Timp de 10 luni poetul Mihai Eminescu a îmbrățișat profesia de bibliotecar și a reprezentat pentru

literatura noastră un jurământ de sfințenie pentru cinstirea profesiei de bibliotecar, o pasiune pentru
îmbogățirea patrimoniului de carte și o mare lecție de morală. Jurământul depus de Mihai Eminescu,
la numirea ca bibliotecar/director al Bibliotecii Centrale din Iași (30 august 1874):

„Jurământ Jur în numele lui Dumnezeu și declar pe onoarea și conștiința mea: Credință domnitorului
românilor Carol I și constituției țării mele; De a-mi împlini cu sânțenie datoriile ce-mi impune
funcțiunea mea; De a aplica legile și de a mă conforma legilor întru toate și pentru toți, fără pasiune,
fără ură, fără favoare, fără considerațiune de persoană, fără nici un interes direct sau indirect. Așa să-
mi ajute Dumnezeu. Mihaiu Eminescu”

Jurământul de faţă s-a săvârşit în prezenţa subscrisului A. Iconom, Rectorele Universităţii de Iassy
Astăzi în treizeci august anul una mie optsute şaptezeci şi patru, jurământul de faţă s-a săvârşit în
aula Universităţii de Iassy. Rector, Ştefan Micle (L.S.)

După jurământul depus în Aula Universităţii la 30 august, noul director al Bibliotecii Centrale
Eminescu, și-a propus ca în liniştea sălilor înalte să-şi găsească răgaz pentu teza de doctorat ce urma
s-o susţină în Germania după cum reiese dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle:

„Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratecă şi dornică de cercetare (…) mă voi
cufunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de măreţ în fapte şi oameni” ar fi spus
poetul.”Pe la mijlocul lui noiembrie mă întorc în Germania pentru examene (…). Călătoria mea va
avea scop înainte de toate depunerea doctoratului.”

Eminescu a manifestat mare interes pentru carte, a fost nedespărțit de cărți și în perioada
peregrinărilor cu trupele Fany Tadrini, Iorgu caradialy, Mihai Pascaly. Nepotolita sete de lectură,
pasiunea pentru „cronice bâtrâne” și pentru informația căutată în fondurile publice sau în propria sa
zestre de cărți, posedând o valoroasă bibliotecă, reprezintă unele din coordonatele personalității
eminesciene. După bibliotecariatul voluntar al elevului de gimnaziu, Mihai Eminescu își desfășoară
activitatea de bibliotecat la Biblioteca Centrală din Iași în două etape: 1874-1875 și 1884-1886.

Perioada de zece luni petrecută la Biblioteca Centrală din Iași a inceput cu mare bucurie dar s-a
încheiat cu mari amărăciuni și jigniri. S-a urmărit compromiterea poetului, i s-a intentat un proces
nedrept și calomnios pentru pretinse nereguli în gestiune, fiind antrenate forurile superioare din
Ministerul Cultelor și Instituțiunii Publice, instanțele judecătorești și Înalta Curte de Conturi. Acest
periplu în viața lui Eminescu a evidențiat și activitatea de bibliotecar despre care se cunoaște destul
de puțin. După întoarcerea de la Berlin “doctorandului în filosofie” i se încredințează conducerea
Bibliotecii Centrale din Iași, (astăzi Biblioteca Mihai Eminescu) în locul lui Samson Bodnărescu, numit
la Școala Normală de la Biserica Trei Ierarhi. Prin adresa nr. 7816/24 august 1874, i se comunică lui
Eminescu numirea „provizorie” la bibliotecă, urmînd ca ulterior să se obțină confirmarea semnată la
16 octombrie 1874. Poetul este invitat să depună jurământul la rectorat și să ia în primire „după
cataloagele existente, dota, mobilierul și cancelaria”ce aparțin bibliotecii.

În ziua de 30 august Eminescu depune jurământul în aula Universității în fața rectorului Ştefan Micle (
soțul Veronicăi Micle) succedând la conducerea Bibliotecii Centrale din Iași unor mari personalități
ca: B.P. Hașdeu și Samson Bodnărescu și dorește să transforme instituția ieșeană într-un lăcaș de
cultură deschis provocării marilor valori spiritual românești și universale. Începe inventarierea
volumelor pe care le avea biblioteca înregistrate, adăugând câteva impresii de bibliotecar:

“..începutul ș-aici e greu, răpitor de vreme”. Constatând vicii în organizarea fondului, este convins că
este necesar să se realizeze un catalog care să depună în evidență fondul de carte și să faciliteze
accesul la informație. “Cărţile erau înregistrate şi inventariate precis, după regulile biblioteconomice
pe atunci în vigoare, cu puţine erori şi cu o grijă pentru lucrul ordonat şi conştiincios. Când se
întâmpla ca vreunui volum să-i lipsească tabla de materie, Eminescu i-o făcea el însuşi. Nu uita să
urmărească cu tenacitate restituirea cărţilor împrumutate profesorilor, care se ştia că sunt îndeobşte
recalcitranţi la astfel de restituiri”, potrivit lui Gheorghe Zane, fost economist român, istoric al
gândirii economice româneşti, el însuşi bibliotecar la Iaşi. Cea mai mare atenție o acordă completării
colecțiilor din diverse donații, achiziționării de tipărituri vechi, menite să constituie un tezaur pentru
studierea sistematică a limbii, istoriei și culturii feudale românești.

.În octombrie 1874, bibliotecarul Eminescu solicită alocarea unui fond e 585 de lei pentru achiziții de
taxe din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, și anume: “Șapte taine din vremea lui Vasile Lupu și a
Mitropolitului Varlaam” (1646), “Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei, “Divanul sau Gâlceava
înțeleptului cu lumea” (1698) de Dimitrie Cantemir. Întrucât aprobarea fondului solicitat Ministerul
Cultelor și Instituțiunii Publice întârzia, Eminescu propune achiziționarea setului de cărți vechi să se
facă prin schimb, cu alte lucrări dublete din bibliotecă. Rectorul Ștefan Micle aproba în principiu acest
schimb. Cu suma primită în ianuarie 1875, Eminescu solicită permisiunea ca banii “să rămâie în
mâinile mele cu aceiași destinație”, adică spre a cumpăra alte manuscrise sau cărți vechi. Iancu
Codrescu îi aduce bibliotecarului Eminescu un modest elogiu cu prilejul achiziționării “Acatistului lui
Dosoftei”. Poetul îşi lua cu de la sine putere libertatea de a duce tratative cu vânzătorul, obţinând un
preţ mai mic. Ajungea la negocieri la sânge cu anticarul de unde achiziţiona cărţi, tocmai pentru a
face economie la bugetul bibliotecii, respectiv al Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, care
finanţa activitatea bibliotecilor. Bineînţeles, economiile erau folosite tot pentru achiziţia de alte
manuscrise interesante pentru publicul bibliotecii Acestei activități bogate, căreia M. Eminescu i s-a
dăruit cu pasiune, i se pune capăt prin numirea sa în postul de revizor școlar, direcția bibliotecii fiind
încredințată poetului bucovinean D. Petrino.

Poetul revine la Biblioteca Centrală din Iași în toamna anului 1884 printr-un ordin al Ministerul
Cultelor și Instituțiunii Publice, semnat de Grigore Toilescu. Perioada 1884 -1886 este mult mai puțin
fructuoasă, activitatea sa limitându-se la transcrieri de rapoarte, lucrări de secretariat, înștiințări de
restituire a cărților la serviciul cu publicul, revenirea la Biblioteca ieșeană putând fi interpretată ca
“punct terminus” al periplului eminescian prin artă și viață: marea creație poetică este încheiată iar
Eminescu traversa deja o primă perioadă a bolii care l-a răpus. Luceafărul care a luminat literarura
noastră, poetul “nepereche”, se afla la crepusculul vieții sale. “Eminescu voia să revoluţioneze
biblioteca cu tot dinadinsul. Având naivitatea să creadă că rostul ei este de a fi o fereastră permanent
deschisă spre grădinile culturii actuale, el se porneşte înflăcărat s-o sporească şi s-o facă un
instrument util de muncă”, spunea criticul literar George Călinescu.