabil impus sârbilor, pe
care aceştia îl resping, constituie semnalul declanţării conflictului. Printr-un joc al
alianţelor şi al sistemelor de blocuri, care face ca fiecare stat să devină solidar cu
nemulţumirile aliaţilor săi, toate marile state europene se vad angajate rând pe rând
într-un conflict imposibil de stăpânit. La începutul lunii august 1914, Europa se aruncă
în război şi iîşi închipuie că acesta va fi scurt.

3. Primul Război Mondial


La 28 iunie1914, prinţul austriac Frantz-Ferdinand efectua o vizită oficială la
Sarajevo. A fost asasinat, împreuna cu soţia sa, de către Gavrilo Princip, un student
bosniac. O lună mai tarziu Austro-Ungaria declară război Serbiei, acuzată că ar fi
pregatit atentatul.
Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul războiului. Cauzele acestui prim conflict
mondial au fost mult mai adânci: concurenţa economică, imperialismul şi naţionalismul.
Una din principalele cauze a începerii primului război mondial este dorinţa Germaniei şi
Italiei de a-şi întari poziţiile, prin toate mijloacele posibile, faţă de Rusia, Franţa, Marea
Britanie, Imperiul Austro-Ungar din centrul Europei şi Imperiul Otoman-în decadere.
Ţările mici au ramas neutre.
Tendinţa Germaniei de a deveni cea mai mare putere militară a Europei şi de a
sparge supremaţia navală a Marii Britanii a produs tensiuni mari între cele doua ţări.
Imperiul Austro-Ungar era caracterizat de nemultumirea şi agitaţia nationalităţilor ţinute
cu greu într-un stat unitar.
Marile puteri s-au organizat în două tabere opuse: Tripla Alianţă din care făceau
parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia, şi Antanta compusă din Franţa, Rusia şi
Anglia.
Antanta a intrat în război de partea Serbiei. În urma acestei situaţii s-au angajat în
război şi alte state, urmarindu-şi propriile obiective. Astfel, Bulgaria a intrat în luptă
alături de Tripla Alianţă. În shimb, Italia s-a declarat neutră, astfel încat Tripla Alianţă nu
a mai existat, legătura dintre Germania şi Austro-Ungaria menţinandu-se. Alianta dintre
aceste două mari puteri s-a numit Puterile Centrale.
În perioada 17-30 iulie 1914 reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului roman
acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în shimbul participării
României la război împotriva Puterilor Centrale. În acelaşi timp, regele Carol I primeşte
un mesaj al împaratului Germaniei, Wihelm al II-lea, prin care i se cerea României
îndeplinirea obligaţiilor fatţă de Puterile Centrale.
Deşi regele României, Carol I era german prin origine, opinia publică românească şi
clasa politică în marea ei majoritate era de partea Antantei. Totuşi, considerând că ţara
nu este pregatită pentru o astfel de conflagraţie, Consiliul de coroana întrunit la Sinaia –
21 iulie 1914- la care au participat, pe langă membrii guvernului, şi o serie de oameni
politici din opoziţie, a hotărât, în condiţiile în care şi Italia făcea la fel, ca România să
adopte o politică de neutralitate armată, respingând astfel cererea regelui Carol I de a
intra în razboi de partea Puterilor Centrale.
În urma asasinatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria atacă pe 28 iulie Regatul Sârb.
După două zile, Rusia mobilizeaza în ajutorul sârbilor o armata de 1,2 milioane de
militari. Germania someaza Rusia să-şi retragă forţele în 24 de ore. În caz contrar îi
declară razboi. Rusia refuza ultimatumul, iar Germania se tine de promisiune.
Franţa primeşte şi ea declaraţia de război a Germaniei în data de 30 august, ea fiind
aliată Rusiei.
Conform planului Schlieffen, Franţa trebuia invadată înainte ca Rusia sa fie gata de
război, altfel Germania trebuia să lupte pe două fronturi, atât în vest, cât şi în est.
Linia fortificată de pe graniţa franceză se putea ocoli prin Belgia. Dar cum ea se
declarase neutră, şi nu permitea trecerea trupelor germane pe teritoriul său, în 4 august
este invadată de Germania. Deoarece Marea Britanie apără neutralitatea Belgiei, ea
declară război în aceeaşi zi Germaniei. Nu trecuseră nici cinci săptamâni de la atentat
şi toată Europa se afla în razboi. În noiembrie Turcia intră în război de partea Puterilor
Centrale.
În 1915 Italia intra în război de partea Antantei.
În România, în perioada 13-29 iunie 1916 au loc demonstraţii antirăzboinice. Astfel,
între 4-17 august se semnează la Bucuresti Tratatul de alianţă între România şi
Antanta. Printre condiţiile intrării României în război contra Puterilor Centrale se stipula
şi satisfacerea dezinteratului unirii cu România a teritoriilor româneşti din Austro-
Ungaria.
Primul Razboi Mondial a durat până în 11 noiembrie 1918, când a intrat în vigoare
armistiţiul cerut de Germania pe data de 31 octombrie 1918. La tratativele de pace din
iunie 1919, puterile învingătoare au impus condiţii aspre învinşilor. Războiul menit să
“pună capăt oricarui război” se sfârşise cu cei mai multi morţi de până atunci de partea
ambelor tabere.
Aruncateîintr-un război pe care nici unul nu se gandeste să-l câstige repede, statele
europene stabilesc un armistiţiu în luptele politice interne, care este reprezentat de
„sfânta unire”, şi îşi aruncă în bătălie forţele de care dispun pentru a încerca să-i pună
capăt în cateva săptamâni. Dar toate ofensivele lansate de beligeranţi eşueaza şi, la
sfarşitul lui 1914, fronturile se stabilizează.
Din 1915 până în 1917, dorinţa de a se agăţa de terenul cucerit duce la un război de
poziţii. Îngropaţi în tranşee, soldaţii cunosc infernul unui război de uzură , ai cărui
supravieţuitori vor cunoaste ororile, frigul, lipsurile şi moartea. Marile ofensive sfârşesc
toate prin eşecuri sângeroase, bătaliile avănd de acum înainte drept obiectiv slăbirea
adversarului şi mai puţin înfrângerea rapidă a acestuia. Această formă de razboi
antrenează mobilizarea economică şi o intensivă propagandă („împuierea capului”)
pentru ca spatele frontului să reziste.
Dificultăţile militare din 1917 (eşecul ofensivei Nivelle în Franţa, dezastrul de la
Caporetto în Italia) provoacă criza. În spatele frontului, greutăţile materiale duc la greve
şi manifestaţii. S-a terminat cu „sfintele uniri”, iar curentele pacifiste iau amploare. In
Rusia, criza este mai gravă decât oriunde, ea provocând căderea ţarismului, apoi
eşecul guvernului provizoriu care dorea să continue războiul. Stăpani pe putere,
bolşevicii semnează pacea de la Brest-Litovsk. Ieşirea din joc a Rusiei este compensată
în cadrul Antantei de intrarea în război a Statelor Unite în 1917.
Anul 1918 aduce sfârşitul coşmarului. Peste tot in Europa unde sunt guverne
puternice, acestea pun capat crizei şi redreseaza situatia interna. Hotarată sa termine
războiul, Germania lansează patru mari ofensive care au drept scop scoaterea Angliei
şi Franţei din lupta înainte ca Statele Unite să intervina. In ciuda unor succese de
început, eşecul final al acestora pecetluiesc soarta conflictului. Incepand din vara lui
1918, aliaţii preiau ofensiva. În toamnă, Germania şi aliaţii săi sunt infranti iar în
imperiile din centrul Europei izbucneşte revoluţia.
4. Al Doilea Război Mondial
Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijloculsecolului al
XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi
mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de
descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomica, au fost folosite la scară largă
împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea
directă sau indirectă a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din
populatia mondiala de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav,
au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau
nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse.
S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte
războaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la
socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.Urmările războiului,
inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice,culturale şi
economice, au fost fără precedent.
În cazul României,obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de
sub ocupaţia sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a
avut caracter de dictat, fără nici un temei istoric, neexistând nici o convenţie politică sau
militară între România şi U.R.S.S., şi nici o consultare prealabilă a populaţiei privitoare
la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.
Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu
invadarea Poloniei de catre Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi
Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chineide către Japonia (7
iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietica a anexat partea
răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un razboi separat cu Finlanda şi a fost
atacata de Germania Nazista, în iunie1941. Statele Unite ale Americii au intrat în
conflict, în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârşit în
1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.
Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt pe larg dezbătute încă, printre aceste
cauze numărându-se, în grade diferite:Tratatul de la Versailles,Marea Criza Economica,
precum şi apariţia şi dezvoltarea nationalismului,rasismului şi militarismului,fascismului
italian,nazismului german şi imperialismului japonez. Deloc de neglijat printre cauzele
principale se poate număra şi ameninţarea cu declanşarea „Revoluţiei Mondiale” pusă
la cale deInternationala Comunista, marile puteri înţelegându-se să ia măsuri
preventive. Aşa se poate explica atitudinea Angliei si Frantei faţă de pregătirile şi prima
parte a "Razboiului ciudat".Practic, toţi activiştii instigatori comunişti din Europa au fost
arestaţi de nazişti şi au pierit. După război, au apărut mai multe cărţi care au analizat
acest aspect.
Părţile aflate în conflict au fost Puterile Axei şi Aliatii. Axa a reprezentat, la început,
o alianta între Italia Fascista şi Germania Nazista, care s-a extins, mai apoi, pentru a
cuprinde Japonia şi ţări din Europa Rasariteana precum Romania şi Bulgaria. Unele
dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe Frontul de
Rasarit. Printre fortele expeditionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale
Regimului de la Vichi,Olandei,Belgiei,Spaniei(deşi Spania era o tara neutra), precum şi
unităţi formate din rusi şi ucrainieni(vlasovişti), sub comanda generalului Andrei Vlasov.
Aliaţii au reprezentat, mai întâi, alianţa dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul),Franta
si Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea sovietica,Statele Unite ale Americii si
China..
Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic,Europa Apuseana si
Rasariteana,Marea Mediterana,Africa de N,Orientul Mijlociu,Oceanul Pacific si Asia de
sud-est si China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea neconditionata a
Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei-15
august 1945..
Cel puţin 60 de milioane de oameni au murit datorita acestiu razboi. Aceste cifre
includ victimele actelor de genocid, (Holacaustul şi experimenteleUnitatii 731 a
generalului nipon Ishii Shiro din Pingfan), victimele bătăliilor incredibil de sângeroase
din Europa, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive
asupra oraşelor, inclusiv cele nucleare de la Hirosima si Nagasaki şi bombardamentele
cu bombe incendiare ale oraşelor Dresda şi Pforzeim înGermania. Doar puţine regiuni
au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus pe "frontul de acasa", prin ducerea la
paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor civile. Armele nucleara,avionul
cu reactie,rachetele şi radarul,blitzkriegul, ("războiul fulger"), folosirea pe scară largă a
tancurilor,submarinelor, bomabrdierelor torpiloare şi a formaţiunilor de distrugatoare şi
tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre inventiile militare şi noile tactici care au
schimbat modul de desfăşurare a conflictului. Europa postbelică a fost împărţită între
sferele de influenta occidentala şi sovietica. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucţie
prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale
Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate şi ale politicii unui singur
partid totalitar. Această împărţire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înţelegeri
oficiale pentru împărţirea sferelor de influenţă, relaţiile dintre ţările victorioase în război
au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcaţie au devenit în cele din
urmă graniţe de facto ale ţărilor. Ţările Europei Occidentale au devenit în mare parte
membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Rasariteana s-au
aliat înPactul de la Varsovia, aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au
alimentat Razboiul rece. În Asia, ocupaţia militară a Japoniei a deschis calea
democratizării ţării. Războiul civil din China continuat în timpul şi după încheierea celui
de-al doilea război mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii
Populare Chineze şi la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins
un val de lupte pentru câştigarea independenţei coloniilor puterilor europene,
metropolele fiind vlăguite de ultima conflagraţie mondială. S-a petrecut o schimbare
notabilă a centrului de greutate al puterii mondiale de la ţările Europei Occidentale către
noile superputeri,Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica.
Cauzele
Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere şi de
cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre
aliaţii victorioşi, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei. În
urma înfrângerii din Primul Razboi Mondial, Germania pierduse puterea, statutul
internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreţia de
odinioară.
• În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de
Tratatul de la Versailles. În cele din urmă,Hitler şi partidul său National Socialist
au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente
populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care
a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria ,
încorporarea Cehoslovaciei şi, în final,invadarea Poloniei.
• În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondiala şi cucerirea puterii de
cătremilitari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de
militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar în ţară), au dus
la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să
pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol,carbune sau minereu de
fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă.
Participanţii
Participanţii la cel de-al Doilea Război Mondial sunt consideraţi ca aparţinând unuia
dintre cele două blocuri:Axa si Aliatii. Mai multe ţări mici au participat la război, cu toate
că erau sub ocupaţie.
Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania,Italia si Japonia, care au
împărţit lumea în trei sfere de influente, prin Pactul Triparit din 1940, angajându-se să
se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit
vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1927.
Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada
războiului,Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de
asemenea, numărate printre ţările Axei:Bulgaira,Romania,Ungaria,Slovacia Si
Finlanda(în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite).
Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii Cei Trei Mari, se aflau:Anglia(din 3 septembrie
1939), Uniunea Sovietica (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii(din decembrie
1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.
La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război
Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele
de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Rasariteana în
două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadand URSS
in 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina
Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în
afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene
(inclusiv în războaie). SUA a intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour şi
declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane,
marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei.
Alte ţări (Austria,Belgia,Brazilia,Canada, Danemarca,franta,Grecia,Olanda, Noua
Zeelanda,Norvegia,Filipine, Polonia,Tailanda si Iguoslavia), au fost, de asemenea,
considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele
Axei, sau chiar s-au alaturat oficial fortelor Axei, e adevărat, prin constrângere.
Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere
de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile
de război al vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct
aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în
conflagraţie. De exemplu, Elvetia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor,
în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre
aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au
permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale
ţărilor beligerante.
Controverse cu privire la data de începere a războiului
Data la care cel de-al Doilea Război Mondial a izbucnit este o problemă încă
dezbătută. Istoricii nu au căzut de acord asupra nici unei date semnificative. Cel mai
adesea, este menţionată data de 1 septembrie 1939, dată care marchează invadarea
Poloniei de catre Germania, ceea ce a dus la declaraţiile de război ale Franţei şi Angliei
două zile mai târziu. Alte date luate în calcul sunt 7 iulie 1939, (invazia japoneză în
China, care a fost începutul celui de-al doilea razboi chino-japonez), sau intrarea
armatelor lui Hitler în Praga în martie1939. Există istorici care consideră că invazia
italiană în Etiopia (al doilea razboi italo-abisinian), din 1935-1936 este adevăratul
început al celui de-al Doilea Război Mondial. Se merge chiar mai departe, data de 18
septembrie 1931, (aşa numitul Incident manciurian), fiind considerată de unii istorici
data de început a războiului.
Urmari
Pierderile omeneşti
Cel puţin 60 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în cel de-al Doilea Război
Mondial —aproximativ 25 de milioane de soldaţi şi cam 35 de milioane de civili.
Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ pe cei aproximativ 6 milioane de
evrei şi cei 4 milioane de neevrei (polonezi, rromi, homosexuali, comunişti, dizidenţi,
handicapaţi, prizonieri sovietici, etc) ucişi în lagărele Holocaustului.
Forţele Aliaţilor au pierdut aproximativ 17 milioane de soldaţi morţi, (din care
aproximativ 10 milioane de sovietici şi 4 milioane de chinezi), iar forţele Axei au pierdut
cam 7 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 5 milioane au fost germani).
Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omeneşti: între 20 şi 28 de milioane
de morţi în total, din care 13 – 20 milioane erau civili. Per total, 80% dintre pierderile
omeneşti au fost de partea Aliaţilor, iar restul de 20% de partea statelor Axei.
Billiografie

• Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Cluj-


Napoca,1997
• Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană: construcţie,
instituţii, drept, Editura All Beck, 2005
• Angela Banciu, Cultura şi civilizaţia europeană, Editura
Luminalex, Bucureşti, 2003
• Răzvan Theodorescu, Cultura şi civilizaţia europeană,
Editura Fundaţiei România Mare, Bucureşti, 2003
• Emilian Dobrescu, Integrare economică, Ediţia a II-ua,
Editura AllBeck, Bucureşti, 2001