CONCURSUL PENTRU OCUPAREA POSTURILOR

DIDACTICE/ CATEDRELOR DECLARATE

VACANTE/ REZERVATE ÎN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

PROGRAMA
PENTRU

RELIGIE ORTODOXĂ
Profesor I

- Bucureşti -
2010
 TEMATICA ŞTIINŢIFICĂ PENTRU DISCIPLINA

RELIGIE ORTODOXĂ

TEME PENTRU STUDIUL INDIVIDUAL, CURSURI, SEMINARII ŞI

APLICAŢII

I. CONŢINUTURI DE SPECIALITATE

1.DOGMATICA
2.TEOLOGIE BIBLICĂ
3.MORALĂ ŞI SPIRITUALITATE CREŞTINĂ
4.ISTORIE BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
5.ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
6.LITURGICĂ
7.MISIUNE CREŞTINĂ ŞI CATEHETICĂ

II. METODICA PREDĂRII RELIGIEI

2
 I.CONŢINUTURI DE SPECIALITATE

1.DOGMATICĂ
I.REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ
REVALAŢIA DIVINĂ
Revelaţia divină este actul liber, supranatural prin care Dumnezeu, din proprie
iniţiativă şi putere se descoperă oamenilor. Ea a mai fost denumită şi „lumina cea
neapropiată” (I Timotei, c6, v16). Spre a se face cunoscut omului, Revelaţia nu trebuie
înţeleasă numai ca intenţie a lui Dumnezeu de a fi cunoscut, ci mai ales ca o apropiere
reală, o comunicare şi împărtăşire reală a lui Dumnezeu spre oameni. Cunoaşterea pe care
o oferă Dumnezeu oamenilor este mai ales comunicarea şi împărtăşirea Sa.
Revelaţia divină este necesară omului pentru că fără ea, omul n-ar putea cunoaşte
nimic precis despre Dumnezeu şi prin urmare n-ar avea legătura cu Izvorul vieţii,
singurul care-i poate asigura o viaţă spirituală şi materială sănătoasă, completă.
Atât omul cât şi Dumnezeu fiind fiinţe personale, raţionale, capabile de a primi şi
oferi valori spirituale, capabile de schimburi spirituale. Omul este în stare să înţeleagă
revelaţia, chiar dacă ea depăşeşte în bună parte posibilităţile raţiunii umane, deoarece mai
are o putere de înţelegere, credinţa. Raţiunea umană poate fi ajutată şi potenţată prin
credinţă, cea mai mare forţă spirituală a omului, care deschide posibilităţi de înţelegere
superioare:
„Prin credinţă, înţelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că
s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evrei, c11, v3).
1.REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ
Dumnezeu S-a revelat oamenilor pe două căi:
1) pe cale naturală;
2) pe cale supranaturală.
A.REVELAŢIA NATURALĂ
Revelaţia naturală constă în descoperirea lui Dumnezeu prin universul material, ca
obiect impregnat de legi, ordini raţionale şi pline de sens.
Revelaţia naturală înseamnă evidenţierea unor ordini, a unei raţiuni în cosmosul
material. Ea se impune omului prin două realităţi: raţiunea proprie şi raţionalitatea
existentă în toată lumea. Omul se constată pe sine ca pe o fiinţă care are raţiune, deci şi
sens, pe care însă nu a creat-o el. El constată apoi că şi în lume există o raţionalitate, că
lumea prin tot ceea ce conţine şi funcţionează, este expresia unei raţionalităţi, este
impregnată de raţionalitate. Deşi cu rost şi logică, lumea nu are conştiinţă de sine, iar
omul are. Deci omul este într-un fel conştiinţa lumii. Raţiunea lui se dovedeşte conformă
cu raţionalitatea lumii. Nefiind nici autorul raţionalităţii lumii şi nici al raţiunii şi
conştiinţei sale, pe care le percepe ca date, devine limpede pentru om că există o Raţiune
şi Conştiinţă superioară, supremă care a creat această raţionalitate şi conştiinţă umană şi
care explică conformitatea intenţională cu raţionalitatea lumii.
Întrucât cosmosul şi omul se arată imprimate de o Raţiune superioară, putem
spune într-un fel, că Revelaţia naturală nu este pur „naturală”. De astfel, Revelaţia

3
naturală nici nu ar putea fi cunoscută, nu ar fi posibilă, dacă nu ar exista acea
conformitate între om şi cosmos.
Revelaţia naturală nu este rezultatul cercetării omului, produsul cunoaşterii lui, şi
este iniţiativa lui Dumnezeu şi, numai datorită ei, este şansă şi posibilitate a omului de a-
L cunoaşte pe Dumnezeu.
Revelaţia naturală singură, este cu totul insuficientă şi relativă; ea arată numai
existenţa unei forţe supranaturale universale, a unui Creator, dar nu dovedeşte limpede
caracterul personal al lui Dumnezeu.
Temeiuri biblice:
Psalmul 18, v1 „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o
vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, iar noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri,
nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă”.
Romani, c1, v19: „Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu, este vădit
între ei, căci Dumnezeu le-a arătat lor. Într-adevăr, însuşirile Lui cele nevăzute, puterea
Lui cea veşnică şi dumnezeirea Lui se văd prin cugetare, din făpturi, de la zidirea lumii”.
B.REVELAŢIA SUPRANATURALĂ
Revelaţia supranaturală este revelaţia prin persoane. Ea este făcută omului prin
persoane, în mod supranatural şi acceptată de om prin credinţă. Ea cuprinde adevăruri de
credinţă limpezi, precise şi mult mai bogate, exprimate raţional prin oameni.
Ea este de două feluri:
a)internă -- când este produsă direct de Dumnezeu, în sufletul unei persoane fără a
avea o întâlnire faţă în faţă, fără manifestări exterioare, ci numai printr-o iluminare
internă;
b)externă – când este făcută de Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, prin
manifestări externe.
Revelaţia supranaturală constă în faptul că Dumnezeu S-a arătat ca persoană unor
persoane umane cărora le-a făcut cunoscute existenţa Sa atotputernică, personală şi
iubitoare şi le-a încredinţat răspunderea de a transmite întregii comunităţi adevărul, voia
şi intenţia Lui pentru oameni.
Dumnezeu se înfăţişează şi se apropie de oameni ca Persoană, în dialog cu
persoanele umane. El arată că realitatea supremă şi absolutul existenţei, sensul suprem al
existenţei şi lumii este personal, deci omul ca persoană stă în legătură supremă cu Sensul
suprem. În arătarea Sa personală faţă de oameni, Dumnezeu şi-a exprimat adevărul şi
voia Sa mai ales prin cuvântul Său, dar şi prin fapte minunate, ca expresie ale puterii şi
existenţei Sale absolute.
Revelaţia supranaturală este superioară celei naturale pentru că precizează
limpede scopul existenţei omului şi al lumii, care se deschid, se explică şi se cer integrate
în viaţa cu Dumnezeu. Ea nu este cauzată de o mare experienţă religioasă. Dumnezeu
activează Revelaţia supranaturală acolo unde există o experienţă religioasă şi condiţii de
receptare mai bune. Cele două Revelaţii rămân iniţiativa lui Dumnezeu, absolut supremă,
necondiţionată, independentă de orice determinare.
Revelaţia supranaturală s-a facut în etape. Este vorba de o limpezire, de o
evidenţiere tot mai pregnantă până la conştiinţa completă, prin Iisus Hristos. Această
prezentare în etape a Revelaţiei este firească având în vedere condiţiile istorice de
cercetare şi asimilare de către om a adevărurilor de credinţă, de la cele mai simple până la
cele mai profunde şi diferite.

4
 Cu toată creşterea în amploare şi limpezime, revelaţia supranaturală rămâne totuşi
unitară, constituindu-se într-un tot viu şi definitiv, care exprimă desăvârşit, odată pentru
totdeauna, lucrarea de creare, răscumpărare şi proniere a oamenilor de către Dumnezeu.
Revelaţia supranaturală a atins punctul culminant în Noul Testament, în persoana
Fiului lui Dumnezeu întrupat, prin care omenirea a primit nu numai adevărul desăvârşit şi
complet despre Dumnezeu, ci a şi experimentat organic şi esenţial maxima apropiere şi
comunicare cu Dumnezeu. Prin Iisus Hristos, Dumnezeu a descoperit limpede şi definitiv
omenirii că El este Treime personală, iubitoare, că existenţa Lui este totuna cu iubirea şi
smerenia Lui veşnică şi, fiind decis să realizeze comuniunea cea mai strânsă cu omul, S-a
făcut şi om pentru veşnicie, pentr a-l integra şi păstra în viaţa Lui divină.
În acest fel, Revelaţia supranaturală a devenit cu adevărat cunoaştere desăvârşită a
lui Dumnezeu şi îmbină real cunoştinţa despre Dumnezeu cu trăirea lui Dumnezeu.
Temeiuri biblice:
„După ce Dumnezeu în multe rânduri, şi în multe chipuri a grăit odinioară
părinţilor noştrii prin profeţi, în zilele acestea din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul”(Evrei,
c1, v1-2)
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, ca să fie spre mântuire celor ce vor
crede”(II Timotei, c3, v16).
2.SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI SFÂNTA TRADIŢIE - CĂI DE
TRANSMITERE A REVELAŢIEI (*fără deosebiri interconfesionale)
Revelaţia supranaturală a fost transmisă de Dumnezeu omenirii prin două căi:
1.Sfânta Scriptură,
2.Sfânta Tradiţie.
Revelaţia divină s-a desfăşurat în toată istoria omenirii, începând cu facerea
primilor oameni şi atingând apogeul în persoana lui Iisus Hristos. Revelaţia supranaturală
a fost făcută de Dumnezeu prin anumiţi oameni, prin persoane deosebite care, prin viu
grai sau prin scris au încredinţat această revelaţie comunităţii.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca moduri de transmitere a revelaţiei, se
aseamănă în unele privinţe şi se deosebesc în altele.
Sfânta Scriptură are în comun cu Sfânta Tradiţie acelaşi izvor, Dumnezeu şi
acelaşi conţinut de credinţă, practic aceeaşi Revelaţie, nu învaţă altceva, nu se contrazic.
Se deosebesc ca formă de exprimare: Sfânta Scriptură înseamnă Revelaţia
supranaturală fixată expres în scris, în aceiaşi generaţie care a primit-o direct, oral, iar
Sfânta Tradiţie reprezintă aceeaşi revelaţie supranaturală, păstrată şi transmisă însă prin
memoria colectivă orală a Bisericii şi fixată mai târziu în scris, peste mai multe generaţii.
În ceea ce priveşte însă activarea şi valorificarea lor de către Biserică, dogmatiştii
semnalează unele deosebiri între ele. Astfel, în cazul Sfintei Scripturi, valoarea şi
autoritatea unei afirmaţii este absolută, indiferent de câte ori este susţinută de Biblie,
chiar şi dacă este semnalată într-un singur loc; în ceea ce priveşte Sfânta Tradiţie însă este
foarte important faptul dacă un adevăr de credinţă este formulat şi susţinut cât mai
frecvent, ceea ce-i dă autoritate şi putere de convingere. Apoi, Sfânta Scriptură este
inspirată în totalitate sau, altfel spus, este valoarea absolută în totalitate. Sfânta Tradiţie
este impropriată şi suţinută ca autoritate obligatorie numai parţial. În sfârşit, Sfânta
Scriptură oferă cuvântul lui Dumnezeu direct, iar Sfânta Tradiţie îl dă comentat,
interpretat prin experienţa permanentă, mereu nouă a Bisericii.

5
 A.SFÂNTA SCRIPTURĂ.
Sfânta Scriptură este colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament
scrise sub inspiraţia Sfântului Duh, de autori sacri, cu scopul mântuirii.
Ea conţine prin excelenţă Cuvântul lui Dumnezeu. Revelaţia divină spre oameni,
de aceea este numită „Cartea Cărţilor” şi „Cuvântul lui Dumnezeu”. Acest cuvânt a lui
Dumnezeu din Scriptură are un dublu aspect, o dublă dimensiune. Pe de o parte, el este
un cuvânt fix, precis, dat odată pentru totdeauna în forma exactă din Scriptură; are deci
un aspect fix. Pe de altă parte, cuvântul Scripturii are un aspect dinamic: adică, deşi este
precizat istoric ca şi cuvânt rostit atunci de Iisus Hristos, el este un cuvânt permanent
contemporan tuturor generaţiilor, tuturor timpurilor, este un cuvânt pe care Hristos îl
adresează continuu în istorie. Înţelesurile adevărate şi depline ale Scripturii nu sunt ceva
fix şi închis în literele Scripturii ci, „sunt Duh şi sunt viaţă”, adevăruri vii transmise din
persoană în persoană. Cuvântul Scripturii nu poate fi înţeles autentic decât în
dimensiunea pe care o evidenţiază Sfânta Tradiţie în Sfânta Biserică.
Sfânta Scriptură cuprinde două părţi mari şi 66 cărţi:
Vechiul Testamet: cu 39 cărţi canonice şi 13 necanonice
Noul Testament cu 27 cărţi toate canonice.
Deşi Vechiul Testament cuprinde Legea dată de Dumnezeu numai poporului
evreu, ea era un „pedagog spre Hristos”, ea cuprinde într-adevăr Revelaţia supranaturală.
În acest sens avem temei biblic: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau
Prooorocii”(Matei, c5, v17). Mântuitorul a desăvârşit Vechiul Testament pentru că a avut
şi rămâne din el ceva valabil, valoros în legea nouă.
În acelaşi sens, Sfântul Pavel spunea: „Aşa că Legea este sfântă, iar porunca este
sfântă şi dreaptă şi bună”(Romani, c7, v12).
Legătura dar şi deosebirea calitativă între Vechiul Testament şi Noul Testament le
confirmă şi exprimă concis Fericitul Augustin: „Noul Testament este ascuns în cel Vechi,
Vechiul Testament se deschide în cel Nou”.
Inspiraţia Sfintei Scripturi
Sfânta Scriptură este inspirată de Duhul Sfânt.
Temeiuri biblice:
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură
(II Timotei, c3, v16).
Autorii au avut conştiinţa inspiraţiei sacre. Profetul Ieremia zice: „Fost-a cuvântul
lui Dumnezeu către mine şi a zis”(Ieremia, c2, v1); iar profetul Isaia: „Şi a zis Dumnezeu
către mine: ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti”(Isaia, c8, v1).
Inspiraţia este deci acţiunea dumnezeiască directă asupra unui autor biblic prin
care Dumnezeu luminează şi potenţează mintea acestuia, petru a înţelege adevărurile
divine şi pentru a-l feri de greşeli. Inspiraţia biblică este inspiraţie de idei şi nu verbală.
Prin inspiraţie verbală se înţelege o discutare cuvânt cu cuvânt a celor pe care autorul
sfânt le-ar fi scris.
În realitate avem de-a face cu o inspiraţie de idei, care înseamnă transmiterea şi
înţelegerea unui bogat conţinut de înalte adevăruri divine, care nu anulează cugetarea,
voinţa şi stilul scriitorilor bisericeşti. Dovada că înspiraţia Sfintei Scripturi este una de
idei şi nu verbală o avem în stilurile atât de variate din punct de vedere literar şi
gramatical.

6
 B.SFÂNTA TRADIŢIE.
În sens laic, Sfânta Tradiţie este totalitatea unor practici, datini spirituale
moştenite din generaţie în generaţie. În sens teologic, Sfânta Tradiţie este totalitatea
adevărurilor revelate, predate de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli pe cale orală,
neconsemnate în Sfânta Scriptură şi fixate mai târziu, peste mai multe generaţii, în scris
de Sfânta Biserică.
Ea mai este denumită „memoria vie a Bisericii”, (S. Bulgakov), „viaţa Duhului în
Biserică” (V. Lossky), sau „Evanghelia predicată de la Apostoli până la noi” (J. A.
Moehler).
În unele locuri din Sfânta Scriptură, autorii exprimă învăţături şi fapte
neconsemnate în alte locuri, care nu pot proveni decât din Sfânta Tradiţie. La Faptele
Apostolilor c20, v35, Sfântul Apostol Pavel zice: „Aduceţi-vă aminte de cuvântul
Domnului Iisus, căci El a zis: «mai fericit este a da, decât a lua»”. Dar acest citat nu se
găseşte nicăieri în Sfânta Evanghelie; este limpede că acesta s-a păstrat prin Tradiţie.
Epistola lui Iuda, versetul 9, descrie cearta dintre Arhanghelul Mihail şi diavol
pentru trupul lui Moise, iar versetul 14, profeţia lui Enoh. Dar în Vechiul Testament,
unde se vorbeşte despre persoanele respective, nu există nici o menţiune în acest sens;
Sfântul Iuda afirmă adevărul menţinut în Tradiţie.
Cuvântul Sfintei Scripturi este adevărul viu şi intenţia precisă a lui Dumnezeu
către oameni. De aceea, înţelesul lui exact trebuie păstrat cu fidelitate şi transmis
generaţiilor de credincioşi în toată puterea şi puritatea lui. Înţelesul nestricat al lui S-a
transmis prin Sfinţii Apostoli în comunităţile de credincioţi. Autoritatea care a primit
acest sens nealterat al Scripturii şi-l garantează mai departe este Sfânta Biserică. Ea îşi
arată această capacitate prin Sfânta Tradiţie. Rolul şi rostul Sfintei Tradiţii constă în
precizarea înţelesului Scripturii (prin regula de credinţă pe care o are Biserica) şi prin
actualizarea şi dinamizarea cuvântului Scripturii fiecărei generaţii, fiecărui timp, până la
sfârşitul veacurilor.
Aspectele Sfintei Tradiţii
Sfânta Tradiţie are două aspecte:
a)statornic; b) dinamic.
Aceste două aspecte constituie o singură realitate, ele sunt strâns unite. Aspectul
dinamic nu se poate despărţi de aspectul statornic cu care este în continuitate şi identitate
de conţinut şi har, explicate şi actualizate, făcute contemporane tuturor generaţiilor de
credincioşi.
a)Aspectul statornic cuprinde fondul Tradiţiei apostolice, limitat în timp, care începe
la Cincizecime şi ţine până la moartea Sfântului Ioan şi a fost fixat în scris de Biserică
până în epoca Sinoadelor Ecumenice. Acest aspect se mai numeşte şi Tradiţia
dumnezeiască apostolică.
Aspectul fix este compus din următoarele documente:
1)Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice şi ale sinoadelor locale
aprobate de Sinodul VI Ecumenic;
2)Simbolurile şi mărturisirile de credinţă ale Bisericii primare;
3)Mărturisile de credinţă şi catehismele mai noi ale Bisericii;
4)Canoanele apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi;
5)Scrierile Sfinţilor Părinţi;
6)Cultul divin cuprins în cărţile de slujbă;

7
 7)Monumente de artă bisericească;
8)Datinile, obiceiurile şi practicile Biserici.
b)Aspectul dinamic constă în preluarea, comentarea, detalierea, actualizarea şi trăirea
aspectului statornic de către Biserică până la Sfârşitul veacurilor.
O parte din acest aspect constituie „Tradiţia Bisericească”. Tradiţia bisericească s-
a născut din tradiţia apostolică şi rămâne în cadrul ei, ca şi conţinut şi înţeles, ca tradiţie
dinamică şi identică deodată. Drumul pe care merge ea, sensul pe care îl arată, se află de
fapt cuprins dintotdeauna în tradiţia apostolică. Aspectul dinamic, nu se constituie
integral în Sfânta Tradiţie, ci numai ceea ce confirmă oficial şi autoritativ Sfânta Biserică
din el.
Criteriile Sfintei Tradiţii
Cele trei criterii ale Sfintei Tradiţii sunt:
1)să fi fost crezută totdeauna, de la Biserica primară până azi;
2)în toate comunităţile creştine de pretutindeni;
3)formulată la fel peste tot.
Temeiuri biblice:
„Sunt încă şi alte multe lucruri care dacă s-ar fi scris...”(Ioan, c21, v25).
„Mergând învăţaţi toate neamurile ... învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă” (Matei, c28, v19).
„Credinţa vine din auzite, iar auzirea din Cuvântul lui Dumnezeu”(Romani, c10,
v17).
„Drept aceea fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie
prin cuvânt, fie prin epistola noastră”(II Tesaloniceni, c2, v15).
Temeiuri patristice:
Sfântul Vasile cel Mare: „Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le
avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor. Şi unele şi
altele au aceiaşi putere”.
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Este evident că Apostolii nu au predat toate prin
scrisori, ci multe fără scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă”.
3.BISERICA LOCUL DE PĂSTRARE ŞI TRANSMITERE A REVELAŢIE
Între Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Sfânta Biserică există o legătură
profundă, dialectică, care face de fapt valoarea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi
garantază păstrarea lor fidelă.
În ceea ce priveşte legătura Sfânta Scriptură-Biserică, de la început trebuie să
înţelegem faptul istoric că Sfânta Scriptură deşi este cuvântul lui Dumnezeu, revelat
direct unor oameni sfinţi, totuşi aceştia sunt într-un fel coautorii Sfintei Scripturi. Mai
important este faptul că ei n-au scris din postura de indivizi izolaţi, ci în calitate de
exponenţi ai unei comunităţi umane, ai unor comunităţi de credinţă precise.
În acest sens, Cărţile sfinte pot fi socotite şi produs al acestei comunităşi de
credinţă, nu în sensul că ea a produs adevărul de credinţă respectiv, şi în sensul că aceste
adevăruri transmise direct de către Dumnezeu s-au întrupat într-o comunitate de credinţă
umană şi sau imprimat de raţionalitatea şi de specificul gândirii acesteia. Sfânta Scriptură
n-a aterizat direct din pustiu, unei singure persoane, ci a fost transmisă omenirii prin
comunităţile umane precise, specifice. Acum înţelegem că, legătura între Sfânta
Scriptură, ca adevăr revelat de Dumnezeu şi Sfânta Biserică, ca şi comunitate istorică de

8
credincioşi care a receptat de la Dumnezeu cărţile sfinte şi are autoritatea de a le
împărtăşi şi transmite fidel în istorie, este o legătură organică peste care nu se poate trece.
Sfânta Scriptură are nevoie de Biserică, de comunitatea credincioşilor în care
există regula de credinţă fidelă şi garantată, pentru că cuvântul Scripturii este viu şi
eficient, numai într-o comunitate concretă de credincioşi, asistată de Duhul Sfânt
permanent de-a lungul veacurilor. Dar şi Biserica are nevoie de Scriptură, pentru că
Scriptura are cuvântul lui Dumnezeu precis, sigur; fără acel cuvânt, credinţa din Biserică
ar deveni nesigură, imprecisă. Biserica explică şi aplică, concretizează viu în persoane
Scriptura prin Tradiţie, adică prin adevărata explicare a Scripturii, prin înţelesul ei
garantat. Cuvântul Scripturii, chiar dacă este vestit şi în alte feluri şi poate lucra şi în
afară de Biserică, nu este garantat decât în Biserică, pentru că numai ea are norma de
interpretare verificată prin Tradiţie şi asistată de autoritatea Sfântului Duh, conform
căruia se numeşte ea „stâlp şi temelie a adevărului”.
De astfel teologii ortodocşi şi catolici afirmă că Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie nici nu ar putea exista fără Biserică, pentru că ele s-au născut, s-au produs, s-au
conservat fidel şi s-au interpretat fidel în Biserică. Biserica este proprietara lor, ele sunt
cu adevărat bunul şi posesiunea Bisericii.
În ce priveşte Sfânta Tradiţie, legătura între ea şi Sfânta Biserică este şi mai
strânsă. Am putea spune că Sfânta Tradiţie este memoria vie a Bisericii, este expresia cea
mai pregnantă a vieţii Bisericii în istorie. Deşi este formulată şi izvorăşte din Biserică,
putem spune că şi Sfânta Tradiţie, la rândul ei, generează şi naşte Biserica. Între ele există
un profund şi organic act de coexistenţă şi cogenerare.
Nici Sfânta Tradiţie nu poate exista fără Biserică, pentru că Biserica este aceea
care formulează şi transmite valorile Sfintei Tradiţii peste veacuri.
Legătura dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Biserică iese cel mai puternic în
relief, când este vorba de interpretarea Sfintei Scrpturi. Sfânta Biserică este singura
autorizată şi competentă pentru a interpreta corect Sfânta Scriptură tocmai datorită
faptului că ea face această interpretare prin Sfânta Tradiţie.
Orice învăţătură şi cu atât mai mult credinţa, este duh şi viaţă care depăşeşte orice
literă. Scriptura nu este o cantitate de cuvinte şi cărţi care exprimă şi transmit automat
adevărul, ci este cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu care trebuie făcut viu în duhul
oamenilor. Această împropriere a cuvântului viu în oameni, în toate generaţiile şi
persoanele, s-a făcut în comunitatea garantată, competentă şi autoritară, adică în Biserică,
tocmai prin faptul că ea îl transmite nu simplu autoritar, ci garantat de experienţa vie şi
milenară a creştinătăţii. Înţelegerea, Explicarea şi întruparea cuvântului Sfintei Scripturi
în persoane este o problemă de viaţă care s-a experimentat şi s-a verificat permanent în
Biserică, de la prima comunitate creştină până la Sfârşitul veacurilor. Comunitatea
Bisericii a transmis nu numai un cuvânt precis, păstrat fidel, ci şi o înţelegere precisă,
limpede şi experimentată a cuvântului Scripturii. Acestă înţelegere, experimentată şi
garantată milenar este Sfânta Tradiţie.
Dacă ar fi vorba de o oarecare prioritate între Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi
Sfânta Biserică, atunci s-ar putea spune că Sfânta Tradiţie s-a născut deodată cu Biserica,
iar Sfânta Scriptură a apărut ulterior, în Biserică. În orice caz, de departe Sfânta Scriptură
nu are nici o întâietate dimpotrivă.
Sfânta Biserică are o întâietate de timp şi de funcţionare, pentru că a trebuit să
existe mai întâi comunitatea de credincioşi ca să i se poată încredinţa Legea Vechiului

9
Testament şi apoi a trebuit să ia naştere Biserica creştină ca să fie scrise, prin membrii ei
şi pentru ea, cărţile Noului Testament. De asemenea, ca să poată fi precizat canonul
cărţilor Sfintei Scrpturi. A trebuit să se exprime autoritatea, adică Biserica, printr-o normă
precisă de credinţă şi de interpretare, adică prin Sfânta Tradiţie.

II.DUMNEZEU CREATORUL
1.CREAREA LUMII NEVĂZUTE
Numai Dumnezeu există din veşnicie şi este izvorul a toată existenţa. Se poate
spune că, în sensul propriu al cuvântului, numai Dumnezeu există; pentru că numai El
există de la Sine, în Sine, prin Sine. Tot ceea ce există afară de El nu poate fi decât
lucrarea energiilor Sale, dar nu aceste energii însele. Întrucât indivizibilitatea trebuie să
fie subînţeleasă, în chip absolul necesar, ca însuşire divină fundamentală, rezultă că tot
ceea ce există a fost făcut de Dumnezeu din nimic, numai prin voinţa Sa atotputernică.
Dumnezeu a creat toate nu din necesitate, ci printr-un act liber de voinţă şi
conştiinţă, prin iubirea nesfârşită care se revarsă permanent şi liber din El.
Însuşirea externă sau predicatul de creator al lumii văzute şi nevăzute se atribuie,
în general, Tatălui. În virtutea aproprierii, această activitate aparţine Tatălui, dar desigur
că aparţine întregii Sfintei Treimi. Astfel, în privinţa participării Fiului la creaţie se
spune: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”(Ioan,
c1, v3).
Învăţătura creştină despre creaţie a fost numită creaţionistă, întrucât afirmă că
Dumnezeu a creat lumea din nimic, din nefiinţă, numai prin voinţa Sa atotputernică.
Concepţia creaţionistă o au religia iudaică şi cea musulmană. Concepţia creştină
depăşeşte însă teoria creaţionistă pentru că afirmă că lumea a fost creată de Dumnezeu în
forme fixe, definitive, finale. Creaţia creştină este însă teonomă, întrucât „depăşeşte
aceste două tendinţe (evoluţionismul şi creaţionismul) prin concepţia despre procesul de
creaţie continuă, care îşi are obârşia în creaţia de la început, prin care Dumnezeu a scos
lumea din neant şi se încununează cu creaţia finală, când totul se transformă în Hristos ca
Logos Creator şi Logos Mântuitor, într-un cer nou şi într-un pământ nou”(D. Popescu
Ortodoxie şi contemp. p.186)
Există şi alte concepţii asupra existenţei lumii, dintre care principalele sunt
următoarele:
a)Panteismul crede că Dumnezeu şi lumea alcătuiesc o singură realitate, în sensul
că esenţa lumii este Dumnezeu sau că lumea emană din Dumnezeu. Concepţia panteistă a
fost susţinută de religiile şi filosofiile păgâne iar în timpurile moderne de filosofii
Spinoza, Hegel şi mulţi filosofi moderni. Panteiste sunt, în general, filosofiile şi
credinţele asiatice de astăzi.
b)Dualismul afirmă că există două principii veşnice: Dumnezeu şi materia, deci
Dumnezeu a format lumea din materia veşnică. Acest sistem conţine o ambiguitate
evidentă, pentru că vrea să egaleze două principii opuse, adică Dumnezeu şi materia.
c)Materialismul, consideră că de fapt eixtă un singur principiu veşnic: materia.
Dumnezeu nici nu există, spiritul fiind numai expresia materiei evoluate, superioare.
Lumea, aşa cum apare astăzi, se datorează evoluţiei, materiei, de aceea materialismul mai
poate fi numit evoluţionism.

10
 Concepţia creaţionistă creştină este constituită din următoarele puncte principale:
1.Lumea, atât cea spirituală cât şi cea materială, a fost creată de Dumnezeu din
nimic, prin voinţa Sa, conform textului biblic: „El a zis şi s-a făcut; El a poruncit şi S-a
zidit”(Psalmul 148). Facerea lumii coincide cu apariţia timpului; prin urmare, având un
început, nu este veşnică şi va avea un sfârşit, într-o formă oarecare. Întrucât Dumnezeu
este veşnic, desigur că planul de creare a lumii există din veşnicie, în Dumnezeu.
2.În însuşi planul creaţiei se cuprinde scopul ei dublu şi anume:
a.ca Dumnezeu să-şi manifeste iubitor energiile divine infinite;
b.ca fiinţele raţionale şi întreaga creatură, în general, să cunoască fericirea, viaţa
plenară a Dumnezeirii.
3.Întrucât tot ce există a fost creat de Dumnezeu, rezultă că lumea este o creatură
bună, conform textului biblic: „Şi a văzut Dumnezu, că toate căte a făcut erau bune
foarte”(Facere, c1, v 31)
Dumnezeu a creat la început lumea nevăzută, adică lumea îngerilor, spiritele pure.
A creat mai întâi lumea îngerilor, pentru că aceştia fiind numai spirite, sunt mai aproape
de Dumnezeu, ca fiinţe spirituale.
Îngerii sunt fiinţe spirituale personale, superioare oamenilor prin creaţie, dar
limitate. În general, îngerii sunt consideraţi în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ca spirite
slujitoare, transmiţătoare a voinţei lui Dumnezeu spre făpturile Sale.
Originea îngerilor
Îngerii au fost creaţi de Dumnezu din nimic. Ereticii gnostici, de la începuturile
creştinismului, credeau că îngerii au fost creaţi din materie, Sfânta Scriptură a Vechiului
Testamant evită în general să vorbească de originea îngerilor, pentru a nu-i duce pe evrei
în idolatrie. Sfânta Tradiţie, învaţă că lumea îngerilor a fost creată de Dumnezu în afară
de timp, înaintea lumii materiale.
Natura şi funcţia îngerilor
Îngerii sunt fiinţe raţionale personale, de esenţă exclusiv spirituală.
Argumente biblice:
„Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară fe foc”(Psalmul 103)
„Oare îngerii nu sunt toţi duhuri trimise spre slujire?”(Evrei, c1, v14)
Fiind persoane, îngerii sunt înzestraţi cu raţiune, sentiment şi voinţă, fiind însă
superiori oamenilor în toate aceste puteri sufleteşti şi numiţi „puternici în
virtute”(Psalmul 102).
Fiind spirite, îngeri sunt nemuritori, n-au nevoie de hrană, n-au gen şi nu sunt
supuşi afectelor, adică slăbiciunilor oamenilor.
Deşi n-au trup, ei se înfăţăşează înaintea oamenilor sub formă de bărbaţi tineri,
pentru a face posibilă comunicarea cu oamenii. Din acelaşi motiv iau înfăţişări
antropomorfe, deşi ştim că nu au înfăţişare umană.
Deşi spirite, îngerii sunt toţi limitaţi, pentru că sunt creaturi. Astfel, nu sunt
omniprezenţi, nu pot fi în două locuri deodată, dar desigur „deplasarea lor” este
superioară oricăror limite materiale. Nu sunt atotştiutori, dar cunoştinţa lor este mult
superioară oamenilor, cuprinzând complet trecutul şi prezentul şi unele lucruri viitoare
descoperite lor expres de Dumnezu.
Funcţia îngerilor constă în primul rând în preamărirea lui Dumnezeu, în sensul că
reflectă bogăţia, frumuseţea şi fericirea lui Dumnezeu.

11
 În al doilea rând, funcţia lor este de a transmite şi împlini voia lui Dumnezeu.
Amândouă aspectele sunt la fel de importante, însă din punct de vedere uman desigur ca
este mai vizibil cel de-al doilea aspect. În legătură cu slujirea oamenilor, Sfânta Tradiţie,
sprijinindu-se pe unele texte biblice, precum cartea Daniel şi Matei c18, v10, a dezvoltat
învăţătura că fiecare neam, fiecare aşezare omenească, fiecare om are îngerul său păzitor.
Această învăţătură exprimă realitatea spirituală obiectivă, necesitatea unei contracarări, a
unei lupte spirituale pozitive împotriva influenţei „duhurilor răutăţii răspândite în
văzduh”, adică a lucrării malefice reale din lume.
Numărul îngerilor
Fiind spirite, îngerii nu se înmulţesc, nici nu mor, numărul lor rămâne acelaşi.
După căderea în păcatul trufiei a unor îngeri nu au mai fost creaţi alţii în locul lor. Sfânta
Scriptură îi numeşte „legiuni” (Matei, c26, v53), „zeci de mii”(Apocalipsa, c5, v15),
„mulţime de oaste” (Luca, c2, v 13). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sunt „popoare
infinite de puteri netrupeşti ale căror mii nu le poate număra nimeni”; iar Clement
Alexandrinul afirmă că îngerii sunt în număr infinit.
Credem că numărul îngerilor nu este infinit, pentru că sunt creaturi. Acest număr
trebuie să fie deasupra oricăror cifre materiale, ei trebuie să fie foarte mulţi pentru că
exprimă în mod eminent bunătatea, bogăţia şi generozitatea infinită a lui Dumnezeu care,
fiind un ocean de iubire, crează nu numai cu bunătate ci şi cu o generozitate şi o bogăţie
infinită.
Ierarhia îngerilor
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au temeiuri suficiente să afirme că îngerii nu
sunt într-o egalitate uniformă. Toţi sunt fiinţe fericite, superioare dar această superioritate
nu exclude diferenţierea şi starea lor diferită. Cel care a formulat o ierarhie precisă a
îngerilor a fost Sfântul Dionisie Areopagitul în „Ierarhia cerească”. Îngerii se constituie în
nouă cete, împărţite în trei triade. Ce le nouă cete îngereşti sunt:
1.Scaunele, Heruvimii, Serafimii;
2.Domniile, Stăpâniile, Puterile;
3.Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii.
Împărţirea dionisiană este conformă cu învăţătura Bisericii care afirmă existenţa
reală a unei ierarhi cereşti, conform cuvintelor Mântuitorului: „în casa Tatălui Meu multe
locaşuri sunt” şi „stea de stea se deosebeşte de strălucirea ei”.
Starea morală
Îngerii au aceleaşi însuşiri spirituale ca şi omul, dar, desigur că fiind numai spirit
posibilitatea lor de exersare în bine este mult superioară oamenilor. Îngerii buni s-au
perfecţionat atât de mult în bine încât nu mai pot păcătui. Cu toate acestea starea lor de
moralitate, sfinţenia lor rămâne limitată şi nu se poate compara cu sfinţenia lui
Dumnezeu.
Orientarea unora spre rău este mult mai gravă decât a omului. Păcatul îngerilor răi
înseamnă răutatea conştientă a voinţei printr-o hotărâre liberă, deplină, irevocabilă şi
definitivă. Păcatul îngerilor are drept consecinţă orbirea fiinţială, împietrirea şi
învârtoşarea în rău, moartea spirtuală şi condamnarea veşnică. Păcatul îngerilor este mai
grav decât păcatul omului, păcatul lor fiind pur spiritual şi nematerial este ireversibil.
Îngerii răi
Ştim din Sfânta Scriptură de existenţa îngerilor răi, spirite rele numite şi diavoli.
În Vechiul Testament, în Cartea Isaia şi în Psalmi se face aluzie la căderea unor îngeri şi

12
transformarea lor în îngeri răi, datorită răzvrătirii lor împotriva lui Dumnezu. Diavolii
sunt fiinţe personale reale, ca şi îngerii buni.
Păcatul îngerilor răi a avut loc, inainte de lumea materială şi la puţin timp după
facerea lor. Numărul lor este mare, conform expresiilor scripturistice: „împărăţie a
diavolului”(Matei, c12, v26), şi „legiuni de diavoli”(Luca, c8, v30). Sfinţi Părinţi afirmă
că numărul îngerilor căzuţi ar fi o treime din numărul total de îngeri de la început.
Numărul îngerilor căzuţi va fi „plinit” de către oameni sfinţi care vor trăi alături de îngerii
buni în slava veşnică.
Şi diavolii stau într-o ierarhie a răului, datorită gradului de participare al lor la
răzvrătirea impotriva lui Dumnezu. Datorită căderii lor fiinţiale, răul le-a devenit
diavolilor a doua natură, identificându-se cu el. Funcţia îngerilor răi este de a ispiti pe
oameni. Puterea lor este limitată, ei nu cunosc nici viitorul, nici gândurile oamenilor şi în
general n-au putere asupra oamenilor decât în măsura slăbiciunii, acceptării şi
complicităţii oamenilor.
Cinstirea îngerilor
Sfânta Scriptură ne dă argumente pentru cinstirea îngerilor (I, II Regi), cât şi
pentru limitarea cinstirii lor (Apocalipsă c2). Biserica creştină le-a acordat cinstirea
numită venerare, asemenea sfinţilor, întocmind rugăciuni speciale în cinstea lor, stabilind
pentru cinstirea lor lunea ca zi săptămânală, ziua de 8 noiembrie ca sărbătoarea
„soborului” lor şi rânduirea lor ca hram pentru Biserici. Cinstirea îngerilor a fost
formulată special şi definitiv de către Biserică la Sinodul VII Ecumenic.
2.CREAREA LUMII VĂZUTE
Lumea văzută este lumea materială sau cea supusă simţurilor. Dumnezeu a
stabilit, prin creaţie, o legătură indisolubilă între om şi natura cosmică. Omul a fost creat
ca o punte a lumii spirituale şi materiale. Omul face parte fiinţial din lumea văzută pe
care este destinat să o umanizeze, adică să-i evidenţieze raţiunile divine, legile divine
existente în ea. Totodată şi natura cosmică are nevoie de om, întrucât numai omul este
capabil să reveleze sensurile divine ale lumii materiale. Toată experienţa noastră, arată că
materia este „concentrare de spirit şi energie”. Prin aceasta ea se dovedeşte ca o existenţă
în sine ca un loc ale prezenţei lui Dumnezeu, plin de raţionalitate, care dăinuie numai prin
puterea divină. Această raţionalitate internă a creaţiei constituie legătura profundă,
internă şi definitivă între om şi cosmos. Ea este deosebit de importantă pentru că numai
ea fundamentează, explică şi evidenţiază dimensiunea cosmică a mântuirii în Hrsitos.
Legătura indisolubilă între om şi lumea materială înseamnă solidaritatea cosmică a
omului, umanizarea naturii şi caracterul antropocentric al naturii care se implineşte numai
prin om.
Motivul creării lumii este iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu care se manifestă
veşnic prin energiile necreate. Deşi a fost creată ca foarte bună, unitară şi funcţională,
lumea este contingentă, dependentă de Dumnezeu. Crearea lumii nu trebuie înţeleasă ca o
creaţie statică, automată, fixă; creaţionismul creştin nu exclude evoluţionismul. Unii
teologi vorbesc de două faze ale creaţiei:
a)creaţia primară , prin care a apărut materia,
b)creaţia secundară, prin care materia a evoluat până la formele existente astăzi.
Materia creată de Dumnezeu n-a fost făcută în forme fixe, finale, statice de către
Dumnezeu, ci El i-a fixat numai datele fundamentale, legile esenţiale în cadul cărora ea a
putut evolua necontenit.

13
 3.OMUL CHIP ŞI ASEMĂNARE A LUI DUMNEZEU
Lumea materială a fost creată de Dumnezeu din nimic, numai prin cuvânt. Omul a
fost creat printr-un act direct, personal şi intim al lui Dumnezeu, conform textului biblic:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră»” (Facere, c1,
v26) şi “Luând Dumnezeu ţărână din pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare
de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”(Facere, c2, v7).
Omul a fost creat după facerea lumii materiale, pentru că lumea materială este
ambianţa dorită de Dumnezeu pentru om, dar şi pentru că omul este fiinţa superioară din
lumea materială destinată s-o umanizeze şi să-i dea sens.
Scopul creării omului este triplu:
a)în raport cu Dumnezeu: de a-l cunoaşte şi iubi şi de a se împărtăşi de viaţa
dumnezeiască;
b)în raport cu universal material: de a-l umaniza ca mijlocitor, ca profet al voii lui
Dumnezeu şi ca preot raţional, jertfitor în numele acestei lumi materiale;
c)în raport cu sine însuşi: desăvârşirea fiinţială, personală până la asemănarea cu
Dumnezeu, prin dezvoltarea virtuţiilor sale.
Natura omului
Omul este alcătuit din trup material şi suflet spiritual. Trupul este alcătuit din
materie, iar sufletul este creat de Dumnezeu din nimic. Concepţia creştină este
dihotomică, adică susţine alcătuirea omului din două părţi.
Monogenismul uman
Biserica creştină învaţă că neamul omenesc provine dintr-o pereche umană unică.
Adam şi Eva au fost creaţi direct de Dumnezeu. Concepţia care susţine că neamul
omenesc provine dintr-un strămoş unic se numeşte monogenism.
Concepţia monogenistă este foarte importantă întrucât unitatea fiinţială şi
originară este o condiţie absolut necesară pentru înţelegerea universalităţii mântuirii prin
Iisus.
Funcţiile şi spiritualitatea sufletului
Sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie directă, personală şi intimă. Este
deci o substanţă reală, vie, nematerială şi nemuritoare. Prin suflet omul este o persoană,
are o conştiinţă, raţiune şi responsabilitate. Sufletul asigură omului unicitatea în Univers,
dar şi eternitatea, întrucât este creat de Dumnezeu indivizibil şi nemuritor.
Notele esenţiale ale sufletului uman:
1.Sufletul este superior trupului, pentru că trupul se distruge în pământ dar
sufletul merge la Dumnezeu.
2.Sufletul este nematerial şi deci nemuritor, pentru că este insuflat direct de
Dumnezeu.
3.Sufletul este înzestrat cu raţiune, sentiment şi voinţă, adică cu însuşirile
fundamentale ale oricărui spirit.
4.Sufletul este înzestrat cu simţire sau sensibilitate. Prin el simte omul identitatea
sa, simte că este el însuşi în manifestările sale diferite.
5.Sufletul este înzestrat cu voinţă liberă. El are această însuţire prin creaţie de la
Dumnezeu.

14
 Însuşirile trupului
Trupul este imprimat, pătruns de suflet într-un chip cu totul deosebit, depăşind
planul biologic şi fizico-chimic, alcătuind astfel o osmoză, o unire unică în univers.
Trupul este o întrupare materială a sufletului. Viaţa trupului face parte din viaţa spiritului.
Viaţa aceasta este primul obiect al libertăţii spiritului. Prin trup îşi exercită omul
libertatea spiritului asupra lumii. Trupul este cel care actualizează posibilităţile şi puterile
sufletului. Prin sufletul şi prin trupul său, fiecare om este o persoană unică şi irepetabilă
în Univers.
Argumentele nemuririi sufletului
Nemurirea sufletului înseamnă că sufletul nu se divide, nu se descompune şi nu
moare. Nemurirea înseamnă că sufletul nu este supus nici unei legi materiale.
Argumentele clasice pentru nemurirea sufletului sunt: ontologic, teleologic,
moral, istoric, teologic.
1.Argumentul ontologic.
Porneşte de la natura sufletului în sine care este nematerială şi necompusă.
Sufletul este indivizibil şi nesupus descompunerii. Argumentul ontologic este dedus din
esenţa spirituală a sufletului. Acest argument este susţinut de Platon.
2.Argumentul teleologic.
Porneşte de la constatarea obiectivă a setei esenţiale a sufletului omenesc de a
cunoaşte misterul existenţei, desăvârşirea morală şi fericirea. Această ţeluri nu sunt
realizabile în viaţa terestră, acestea se pot împlini în viaţa veşnică.
3.Argumnetul moral.
Porneşte de la constatarea ordinii morale în interiorul omului şi în afara lui.
Ordinea morală reclamată subînţelege existenţa unui Judecător perfect şi a sufletelor
nemuritoare.
4.Argumnetul istoric.
Se bazează pe credinţa, universală în spaţiu şi timp, în nemurire. Toate religiile au
avut şi au, credinţa în nemurirea sufletului. Acest argument a fost susţinut şi formulat de
Aristotel.
5.Argumnetul teologic.
Acest argument pleacă de la constatarea că sufletul a fost creat direct, intim şi
personal de Dumnezeu cu voinţa şi intenţia expresă de a-l face spirit nemuritor.
Sufletul uman nu este nemuritor ca dat creaţional, ci prin faptul că Dumnezeu
însuşi voieşte şi acţionează permanent ca sufletele să fie nemuritoare. Nemurirea
sufletului trebuie înţeleasă ca o relaţie veşnică între Dumnezeu şi suflete, pe care
Dumnezeu o păstrează ca o expresie eternă a bunătăţii Sale.
Argumente biblice:
Matei, c22, v32: ”Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac şi al lui
Iacov, al celor vii, nu al celor morţi”.
Eclesiast, c12, v7: ”Trupul se întoarce în pământ, iar sufletul merge la Dumnezeu
care l-a dat”.
Argumente patristice:
Sfântul Iustin Martirul zice: „Dacă sufletul trăieşte, el trăieşte nu pentru că este
viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte de viaţă. Sufletul se împărtăşeşte din viaţă pentru că
Dumnezeu voieşte ca el să trăiască, căci sufletul nu trăieşte prin el însuşi, cum trăieşte
Dumnezeu”.

15
 Atenagora Atenianul spune: „Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte oi sau ca pe
nişte vite, ca să pierim şi să dispărem apoi fără urmă. Creatorul lumii întregi cu această
destinaţie a creat pe om, ca el să se bucure de o existenţă raţională şi să supravieţuiască
desfătându-se continuu cu darul creaţiei”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Sufletul existând totdeauna, cugetă şi
raţionează şi prin sine şi cu trupul, pentru sine şi pentru fiinţa sa. Deci nu se va afla nici o
cauză care să poată înstrăina de suflet, după desfacerea trupului, atributele ce-i revin în
chip natural”.
Teorii privind transmiterea sufletului
S-au formulat trei teorii care încearcă să explice apariţia unui suflet nou:
preexistenţialismul, traducianismul, creaţionismul.
1.Teoria preexistenţialistă
A fost formulată de scriitorul bisericesc Origen. Ea afirmă că sufletele au fost
create de la început, toate deodată, şi naşterea unui om înseamnă numai trimiterea
sufletului preexistent de la facerea lumii, într-un trup nou. Ea a fost condamnată de
Sinodul V Ecumenic.
2.Traducianismul
Numele vine de la cuvântul latin „tradux = răsad”; teoria susţine că sufletele se
nasc din sufletele părinţilor, ei având putere de a naşte suflete. Biserica îl respinge pentru
că contrazice esenţa sufletului, prin care sufletul este indivizibil.
3.Creaţionismul
Este concepţia cea mai răspândită în Biserică şi susţinută de mulţi Sfinţi Părinţă.
Ea vine în consonanţă cu învăţăturile Bisericii. Această teorie afirmă că Dumnezeu crează
direct şi personal fiecare suflet în clipa în care are loc fecundarea. Creaţionismul se
întemeiază pe citatele biblice:
„Dumnezeu a făcut inimile tuturor”(Psalmul 32, v15).
„Dumnezeu zideşte duhul omului înlăuntrul lui”(Zaharia, c12, v1).
„Dumnezeu este părintele sufletelor”(Evrei, c 12, v9).
„El dă duh şi viaţă tuturor”(II Macabei, c 7, v23).
Creaţionismul nu poate explica transmiterea păcatului strămoşesc.

III.DOGMA SFINTEI TREIMI

Dogma Sfintei Treimi a constituit de la început esenţa şi fundamentul credinţei
creştine, ea fiind formulată definitiv la Sinodul I Ecumenic şi Sinodul II Ecumenic.
Biserica a alcătuit scurte mărturisiri de credinţă despre Sfânta Treime, care se rosteau la
botez, apoi acestea s-au dezvoltat sub forma unor simboluri de credinţă ca: Simbolul
ierusalimitean, Simbolul alexandrin şi cipriot.
Sinodul I Ecumenic de la Niceea, a formulat dogma că Fiul este „Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat”, născut din veci din Tatăl, din fiinţa Tatălui, egal şi de
o fiinţă cu Tatăl.
Sinodul II Ecumenic a afirmat deofiinţimea şi egalitatea Duhului Sfânt cu Tatăl şi
cu Fiul, formulând că Duhul Sfânt „purcede de la Tată”, aşa cum se menţionează în Noul
Testament. Dogma Sfintei Treimi, formulată în Simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan, a rămas obligatorie pentru toată creştinătatea. În formularea dogmei
Sfintei Treimi s-au evidenţiat îndeosebi: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz, Didim cel Orb.

16
 În strânsă legătură cu formularea dogmei trinitare, a avut loc şi precizarea
terminologiei trinitare. Sfinţii Părinţi au împrumutat din filosofia păgână latină şi greacă
termenii de: unitate, treime, fiinţă, esenţă, natură, substanţă, ipostas, persoană. Aceşti
termeni s-au impus în timp. S-a stabilit definitiv ca termenii „ousia, fisis, essentia” se
referă la firea divină, iar termenii „ipostasis, prosopon”, se referă la persoanele treimice.
Termenul „ousis” sau „fisis” a fost împrumutat de la Aristotel. Sfântul Vasile cel
Mare, în epistola 38, a formulat definitiv deosebirea între „ousia” şi „ipostasis”: „ousia”
(esenţa) este fondul naturii comune a mai multor indivizi ai aceleiaşi specii (ex: însuşirea
de umanitate), iar „ipostasul” este individul subzistent concret (ex: Vasile, Petru, Pavel).
Ipostasul („ipostasis”) este modul de existenţă concretă al unei ousii, care există în
sine şi pentru sine. Ipostasul nu este identic cu esenţa, cu ousia, dar nici separat de ea.
Persoana („prosopon”) înseamnă o faţă umană concretă. Persoana este ipostasul
unei naturi spirituale, raţionale. Persoana mai înseamnă şi specificitate, spiritualitate,
raţiune, libertate. Persoana înseamnă raţiune, libertate, adică conştiinţă de sine şi putere
de autodeterminare, întenţionalitate spre comuniune.
1.PERSOANELE SFINTEI TREIMI: ÎNSUŞIRI SPECIFICE ŞI
DISTINCŢII
Persoanele Sfintei Treimi, au fiecare însuşiri proprii, prin care se deosebesc şi nu
se confundă. Persoanele trinitare nu sunt manifestări deosebite sau trei Centre
independente în care se repetă sau se împarte esenţa divină, ci sunt cu adevărat persoane
reale cu identitatea şi specificul propriu, chiar dacă au aceiaşi esenţă. Persoanele trinitare
nu se confundă, nu se amestecă, nu se contopesc, ci se disting între ele.
Persoanele treimice sunt egale. Deosebirea dintre ele este, deci, personală şi nu
fiinţială. Însuşirile personale. În sânul Sfintei Treimi, însuşirile interne, sunt
următoarele: Tatăl naşte din veşnicie pe Fiul şi purcede pe Duhul, fiind nenăscut şi nepurces; Fiul se
naşte din veşnicie din Tatăl, iar Duhul purcede din veşnicie din Tatăl. Aceste însuşiri personale
interne, care privesc viaţa intimă a Sfintei Treimi, se numesc proprietăţi.
Persoanele Sfintei Treimi se disting şi în ceea ce priveşte activitatea lor, viaţa lor
externă. Aceste însuşiri externe deosebitoare se numesc predicate. Predicatele sunt
deosebirile dintre persoanele Sfintei Treimi, în ce priveşte lucrările personale în lume:
Tatăl este considerat, prin excelenţă, Creatorul lumii, Fiul este considerat Mântuitorul
lumii, iar Duhul Sfânt Sfinţitorul lumii. Tatăl mai este considerat Proniatorul iar Duhul
Sfânt, Desăvârşitorul lumii.
Numai proprietăţile sunt cu adevârat însuşiri deosebitoare, iar predicatele
deosebesc persoanele Sfintei Treimi numai în sens propriu, nu real.
Proprietăţile disting cu adevărat persoanele Sfintei Treimi, dar predicatele sunt
comune tuturor, căci: „acelaşi Dumnezeu lucrează toate în toţi”(I Corinteni, c12, v6).
Antinomiile Sfintei Treimi
Cuvântul „antinomie” înseamnă în vorbirea obişnuită contradicţie. În teologie
însă, antinomia înseamnă o realitate paradoxală, dublă aparent contradictorie, dar care în
realitate conţine două adevăruri, amândouă valabile.
Sfânta Treime este realitatea antinomică supremă. Sfântul Ioan Damaschin
justifică formularea antinomică astfel: „după cum focul există deodată cu lumina din El şi
nu este mai întâi focul şi pe urmă lumina, ci deodată; şi după cum lumina se naşte
totdeauna din foc şi este totuna în el fără să se despartă deloc de el, tot aşa şi Fiul se naşte
din Tatăl, fără să se despartă de loc de El, ci este pururea cu El”.

17
 Principalele antinomii ale Sfintei treimi sunt:
1.În fiecare persoană divină este cuprinsă întreaga fiinţă a lui Dumnezeu, fără ca
fiinţa să se dividă după persoane, iar persoanele rămân distincte.
2.Deşi Fiul se naşte veşnic şi Duhul purcede veşnic din Tatăl, totuşi Tatăl nu are
întâietate de existenţă, ci toate există din veşnicie.
3.Proprietăţile persoanelor trinitare, deşi se disting, nu acordă nici o prioritate nici
unei persoane.
Orice teologhisire despre Dumnezeu nu poate cuprinde ceva autentic, valabil,
decât dacă se exprimă antinomic. În general orice cugetare şi afirmaţie exprimă ceva just,
din inepuizabilul mister al persoanei şi vieţii omeneşti numai în măsura în care este
paradoxală. Paradoxalul este însăşi condiţia fundamentală de existenţă a vieţii şi lumii.
De aceea, se poate spune că teologia şi trăirea ortodoxă este însăşi viaţa în înţelesul cel
mai sublim.

IV.DUMNEZEU MÂNTUITORUL
Mântuitorul Iisus Hristos este a doua persoană a Sfintei Treimi care, după planul
veşnic al lui Dumnezeu „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, a luat fire
omenească, născându-se ca om din Fecioara Maria.
Dumnezeirea lui Iisus Hristos, ca Fiu adevărat, propriu al lui Dumnezeu Tatăl
este afirmată în mai multe locuri din Sfânta Scriptură.
Temeiuri biblice:
În Vechiul Testament: Psalmul 2, v9: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”
Psalmul109, v3: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”.
În Noul Testament:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.(Matei, c3, v17).
”Fiul lui Dumnezeu celui viu”.(Matei, c16, v16).
„Dumnezeu S-a arătat în trup”.(I Timotei, c3, v16).
„În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”.(Coloseni, c2, v9).
„Eu ţi Tatăl una suntem”.(Ioan, c10, v30).
„Cel dântâi şi Cel de pe urmă, Cel ce sunt viu. Am fost mort şi iată sunt viu în
vecii vecilor şi am cheile morţii şi ale iadului”.(Apocalipsa, c1, v17-18).
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost hotărâtă
Temei biblic:
„în sfatul Sfintei Treimi, mai înaite de întemeierea lumii”(I Petru, c1, v20).
Temei patristic:
„Hristos Mântuitorul, fiind Dumnezeu, a primit trupul nostru şi S-a făcut om nu
în alt scop, ci numai pentru mântuirea neamului omenesc”(Sf Ioan Gură de Aur)
„Dacă omul n-ar fi pierit, Fiul omului n-ar fi venit”(Fer Augustin).
Mântuirea omului a fost posibilă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, atât din
partea lui Dumnezeu cât şi din partea omului. Din partea lui Dumnezeu a fost posibilă
pentru că Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om a primit în Sine toate însuşirile firii umane,
toată firea umană, căreia putea să-i confere puterea şi calităţile divine; în acelaşi timp el
şi-a păstrat firea divină, a rămas Fiul lui Dumnezeu. Din partea omului mântuirea a fost
posibilă întrucât omul, deşi nu mai era capabil să se ridice, să se mântuiască pe sine
însuşi, totuşi nu era decăzut total, nu era mort sufleteşte, ci mai era capabil de intenţie
bună şi chiar de unele fapte bune.

18
 Întruparea unei Persoane dumnezeieşti a fost hotărâtă în sânul Sfintei Treimi,
pentru a realiza mântuirea neamului omenesc şi comuniunea deplină a omului cu
Dumnezeu. Teologii consideră că a fost aleasă să facă acest lucru a doua Persoană a
Sfintei Treimi din următoarele motive:
1.pentru că El, fiind deja Fiu al Tatălui din veşnicie, făcându-se acum şi Fiu al
Omului, nu face altceva decât să îşi continue consecvent calitatea de Fiu.
2.Fiul fiind Logosul, este firesc să fie El cel care împărtăşeşte oamenilor cuvântul
lui Dumnezeu.
3.Mântuirea fiind o re-creare a lumii, este firesc să fie făcută prin Acela „prin care
toate s-au făcut”(Ioan, c1, v3).
4.Fiul este „chipul lui Dumnezeu”(II Corinteni, c4, v4), adică al Tatălui.
Hristos este rescumpărătorul lumii pentru că este şi Creatorul ei. Întrucât Crearea
nu este altceva decât comuniunea existenţelor cu Dumnezeu, tot aşa şi Răscumpărarea
înseamnă refacerea acestei comuniuni, de către acelaşi Logos, la un nivel superior,
desăvârşit.
Învăţătura despre dumnezeirea veşnică a lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi
om deplin în veşnicie, Mântuitor al omenirii şi întemeietor al religiei creştine este dogma
centrală a creştinismului. Iisus Hristos este singurul întemeietor al unei religii universale
care s-a proclamat pe sine Dumnezeu. Prin El, creştinismul se dovedeşte singura religie
revelată şi absolută. Numai prin El, Adevărul şi Persoana lui Dumnezeu au devenit
adevărul omului.
1.DUMNEZEIREA ŞI UMANITATEA LUI IISUS HRISTOS
Dumnezeirea Mântuitorului
Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, care a luat şi trup uman, rămâne
Dumnezeu adevărat şi om adevărat în veci. Cele două firi sunt unite veşnic .
Firea dumnezeiască este afirmată în:
„Mesia este născut din Dumnezeu”.(Psalmul 2, v6).
Mântuitorul S-a numit pe Sine „Fiul lui Dumnezeu” şi „Fiul Omului”(Matei, c28,
v18)
Apostolii îl numesc „Fiul lui Dumnezeu Celui viu”(Matei, c16, v16).
Firea umană este afirmată:
Mesia este: „sămânţa femeii”(Facere, c3, v15), „odrasla lui David”(Isaia,
c11,v11).
Firea umană a Mântuitorului are două însuşiri deosebite:
a)naşterea supranaturală. Zămislirea Mântuitorului s-a făcut printr-o lucrare
divină.
b)Deşi om deplin, Iisus este fără de păcat. Împecabilitatea Lui este nu numai lipsă
de păcat ci şi o impecabilitate absolută, adică imposibilitatea de a păcătui sau de a primi
ispita.
Argument biblic:
„Cine dintre voi poate să mă vădească de păcat?”(Ioan, c8,v46).

Unirea ipostatică.

19
 Firea omenească şi firea dumnezeiască a lui Iisus Hritos sunt amândouă reale şi
unite într-o singură persoană. Această unire se numeşte ipostatică, adică personală.
Numai prin această unire se arată că Iisus este cu adevărat Mântuitor.
Unirea ipostatică a fost formulată la Sinoadele III, IV, V, VI Ecumenice. Unirea
celor două firi se face printr-o întrepătrundere reciprocă, numită perihoreză.
În privinţa unirii ipostatice, mai trebuie să subliniem următoarele lucuri:
a)În Iisus Hristos, întreaga fire umană s-a unit cu întreaga fire divină; şi totuşi nu
s-a întrupat întreaga Sfântă Treime, pentru că Persoanele Treimii sunt deosebite şi nu se
confundă.
b)Prin Întrupare, nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime; adică
Întruparea nu afectează neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Prin unirea cu firea umană,
firea divină nu se schimbă, ci numai firea umană se perfecţionează.
Argumente biblice:
„Şi Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan, c1, v14).
„Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel Unul-Născut,
născut din femeie...”(Galateni, c4, v4).
Argument patristic:
„Însuşi ipostasul cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut ipostasul trupului... nu
propovăduim două persoane diferite ci una şi aceeaşi şi Dumnezeu şi om
desăvârşit...acelaşi ipostas al Cuvântului este ipostasul celor două firi... ipostasul nu este
împărţit nici despărţit...”. Sfântul Ioan Damaschin.
Urmările dogmatice ale unirii firilor
Unirea ipostatică are următoarele consecinţe dogmatice:
1.Comunicarea însuşirilor. Prin unirea ipostatică, firii divine i se atribuie însuşiri
umane, iar firii umane celei divine. Comunicarea însuşirilor este posibilă pentru că firile
sunt purtate de aceiaşi persoană.
Temei biblic:
„Cel ce s-a pogorât din cer este Fiul omului, care este în cer”(Ioan, c3, v13).
2.Îndumnezeirea firii umane şi lipsa de păcat.
Prin unirea ipostatică, firea Lui umană primeşte puteri care o duc până la
asemănarea cu Dumnezeu, fără a atinge dimensiunile divine şi fără schimbarea naturii
Sale. Unirea ipostatică aduce lipsa de păcat a lui Iisus Hristos şi ca om.
3.Lui Iisus Hristos i se cuvine o singură cinstire.
În virtutea unirii ipostatice, lui Iisus Hristos i se cuvine cinstirea de Dumnezeu şi
după firea umană, nu numai după cea divină.
Temeiuri biblice:
„Toţi să cinstim pe Fiul cum cinstim pe Tatăl; cine nu cinsteşte pe Fiul, nu
cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis”(Ioan, c5,v23).
„Dumnezeu l-a preaînălţat şi i-a dăruit nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul
să se plece”(Filipeni, c2, v10).
4.Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Fecioara Maria a născut o persoană anume. Feciora Maria trebuie cinstită cu
numele de Năcătoare de Dumnezeu.
Argument biblic: (Luca, c1, v35)

Argument patristic:

20
 „Sfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu...nu în
sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat din Ea începutul existenţei, ci în sensul că însuşi
Dumnezeu, Cel născut din Tatăl...s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat şi s-a născut din
ea”.(Sf Ioan Damaschin)
5.În Iisus există două voinţe şi două lucrări.
Datorită faptului că Iisus are două firi, lucrările sunt lucrări divino-umane.
Argument patristic:
„Iisus Hristos nu făcea omeneşte cele omeneşti căci nu era numai om ci şi
Dumnezeu; dar nici nu lucra cele dumnezeieşti dumnezeieşte căci nu era numai
Dumnezeu ci şi om”.(Sfântul Ioan Damaschin).
2.ÎNTREITA SLUJIRE A MÂNTUITORULUI
Slujirile prin care Mântuitorul şi-a exercitat acţiunea Sa mântuitoare sunt:
a.învăţător sau profet;
b.arhiereu;
c.împărat.
Demnitatea profetică
Constă în activitatea Lui de descoperitor şi învăţător al adevărului divin despre
Dumnezeu şi toată existenţa, al sensurilor prime şi ultime. „Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa”(Ioan, c14, v6). Sau „Eu sunt Lumina lumii”(Ioan, c8, v12).
Mântuitorul este Profetul profeţilor şi Profetul absolut. El a învăţat adevărul Lui, s-a
vestit pe Sine însuşi. Este singurul profet a cărui învăţătură se identifică cu Persoana Lui.
Adevărul vestit, explicat şi predat lumii este complet, absolut, imuabil, suficient sieşi,
fără adăugiri sau evoluţie. Iisus a descoperit oamenilor, adevărul despre Dumnezeu, om şi
lume.
După Înălţarea Sa la cer, Mântuitorul îşi continuă activitatea de Profet prin
Biserică, Apostoli şi prin urmaşii lor.
Demnitatea arhierească
Este activitatea prin care, prin toate încercările şi suferinţele de la întrupare la
moarte, Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă Tatălui, împăcând omenirea cu Dumnezeu.
Această demnitate şi activitate constituie centrul şi esenţa lucrării mântuitoare a lui Iisus
şi se numeşte Răscumpărare.
Temeiuri biblice:
„Ca o oaie spre jungiere s-a dus şi ca un miel fără glas, inaintea Celui care-l
tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa; căci s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru
fărădelegile poporului meu a fost dus la moarte”(Isaia c53, v8).
„Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci ca El să slujească şi Să-şi dea sufletul
Său, preţ de răscumpărare pentru mulţi”.(Matei, c20, v28).
„Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se
varsă spre iertarea păcatelor”.(Matei, c26, v28).
După Înălţarea la cer, demnitatea arhierească a Mântuitorului sau Jertfa de pe
cruce se continuă, se actualizează mereu prin jertfa Sfintei Împărtăşanii, care este identică
cu jertfa de pe Cruce: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”(Luca, c22, v19).
Demnitatea împărătească
Este activitatea prin care îi conduce pe oameni ca „oi” raţionale, în calitate de
Păstor şi Împărat suprem, guvernând întreaga existenţă spre împărăţia Lui.
Temeiuri biblice:

21
 „Mesia este împărat veşnic”(Luca, c1, v33):
„În numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece”(Filip, c2, v10).
„El este împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor”(I Timotei, c6, v15).
În timpul activităţii pământeşţi Mântuitorul şi-a manifestat demnitatea
împărătească prin minuni, iar după aceea prin coborârea la iad şi înălţarea la cer. După
Înălţare, El îşi manifestă demnitatea împărătească prin şederea de-a dreapta Tatălui, prin
prezenţa în Biserică, prin Judecata Universală şi prin domnia fără de sfârşit în împărăţia
Lui.

V.DUMNEZEU SFINŢITORUL
Dumnezeirea Duhului Sfânt a fost negată de către ereticii pnevmatomahi, care au
fost condamnaţi la Sinodul II Ecumenic. Divinitatea Sfântului Duh a fost formulată în
articolul opt al Crezului. Biserica a învăţat totdeauna că Duhul Sfânt este Persoana a treia
a Sfintei Treimi. Dumnezeu adevărat, identic în fiinţă cu celelalte două Persoane. El îşi ia
existenţa din Tatăl, prin purcedere. Această acţiune este asemănătoare cu naşterea Fiului
din Tatăl şi este un mister etern pentru cunoaşterea umană.
Fiind nedespărţit de celelalte persoane ale Sfintei Treimi, desigur că Duhul Sfânt
este prezent în toate acţiunile lor externe. El este prezent în Biserică unde rămâne
permanent şi activ. Prin El este făcut prezent Hristos în Biserică şi lume până la sfârşitul
veacurilor.
1.PERSOANA ŞI LUCRAREA DUHULUI SFÂNT
Legătura dintre Hristos şi Duhul Sfânt în acţiunea de mântuire a oamenilor are
începutul istoric la Pogorârea Sfântului Duh. Hristos este prezent real în Biserică, într-un
mod nevăzut, tainic, duhovnicesc. Întrucât această prezenţă este o prezenţă harică, ea este
făcută posibilă de Duhul Sfânt, pentru că El împărtăşeşte harul divin omenirii.
Lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt este absolut necesară în omenire după
Înălţarea Domnului. După Cincizecime, legătura oamenilor cu Iisus se face prin „Duhul
Fiului”.
Temei biblic:
Hristos însuşi a dorit să rămână prezent în Biserică prin Duhul Sfânt: „Vă e de
folos să mă duc Eu. Căci dacă nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă
Mă voi duce, Îl voi trimite la voi...Iar când Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot
adevărul”(Ioan, c16, v15).
Duhul Sfânt nu îl înlocuieşte pe Hristos în lume. El îl face mai eficient şi mai
organic. Dacă Hrsitos l-a trimis pe Duhul Sfânt la Cincizecime, după aceea, în Biserică
Duhul Sfânt este cel care Îl aduce pe Hritos, îl face prezent pe Hristos în sufletul şi în
viaţa credincioşilor prin Sfintele Taine. Numai împărtăşindu-ne de harul Duhului Sfânt ,
putem fi în comuniune cu Hristos, pentru că numai înduhovnicindu-ne neîncetat, ne unim
mai deplin cu Hristos, încât viaţa în Hristos este totuna cu viaţa în Duhul Sfânt. Prin
lucrarea Sfântului Duh este posibilă prefacerea şi prezenţa Trupului euharistic al lui
Hristos în atâtea locuri de pe pământ, simultan.
Harul divin şi însişirile lui.
Harul divin nu este altceva decât energia, lucrarea sau puterea prin care
Dumnezeu împărtăşeşte oamenilor ajutorul, viaţa şi sfinţirea Sa, adică energiile sale
necreate. Harul divin izvorăşte din fiinţa celor trei persoane divine. El este comunicat

22
oamenilor şi de Fiul şi de Sfântul Duh. De la Cincizecime lucrarea harului o face în lume
Duhul Sfânt.
Ca energie a Duhului Sfânt, harul divin este prezent şi lucrează în mod expres în
Biserică. El este parte componentă a Bisericii, deci Duhul nu poate lucra despărţit de
Hrsitos.
Însuşirile harului sunt:
1.necesitatea,
2.gratuitatea,
3.universaltatea.
1.Necesitatea harului.
Harul divin este absolut necesar pentru mântuirea fiecărui om. Omul nu se poate
mântui fără legătura voluntară cu Dumnezeu. Despărţirea de har înseamnă despărţirea de
izvorul vieţii.
Temeiuri biblice:
„Fără Mine nu puteţi face nimic”.(Ioan, c15, v5).
„Dumnezeu este cel care lucrează în voi, ca voi să voiţi şi să lucraţi pentru a lui
bunăvoinţă”(Filipeni, c2, v13).
Argument patristic:
„precum peştele nu poate vieţui fără apă, sau precum nimeni nu poate umbla fără
picioare... tot astfel, fără de Domnul Iisus şi fără conlucrarea puterii dumnezeieşti, nu este
cu putinţă a înţelege tainele şi de a fi creştin desăvârşit...”Sfântul Macarie cel Mare.
2.Gratuitatea harului.
Harul divin se dă de Dumnezeu numai în dar, din dragostea Sa, nu ca urmare a
meritelor noastre. Omul este el însuşi un dar al lui Dumnezeu. Tot ce are omul, toate
puterile şi calităţile; libertatea, spiritualitatea, puterea de a face binele, sunt daruri ale lui
Dumnezeu.
Temeiuri biblice:
„Căci sunteţi mântuiţi din har, prin cedinţă şi aceasta nu este de la voi... al lui
Dumnezeu este harul, nu din fapte ca să nu se laude cineva”(Efeseni, c2, v8).
„Orice aţi face, să ziceţi: «Slugi netrebnice suntem».(Luca, c17, v10).
3.Universalitatea harului.
Harul divin este oferit tuturor oamenilor. Faptul că se oferă tuturor oamenilor nu
încalcă libertatea oamenilor. Faptul că nu toţi oamenii se mântuiesc nu înseamnă că nu li
s-a oferit harul, ci că nu au colaborat cu harul.
Temei biblic:
„Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa
adevărului”.(I Timotei, c2, v4).
Temeiuri patristice:
„Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim,
mântuirea nostră este cu neputinţă” Sfântul Ioan Hrisostom.
„Din cauza libertăţii cu care este înzestrat omul, Dumnezeu nu produce nimic în
om, cu toate că poate”. Sfântul Macarie cel Mare.
Harul, harismele şi darurile Duhului Sfânt.
Harul divin este unic, unitar după fiinţa sa, însă prin lucrările şi efectele pe care
le produce el ia înfăţişări şi manifestări diferite. Manifestările care apar din colaborarea
harului divin cu omul se numesc daruri. Darurile Duhului Sfânt sunt şi efecte ale acestor

23
lucrări, prin colaborarea omului cu harul. Darurile sunt expresia bogăţiei nesfârşite a
harului divin, care se manifestă divers în lucrările şi efectele sale. Darul este o putere mai
mare pe care Duhul o dă unui membru al Bisericii. El are o dimensiune verticală, adică
este primit de sus şi o dimensiune orizontală, adică este dat spre folosul tuturor. În acest
sens posesorul darului devine un slujitor.
Temei patristic: „Duhul ţine legate între ele mădularele prin darurile care se
intercondiţionează. Toate mădularele înzestrate cu daruri diferite completează prin
aceasta trupul lui Hristos şi, în unitatea Duhului, transmit unii altora bunătăţile acestor
daruri care le sunt necesare tuturor”. Sfântul Vasile cel Mare.
Harismele sunt daruri mai deosebite, daruri excepţionale, cu totul speciale ale
Duhului Sfânt. Darul vindecărilor, darul facerii de minuni, darul proorociei sunt harisme
la care nu ajung decât puţini credincioşi. Harismele sunt daruri excepţionale care întăresc
Biserica.
Cele şapte daruri ale Sfântului Duh sunt: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al
sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al bunei credinţe, al evlaviei, al temerii de Dumnezeu.
Aceste daruri se împărtăşesc prin Biserică virtual prin Taina Mirungerii.

VI.SFÂNTA BISERICA
Biserica este extensiunea vieţii divine sau a harului în persoane umane. Analiza
fiinţei Bisericii comportă câteve elemente principale:
1.Biserica este un organism teantric, adică divino-uman. În ea viaţa divină se
împleteşte cu cea umană. Biserica este întreţinută de prezenţa Duhului Sfânt. Viaţa ei
provine din viaţa Sfintei Treimi.
2.Comunitatea bisericească se întemeiază şi pe unitatea firii umane Omul este
chipul lui Dumnezeu, comunitatea supremei iubiri. Biserica este comunitatea umană care
ne mântuieşte.
3.Biserica este teantrică, pentru că se constituie din unirea naturalului cu
supranaturalul, a materialului cu spiritualul..
4.Biserica cuprinde oameni drepţi, dar şi păcătoşi.
5.Biserica este o instituţie şi în sensul viu uman, o instituţie terestră.
6.Biserica are un dublu aspect: văzut şi nevăzut. Biserica văzută este formată din
oameni vizibili şi din aspecte cultice vizibile, iar Biserica nevăzută este formată din Hristos
şi harul invizibil.
7.Biserica este infailibilă, adică nu greşeşte niciodată. Calitatea aceasta vine de la
capul ei nevăzut Hristos.
8.Permanenţa Bisericii este nu numai istorică ea trece în veşnicie. Biserica
formată din oameni vii se numeşte Biserica luptătoare, iar Biserica celor trecuţi dincolo
se numeşte Biserica triumfătoare. Legătura Bisericii luptătoare cu cea triumfătoare este
legătura dragostei divine indestructibile.
9.Biserica asigură în mod obişnuit, expres mântuirea oamenilor.
1.ÎNTEMEIEREA BISERICII
Locul şi modul de adevărată unire duhovnicească şi vieţuire cu Hristos este
Biserica. Biserica este instituţia întemeiată de Hristos pentru împărtăşirea harului divin,
spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Din Sfânta Biserică fac parte credincioşii botezaţi
în numele Sfintei Treimi, care-l mărturisesc pe Iisus ca Dumnezeu adevărat şi Om

24
adevărat în veşnicie, se împărtăşesc cu aceleaşi Sfinte Taine şi stau sub ascultarea
ierarhiei bisericeşti.
Biserica a fost întemeiată tainic, duhovniceşte şi nevăzut prin jerfa de pe cruce şi
în chip văzut, istoric la Cincizecime.
2.ÎNSUŞIRILE BISERICII
Conform Simbolului credinţei, Biserica are patru însuşiri speciale: Una, sfântă,
sobornicească (universală, mondială), apostolică.
1.Unitatea
Biserica este unică, pentru că a fost întemeiată unică de Hristos. Biseica este unică
pentru că unul este Dumnezeu, unul este Iisus Hristos, capul ei, unul este Duhul Sfânt
prezent în ea şi unul este harul divin împărtăşit în ea. Unitatea Bisericii se exprimă în
mod vizibil prin unitatea dogmatică, canonică şi cultică a comunităţilor bisericeşti,
precum şi prin conducerea sinodală supremă unică, sinodul ecumenic.
Temei biblic:
„Este un singur trup şi un singur duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură
nădejde; este un Domn, o credinţă, un botez...”(Efeseni, c4, v46).
2.Sfinţenia
Biserica este sfântă pentru că sfânt este întemeietorul şi capul ei, Sfânt este Duhul
Sfânt prezent şi activ în ea, sfânt este harul divin pe care-l împărtăşeşte oamenilor, sfinte
sunt mijloacele cu care lucrează (Sfintele Taine) şi sfânt este scopul pe care-l urmăreşte
(mântuirea şi sfinţirea oamenilor). Sfinţenia Bisericii nu este afectată de existenţa
păcătoşilor din ea.
Temei biblic:
„Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o
prin baia apei şi prin cuvânt şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică sfinţită neavând pată sau
zbărcitură ori altceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană”.(Efeseni, c5,
v25-27).
3.Universalitatea (Sobornicitatea)
Universalitatea Bisereicii are două aspecte: extensiv şi intensiv. Sub aspect
extensiv, înseamnă că Biserica este universală în timp şi spaţiu ca un întreg unitar. Sub
aspect intensiv, înseamnă că viaţa şi conţinutul doctrinar al Bisericii sunt conforme cu
toată existenţa şi tot adevărul. Universalitatea arată că Biserica este un întreg care nu se
schimbă în fiinţa lui. Biserica se conduce şi stă pe temeiul Sinoadelor Ecumenice.
4.Apostolicitatea
Aceasta arată că Biserica a fost aşezată pe temelia Apostolilor. Apostolii au
întemeiat istoric Biserica, au transmis revelaţia lui Hristos Bisericii, au întemeiat Sfânta
Tradiţie. Tot de apostolicitatea Bisericii ţine şi succesiunea apostolică neîntreruptă, adică
transmiterea neîntreruptă a harului episcopal de la Apostoli, din episcop în episcop până
astăzi. Această succesiune trebuie înţeleasă ca o continuitate reală de har şi de credinţă.
* Pentru fiecare temă tratată este necesară argumentarea scripturistică şi
patristică.

25
 2. TEOLOGIE BIBLICĂ
A.VECHIUL TESTAMENT
1.PENTATEUHUL STRUCTURĂ ŞI PREZENTARE GENERALĂ.
A.Numele Pentateuhului
Pentateuhul cuprinde cele cinci cărţi ale lui Moise, de unde şi denumirea de
Pentateuh de la cinci volume. Cele cinci cărţi ale lui Moise au fost numite de iudei cu
privire la cuprins Lege, cu privire la autorul omenesc: Legea lui Moise, cu privire la
autorul principal Legea Domnului.
B.Importanţa Pentateuhului
Importanţa Pentateuhului este covârşitoare. El este temeiul istoric al întregii religii
revelate. Întreg Vechiul Testament şi întreg Noul Testament sunt urmarea firească a celor
cuprinse în Pentateuh. Creştinismul întemeiat de Iisus istoriceşte stă pe Pentateuh. Pe el
se reazimă ideea răscumpărării şi a Răscumpărătorului.
C.Caracterul general al Pentateuhului
Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului omenesc. Cuprinsul lui
principal este „Legea dată de Dumnezeu”. Această Lege este expusă istoric, în ordinea
promulgării ei. Facerea este prologul istoric, care istoriseşte întâmplările premergătoare
Legii. Cărţile următoare: Ieşirea, Leviticul şi Numerele expun însăşi legislaţia şi unele
evenimente în legătură cu promulgarea legilor, iar Deuteronomul, este epilogul care
recapitulează şi confirmă constituirea Legii. Centrul şi fondul lucrării este Legea. Pe
Muntele Sinai se face legământ între Dumnezeu şi poporul lui Israel. Acest legământ
avea să se desăvârşească în legământul graţiei, înstituit de Hristos. Întâmplările din
iconomia mântuirii sunt redate amănunţit: căderea în păcat, potopul, risipirea neamurilor,
ieşirea din Egipt, legislaţia sinaitică.
D.Unitatea pentateuhului
Unitatea lucrării se vădeşte în următoarele:
a.Întreg materialul este grupat în jurul a trei idei principale: ideea mesianică,
separarea poporului biblic de alte neamuri şi dreptul divin şi istoric asupra Canaanului.
Prima idee mesianică anunţată în Facere c3, v15, îndată după căderea în păcat, arată că
izbăvitorul va veni. El se va naşte din neamul lui Sem (Facere c9, v25-26), din Avraam
(Facere, c12, v3), din Iacob (Numeri, c24, v17), din Iuda (Facere, c49, v10). El va fi
legislator ca şi Moise (Deuteronom, c18, v15). Pentru păstrarea trează a ideii mesianice şi
pentru ferirea poporului ales şi a monoteismului, a fost necesară separarea poporului de
orice influenţă străină, păgână şi destructivă. Separarea aceasta se face prin legi severe şi
speciale date poporului. Această separare se face numai prin aşezarea poporului într-o
ţară îmbelşugată unde singur este stăpân, unde este ferit de contactul cu lumea păgână şi
unde este apărat şi de elementele naturale. Această ţară este Canaanul, la a cărui
stăpânire poporul are şi drept natural şi drept divin.
b.Unitatea lucrării se vede şi din felul de istorisire a autorului. Se insistă mereu
asupra Legii. Expunearea este genetică, autorul nu omite nimic din ceea ce este necesar
pentru cunoaşterea legislaţiei.
c.Caracterul lingvistic, presupunea unitatea lucrării şi unitatea autorului. În
Pentateuh se întâlnesc particularităţi şi arhaisme în forme gramaticale şi în însemnarea
cuvintelor. Dacă stilul Deuteronomului este puţin diferit de celelalte cărţi, aceasta se
poate explica prin faptul că Moise tratează aici alte probleme decât cele din cărţile
dinainte, sau că are o vârstă înaintată.

26
 E.Cuprinsul Pentateuhului
Pentateuhul cuprinde următoarele cărţi. 1.Facerea, 2.Ieşirea, 3.Leviticul,
4.Numerele, 5.Deuteronomul.
1.Facerea prima carte a Pentateuhului se împarte în două părţi:
Prima parte (capitolele 1-11) arată cum a pregătit Dumnezeu omenirea întreagă
pentru mântuire, iar partea a doua (capitolele 12-50) istoriseşte cum Dumnezeu trece de
la calea universală la calea particulară, alegând în acest scop o familie, pe care o face
popor.
Întroducerea (c1, v1 - c2, v3) arată dependenţa creaturilor faţă de Dumnezeu care
aduce totul din nefiinţă la fiinţă. În c1, v1 se cuprinde cosmogonia mozaică, iar de la c1,
v2, la c2, v3 se află descrierea zilelor creaţiei.
Prima parte (c2, v4 – c11, v26) arată începutul neamului omenesc şi dezvoltarea
familiei lui Adam şi a Evei în popor. Prima parte cuprinde: istoria petrecerii în paradis,
căderea în păcat, familia lui Adam, fraticidul lui Cain, urmaşii lui Cain şi Set, înrăutăţirea
oamenilor, potopul, alegerea lui Noe, a fiului său Sem şi familia Terah.
Partea a doua (c11, v27 – c50, v26) arată că providenţa divină alege familia lui
Avraam în scopul mântuirii neamului omenesc. Se cuprinde în această parte pe larg:
istoria lui Terah, a lui Avraam, a lui Isaac şi Iacob, patriarhii poporului biblic, dar şi felul
în care s-a purtat cu ei Dumnezeu.
2.Exodul sau Ieşirea, cartea a doua a Pentateuhului. Ea îşi are denumirea de la
evenimentul ieşirii evreilor din Egipt şi are patru părţi.
Introducerea (c1, v1-7) arată pe scurt că urmaşi lui Iacob în Egipt s-au înmulţit.
Partea întâi (c1, v8 – c13, v16) cuprinde istoria ieşirii poporului din Egipt.
Dumnezeu le dă un eliberator pe Moise. Dumnezeu îi dă un colaborator pe Aaron. Moise
cere eliberarea poporului evreu, faraon se impotriveşte, urmează cele 10 plăgi. În
amintirea ultimei plăgi , poporului i se porunceşte să ţină anual sărbătoarea Pasca.
Partea a doua (c13, v17 – c18, v27) cuprinde călătoria evreilor spre muntele Sinai
şi pregătirea lor pentru primirea Legii. Evreii sunt condusi ziua de un nor, iar noaptea de
un stâlp de foc. Trec miraculos Marea Roşie. În deşert se petrec minuni: apele amare
devin potabile, primesc mana ca hrană, este scoasă apă din stâncă.
Partea a treia (c19 – c40) Aici se istoriseşte de promulgarea Legii pe Muntele
Sinai. Promulgarea este însoţită de fenomene miraculoase: tunete, fulgere. După
promulgarea Decalogului de către Dumnezeu se face şi promulgarea altor legi. În cele 40
zile pe Muntele Sinai, primeşte noi instrucţiuni, printre care cele privitoare la cortul sfânt.
Poporul face un viţel de aur, Moise sparge tablele legii de viţel, porunceşte uciderea celor
fără de lege, împacă pe oameni cu Dumnezeu, primeşte alte table ale Legii. Se
construieşte cortul sfânt.
3.Leviticul, cartea a treia a Pentateuhului, numită de evrei „Legea preoţilor”
sau „Legea jertfelor”, cuprinde dispoziţii referitoare la cultul sacru. Se împarte în două.
Partea întâi (c1 – c10) vorbeşte despre felurile jertfelor şi despre preoţime. Se
arată îndatoririle şi drepturile preoţilor şi se istoriceşte consacrarea lor solemnă.
Partea a doua (c11 – c27) cuprinde dispoziţii referitoare la curăţirea levitică.
Poporul trebuie curăţit prin curăţire externă legală şi prin curăţire internă. Preoţilor li se
cere o curăţire mai mare. Observarea sau călcarea Legii cauzează stări speciale.

27
 4.Numerele, cartea a patra a Pentateuhului. Această carte cuprinde
recensământul întregului popor. Ea cuprinde istoria peregrinăriii poporului evreu în
deşertul Arabiei. Cartea se împarte în trei părţi.
Partea întâi (c1 – c14). După numărătoarea poporului se istoriseşte răzvrătirea
ivită în urma informaţiilor mincinoase ale iscoadelor trimise în Canaan. Aaron şi Miriam
sunt între răzvrătiţi. Dumnezeu hotărăşte putrezirea osemintelor generaţiei răzvrătite în
pustiu.
Partea a doua (c15 – c19). Se promulgă legi referitoare la pârgă, se completează
dispoziţii referitoare la drepturile şi datoriile preoţimii, Core, Datan, Abiron sunt nimiciţi.
Partea a treia (c20 – c36). Miriam moare, Moise scoate apă din stâncă. Aaron
moare şi este inlocuit cu fiul său Eleazar. Pentru nesupunere poporul este pedepsit cu
şerpi veninoşi. Şarpele de aramă. Se ocupă ţara amoniţilor, medianiţiii sunt înfrânţi. Se
ordonă stârpirea canaaniţilor.
5.Deuteronomul, cartea ultimă a Pentateuhului. Se numeşte „Repetarea Legii”.
Cartea cuprinde trei cuvântări ale lui Moise, în care sunt reamintite binefacerile primite
de la Dumnezeu. Se repetă sumar Legea.
În cuvântarea întâi (c1- c4) Moise arată bunăstarea şi fidelitatea divină, îndeamnă
poporul la observarea Legii.
În cuvântarea a doua (c5 – c11) se repetă Decalogul. Se arată mai detaliat legile
care trebuie observate cu stricteţe: cele referitoare la cultul divin, la deosebirea între
mâncări, referitoare la sărbători, la conducători, la preoţi, la profeţi, la viaţa şi bunul
aproapelui.
În cuvântarea a treia (c12 – c30) Moise îndeamnă din nou poporul la observarea
Legii. Bunătatea lui Dumnezeu îi îndeamnă pe toţi la împlinirea poruncilor.
Adaos istoric (c31 – c34) cuprinde istorisirea alegerii lui Iosua, ultima cântare a
lui Moise, moartea şi jelirea lui de către popor în câmpurile Moabului.

2.PERSONA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS DUPĂ PROFEŢIILE

MESIANICE
1. Profeţiile mesianice din Pentateuh
Facerea:
c3, v15: Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa
ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul;
c12, v2: Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări
numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare;
c12, v3. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor
blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului;
c22, v18: Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului,
pentru că ai ascultat glasul Meu; 
c49, v10: Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale,
pâna ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele.
Numerii:
c24, v17: Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare
din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui
Set îi va zdrobi.

28
 Deuteronom:
c18, v15: Prooroc din mijlocul tău şi din fratii tai, ca şi mine, îţi va ridica Domnul
Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi;
c18, v18: Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune
cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu.
2. Profeţiile mesianice din Profeţii mari
Isaia:
c1, v11: Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am saturat
de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri,
de miei şi de ţapi!;
c1, v12: Când veneaţi să le aduceti, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea
templului Meu!;
c1, v13: Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare;
lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbatori nu le mai pot suferi. Însăşi
prăznuirea voastră e nelegiuire!;

c1, v17: Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi
dreptate orfanului, aparaţi pe văduvă!;
c1, v19: De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca;
c2, v1: Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci
gura Domnului grăieşte;
c2, v2: Fi-va în vremurile cele de pe urmă, ca muntele templului Domnului va fi
întărit peste vârfurile muntilor şi se va ridica pe deasupra dealurilor. Si toate popoarele
vor curge într-acolo;
c2, v3: Multe popoare vor veni şi vor zice: "Veniti să ne suim în muntele
Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe
cărările Sale". Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim;
c2, v4: El va judeca neamurile şi la popoare fără de numar va da legile Sale.
Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai
ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul;
c7, v14: Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în
pântece şi va naste fiu şi vor chema numele lui Emanuel;
c9, v1: Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce
locuiaţi în latura umbrei morţii lumina va străluci peste voi;
c9, v2: Tu vei înmulţi poporul şi vei spori bucuria lui. El se va veseli înaintea Ta,
cum se bucură oamenii în timpul secerisului şi se veselesc la împărţirea prăzilor;
c9, v3: Căci jugul ce-l apasă, şi toiagul ce-l loveste, şi nuiaua ce-l asupreşte, Tu le
vei sfărâma, ca în zilele lui Madian;
c9, v5. Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Carui stapânire e pe
umărul Lui şi se cheama numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu
tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie;
c9, v6. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe
tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin
dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta;

29
 c11, v1: O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da;
c11, v2. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al
înţelegerii, duhul sfâtului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe;
c11,v6. Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă
caprioara; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte;
c12, v2. Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele; nădăjdui-voi întru El şi nu mă
voi înfricoşa, ca izvorul puterii mele şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu şi
izbăvirea mea;
c25, v9. Şi se va zice în ziua aceea: Iată Dumnezeul nostru în Care nădăjduiam ca
să fim mântuiti. Iată Domnul, în Care am nădăjduit, să ne bucurăm şi să ne veselim de
mântuirea Lui;
c32, v1: Iată ca un rege va stăpâni prin dreptate şi căpeteniile vor cârmui cu
dreptate.
c23, v2. Fiecare va fi ca un adăpost împotriva vântului, ca un liman împotriva
vijeliei, ca pâraiele de apă într-un pământ uscat şi ca umbra unei stânci înalte într-un ţinut
însetat;
c32, v3. Ochii celor care văd nu vor fi închişi şi urechile celor care aud vor lua
aminte;
c32, v4. Inima celor uşuratici va judeca sănătos şi limba celor gângavi va grăi iute
şi desluşit;
c32, v5. Nebunului nu i se va mai zice ca e de neam bun şi celui viclean că e mare
la suflet;
c32,v6. Că nebunul grăieşte nebunii şi inima lui gândeşte răul ca să săvârşească
nelegiuiri, să rostească cuvinte mincinoase împotriva Domnului, să lase nemâncat pe cel
flămând şi celor însetaţi să nu le dea sa bea;
c35, v6. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; ca
izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pamânt însetat;
c40, v3. Un glas strigă: "În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc
neumblat cărările Dumnezeului nostru;
c40, v28. Nu ştii tu, sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veşnic, Care a
făcut marginile pamântului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea? Ca
înţelepciunea Lui este nemărginit de adâncă?;
c42, v1: Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte
sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea;
c42, v2. Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui;
c42, v3. Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumega nu o va stinge. El va
propovădui legea Mea cu credinciosie;
c42, v4. El nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, până ce nu va fi aşezat legea pe
pământ; căci învăţătura Lui toate ţinuturile o aşteaptă;
c42, v5. Aşa grăieşte Domnul cel Atotputernic, Care a făcut cerurile şi le-a întins,
Care a întărit pământul şi cele de pe el, Care a dat suflare poporului de pe el şi duh celor
ce umblă pe întinsul lui;
c42, v6. "Eu, Domnul, Te-am chemat întru dreptatea Mea şi Te-am luat de mână
şi Te-am ocrotit şi Te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea neamurilor;
c42, v7. Ca să deschizi ochii celor orbi, să scoti din temniţă pe cei robiţi şi din
adâncul închisorii pe cei ce locuiesc întru întuneric;

30
 c49, 6. Mi-a zis: "Puţin lucru este să fii sluga Mea ca să aduci la loc seminţiile lui
Iacov şi să întorci pe cei ce-au scăpat dintre ai lui Israel. Te voi face Lumină popoarelor
ca să duci mântuirea Mea până la marginile pamântului!";
c49, v7. Aşa grăieşte Răscumpărătorul şi Sfântul lui, Israel către Cel dispreţuit şi
către urâciunea neamurilor, Sluga tiranilor: "Regi Te vor vedea şi se vor ridica, căpetenii
se vor închina pentru Domnul cel credincios şi pentru Sfântul lui Israel, Cel Care Te-a
ales!";
c49, v8. Aşa grăieşte Domnul: "În vremea milostivirii Te voi asculta şi în vremea
mântuirii Te voi ajuta. Te-am facut şi Te-am hotarât Legamânt al poporului, ca să aşezi
rânduială în ţară şi să dai fiecăruia moştenirile nimicite!";
c49, v9. Ca să zici celor robiti: "Ieşiţi!" şi celor care sunt în întuneric: "Veniţi la
lumină!" Ei vor paşte oriunde pe calea lor şi pe toate povârnişurile va fi păşunea lor;
c50, v4. Domnul Dumnezeu Mi-a dat Mie limba de ucenic, ca să ştiu să grăiesc
celor deznădăjduiti. În fiecare dimineaţă El deşteaptă, trezeşte urechea Mea, ca să ascult
ca un ucenic;
c50, v5. Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea, dar Eu nu M-am împotrivit şi
nici nu M-am dat înapoi;
c50, v6. Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am
ferit-o de ruşinea scuipărilor;
c53, v1. Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va
descoperi?;
c53, v2. Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pamânt uscat; nu
avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag;
c53, v3. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător
al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispretuit şi nebăgat în seamă;
c53, v4. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a
împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu;
c53, v5. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru
fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi
ne-am vindecat;
c53, v6. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a
făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor;
c53, v7. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu si-a deschis gura Sa; ca un miel spre
junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis
gura Sa;
c53, v8. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?
Că s-a luat de pe pământ viata Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre
moarte;
c53, v9. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele,
după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese
în gura Lui;
c53, v10. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a
dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul
Domnului în mâna Lui va propăşi;

31
 c53, v11. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de
mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi
fărădelegile lor le va lua asupra Sa;
c53, v12. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va
împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Sau spre moarte şi cu cei făcători de rele a
fost numărat. Ca El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viata;
c58, v6. Nu stiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile
nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor;
c58, v7. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casa pe cel sărman, pe
cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine;
c58, v8. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi.
Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu;
c58, v9. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă!
Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de
cârtire;
c58, v10. Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta
va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei;
c62, v1. Pentru Sion nu voi tăcea şi pentru Ierusalim nu voi avea odihnă până ce
dreptatea lui nu va ieşi ca lumina şi mântuirea lui nu va arde ca o flacără;
c62, v2. Atunci neamurile vor vedea dreptatea ta şi toţi regii slava ta şi te vor
chema pe tine cu nume nou, pe care îl va rosti gura Domnului;
c62, v3. Si tu vei fi ca o cununa de mărire în mâna Domnului şi ca o diadema
regală în mâna Dumnezeului tău;
c62, v4. Şi nu ţi se va mai zice ţie: "Alungata", şi ţării tale: "Pustiita", ci tu te vei
chema: "Întru tine am binevoit" şi ţara ta: "Cea cu barbat", că Domnul a binevoit întru
tine şi pământul tău va avea un soţ;
c62, v5. Şi în ce chip se însoţeşte flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoţi
cu tine, şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul
tau!;
c62, v6. Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun strajeri, care nici zi, nici noapte nu
vor tăcea! Voi, care aduceţi aminte Domnului de făgăduinţele Lui, să n-aveţi odihnă!;
c62, v7. Şi să nu-I daţi răgaz până ce nu va aşeza din nou Ierusalimul, ca să facă
din el lauda pământului;
c62, v8. Juratu-S-a Domnul pe dreapta Lui şi pe braţul Lui cel tare: "Nu voi mai
da de aici înainte grâul tău spre hrana vrăjmaşilor tăi, şi cei de neam străin, nu vor bea
mustul tau, rodul muncii tale.
c62, v9. Ci numai cei ce îl vor fi adunat îl vor mânca şi vor lăuda pe Domnul, şi
cei care vor fi făcut culesul vor bea vinul în curţile templului Meu cel sfânt!";
c62, v10. Intraţi, întraţi pe porţi! Gătiţi cale poporului, gătiţi, gătiţi-i drum,
curăţiţi-l de pietre, înălţaţi un steag peste neamuri!;
c62, v11. Iată, Domnul vesteşte acestea până la marginile pământului: "Ziceţi
fiicei Sionului: Mântuitorul tău vine! El vine cu plata, şi răsplatirile merg înaintea Lui!".
Ieremia:
c2, v6. În loc să zică: Unde este Domnul, Cel ce ne-a scos din pământul Egiptului
şi ne-a povăţuit prin pustiu, prin pământul cel gol şi nelocuit, prin pământul cel sec, prin
pământul umbrei morţii, prin care nimeni nu umblase şi unde nu locuia om?;

32
 c3, 17. În vremea aceea Ierusalimul se va numi tronul Domnului şi toate
popoarele se vor aduna acolo pentru numele Domnului şi nu se vor mai purta după
îndărătnicia inimii lor celei rele;
c7, v21. Aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: "Arderile de tot ale
voastre adăugaţi-le la jertfele voastre şi mâncaţi carne;
c7, v24. Dar ei n-au ascultat glasul Meu şi nu şi-au plecat urechea lor, ci au trăit
după pofta şi îndărătnicia inimii lor rele şi s-au întors cu spatele către Mine, iar nu cu
faţa;
c10, v10. Iar Domnul este adevăratul Dumnezeu, este Dumnezeu viu şi împărat
veşnic; de mânia Lui tremură pământul şi neamurile nu pot suferi urgia Lui;
c23, v5. Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va
ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pamânt;
c25, v12. Iar când se vor împlini şaptezeci de ani, voi pedepsi pe regele
Babilonului şi pe poporul acela, zice Domnul, pentru necredinţa lor, şi ţara Caldeilor o
voi pedepsi şi o voi face pustie pentru totdeauna;
c31, v15. Aşa zice Domnul: "Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară.
Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt";
c31, v31. Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa
lui Iuda legământ nou;
c33, v14. Iată vin zilele când voi împlini acel cuvânt bun pe care l-am rostit Eu
pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, zice Domnul;
c33, v15. În zilele acelea şi în vremea aceea voi ridica lui David Odraslă dreaptă
şi aceea va face judecată şi dreptate pe pamânt;
c33, v16. În zilele acelea Iuda va fi izbăvit şi Ierusalimul va trăi fără primejdie şi
Odraslei aceleia I se va pune numele: "Domnul - dreptatea noastră";
c33, v17. Că aşa zice Domnul: "Nu va lipsi lui David bărbat care să şadă pe
scaunul casei lui Israel.
Iezechiel:
c17, v22. Aşa zice Domnul Dumnezeu: "Voi lua din vârful cedrului celui înalt un
lăstar şi-l voi sădi; din creştetul lui voi rupe lăstarul cel plăpând şi-l voi sădi pe un munte
înalt şi măreţ;
c17, v23. Pe muntele cel înalt al lui Israel îl voi sădi şi va slobozi ramuri, va aduce
rod, şi se va face un cedru falnic şi vor locui în el tot felul de păsări; tot felul de înaripate
vor locui în umbra ramurilor lui;
c17, v24. Şi vor cunoaşte toţi pomii câmpului ca Eu, Domnul, pomul înalt îl fac
mic şi pe cel mic îl fac înalt; pomul verde îl usuc şi pomul uscat îl înverzesc. Eu, Domnul,
am spus acestea";
c21, v32. Mâncare focului vei fi; sângele tău va curge în mijlocul ţării şi nici nu se
va mai pomeni de tine, că Eu, Domnul, am spus acestea";
c34, 22. Eu voi veni să scap oile Mele, ca să nu mai fie pradă şi voi judeca între
oaie şi oaie;
c36, v25. Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile
voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi;
c37, v24. Iar robul Meu David va fi rege peste ei şi păstorul lor al tuturor, şi ei se
vor purta după cum cer poruncile Mele şi legile Mele le vor păzi şi le vor împlini;

33
 c37, v26. Voi încheia cu ei un legământ al păcii, legământ veşnic voi avea cu ei.
Voi pune rânduiala la ei, îi voi înmulţi şi voi aşeza în mijlocul lor locaşul Meu pe veci;
c44, v2. Şi mi-a zis Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi
nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea
va fi închisă;
c47, v1. Apoi m-a dus înapoi la uşa templului şi iată de sub pragul templului
curgea o apă spre răsărit; pentru că templul era cu faţa spre răsărit şi apa curgea de sub
partea dreaptă a templului, pe partea de miazăzi a jertfelnicului.
Daniel:
c2, 4v4. Iar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat veşnic
care nu va fi nimicit niciodată şi care nu va fi trecut la alt popor; El va sfărâma şi va
nimici toate aceste regate şi singur El va rămâne în veci;
c2, v45. După cum tu ai văzut că o piatră a fost desprinsă din munte, nu de mână,
şi a zdrobit fierul, arama, lutul, argintul şi aurul, Marele Dumnezeu a dat de ştire regelui
ceea ce va fi în viitor; visul este adevarat şi tâlcuirea lui neîndoielnică";
c3, v5. De îndată ce veţi auzi glasul trâmbiţei, flautului, chitarei, harpei,
psalterionului, cimpoiului şi al tuturor instrumentelor muzicale, veţi cădea la pamânt şi vă
veţi închina chipului de aur pe care 1-a ridicat regele Nabucodonosor;
c7, v9. Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile;
îmbrăcămintea Lui era alba ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său,
flăcări de foc; rotile lui, foc arzator;
c7, v13. Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca
Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui;
c7, v14. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele,
neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stapânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece,
iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată;
c7, v27. Iar regatul şi stăpânirea şi mărirea regilor de sub ceruri se vor da
poporului sfinţilor Celui Preaînalt; împărăţia Lui este împărăţie veşnică şi toate
stăpânirile Îi vor sluji Lui si pe El Îl vor asculta";
c9, v24. Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea
ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va
ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor
pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor.
c9, v25. Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a
Ierusalimului şi până la Cel-Uns - Cel-Vestit - sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de
săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele si zidul din afară, în vremuri de strâmtorare;
c9, v26. Iar după cele şaizeci şi două de saptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se
găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul.
Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război -
prăpădul cel hotarât;
c9, v27. Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul
săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când
pedeapsa nimicirii cea hotarâtă se va vărsa peste locul pustiirii".

34
 3. Profeţiile mesianice din Profeţii mici
Osea:
c4, vl. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, copii ai lui Israel, că Domnul stă la
judecată cu locuitorii pământului;
c4, v2. Că nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară;
c4,v 3. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârsesc fapte silnice,
iar sângele vărsat curge peste sânge;
c4, v4. Pentru aceasta ţara e în mare jale, iar cei ce o locuiesc sunt fără vlagă.
Amos:
c5, v14. Căutaţi binele şi nu răul, ca să fiţi vii şi aşa Domnul Dumnezeu Savaot va
fi cu voi precum ziceţi că este;
c5, v15. Urâţi răul şi iubiţi binele şi hotărâţi judecata cea dreaptă la porţi, poate că
Domnul Dumnezeu Savaot Se va milostivi de cei rămaşi ai lui Iosif.
Miheia:
c6, v8. Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine:
dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului
tău!.
Ioil:
c1, v14. Postiţi post sfânt, strângeti obşte de prăznuire, adunaţi pe bătrâni, pe toţi
locuitorii ţării în templul Dumnezeului vostru şi strigaţi către Domnul rugându-L;
c3, v1: Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele
voastre vor profeţi, batrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii vostri vedenii vor vedea;
c3, v2. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu.
Zaharia:
c3, v8. Ascultă deci, Iosua, mare preot, tu şi cei împreună cu tine care stau
înaintea ta; căci ei sunt oameni de prezicere. Iată Eu aduc pe Servul Meu Odrasla;
c6, v12. Şi-i vei zice lui în acest chip: "Aşa grăieşte Domnul Savaot: Iată un om
care va fi chemat Odrasla; acesta va odrăsli şi va zidi templul Domnului;
c6, v13. Şi acesta va rezidi templul Domnului. El va purta semnele regale şi va
stăpâni şi va domni pe tronul lui şi un preot va fi la dreapta lui. Între ei doi va fi o pace
desăvârşită;
c7, v4. Şi a fost cuvântul Domnului Savaot către mine şi mi-a zis:
c7, v5. "Vesteşte la tot poporul ţării şi preoţilor: «Dacă aţi ţinut post şi v-aţi
tânguit în luna a cincea şi într-a şaptea, vreme de şaptezeci de ani, pentru Mine, oare, aţi
postit voi?» ’’;
c7, v6. Şi dacă mâncaţi şi beti, oare nu sunteţi voi aceia care mâncaţi şi care beţi?
c7, v9. "Aşa grăieşte Domnul Savaot: «Faceţi dreptate adevarată şi purtaţi-vă
fiecare cu bunătate şi îndurare faţă de fratele său»’’;
c7, v10. «Nu apăsaţi pe văduvă, pe orfan, pe străin şi pe cel sărman şi nimeni să
nu pună la cale fărădelegi în inima lui împotriva fratelui său!";
c8, v17. Să nu cugetaţi fărădelege unul împotriva altuia şi jurământul strâmb să
nu-l iubiti, căci toate acestea le urăsc", zice Domnul;
c8, v19. "Aşa zice Domnul Savaot: Postul din luna a patra, a cincea, a şaptea şi a
zecea vor fi pentru casa lui Iuda spre veselie şi bucurie şi zile bune de sărbatoare! Dar
iubiţi adevarul şi pacea!;

35
 c9, v9. Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată
Împaratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei;
c10, v9. Şi îi voi împrăştia printre popoare, şi din mari depărtări îşi vor aduce
aminte de Mine şi vor trăi acolo cu fiii lor şi vor veni înapoi;
c10, v10. Îi voi scoate din ţara Egiptului şi din Asiria îi voi aduna şi îi voi aduce
în pământul Galaadului şi Libanului şi nu va fi atâta loc pentru ei;
c11, v13. Atunci a grăit Domnul către Mine: "Aruncă-l olarului preţul acela
scump cu care Eu am fost preţuit de ei". Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat
în vistieria templului Domnului, pentru olar;
c12, v11. În ziua aceea, va fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea de la
Hadad-Rimon, în câmpia Meghidonului;
c13, v7. Sabie, deşteaptă-te împotriva păstorului Meu, împotriva tovaraşului Meu,
zice Domnul Savaot. Voi bate pastorul şi se vor risipi oile, şi Îmi voi întoarce mâna Mea
împotriva celor mici.
Maleahi:
c1, v11. Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu
printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase
curate, căci mare este numele Meu între neamuri", zice Domnul Savaot.
c3, v1. "Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va
veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi
Îl doriţi. Iată, vine!", zice Domnul Savaot;
c3, v20. Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele
dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.

3.EXPERIENŢA RELIGIOASĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT

Existenta unei varietati mari de religii, mult diferite între ele, nu numai în
reprezentarea externă a cultului, dar şi în întreaga lor învăţătură şi în valorile lor spirituale
şi morale, a fost abordată în diverse modalităţi. Regăsim, de exemplu, punctul de vedere
(pe care l-am numi "ultra-calvinist") care neagă existenţa oricăror trăsături pozitive în
natura căzută a omului şi, prin urmare, în toate religiile păgâne. Pe de altă parte, există
modul de abordare pe care l-am numi "relativist". Atunci când au legătură cu o anumită
credinţă generală despre Dumnezeu, aceasta consideră toate religiile numite "superioare",
ca fiind mai mult sau mai puţin egale ca valori ultime - ca abordări egal valabile şi
acceptabile ale tainei Divinului. Acest punct de vedere este susţinut adeseori de către
adepţii teosofiei, fiind împărtăşit şi de un număr de gânditori religioşi indieni. Un
exemplu specific în acest sens este rugăciunea filosofului Abul-Fasl (1547-1595), care a
trăit la curtea marelui împarat al Indiei, "Marele Mogul" Akbar. El simte în mod egal
prezenţa lui Dumnezeu în moschee, în templele păgâne, în comunitatile budiste, în cultul
crestin şi iudaic.
Mai există însă un alt gen de abordare relativistă, a religiei bazată pe o concepţie
agnostică sau esenţial atee şi care considera că toate religiile sunt pur şi simplu proiecţii
ale minţii umane şi prin urmare sunt supuse legilor evoluţiei umane. Combinată câteodată
cu aceasta -în baza cărui drept, nu ştim- întâlnim o abordare foarte optimistă a acestei
evoluţii în sensul unei ascensiuni a omului spre forme superioare (nu numai psihologic,
dar şi subiectiv superioare, dacă nu exista o Realitate divină absolută corespunzătoare
lor), de credinţă şi conştiinţă morală.

36
 Această teorie evoluţionistă are aspecte multiple şi foarte diferite. Ea poate fi
numită "pozitivistă", după cum o fac Auguste Comte (1798-1857) şi urmaşii săi. După
părerea sa, religia este doar un pas necesar în evoluţia şi creşterea minţii umane spre ţinta
ei, cunoaşterea ştiinţifică. Prin urmare, ea a fost depăşită de o fază superioară, cea
ştiinţifică, şi prin urmare nu are pretenţia unei valori permanente. Mai sunt însă şi alte
teorii evoluţioniste care atribuie sau par să atribuie o anumită valoare intrinsecă (nu
numai aceea - a unei etape de trecere spre cunoaşterea ştiinţifică) unor forme superioare
ale religiei şi ale experienţei religioase. Acest lucru este însă posibil numai pe baza
recunoaşterii (implicită sau explicită) a adevărului fundamental al religiei - existenţa
Realităţii divine. Altminteri, ar fi lipsită de sens. O abordare pur istorică şi relativistă
exclude orice judecată de valoare şi nu dă nici un fel de drept unei astfel de judecăţi.
Dacă nici o religie nu se intemeiază pe Realitatea Supremă şi este esenţial eronată, atunci
toate diferenţele; în abordarea variatelor aspecte ale religiei au pur şi simplu un temei
psihologic şi subiectiv. Atunci nu avem dreptul să vorbim de nici o evoluţie progresivă
(sau numai în sensul propus de Auguste Comte - vezi mai sus). Tot ceea ce putem face
este să descriem fazele succesive, abţinându-ne de la judecăţi de valoare.
Pozitia celui care crede în Realitatea divină supremă este însă cu desăvârşire alta.
În lumina acestui Adevăr divin suprem totul poate şi trebuie să fie cântărit şi testat în
funcţie de acest Adevăr. În plus, pot fi făcute şi judecăţi de valoare referitoare la formele
şi aspectele credinţei umane şi ale religiei.
Care este atitudinea creştină, apostolică faţă de căutările religioase şi faţă de
credinţa religioasă a omenirii în afara revelaţiei Vechiului şi a Noului Testament ?
Aceasta este o dublă atitudine. Ea este clar afirmată în capitolul 17 al Faptelor
Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel este prezentat ca fiind "neliniştit" în duhul său văzând
cetatea Atenei "plină de idoli". El vorbeşte în faţa unui auditoriu, restrâns, educat, de pe
Areopag. Printre altarele din Atena el a descoperit unul dedicat "Dumnezeului
necunoscut". Despre acest Dumnezeu el le va predica. Acest Dumnezeu, Creator al lumii,
nu se sălăşluieşte în temple; el a creat neamul omenesc, "aşezând vremile cele de mai
înainte rânduite şi hotarele locuirii, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar
găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi". Iar Pavel continua: "Căci în El trăim şi ne
mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem".
(Aceste două citate ultime sunt luate din scriitori religioşi greci). La fel, în Prologul
Evangheliei după Ioan citim: "Cuvântul era Lumina cea adevarată care luminează pe tot
omul care vine în lume". Sensul acestor două pasaje -cuvintele Sf. Pavel şi această frază
din Evanghelia după Ioan (c1, v9)- relevă existenţa unei anumite cunoaşteri despre
Dumnezeu, sau a unei dorinţe, aspiraţii şi căutări după El sădită în toţi oamenii, chiar şi în
lumea păgână. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din capitolele 1 şi 2 din Epistola către
Romani consună cu această idee, acestea reliefând posibilitatea unei anumite cunoaşteri a
lui Dumnezeu ca şi Creator divin accesibilă tuturor oamenilor prin contemplarea
lucrurilor create şi potrivit unui cod scris în inimile oamenilor (c1, v19-20; c2, v14-15).
Acest lucru coincide cu ceea ce doi din primii Părinţi creştini -Justin Filosoful şi Clement
Alexandrinul- spun referitor la sămânţa Logosului Divin împrăştiată în inimile celor
drepţi dintre greci, mai precis a lui Socrate şi Heraclit. Există în om o înclinare naturală,
înnăscută spre Dumnezeu; ea este lucrarea Logosului Divin care dă lumină şi viaţă. Omul
este atras în mod natural de Logosul Divin care este Legea lăuntrică potrivit căreia lumea
are viaţă. Iar această atracţie explică scânteierile de adevăr de cunoaştere autentică a lui

37
Dumnezeu, împrăştiate în religiile "păgâne"... printre multimea celor mai grosolane
greşeli şi a degradării morale.
Mai există însă încă un aspect al păgânismului, reliefat cu tot atâta putere în
mesajul apostolic şi în experienţa şi convingerile creştinismului primar: păgânismul ca
religie a omului a pierdut adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, ca religie a omului căzut.
Aceasta a devenit o religie falsă, ba mai mult, a devenit scena de acţiune a puterilor anti-
dumnezeiesti, demonice, rele. Acest punct de vedere este scos în evidenţă de acelasi Sfânt
Apostol Pavel în cele două epistole către Corinteni: "Ci (zic) că cele ce jertfesc neamurile
(păgânii), jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai
demonilor. Nu puteti bea paharul Domnului şi paharul demonilor, nu puteţi să vă
împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor" (I Corinteni c10, v20-21). "Sau ce
împărtăşire are lumina cu intunericul? Şi ce învoire este întru Hristos şi Veliar? Sau ce
înţelegere, este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al
Dumnezeului celui viu..." (II Corinteni c6, v14-16).
Aceasta nu este o aserţiune pur teoretică, ci rezultatul unui sentiment şi al unei
convingeri nestrămutate a primilor creştini faţă de cultul păgân cu care erau confruntaţi şi
pe care îl considerau ca fiind moral pervers şi demonic. Este vorba de o experienţa
profundă a primilor creştini ca prin cultele păgâne ei erau confruntaţi cu ceva ostil şi
substanţial rău. Iar motivele pentru o astfel de credinţă erau îndestulătoare.
Toţi cei care au studiat cu atentie diferitele aspecte şi faze ale religiilor lumii din
afară religiilor Vechiului şi Noului Testament nu pot să nu fie izbiţi de dualitatea
fundamentală, profundă care străbate această dezvoltare religioasă. Contrastele sunt mari
şi izbitoare. Alături de imne minunate dedicate Dumnezeului suprem, alături de aspiraţia
religioasă după unica divinitate absolută care inspiră în special unele texte egiptene şi
indiene antice, întâlnim panteonul pestriţ al religiei populare şi câteodată -ca de exemplu,
în unele texte babiloniene şi în elenismul târziu- senzaţia unei prezenţe pătrunzătoare şi a
unei puteri imense a nenumăratelor spirite rele, un "poli-demonism" adevărat, care ne
umple inima de groază. Cea mai bună metodă de a ne proteja sunt riturile şi incantaţiile
magice. Acest sentiment al groazei străbate, de exemplu, vestitul text-incantaţie asiro-
babilonian împotriva Celor Şapte Răi: Sunt şapte! Sunt şapte / În profunzimile oceanului
sunt şapte, / Sunt şapte bântuind Cerurile, / Ei nu sunt nici barbat şi nici femeie, / Ei sunt
aidoma vântului răscolitor... / Nu cunosc milă sau îndurare, / Nu ascultă rugăciuni sau
cereri... / Primul dintre ei este Vântul de Sud, /Al doilea -Dragonul cu fălci desclestate /
Căruia nimeni nu-i rezistă, / Al treilea este Leopardul feroce / Care înghite copii, / Al
patrulea ingrozitorul Şarpe... /Ei aduc intunericul din cetate în cetate, / Furtuni care fac
Cerurile să se cutremure, / Norul gros care aruncă Cerul în intuneric... / Ei se târăsc
aidoma şerpilor pe pântece / Ei latră aidoma unei haite de lupi, / Peste cel mai înalt zid şi
prin cel mai gros perete / Ei trec ca furtuna întunecată / Intrând forţat din casă în casă, /
Nici o uşă nu îi poate reţine, / Nici o încuietoare nu îi poate opri, / Căci peste prag ei se
târăsc înăuntru ca un Şarpe... şi aşa mai departe.
Pe de altă parte, ce imens dinamism religios este descoperit în vechile texte de
inspiraţie monoteistă (sau panteistă) din Egipt şi India Antică! Voi cita câteva din vechile
documente egiptene. Un text vechi din piramide vorbeste despre Cel "care este fără
nume, al cărui nume este ascuns". Există apoi un papirus de la Leyden (dinastia a 19-a)
care recunoaşte în zeul Amon, manifestarea divinităţii supreme : "Nici un zeu nu
cunoaşte înfăţisarea sa reală... El nu are chip care să poată fi redat... Este prea plin de

38
taină, pentru ca slava sa să fie descoperită, prea mare pentru a fi scrutat, prea puternic
pentru a fi cunoscut...". Această traditie este regăsită şi mai târziu în istoria Egiptului.
Deasupra intrării templului ptolemeic din Medumoud se află urmatoarea inscripţie:
"Cel ce s-a produs pe sine, al Cărui nume este ascuns şi Care se tăinuieste pe sine
de copiii săi, Cel care şi-a ridicat capul din abisul întunecat, Cel care a existat atunci când
nimeni nu era în afară de El. Cel Care s-a ridicat singur, dându-şi sieşi naştere, după ale
Cărui planuri toate fiinţele au fost produs, Necunoscutul îi este chip, Cel Care se ascunde
de creaţia sa...". Întru-un mod asemănător zeul Ptah este numit (în textele de la
Memphis), "Tată al tuturor zeilor. Marele Zeu al timpurilor primordiale", "Domnul
Anilor", "Stăpânul Veşniciei".
Să privim acum la câteva texte din India Antică. Întâlnim în multe pasaje din
Upanishade şi  alte texte  înrudite (cum  ar fi Moksha-dharma   din - Mohabharatam),  
proclamarea   Unului,   a  singurului. Unu care  exista   cu   adevarat,   "Sstya   satyasya"  
("Realitatea   realităţii"). "Căci există Ceva sau Cineva care nu îmbătrâneşte, cel bătrân în
zile, Cel Veşnic",  "care există prin    Sine însuşi",  ceva "nemuritor, permanent", 
"nesupus schimbărilor",  "mare, liber de  orice boală", strălucitor şi    nestrămutat", care   
este "dincolo de foame şi   sete, dincolo de mâhnire şi greşeală, dincolo de bătrâneţe şi
moarte". "Numele lui este "Cel înalt", deoarece El se află deasupra a tot răul"- El este
Unul inefabil şi insondabil "Tainicul cel prea adânc, Care nu poate fi cuprins de gândire
şi nici măsurat", despre Care singurul lucru ce poate fi spus este: "El este!"  şi "Cel care
există cu adevărat". În El ne găsim adăpost, El este "Ţărmul" mult dorit, dincolo de orice
durere. "A-L cunoaste este ţinta Upanishadelor"  "Numele Lui este: Cel după care
tânjim". "Cel care a ajuns să-L cunoască devine înţelept, şi în căutarea Lui asceţii încep
să rătăcească, purtând nostalgia unui tărâm mai bun". Ajungând să-L cunoască, brahminii
încetează să-şi dorească fii, averi, lumi şi ca cersetori ei îmbrăţişează viaţa fără adăpost".
Căci despre El se spune: Nemărginitul este fericire. Nu există fericire în ceea ce este
mărginit. "Numai în Nemărginit se află fericire". Şi iarăţi: "Brahma este fericire".
Multe din pasajele acestor texte vechi ne lasă să auzim accente de bucurie: Cel
care a ajuns să-L cunoască a dobândit libertatea; Cel care a ajuns să-L cunoască a
dobândit pacea; cel care a ajuns să-L cunoască a devenit nemuritor !.". Ascultati şi acest
verset din Katha-Upanishad: "Bărbatul înţelept care prin meditaţie asupra lui Atman
(Eului) îl recunoaşte pe Cel vechi în zile care este greu de văzut, Cel care a intrat în
intuneric, Cel care este ascuns în peşteră, Care locuieşte în abis ca Dumnezeu - cu
adevărat el lasă în urma sa pentru totdeauna bucuria şi durerea".
Însă această Realitate ultimă este concepută de autorii Upanishedelor ca un Ocean
divin impersonal, în care este cuprins totul; ca o Indiferenţă divină ce depăşeşte orice
distincţie, şi nu ca o persoană creatoare iubitoare. "Tat tvam asi" - "Acela tu esti" -aceasta
este formula de eliberare: a concepe întreaga fiinţă ca fiind una, iar individualizarea drept
ceva fals, ca un "coşmar" prin care este înlănţuită Fiinţa Supremă cea Una. Prin urmare,
desluşim o indiferenţă rece legată de această Substanţă divină care penetrează tot
universul; ea nu este interesată în nici o fiinţă individuală, nu este nici Tată iubitor şi nici
Mântuitor îndurător. Pe de altă parte, alături de această experienţă, câte absurdităţi
ciudate, practici magice grosolane, speculaţii cosmologice neobişnuite, sărace şi
primitive, mărginindu-se cu magia nu se regăsesc în aceste texte! Dinamismul aspiraţiei
religioase profunde şi căutarea religioasă intensă, străfulgerările minunate ale Realităţii
Supreme rămân amestecate cu straturi ale unor concepţii religioase inferioare specifice

39
religiilor Indiei. Ambele elemente sunt caracteristice -aspiraţiile şi experienţele
superioare, superstiţia şi magia care inundă religia populară. La fel, ce impresie ciudată şi
pestriţă ne lasă religiile oficiale ale Egiptului, cu multiplicitatea riturilor lor magice, cu
practica adorării animalelor, cu textele lor magice referitoare la viaţa de dincolo de
mormânt şi cu mulţimea zeilor - cu tendinţa monoteistă (sau mai degraba henoteistă) în
care apare ici şi colo, croindu-şi drum sau mai precis pierzându-se în mijlocul avalanşei
de practici şi concepţii vulgare.
Istoria religiilor este guvernată de o lege căreia specialiştii în domeniu nu îi
acordă atenţia cuvenită. Este vorba de prezenţa simultană a unor elemente de valoare
religioasă foarte diferită. Uneori are loc o apariţie neaşteptată a unei concepţii superioare
aidoma unei licăriri spontane; un contact cu Realitatea supremă, cu Realitatea divină, care
se descoperă în mijlocul fleacurilor şi elementelor fără nici o valoare ale concepţiilor
politeiste şi polidemoniste moral respingătoare şi groteşti. Un exemplu clasic în acest
sens ne este oferit de boşimanii din Africa de Sud (sec. al XlX-lea), la care face referire
Andrew Lang în vestitele sale cărţi Myth, Ritual and Religion (Formarea religiei), 1898.
Aceştia se inchină unei zeităţi supreme, foarte ciudată, numita Kagn, înfăţişată ca un uriaş
ichneumon (o fiinţă asemănătoare cu o nevăstuică şi o şopârlă). Despre acest zeu
respingător sunt relatate o sumedenie de poveşti ciudate şi lascive care au ca obiect
împerecherea lui cu diferite animale sau faptele lui amoroase. Atunci când un european
(care a petrecut mai mulţi ani printre boşimani şi a învaţat cum să şi-i apropie) a intrebat
un boşiman ce fac atunci când se află în desert la vânătoare, departe de casă, şi nu au
noroc de vânat, iar proviziile s-au terminat, acesta i-a raspuns:
"Desigur ne rugăm lui Kagn". Cum se roagă? "Kagn, Kagn,! Nu suntem noi copiii
tăi? Nu vezi foamea noastră? Ajuta-ne !". Noţiunea de Părinte Suprem îndurător apare pe
neaşteptate în conştiinţa lor în mijlocul unor reprezentări mitologice inepte.    
Un alt exemplu care atestă această răbufnire a unei concepţii superioare sau mai
degrabă a unei experienţe superioare a lui Dumnezeu ne este dată de marele înţelept şi
predicator al religiei morale, Epictet (sec. al II-Iea d.Hr.). Pentru Epictet Dumnezeu este,
teoretic vorbind, sufletul panteist al universului, aşa cum aceasta idee este conturată în
filosofia stoică. El este Legea şi Armonia Universală, dar nu şi o Persoană divină vie.
Dumnezeu viu cu care omul ar putea întreţine o legătură morală de la persoană la
persoană. Cu toate acestea, există rugăciuni şi invocări adresate de Epictet acestui
Dumnezeu (conceput îndeobşte ca Lege imuabilă a Naturii) în care se face simţită dorinţa
reală, arzătoare şi, ceea ce este mai important, acest Dumnezeu ne apare pe neaşteptate ca
Părinte a toate, îndurător, înaintea căruia sufletul se inclină cu cea mai adâncă încredere şi
pioşenie.
O altă contradicţie flagrantă poate fi găsită în budismul hinayana (budismul
"vehiculului mic"). Textele budiste vechi filosofice şi psihologice neagă existenţa unei
substanţe spirituale şi a unei Realităţi, supreme. "Setea" de viaţă (care stă la temelia seriei
nesfârşite a renaşterilor şi a suferinţei) este cea care ţine unite elementele constitutive
separate ale persoanei umane şi ale oricărei fiinţe individuale. Când această "sete" este
învinsă, elementele se separă şi eliberarea ultimă din suferinţă (ţinta supremă a învăţăturii
budiste) şi nirvana ("stingerea") este realizată. Din acest punct de vedere nirvana nu poate
însemna altceva decât stingerea totală, aneantizare. Aceasta este concluzia naturală şi
necesară a acestor presupoziţii teoretice. În plus, aşa cum am arătat, orice Realitate divină
absolută ultimă este ignorată de acest aspect al budismului. Pe lângă aceasta, adeseori

40
existenţa unei Realităţi imuabile, absolute este negată în mod emfatic (sau cel puţin aşa se
pare). "Întrucât, ucenicilor, se spune că ar fi zis Buddha, nu se poate descoperi cu
adevărat existenţa vreunei realităţi spirituale sau a vreunui lucru care să îi fie propriu, nu
este oare credinţă care spune: aceasta este lumea şi acesta este "Eul", astfel voi deveni
după moarte: ferm, permanent, veşnic, neschimbător şi astfel voi rămâne în veşnicie; nu
este această credinţă pur şi simplu o absurditate prostească?". Cum poate fi o astfel de
credintă altceva decât o absurditate prostească? "O, stăpâne, este răspunsul ucenicilor".
Prin dispariţie totală, încetare totală, non-existenţă, abolirea voinţei, dizolvarea, dispariţia
totală în urma căreia nu mai rămâne nimic. Aşa s-a întâmplat în cazul călugăriţei Kisa
Gotani care, privind cum luminile din mănăstire erau stinse şi - aprinse din nou, plină de
linişte spirituală a exclamat : "Aidoma acestor lumini sunt fiinţele vii; ele se sting şi se
aprind din nou. Însă cei care au realizat nirvana nu se mai văd niciodată".
În etapa ultimă a nirvanei "orice formă de existenţă dispare cu desăvârşire", "orice
cale spre viaţă este distrusă". Aceasta nu este însă singura explicaţie a nirvanei. Există
multe texte cu nuanţe agnostice; Buddha (sau adepţii săi) refuză pur şi simplu să spună
dacă nirvana este un nou mod de viaţă -nespus şi nescris- sau încetarea absolută a oricărei
forme de existenţă, chiar şi a celei desăvârşite. Pe neaşteptate apar apoi texte (destul de
numeroase) care descriu nirvana în termeni mistici, ca stare de fericire supremă, nespusă,
cu desăvârşire transcendentă, care are cel mai înalt conţinut pozitiv, nu numai unul
negativ- încetarea durerii. Elocventă în acest sens este conversaţia vestitului istoric
german al religiei şi filosof religios Rudolph Otto în timpul şederii sale în Ceylon (Shri
Lanka, n.t.), centrul budismului "clasic" (această calificare trebuie acum abandonată),
adică a budismului hinayana, cu un călugăr budist de mare fineţe intelectuală şi foarte
învăţat. Citind multe, texte el i-a prezentat lui Otto doctrina la care el adera cu tărie,
anume a neexistentei absolute a sufletului şi a oricărei substanţe spirituale ultime. Însă
atunci când a fost întrebat de catre Otto: "Ce este nirvana ?", el a devenit dintr-o dată
foarte tăcut şi a murmurat cu un zâmbet plin de fericire numai două cuvinte : "Fericire
nespusă!". De fapt, dacă revenim la textele budiste vechi, ale aşa-numitului budism
"clasic", hinayana (căci în budismul mahayana -"marele vehicul"- care s-a dezvoltat mai
târziu, avem o concepţie religioasă pozitivă mai explicită, având centru divin pe Buddha),
regăsim o mulţime de definiţii cu nuanţe pozitive date nirvanei. Unele din aceste definiţii
nu pot fi explicate doar ca expresie a bucuriei în faţa încetării suferinţei şi a curmării
"roţii" dureroase a renaşterilor infinite prin "stingere" totală. Cel putin câteva dintre ele
relevă o conceptie mistică definită despre nirvana, ca ridicare spre ceva nespus însă ceva
pozitiv fericit (după cum a remarcat călugărul budist în faţa lui Otto) şi transcendent.
Aceasta filosofie a mântuirii, care în aspectul hinayana al budismului pare a fi atee (toţi
zeii religiei populare sunt acceptaţi, numai că ei sunt diferite forme ale renaşterii, ale
rătăcirii existenţiale- şi în realitate suflete neexistente!), această filosofie a mântuirii care
doreşte să fie agnostică şi în care fiecare ins este chemat să devină "propriul său
mântuitor", primeşte adeseori nuanţe religioase mistice clare. Printr-o contradicţie
aparentă, nirvana devine în acest caz starea de abordare mistică a Realităţii... nespuse şi
de nedescris.
Dăm mai jos câteva denumiri ale nirvanei care, în mod părelnic, însă adeseori
destul de clar, nu păstrează doar nuanţe negative, ci şi sensuri pozitive: nirvana este
numită "de nedescris" (anaakhata), "Unica" (kevala), "Infinita" (ananta) "Pace",
"Siguranţă (yogakema), "Stare de odihnă paşnică" (santapada), "Odihna fericită",

41
"Sănătate",  "Temelie  sigură",  "Libertate  absolută",  "Infailibilă",  "Adevărată",  
"Neschimbătoare",   "Nepieritoare",   "Nemuritoare"   (amata - în sanskrită:  amrita),
"Tinutul   nemuririi"  (amata    dhalu), "Cea  mai  bună",  "Cea  mai  înaltă"  (paia sau
parqma),  "Binele  suprem.", "Giuvaerul cel mai    de pret",  "Fericirea    Supremă"
(paramam suttam),  "Fericirea de nestrămutat".  Pe neaşteptate   auzim din gura lui
Buddha, aceste cuvinte neobişnuite: "Există, o, monahule, ceva Nenăscut care nu a
apărut, care este necreat,  care nu a izvorât. Dacă, o monahule, nu ar fi existat acest
Nenăscut care nu a  apărut, acest Necreat care nu a izvorât, atunci nu ar exista nici
posibilitatea eliberării din ceea ce este născut, care a apărut, care a fost creat şi care a
izvorât...". Sesizăm o tendinţă mistică,  în flagrantă contradictie   cu   învăţăturile  
fundamentale   ale   budismului   hinayana (aşa cum ele au fost conturate de
teoreticienii   budişti primari)  care a fost "introdusă pe furiş", aproape iconstient, în
experienţa şi în noţiunea de nirvana.
Exemple  asemănătoare  pot fi  aduse  din diferite  domenii  ale istoriei religiilor.
Ele arată modul în care credinţa teoretică nu acoperă dar nici nu limitează  toate
posibilitatile contactului  sufletului  cu Divinul.
Reîntorcându-ne la dualitatea prezentă în istoria religiilor putem observa, de
exemplu, diferenţa uriasă şi opoziţia fundamentală dintre rugăciune şi practicile magice
(neuitând faptul că adeseori ele se întrepătrund în mod indisolubil). Magia este
constrângerea forţei supreme; ea nu necesită pietatea inimii. Rugăciunea poate aluneca
spre magie dacă se consideră că deţine putere în ea însăşi, o putere coercitivă asupra
divinităţii. Cultele Greciei antice şi religiile Indiei abundă în elemente magice - riturile
însele sau cuvintele singure posedă putere.
Aceiaşi dualitate este prezentă -într-un mod mult mai izbitor- în diferitele faze
prin care a trecut sacrificiul de-a lungul istoriei, plin de semnificaţii dintre cele mai
profunde şi deosebit de complexe. El aparţine Centrului, esenţei experienţei religioase şi
cultului religios. Este elementul central în viaţa religioasă a Vechiului Testament.
Mesajul creştin contemplează cu admiraţie cutremurătoare şi dragoste plină de
recunoştinţă dăruirea supremă de Sine a Fiului lui Dumnezeu: "Pentru ei mă sfinţesc pe
Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr" (Ioan c17,  v19). "Eu sunt păstorul cel
bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale" (Ioan c10, v11). Uriaşa dragoste
plină de milostivire a lui Dumnezeu umple -printr-un act voluntar, de obedienţă şi dăruire
de sine până la moarte a Fiului- prăpastia dintre măreţia sfântă şi transcendentă a lui
Dumnezeu şi făptura căzută. Cele mai nobile acte de dăruire de sine ale omului, dorinţa
de reconciliere cu Dumnezeu prin cult şi jertfă şi supunerea smerită atât de pătrunzător
descrise în Vechiul Testament (şi în afara Vechiului Testament), îşi regăsesc aici
împlinirea lor unică mântuitoare şi hotărâtoare. Aceasta este filosofia creştină a istoriei şi
filosofia jertfei. Supunerea până la moarte a Fiului care s-a facut om este punctul în care
lumea este reconciliată cu Dumnezeu.
În acelasi timp jertfa este punctul, sfera vieţii religioase cel mai adeseori deschisă
posibilităţii invaziei forţelor răului, după cum putem deduce din istoria sacrificiului la
diferite rase umane. Este suficient să ne amintim de sacrificiile sângeroase omeneşti
aduse Moiochilor semiţi sau măcelărirea rituală absolut îngrozitoare a victimelor
omeneşti practicată cu cea mai mare solemnitate de către aztecii din Mexico în cinstea
zeilor lor Huitzilopochtli, Tezcatlipoca şi Tlaloc. Se spune că 70.000 de prizonieri au fost
sacrificaţi în 1486 cu ocazia consacrării marelui templu dedicat lui Huitzilopochtli.

42
Conquistadores spanioli cruzi, lipsiţi de scrupule şi înrăiţi au fost pur şi simplu îngroziţi
atunci când au intrat în una din clădirile legate de templul lui Huitzilopochtli şi au
descoperit-o plină de cranii omeneşti, răspândind duhoarea creierelor miilor de victime
care zăceau aruncate pe duşumelele scăldate în sânge. Spaniolii au ajuns la concluzia
clară ca era vorba de un cult al diavolului.
În plus, este suficient să reţinem nenumăratele reprezentări ale unor fiinţe
demonice -jumătate oameni, jumătate animale, cu colţii lor îngrozitori iesiţi din fălci
deschise, cu gheare aidoma şerpilor gata să sfăşie, chipuri atât de frecvente în panteonul
popular al Indiei, prezente în multe temple indiene sau pictate în vestitele peşteri Ajanta,
dar care deţin un loc bine stabilit în cult- pentru a ne putea da seama că punctul cel mai
sacru al activităţilor umane şi al energiei umane -religia- poate fi corupt prin infuzia de
elemente maligne.
Corupt în însăşi esenţa cea mai sacră a vieţii, însă nu cu desăvârşire şi în aspiraţia
-nu întotdeauna, dar adeseori- spre binele şi îndurarea care vin de sus şi ascultând la
chemarea îndepărtată a Divinului, chemare care adeseori  este întunecată  şi distorsionată
de slăbiciunea şi nepriceperea noastră, de invazia puterilor răului- acesta este chipul
istoriei religiei omului, privită din punct de vedere crestin.
Evoluţia. Există oare o evoluţie normală în istoria religiei omului, un progres, o
dezvoltare, o ascensiune de la faze inferioare spre faze superioare? Cred că evoluţia poate
fi de două feluri: o evoluţie ascendentă şi o evoluţie a decăderii, a deteriorării. Cred că
ambele forme ale evoluţiei au avut loc în istoria omului. Însă mai înainte, aş dori să fac o
apreciere asupra cuvântului evoluţie. Dacă aceasta înseamnă o dezvoltare mecanică,
oarbă dictată numai de legile naturii (acestea fiind concepute mecanicist) - concepţie
răspândită în special în sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea -ea nu ar fi- adecvată
acestui complicat proces în care factorii spirituali joacă un rol proeminent, sau mai precis
un rol decisiv; libertatea omului (fie ea numai  o libertate parţială),  activitatea lui 
spirituală şi Întâlnirea.
Din punct de vedere creştin există un plan al lui Dumnezeu privind lumea, privind
libera voinţă a omului (deşi această libertate poate fi, ici şi colo, slabită cu desăvârşire) şi
îndurarea mântuitoare şi reînnoitoare a lui Dumnezeu. Există, din acest punct de vedere, o
dezvoltare, o mişcare progresivă, dar în acelaşi timp poate fi ascendentă şi descendentă
datorită libertăţii fundamentale a omului, libertatea de a cădea sau dorinţa de ascensiune
şi mântuire. Tot ceea ce este inclus în planul inscrutabil mântuitor al lui Dumnezeu care
este -alături de libertatea făpturii, omul- agentul dinamic al istoriei şi destinului lumii.
Acest punct de vedere este total diferit de conceptia pur "naturalistă" despre evoluţie, aşa
cum, de exemplu, a fost ea concepută teoretic în secolul al XIX-lea.
Prin urmare, întrebarea concretă care se pune acum este următoarea: există o
ascensiune necesară naturală de la forme inferioare spre forme superioare
(paralela/procesului care a fost considerat că stă la temelia întregii dezvoltări din
domeniul naturii) în istoria religiei umane? Aceasta a fost opinia filosofului Herbert
Spencer, a lui Sir John Lubboch, a lui Tylor (1832-1917) în celebra sa carte Primitive
Culture (Cultura primitiva, 1870), şi a multor cercetători erudiţi, antropologi, etnologi sau
istorici ai religiei. Această concepţie a unei mişcări regulate, profunde care implică
ascensiunea de la forme inferioare spre forme superioare ale religiei, nu corespunde
datelor istorice empirice, după cum a relevat deja marele etnolog şi specialist în religia
comparată Andrew Lang într-o serie de lucrări publicate la răscrucea secolelor al 19-lea şi

43
al 20-lea. El a demonstrat cu claritate două lucruri: în primul rând că există o altă linie de
dezvoltare care poate fi desluşită în istoria religiilor, linie pe care o putem numi evoluţie
descendentă, o evoluţie de la forme superioare spre alte forme inferioare, o evolutie a
denaturării, a decăderii, a deteriorării. Acest lucru poate fi dovedit prin urmatoarele
exemple. Există triburi, ca de exemplu, pigmeii din Africa Centrală, aborigenii din
Australia de Sud-Est, locuitorii din Tierra del Fuego (Ţara Focului) şi din alte insule din
Oceanul Indian care, în comparaţie cu alte triburi primitive, câteodata chiar şi faţă de
vecinii lor, se află pe o treaptă de civilizatie materială inferioară -în ceea ce priveste
realizările tehnice, ca de exemplu, în crearea de unelte, dar şi în ceea ce priveste
institutiile sociale. Prin urmare, din punctul de vedere al teoriei clasice, a evoluţiei,
aceştia sunt mai "primitivi", mai înapoiaţi decât triburile care posedă o civilizaţie tehnică
mai avansată. În acelaşi timp, pigmeii din Africa Centrală posedă o concepţie religioasă
mult mai înaltă, despre un Dumnezeu suprem, Stăpân al tuturor fiinţelor şi al destinului
uman şi autor al unui cod moral, decât a majorităţii vecinilor lor. Lucrări asemănătoare
pot fi spuse despre unele triburi australiene. În misterele australiene sau "bora",
cunoaşterea "Făcătorului" şi a poruncilor lui este împărtăşită. Preceptele sale sunt:
1)Supune-te faţă de cei vârstnici; 2) Împărtăşeşte totul cu prietenii; 3)Trăieşte în pace cu
prietenii; 4)Nu te amesteca în viaţa fetelor şi a femeilor căsătorite; 5)Respectă restricţiile
alimentare. Zeul suprem al aborigenilor kurnai din Australia, care au "misterii" foarte
elaborate, se numeste Mungun-Ngavar" -"Tatal nostru". Despre zeul Puluga al
locuitorilor insulelor Andaman ni se spune ca este "ca focul", însă invizibil. Nu a fost
născut şi este nemuritor. Toate lucrurile au fost create de el, exceptie făcând puterile
răului. El cunoaşte  până şi gândul inimii. Este suparat de yubda -pacat sau faptă rea-
adică, de minciuna, furt, abuz fizic, crimă, adulter, tăierea rea a cărnii şi arderea de ceară
(crima vrăjitoreasca). "Faţă de cei ce suferă sau sunt necăjiţi el este milostiv şi adeseori
binevoieşte să le acorde ajutoare. El este Judecătorul sufletelor...".
Se pare că unele din aceste triburi şi altele asemenea lor au fost împinse spre
centrul continentului sau spre insule mai putin ospitaliere, de către vecinii lor mai
intreprinzători şi mai avansaţi. Acest lucru i-a ajutat însă să-şi păstreze credinţa lor
religioasă superioară, care, aşa cum reiese în aceste cazuri, se află nu atât la sfârşitul, cât
mai ales la începutul evoluţiei religioase care în multe cazuri pare a fi o evoluţie
descendentă, o deteriorare a religiei. Aceste cazuri pot fi înmulţite. A compila şi a
sistematiza uriaşul număr de date a fost munca de o viaţă, asumată de marele erudit,
antropolog, etnolog şi istoric al religiei, editor al revistei Anthropos, profesor la
Universităţile din Viena şi Fribourg (în Elvetia), Pr. Wilhelm Schmidt (1868-1954), în
lucrarea sa uriaşă Der Ursprung der Gottesidee (Originea ideii de Dumnezeu), în 12
volume (1912-1955). Nu este nevoie să împărtăşim în întregime teza Parintelui Schmidt;
care afirma că putem  dovedi existenta,  în toate  cazurile, a unei concepţii monoteiste
primordiale, ca temelie sau, mai precis, ca punct de pornire al dezvoltării religioase
ulterioare. Este suficient să reţinem că Schmidt a arătat prezenţa concepţiei monoteiste în
cele mai multe cazuri dintre triburile foarte primitive şi nu ca o dezvoltare religioasă
necesară ulterioară. Ba mai mult, există mărturii limpezi în istoria religiei, de care trebuie
să ţinem cont, cel puţin în majoritatea cazurilor, şi care subliniază o credinţă monoteistă
primitivă, sau o credinţă care se apropie de monoteism şi, prin urmare, avem de-a face cu
o puternică tendinţă a evoluţiei descendente (adică, deteriorare şi denaturare, ca de,

44
exemplu, în filosofia greacă de la început şi până la Socrate şi Platon, sau în experienţa
religioasă din Vechiul Testament.
Din punct de vedere creştin este uşor să înţelegem; trebuie să ţinem cont, cum am
spus deja, de libertatea omului (oricât de slăbită ar fi datorita condiţiei căzute a omului) şi
de slăbiciunea (păcatul) umană, precum şi de un alt factor, cel mai important, de
Dumnezeu, Realitatea divină, care intră în legatură cu omul, putând fi înţeleasă de acesta,
fie chiar numai prin străfulgerări, de un om foarte imperfect, atunci când el îşi pierde eul
său bun şi se lasă inundat de, potopul erorilor şi al superstiţiilor vulgare.
Pentru creştin -aici apare marele fapt al revelaţiei istorice, al iniţiativei
mântuitoare a lui Dumnezeu, al planului pedagogic, educativ al lui Dumnezeu pentru om,
al posibilităţii creşterii spirituale a omului şi a ascensiunii progresive spre etape
superioare. Nu este vorba aici de o evoluţie mecanică impersonală, deoarece este angajată
aici libertatea omului, căutarea şi libertatea de a răspunde lui Dumnezeu şi posibilitatea
întâlnirii cu Divinul şi ceea ce este mai important, de a avea asupra ta mâna Dumnezeului
iubitor şi milostiv. Acest lucru face posibil ceea ce noi numim salturi în domeniul vieţii
religioase şi morale, schimbări creatoare, neaşteptate, care se deosebesc fundamental de
evoluţia deterministă dictată de legi externe neschimbatoare, aşa cum proclamă teoriile
evoluţioniste mai vechi.
Un alt exemplu de evoluţie descendentă în istoria religiei a fost studiat cu atenţie
de marele indolog baltic, de origine germană, (fost profesor la Universitatea Dorpat, iar
mai tarziu membru al Academiei Vieneze de Ştiinţă), Leopold von Schroeder, în cartea sa
Urosische Rehgion (Religia ariană primară), 1914. Analizând o serie de imne din Rig-
Veda, el ajunge la concluzia că zeităţile dominante în această colecţie literară - Indra (din
1028 - imne rig-vedice, 250 îi sunt dedicate acestui zeu), Agni (Focul, 200 de imne) şi
Soma (personificarea băuturii sacre făcută din sucul plantei asclepias acide, 115 imne) -
reprezintă, o conceptie religioasă inferioară şi mai târzie (acest lucru poate fi dovedit prin
compararea cu alte religii ariene) decât chipul cerescului zeu Vanina, promotorul şi
păstrătorul dreptăţii (numele său este inrudit cu grecescul Uranos); Indra, gigantul
razboinic şi înfricoţător ale carui forţe sunt dublate atunci când se află sub influenţa
elixirului Soma (el însuşi se laudă cu acest lucru într-un imn rig-vedic), cel care zdrobeşte
cu ciomagul capetele demonilor ostili, îi atrăgea mai mult pe cuceritorii arieni oare
coborau din muntii Pamir în valea fertilă a Iri(n)dului. El le era asemănător. Astfel,
concepţia despre Regele Dreptăţii Varuna a fost "împinsă în umbră" în religia lor, deşi a
fost o concepţie mai înaltă. Acest lucru poate fi văzut, de exemplu, în următoarele cuvinte
adresate lui Varuna : "Cântaţi imn preaînalt şi solemn, recunoscător măritului / Varuna,
Conducător regesc, / Cel care a lovit, aidoma celui care ucide victima, / Pământul
întinzându-l ca o piele în faţa lui Surya (soarele). / Dacă am păcătuit împotriva bărbatului
care ne iubeşte, sau / Am nedreptăţit pe frate, prieten sau camarad, / Pe vecinul care este
mereu cu noi, sau pe străin, O, Varuna, / înlătură de pe noi păcatul... (V, 85). În acest caz
sesizăm din nou o conceptie superioară despre divinitate.
  În acelaşi timp există totuşi o linie ascendentă în istoria religiilor Indiei. Ambele
direcţii sau tendinţe sunt intim unite în istoria aşa-numitelor religii "păgâne", datorită, aşa
cum am văzut, aspiraţiei omului spre o cunoaştere religioasă superioară, dar şi... datorită
slăbiciunii şi faptului că el capitulează cu uşurinţă în faţa atmosferei ambiante, plină de
erori şi superstiţii, precum şi a pasiunilor inferioare, ale propriului suflet.

45
  În experienţa religioasă a Vechiului Testament există ceva unic şi fără pereche şi
aceasta în pofida multelor puncte de contact cu civilizaţiile înconjurătoare, iar acest ceva
o face să se deosebească cu desăvârşire de religiile lumii antice. Ceea ce ne
impresionează în mod special, chiar şi din punct de vedere pur istoric, comparativ, este
permanenţa şi tradiţia neîntreruptă a credinţei sale monoteiste, urcând spre culmi tot mai
înalte şi experienţa religioasă a conducătorilor spirituali ai lui Israel, conducători care
adeseori au fost persecutaţi de propriii lor concetăţeni, însă al căror mesaj, consemnat în
scris devine cartea sfântă, comoara sacră a poporului iudeu. Linia monoteistă neabătută,
nu în viaţa cercurilor largi ale poporului care în timpul domniei regilor au fost adeseori
dornici să combine credincioşia lor faţă de Jahve cu adorarea unor zei străini, păgâni, ci
în acele personalităţi profetice îndrumatoare ale căror credinţă şi experienţă religioasă au
prevalat în cele din urmă, dovedindu-se hotarâtoare - această linie a experienţei
monoteiste (care în multe cazuri poate fi numită direcţie ascendentă) ne uimeşte şi nu
poate fi nicidecum explicată pe temeiul unor presupoziţii pur istorice, evolutioniste.
  Este o excepţie incomparabilă care străjuieşte, aşa cum am spus, fără egal în
mijlocul religiilor lumii antice. Chiar şi religia nobilă şi pură a lui Zoroastru nu poate fi
comparată cu proclamarea intransigentă şi ferită a Unicului Dumnezeu, Unic Domn şi
Stăpân. Este o enigmă a istoriei.
  Dacă însă abordăm acest complex de fapte şi experienţe religioase unice
dinlăuntru, adică dacă încercăm să sesizăm însăşi esenţa, inspiraţia lăuntrică profundă a
acestei experienţe, vom observa câteva trăsături caracteristice care sunt deosebit de
pertinente. Vom vedea că aici iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu, nu numai pentru
că Se descoperă pe Sine ca Suprem, Sfânt şi Unul Căruia îi aparţine, desăvârşirea fiinţei
("Eu sunt Cel ce sunt!") şi care nu suportă şi nu recunoaşte alt dumnezeu alături de El, ci
şi drept Cel care sprijină şi menţine această cunoaştere adevarată spre Sine, în pofida
necredincioşiei şi inconsecvenţei poporului iudeu. "M-am descoperit celor ce nu intrebau
de Mine; găsit am fost de cei ce nu Mă căutau. Si am zis: Iata-Mă, iata-Mă aici, la un
neam care nu chema numele Meu !
  Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit... oameni care
întărâtau fără încetare faţa Mea..." (Isaia c65, v1-3). Iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu:
El întinde mâinile sale către un popor răzvrătit. El vine în întâmpinarea lui. El l-a ales,
arătându-şi îndurarea faţă de el, apropiindu-l de El prin pedeapsa pentru necredinţă,
pentru judecată şi prin legătura îndurării şi a milei (cf. Osea c14, v5).
  Astfel, initiativa Îi aparţine, descoperindu-Se lui Avraam şi patriarhilor, lui Moise
şi profeţilor şi, descoperind Numele Sau cel Sfânt lui Moise, în marele act al mântuirii,
prin darea Legii şi prin încheierea Legământului cu ei, trimitând profeţi chiar şi impotriva
voinţei lor, prin pedeapsă şi ajutor, prin distrugerea Cetăţii Sfinte şi a propriului Său
templu -toate acestea pentru a mişca, pentru a lovi inima lor impietrită şi mândră- şi prin
îndurare şi iertarea iubitoare, anunţată prin profeţi, impreună cu ruina şi judecata. Aceasta
este iniţiativa lui Dumnezeu care îndrumă, alege, pedepseşte distruge şi restabileşte, care
iartă, încercând să trezească în inimile lor un răspuns la credincioşia şi bunătatea Sa, dar
şi faţă de Sfinţenia Sa severă şi cutremurătoare ("Căci Domnul Dumnezeul tău este foc
mistuitor. Dumnezeu gelos" Deut. c4, v24), şi faţă de dragostea Sa iertătoare ("Vedeţi,
vedeţi, dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine, Eu omor şi înviez, Eu
rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa de mâna Mea!" (Deut. c32, 39). În această
ordine de idei comparaţi aceste cuvinte pline de dragoste îndurătoare şi măreţie: "Aşadar,

46
Israele, ce cere de la tine Domnul Dumnezeul tau? Numai aceasta: să te temi de Domnul
Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să-L iubeşti şi să slujeşti Domnului
Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău; să păzeşti poruncile Domnului
Dumnezeului tău şi hotărârile Lui pe care ţi le spun eu astăzi, ca să-ţi fie bine. Iată, al
Domnului Dumnezeului tău este cerul şi cerurile cerurilor, pământul şi toate ce sunt de pe
el. Dar nu numai pe părinţii tăi i-a primit Domnul şi i-a iubit şi v-a ales pe voi, sămânţa
lor de după ei, din toate popoarele..., deci să tăiaţi imprejur inima voastră şi de acum
înainte, să nu mai fiţi tari la cerbice. că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul
dumnezeilor şi Stăpânul stăpânilor, Dumnezeu mare şi puternic şi minunat, Care nu caută
la faţă, nici nu ia mită, Care face dreptate orfanului si văduvei şi iubeste pe pribeag şi-i dă
pâine şi hrană" (Deuteronom c10, v12-18).
  Acesta este sensul cel mai profund al revelaţiei progresive, educative a lui
Dumnezeu în Vechiul Testament: să ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu în Slava Sa,
în măreţia Sa transcendentă, incomprehensibilă, în puterea şi îndurarea Sa, şi să-I
împlinim poruncile şi să-I slujim cu inima smerită şi iubitoare, să avem încredere în
iertarea Sa şi în făgăduinţa Sa şi să tânjim după împărăţia Sa ce va să vină - revelaţie care
în gândirea profeţilor (în special la Isaia şi Ieremia), arată spre o noua etapă, dincolo de
ea însăşi, spre un legământ nou şi desăvârşit: "Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia
cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am
incheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul
Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul.
Dar, iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice
Domnul: „Voi pune legea Mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi
Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor... Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi
mai pomeni" (Ieremia c31, v31-34).
  Descifrăm deja în experienţa şi revelaţia Vechiului Testament accente minunate
care evidenţiază aspiraţia după Dumnezeu şi încrederea în El, sentimentul profund al
apropierii Sale şi al solicitudinii Sale în a răspunde rugăciunii noastre, întinzându-Şi
mâinile Sale ajutătoare în abisul suferintei noastre !
"În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta
feţei lui Dumnezeu ?... Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu şi pentru ce te tulburi ?
Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este
Dumnezeul meu" (Psalmi 41, v1-2; v6-7).
"Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit;
la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a spre căile dreptăţii
pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, ca Tu
cu mine esti,Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat" (Psalm 22, v1-4)
Aceste accente de cereri arzătoare, această ridicare a inimii către Dumnezeu, acest
strigăt spre Dumnezeu din adâncurile abisului, această încredere şi speranţă, tindere
neabătută a sufletului spre Dumnezeu, singurul său refugiu şi ajutor, această bucurie în
Domnul, toate acestea sunt fără asemuire. Ele au fost adoptate de către Biserica Creştină
ca fiind cea mai bună expresie a întoarcerii sufletului spre Dumnezeul sau în necaz şi
nevoie, dar şi în laudă plină de recunoştinţă.

47
  "Că pe cine am eu în afara de Tine ? Şi afară de Tine ce am dorit pe pământ ?
Stinsu-s-au inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeule,
în veac" (Psalm 72, v24-25).
Atotprezenţa covarsitoare a lui Dumnezeu, adică apropierea Sa de mine, oriunde
m-aş afla, măreţia, incomprehensibilitatea, prezenta Sa mântuitoare şi sprijinul braţului
Său puternic şi îndurător sunt descrise în Psalmul 138:
"Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea
mea; Tu ai priceput gândurile mele... Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi, iată,
Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit
şi ai pus peste mine mâna Ta... Unde mă voi duce de la Duhul Tau şi de la faţa Ta unde
voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo esti. De mă voi cobori în iad de faţă eşti, De voi
lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va
povăţui şi mă va ţine dreapta ta" (Psalm 138, v1,2 4,5, 7-10).
  Una din cele mai înalte expresii ale acestei pietăţi a Vechiului Testament o
regăsim în cel mai lung şi probabil unul dintre cei mai frumosi psalmi - Psalmul 118. El
descrie încântarea sufletului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de poruncile Lui, şi este
o rugăciune fierbinte, care se urcă spre El din adâncuri, o speranţă arzătoare şi un strigăt
după mântuire:
"Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toata inima lor. Tu ai poruncit
ca toate poruncile Tale să fie păzite foarte, îndreptările Tale voi păzi; nu mă părăsi până
în sfârşit... O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale! Cu toată inima Te-
am căutat pe Tine, să nu mă lepezi de la poruncile Tale... Minunate sunt mărturiile Tale,
pentru aceasta le-a cercetat sufletul meu... Gura mea am deschis şi am aflat, că poruncile
Tale am dorit.
Caută spre mine şi mă miluieşte, după judecata Ta, faţă de cei ce iubesc numele
Tau....Strigat-am cu toată inima mea: auzi-mă, Doamne. Îndreptările Tale le voi căuta.
Strigat-am către Tine, mântuieşte-mă şi voi păzi mărturiile Tale.... Să se apropie
rugăciunea mea înaintea Ta, Doamne, după cuvântul Tău mă Înţelepţeşte. Să ajungă
cererea mea Înaintea Ta, Doamne, după cuvântul Tău mă izbăveşte.... Mâna ta să mă
izbăvească, că poruncile Tale am ales. Dorit-am mântuirea Ta, Doamne, şi legea Ta
cugetarea mea este... Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale
nu le-am uitat" (Psalm,118, v2,4,5,8,10,129,131,132,145,146,169,170,173,174,176).
Cea mai înaltă revelaţie a Vechiului Testament, care arată dincolo de ea însăşi,
este aceea a venirii Celui Drept, care va lua asupra Sa păcatele noastre, bolile noastre şi
suferinţele noastre.
  "Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni, om al durerilor şi cunoscător al
suferinţei.... Dar el a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a
împovarat... Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre.... El a fost pedepsit pentru
mântuirea noastră si prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte
oi... şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost,
dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie
fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa..., cu toate că nu
săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui... că El a purtat
fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa" (Isaia, c53, v3,4,5,6,7 9,12).

48
 Noul Testament vorbeşte despre împlinire; a fost împlinită. Împăcarea a avut loc,
abisul este umplut de milostivirea Celui care a devenit Fratele nostru ("Săvârşitu-s-a" -
Ioan c19, v30).

B.NOUL TESTAMENT
1.EVANGHELIILE COPILĂRIEI LUI IISUS HRISTOS ŞI EXEGEZA
LOR (MATEI, c1-2; LUCA, c1-2)
Matei - Capitolele:1-2
Matei Capitolul 1. Genealogia şi naşterea Mântuitorului.
1.Genealogia Mântuitorului (Matei, c 1, v1-17)
Matei începe genealogia Mântuitorului cu Avraam şi o termină cu Iosif. El o
împarte în trei grupe a câte 14 neamuri. Prima grupă este de la Avraam până la David, a
doua de la David la Zorobabel, iar a treia grup de la Zorobabel la Iosif, ceea ce reprezintă
cele 3 mari perioade ale Vechiului Testament: perioada patriarhilor, perioada regală,
perioada post-exilică. Titlul genealogiei este: „Cartea neamului lui Iisus Hristos fiul lui David, fiul
lui Avraam” (Matei, c1, v1). Prin acest titlu evanghelistul arată cititorilor iudei că
Mântuitorul este fiul promisiunilor mesianice făcute lui Avraam şi David.
Unii teologi raţionalişti au văzut în genealogie unele nepotriviri:
a)faţă de datele Vechiului Testament;
b)faţă de obiceiul iudeilor de a face genealogii;
c)faţă de genealogia lui Luca.
a)Presupuse nepotriviri cu Vechiul Testament
1.Din genealogie lipsesc nume de regi, amintiţi la IV Regi(c10-14). Teologii
ortodocşi răspund la aceste întrebări că regii respectivi fie nu erau ascendenţi direcţi ai lui
Iisus, fie erau căzuţi în idolatrie.
2.Se spune la Matei, c1, v11 că: Iosia a avut urmaşi pe Iehonia şi pe fraţii lui la
strămutarea în Babilon, iar din Cronici c34, v8-9 rezultă că Iehonia a fost nepotul lui
Iosia. Exegeţii spun că în versetul respectiv s-a strecurat o eroare, textul s-a deteriorat.
b)Nepotriviri faţă de obiceiul iudeilor de a face genealogii, introduce în genealogii şi nume
de femei:
1.Numele a două eroine ale istoriei iudaice: Sara şi Rebeca;
2.Nume de femei străine: Rahav şi Ruth;
3.Nume de femei asupra cărora stă acuzaţia de desfrâu: Tamara şi Batşeba, soţia
lui Urie.
La această abatere, prin amintirea femeilor şi mai ales cele de neam păgân, autorul
vrea să aducă argument pentru universalitatea creştinismului. Prin amintirea celor
păcătoase se arată că toţi sunt chemaţi la credinţă.
c)Nepotriviri faţă de Evanghelia lui Luca.
Sub raportul formei:
1.Sfântul Matei începe genealogia de la Avraam şi o termină la Iosif. Autorul
vreau să-L înfăţişeze pe Iisus ca fiu al promisiunilor făcute lui Avraam şi David. Sfântul
Luca începe genealogia de la Iosif şi o aduce la Adam.
2.Sfântul Matei începe Evenghelia cu genealogia, iar Luca o plasează în cap 3.
Adresanţii primei Evanghelii erau iudei. Pentru ei principalul obstacol era nesiguraţa
identificării lui Iisus cu Mesia cel promis. Acest obstacol trebuia îndepărtat prin predica

49
şi scrierile apostolice. Sfântul Evanghelist Luca se adresează păgânilor. Pentru ei era
importantă învăţătura Lui. Mântuitorul trebuia înfăţişat ca un al doilea Adam, care renaşte
omenirea spre fericire.
Sub aspectul cuprinsului:
1.De la Avraam până la David, numele celor 2 genealogii sunt identice. De la
David la Iosif diferă 2 nume: Zorobabel şi Salatiel. Exegeţii spun ca acest lucru se
datorează faptului că Matei urmează genealogia dreptului Iosif, iar Luca pe a mamei.
În al doilea arătând genealogia redată de Matei, tatăl lui Iosif este numit Iacov,
fiul lui Matan, iar la Luca este numit Eli, fiul lui Matan. Cele două genealogii se întâlnesc
la Salatiel, care la Matei este fiul lui Iehonia, iar la Luca, fiul lui Neri. Aici este vorba de
căsătoriile de levirat.
Genealogia se încheie cu Iosif (Matei, c1, v16). Despre el se spune că a fost
logodnicul Fecioarei Maria. Genealogia ajunge la Iisus derivat din ebraicul Ieşua, sau
Iehoşua, care înseamnă „Dumnezeu este mântuirea” sau „Dumnezeu dă mântuirea”. Iisus
este forma grecizată a cuvântului Ieşua. Hristos înseamnă „uns”. Este identic cu ebraicul
Meşiah, elenizat în Mesia. În Vechiul Testament unşii erau împăraţi Hristos este
împăratul lumii.
2.Cadrul istoric la Naşterea Domnului.
Unele date istorice pun în lumină mai bine Naşterea Mântuitorului. Împăraţii
romani erau: Octavian Augustus (31 î.Hr - 14 d.Hr), urmat de Tiberiu (14 – 37 d.Hr.),
Caligula (37 – 41 d.Hr.), Claudiu (41-54), Nero (54 – 68 d.Hr.). Statul roman se găsea la
apogeu ca întindere, putere, organizaţie şi cultură. Statul era condus de împărat şi Senat.
Octavian Augustus a creat sistemul politic numit „Principat”, deoarece împăratul se
considera Principes. Diocleţian (284 – 305) a inaugurat un nou sistem politic numit
„Dominat”.
Imperiul roman era împărţit în provincii. Acestea erau de trei categorii: provincii
imperiale, conduse de un legat (al împăratului), provincii senatoriale, conduse de un
proconsul (al senatului), provincii cu un caracter naţional mai pronunţat, conduse de un
procurator.
Palestina făcea parte din imperiul roman. După moartea lui Alexandru cel Mare
(322 î. Hr.), Palestina a căzut sub stăpânirea Ptolemei (cu sediul în Egipt), iar în 198 î. Hr.
a trecut sub Seleucizi (cu sediul în Siria) ei au domnit în Palestina până în 37 î.Hr.
Palestina a fost încorporată Siriei. Este numit procurator al Palestinei, de împăratul
Caesar - Antipater. El are 2 fii Paesel şi Irod. Pe Paesel l-a făcut strateg peste Iudeea , iar
pe Irod peste Galileea. În anul 40 î.Hr. Pasael se sinucide, iar Irod fuge la Roma. În anul
40 Î.Hr, Irod este numit rege al Palestinei. După moartea lui Marc Antoniu protectorul
său a început a-l linguşi pe împăratul Octavian. A refăcut în cinstea acestuia cetatea
Samaria pe care a numit-o Sebasta (Augusta), a făcut oraşul Cezareea Palestinei, în
onoarea împăratului, Iar soţiei împăratului i-a trimis două corăbii una îmbrăcată în aur,
alta în argint. Irod a restaurat templul iudaic din Ierusalim. În anul 750 auc Irod a murit.
3.Când a avut loc Naşterea Domnului?
Era creştină a fost calculată de învăţatul călugăr Dionisie Exiguul, din Scythia
Minor, dar cu o eroare de 4-5 ani. Mesia s-a născut înainte de moartea lui Irod, adică
înainte de anul 750 auc. În Sfintele Evanghelii, avem următoarele date: „S-a năcut în
Betleemul Iudeii, în zilele regelui Irod”(Matei, c2, v1).
Ce ştim despre Irod cel Mare?

50
 Irod cel Mare a obţinut dreptul de a domni în vara anului 41 î. Hr. şi a domnit 37
de ani. El a murit în anul 4 î. Hr.. Evanghelistul Matei ne asigură că Iisus s-a năcut în
vremea domniei lui Irod. Este posibil ca Iisus să se fi năcut între anii 4 – 6 î.Hr.
Ce ştim despre recensământ?
Recensământul se făcea din 14 în 14 ani. Se pare că s-au descoperit papiruşi care
dovedesc că un recensământ a început în anul 6 î. Hr. şi este posibil să fi durat până în
anul 5 î. Hr.
Ce ştim despre Quirinius?
În anul 11 î.Hr. era proconsul în Africa. În anul 7 î.Hr. a fost trimis în orient
pentru a reprima o răscoală. El a condus recensământul din Palestina.
4.Naşterea Mântuitorului (Matei, c1, v18-25)
Când a constatat că logodnica sa a zămislit prunc Iosif a hotărât să se despartă de
Fecioara Maria. Din această dilemă îl scoate îngerul lui Dumnezeu, care îi descoperă în
vis taina zămislirii Fecioarei Maria. Îngărul dă 2 argumente:
●Sfânta Fecioară Maria a conceput din voia lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt;
●Pruncul care avea să se nască este Fiul lui Dumnezeu, care va mântui poporul
său din păcate.
Din acel moment Iosif se linişteşte şi o ia sub ocrotirea sa pe Fecioara Maria şi pe
Fiul pe care îl va naşte.
Matei Capitolul 2.
1.Venirea magilor (Matei, c2, v1-12)
Sfântul Matei se mulţumeşte să spună că Iisus s-a născut în Betleemul Iudeii.
Stăruie asupra faptelor care s-au întâmplat atunci: arătarea stelei şi venirea magilor.
Kepler a privit apropierea planetelor Jupiter şi Saturn, care dădeau o luminozitate
puternică. Se pare că acet lucru s-a întâmplat în anul 7 sau 6 î.Hr. Steau i-a condus pe
magi la Betleem şi s-a oprit deasupra casei unde se afla pruncul. După plecarea magilor
din Betleem a plecat şi familia sfântă de teama lui Irod.
Cine erau magii?
Magii erau înţelepţi din părţile Orientului, care se ocupau cu astronomia.
Cunoscând curăţia inimii lor Dumnezeu le-a făcut cunoscută calea de urmat pentru a
merge la Iisus. Scopul venirii magilor era să se închine lui Iisus şi să-i aducă daruri.
Darurile aduse pruncului erau: aur, smirnă şi tămâie. Spaima lui Irod era explicabilă. La
cererea lui s-a întrunit rabini care i-au spus că Iisus s-a născut în Betleem.
2.Refugiul familiei sfinte în Egipt şi uciderea pruncilor. (Matei, c2, v13-23)
Evenghelistul spune că un înger i s-a arătat în vis lui Iosif şi i-a spus acestuia să se
refugieze cu familia în Egipt. În Egipt erau multe colonii iudaice. Ei au stat acolo până la
moartea lui Irod.
Evanghelistul istoriseşte şi uciderea pruncilor. Irod, în furia lui, văzând că magii
nu se mai întorc cum îi promiseseră, a dat ordin să fie ucişi toţi pruncii sub vârsta de 2 ani
din Betleem şi împrejurimi. După moartea lui Irod, tot din poruncă divină, familia sfântă
se reîntoarce în Nazaretul Galileii. Se pare că în Egipt au stat până la vârsta de 3 sau 4 ani
ai lui Iisus.

Luca Capitolele 1 – 2

51
 Capitolul 1.
1.Partea I.
Evanghelia începe cu un prolog (Luca, c1, v 1-4). Autorul îşi afirmă intenţia de a
redacta o istorie a vieţii şi activităţii Fiului lui Dumnezeu întrupat.
2.Vestirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Luca, c1, v5-25)
Luca începe Evanghelia sa cu vestirea naşterii Înaintemergătorului lui Iisus. El
o încadrează riguros în contextul temporal şi local. În Ierusalim Arhanghelul Gabriel
vesteşte preotului Zaharia, că soţia sa Elisabeta îi va naşte un fiu. El trebuia să aducă la
Altar jertfă de tămâie. Îngerul i-a spus lui Zaharia care tămâia că Elisabeta va avea un fiu,
iar numele lui va fi Ioan (cel plăcut lui Dumnezeu) şi va fi înzestrat cu daruri deosebite.
Zaharia a cerut un semn şi acesta a venit ca o pedeapsă pentru el, el a rămas mut până la
naşterea fiului său.
3.Binevestirea Naşterii Mântuitorului (Luca, c1, v26-38)
Şase luni mai târziu Arhanghelul Gabriel a vestit Fecioarei Maria că Dumnezeu a
ales-o să odrăslească în pântecele ei pe Mântuitorul lumii. Îngerul a salutat-o într-un
limbaj deosebit. Îngerul îi explică cum ea a fost aleasă să nască pe Fiul lui Dumnezeu.
Neamul omenesc trebuia să accepte pe Răscumpărătorul său.
4.Întâlnirea Fecioarei Maria cu Elisabeta (Luca, c1, v39-56).
Curând după Bunăvestire, Sfânta Fecioară a mers la Elisabeta să o felicite pentru
darul de care o învrednicise Dumnezeu. Întâlnirea dintre ele a fost mişcătoare. Pruncul a
săltat în pântecele mamei de bucurie. Printr-o descoperire divină, Elisabeta înţelege faptul
minunat petrecut cu Fecioara Sfântă. Preasfânta Fecioară în răspunde printr-un imn de
slavă adresat lui Dumnezeu. Fecioara Maria nu împărtăşea prejudecăţile contemporanilor
săi privitoare la funcţiile şi rolul lui Mesia. Acesta avea să vină să aducă dreptate pe
pământ, iar din jertfa Sa aveau să tragă folos toate neamurile. După ce a petrecut 3 luni la
Elisabeta, Fecioara Maria s-a întors la Nazaret.
5.Naşterea lui Ioan Botezătorul (Luca, c1, v57—80)
La scurt timp după plecarea Fecioarei Maria de la Elisabeta, aceasta a născut
pruncul hărăzit ei de Dumnezeu. A opta zi, pruncul a fost tăiat împrejur, punându-i-se
numele de Ioan, spre nedumerirea rudelor deoarece nimeni nu mai purtase acest nume
până atunci. Îndată după aceea lui Zaharia i s-a dezlegat graiul. Umplându-se de Duh
Sfânt, preotul Zaharia înalţă un imn de preamărire lui Dumnezeu pentru binefacerile la
care s-a făcut părtaş. Ioan s-a retras de tânăr în pustiul Iordanului, pregătindu-se prin
rugăciune şi meditaţii pentru marea sa misiune.
Luca, Capitolul 2
Naşterea Mântuitorului (Luca, c2, v1-20)
Sfântul Luca încadrează evenimentele creştine pe care le istoriseşte în contextul
istoriei profane. Vremea naşterii Mântuitorului o arată cu ajutorul a două evenimente şi
anume: recensământul populaţiei ordonat de Octavian Augustus şi guvernământul lui
Quirinius. Iosif a trebuit să meargă cu Fecioara Maria la Betleem pentru recensământ.
Aici Ea a născut pe Iisus într-un staul, l-a aşezat într-o iesle. Apoi a stat 40 zile în
Betleem pentru curăţire într-o casă unde au găsit-o magii. Luca adaugă alte fapte
extraordinare care au însoţit acest eveniment şi anume: vestirea păstorilor, corul îngerilor,
tăierea împrejur, ducerea la templu la 40 de zile de la naştere. Îngerul Domnului le
vesteşte păstorilor despre Naşterea lui Iisus, iar îngerii cântă în cor. La opt zile pruncul
Iisus este circumscris acasă. La patruzeci de zile Pruncul este dus la Templu, ca să-L

52
înfăţişeze Domnului. Pentru aceasta ei au plătit 5 sicli, iar Feciara Maria a adus o jertfă
pentru curăţirea ei. A fost primit la Templu de Dreptul Simeon şi Proorociţa Ana. Simeon
a făcut o dublă profeţie:
1.Pruncul Iisus va fi spre poticnirea celor ce nu vor recunoaşte în El pe
Răscumpărătorul, dar şi spre ridicarea celor ce îl vor urma.
2.Prin sufletul ei de mamă „va trece sabie”; este vorba de „sabia durerilor” pe care
i le vor pricinui pătimirile Fiului Său. Totodată ea însăşi va fi ţinta celor care îi vor
contesta fie maternitatea divină, fie fecioria.
După ce s-au întors la Nazaret, Iisus şi-a petrecut primii 30 de ani ai vieţii sale în
anonimat. Sunt două texte referitoare la copilăria lui Iisus. Unul se fereră la creşterea lui
desăvâşită trupescă şi sufletească. Cel de-al doilea text vizează o etapă a adolescenţei
Mântuitorului. Dreptul Iosif, Fecioara Maria, Iisus au mers la Templu de Paşte să
plătească darea către Templu. Iisus a rămas la întoarcere în Templu, iar părinţii săi au
plecat. După 3-4 ore de la plecare aceştia şi-au dat seama ca Iisus nu este cu ei şi s-au
întors să-l caute. După 3 zile de căutări l-au găsit la Templu în mijlocul înţelepţilor. El le-
a spus părinţilor care-L căutau că, de vreme ce nu era cu ei, nu putea fi alt undeva
decât în casa Tatălui Său. Educaţia elementară din familiile iudaice ale vremii
impuneau deprinderea şi practicarea unei munci manuale. Perioda de vârstă între 12 şi 30
de ani, Evanghelistul Luca o caracterizeză prin cuvintele: „Şi Iisus sporea cu
înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca, c2 , v52). Iisus a
respectat datina care spunea ca un bărbat nu are voie să înveţe pe alţii până la 30 de ani.
Dacă şi-ar fi început activitatea mai devreme el risca să nu fie ascultat de auditorii săi şi
să compromită lucrarea pentru care a fost trimis. Evenimentul de la 12 ani era o excepţie
de la regulă. Ea era menită să atragă atenţia, asupra Celui ce era însuşi Cerul coborât pe
Pământ, Dumnezeu în trup omenesc.

2.ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI DUPĂ EVANGHELIA DE LA IOAN

(IOAN c20-21)
Ultimele capitole 20 şi 21, istorisec despre Învierea Domnului Iisus Hristos şi arătările Sale după
Înviere. Relatarea Învierii Sale şi arătările după Înviere au caracter apologetic. În
dimineaţa Învierii Maria Magdalena află mormântul gol şi piatra dată la o parte de pe
mormânt. Înspăimântată ea fuge la Apostoli şi le spune vestea. Apostolii Petru şi Ioan au
alergat la mormânt şi au văzut mormântul gol. Atunci şi-au dat seama că Iisus a Înviat din
morţi.
Arătarea Mântuitorului Mariei Magdalena (Ioan, c20, v11-18). După plecarea
Apostolilor Maria Magdalena revine la Mormânt. În timp ce plângea ea vede doi îngeri.
Aceştia o întreabă de ce plânge. Ea le răspunde că nu sţie unde este trupul Domnului. Se
întoarce şi îl vede pe Iisus, dar nu-L recunoaşte şi crezând că este grădinarul îl întreabă
unde este trupul lui Iisus. La chemarea pe numele ei Maria ea îl recunoaşte. Ea vrea să îi
îmbrăţişeze picioarele, dar Domnul o opreşte şi o trimite la Apostoli, să-i anunţe de
Învierea Sa.
Arătarea Mântuitorului către Apostoli (Ioan, c20, v19-29). Iisus se arată şi Apostolilor
care erau încuiaţi în casă de frica iudeilor. Domnul le arată mâinile şi coasta şi îi
înveseleşte prin suflarea Duhului Sfânt, cu harul Apostolic. Toma nu era cu ei şi şi-a
exprimat îndoiala în legătură cu Învierea Lui. După 8 zile Iisus se arată din nou
Apostolilor. De data asta era prezent şi Toma. Iisus îl invită să pună mâna în urma rănilor
lui, pentru a se convinge, că este El şi că a Înviat.

53
 Arătarea Mântuitorului la Marea Tiberiadei (Ioan,
c21).
Mântuitorul se arată din nou Apostolilor Săi, pe malul Ghenizaretului. Erau 6
dintre ei, care încercaseră să pescuiască ceva noaptea dar nu au prins nimic. Dimineaţa
apare Iisus care le cere de mâncare. Ei spun ca nu au. Iisus le spune să arunce mreaja în
partea dreaptă şi prind o mulţime de peşti. Miracolul pescuirii, simbolul împărţiei
cerurilor, readuce în mintea lui Ioan imaginea lui Iisus, pe care-L recunoaşte. Coboară din
corabie, prânzesc cu El din peştele prins. După prânz, Domnul reintegrează în Apostolat
pe Petru. Iisus îl întreabă pe Petru de 3 ori „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?”
(Ioan, c21, v15-17). Petru în face o întreită mărturisire. Drept confirmare a reabilitării,
Iisus îi repetă cuvintele care i le spusese la spălarea picioarelor (Ioan, c13, v 36) şi îi
prezice că va slăvi pe Dumnezeu prin moarte martirică.

3.PILDELE MÂNTUITORULUI ŞI EXEGEZA LOR: PILDA

SEMĂNĂTORULUI, PILDA VAMEŞULUI ŞI FARISEULUI, PILDA FIULUI
RISIPITOR, PILDA TALANŢILOR, PILDA SAMARINEANUL MILOSTIV.
1.Pilda semănătorului.
Această pildă se găseşte în Matei c13, v3-23; Marcu, c4, v1-9, Luca, c8, v4-18.
Pilda aceasta este prima din şirul acestor parabole şi asemănări şi este comună
tuturor sinopticilor. În ea se pune accentul pe atitudinea de receptarea sufletului omenesc
faţă de învăţătura Domnului Hristos, pe modul diferit în care omul îşi însuşeşte această
învăţătură. Unii se arată indiferenţi faţă de ea, alţii o primesc cu entuziasm, dar o părăsesc
tot atât de uşor; la alţii grijile exagerate ale acestei vieţi şi poftele lumeşti o înăbuşă şi în
sfârşit un oarecare număr o primesc cu bucurie şi la acestea aduce roade.
Cele patru feluri diferite de receptare a cuvântului lui Dumnezeu sunt
reprezentate, în graiul parabolei, prin cele patru tipuri de pământ pe care cade „sămânţa”
divinului Semănător: unele seminţe au căzut lângă drum şi păsările cerului le-au mâncat;
altele în loc pietros şi, răsărind s-au ofilit repede de arşiţa soarelui; altele între spini, care
le-au înăbuşit; altele în sfârşit, în pământ bun şi abia acestea au rodit (v3-28). Tabloul
folosit în această parabolă este luat din viaţa agricultorilor galineeni şi pentru înţelegerea
lui sunt necesare câteva note explicative.
Galileea este un ţinut deluros. În medie dealurile se ridică până la 400-500 metrii
peste nivelul mării. Cultura de grâu se făcea numai pe dealuri, văile cu izvoare şi scurgeri
de ape fiind destinate mai mult culturii de legume şi pomilor fructiferi. Fiindcă solul era
foarte subţire, iar ploile repezi din timpul iernii, repede îl puteau spăla, semănăturile erau
făcute în terase. Din vale până în vârful dealurilor, semănăturile urcau, în terase puţin
înclinate, despărţite prin brazde abrupte înţelenite. Numărul şi lărgimea teraselor era
diferită după înălţămea şi înclinarea dealurilor. De la semănătură la semănătură duceau
poteci, care traversau terasele de jos până sus, făcând legătura cu altele. Pe acestea puteau
circula numai oameni şi cel mult animalele pentru lucratul pământului şi se aducea
recolta de la arii în sate. Se ara toamna după ploile timpurii, imediat însămânţându-se
grâul. Era firesc ca, în partea superioară a teraselor, solul să fie mai subţire, iar în partea
inferioară mai gros. Uneori venind ploi repezi şi abundente, solul subţire era spălat şi
mânat în jos, încât rămânea numai pietriş. Aşa se explică de ce Mântuitorul, referindu-se
la acelaşi ogor, vorbeşte de pământ pietros, pământ bun, cărare şi teren nelucrat, plin de
spini. Terasele fiind în general înguste, la semănatul cu mâna, unele seminţe ajungeau şi

54
pe terasa înţelenită sau pe cărarea care despărţea ogoarele. De aici soarta diferită a
seminţei aruncate.
Aceste lucruri sunt binecunoscute de către ascultătorii Săi. Însă Mântuitorul nu
urmărea să le ţină o lecţie de agricultură, ci ţinea o lecţie cu un înţeles duhovnicesc.
Acesta era rostul parabolei şi el se întrevede din răspunsul pe care îl dă Mântuitorul la
întrebările Apostolilor, cât şi din tâlcuirea pe care El o dă parabolei.
Când Domnul rămâne singur, învăţăceii Săi se apropie de El şi-L întreabă: „De ce
le grăieşti lor în Pilde?” (Matei, c13, v10) şi „Ce înseamnă aceasta?” (Luca c8, v9). Sunt
două întrebări care I se pun Domnului, una principală, care se referă la felul Său de a
vorbi în parabole şi alta specială, care se referă la înţelesul special, pe care îl are parabola
semănătorului.
La prima întrebare, Domnul răspunde ucenicilor: Am vorbit în pilde, „pentru că
vouă vă este dat să stiţi tainele împărăţiei cerurilor, iar acelora nu le este dat”(Matei, c13,
v11). Cine vor fi fost ceilalţi? Şi de ce lor nu le era dat să înţeleagă? Ceilalţi erau probabil
cărturarii şi fariseii care Îl ascultau cu viclenie; nu spre a crede, şi spre a-l judeca şi a-L
prinde în cuvânt. Iată de ce „acelora” nu le era dat să cunoască tainele Împărăţiei.
Dimpotrivă, ucenicilor care-L ascultau şi-L credeau, acestora le va tâlcui parabola, şi lor,
nu le vorbea în parabole. Parabolele era pentru ceilalţi
Explicând de ce a vorbit în pilde acum, Mântuitorul mai adaugă încă o sentinţă şi
anume una din acelea paradoxale, care îi pun în încurcătură pe mulţi cititori ai scripturii.
Este ca un fel de concluzie la ceea ce se spusese mai înainte: „căci celui ce are i se va da
şi îi va prisosi, Iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua” (Matei, c13, v12). Cum adică?
De ce aşa? Pentru că cei dintâi vor să se lumineze, şi ei îşi adaugă lumină, iar ceilalţi,
ispititorii, nevrând să se lumineze, pierd şi ceeea ce ştiu.
Atitudinea pe care cărturarii şi fariseii o iau faţă de Domnul, evanghelistul nu o
descrie mai bine decât cu cuvintele de odinioară ale profetului Isaia. Acesta primise de la
Domnul însărcinarea să spună poporului său: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege,
cu ohii vă veţi uita, dar nu veţi vedea” (Matei, c13, v14-15). Cu ochii lor vor vedea
făcându-se multe fapte minunate, dar nu le vor da acestora nici o atenţie, pentru că inima
lor s-a învârtoşat şi nu mai pot asculta cu drag ceea ce Dumnezeu cerea de la ei.
Aceste cuvinte, adeverite în parte însă pe timpul vieţii profetului, s-au adeverit
acum pe deplin. Cărturarii şi fariseii, duşmanii Mântuitorului, Îl aud vorbind şi-L văd
cum lucrează, dar n-au înţelegere pentru cuvintele Lui şi nici pricepere pentru faptele
Lui(v15). Nu voiau, să creadă că El este adevăratul Mesia şi nici nu se gândeau că trebuie
să se întoarcă din calea lor păcătoasă pa care umblau. Din cauza răutăţii lor, Domnul nu
le mai putea ajuta cu nimic. Ei se vor pierde pentru totdeauna.
Alta era însă atitudinea învăţăceilor Săi. Aceştia au ochi şi văd faptele Lui şi
pătrund înţelesul lor; au urechi şi aud cuvintele Lui şi înţeleg ce voieşte să zică (v16).
Concluzia la care vor trebui să ajungă va fi că El este adevăratul Mesia.
Pentru a-i face să înţeleagă cât de mare trebuie să le fie fericirea, pe care să o
simtă, când aud cele ce le vorbeşte şi văd cele ce face; Domnul ţine să le dea asigurarea,
că „mulţi porfeţi şi drepţii au dorit cândva să vadă ceea ce văd ei şi nu au văzut, să audă
ceea ce aud ei şi nu au auzit” (v17). Dorinţa cea mai fierbinte a tuturor profeţilor şi
drepţilor Vechiului Testament a fost, să vadă pe Mesia, să-L audă vorbind şi
desfăşurându-şi activitatea Sa, dar n-au avut fericirea să-L vadă, nici să-L audă. S-au
mângâiat numai cu speranţa, că alţii vor putea să vadă cândva aceste vremuri mari şi

55
fericite. Învăţăceii Săi trăiesc, acum acele timpuri mari şi au tot motivul să se bucure de
ele, pentru că, Mesia cel aşteptat de toţi a sosit.
Cât priveşte cea de-a doua întrebare a Apostolilor, reţinută de Luca: „Ce înseamnă
pilda aceasta?”(Luca, c8, v9) Mântuitorul o explică în cele ce urmează (Matei, c13, v18-
23). Semănătorul este El însuşi, apoi, la rândul lor Ucenicii şi urmaşii acestora, în
decursul timpurilor. Sămânţa este cuvântul Evangheliei. Pământul este lumea (v36). După
cum nu orice sol este favorabil culturilor, la fel nu toate sufletele primesc în mod egal
cuvântul evanghelic. Unii oameni îl primesc dar nu îi dau importanţă şi-l uită curând.
Alţii sunt superficiali, iar alţii sunt preocupaţi de multele griji ale vieţii. Dar sunt şi
oameni bine intenţionaţi, care ascultă cuvântul şi îşi conformează viaţa, într-o măsură mai
mică sau mai mare, perceptelor evanghelice. Ei aduc rod „întru răbdare”: unul o sută,
altul şaizeci, altul treizeci (v23).
Unii tâlcuitori au numit această pildă „parabola mâhnirii”, în sensul că Iisus, când
a rostit-o era trist şi dezamăgit, pentru că sămânţa aruncată de El a găsit pământ fertil
numai în a patra parte din pământul pe care a fost semănată, şi chiar şi pe aceea o bună
parte au rodit doar la o treime din capacitatea lor de rodire. De observat că de vină nu este
sămânţa, nici arta semănătorului, şi terenul, adică inimile oamenilor. Orice agricultor ştie
că pământul trebuie pregătit, cultivat, ca să primească sămânţa şi s-o facă să rodească. La
fel este şi cu inima omului
2.Pilda vemeşului şi a fariseului.
Această pildă se găseşte la Luca c18, v9-14. Parabola este de mare profunzime
psihologică şi o lecţie contra mândriei. Domnul Hristos zugrăveşte mândria întrupată într-
un fariseu, care, mergând să se roage la Templu, nu face decât să se laude cu faptele lui
bune: dă zeciuială din toate, posteşte de două ori pe săptămână (lunea şi joia), etc. În
schimb vameşul, plin de căinţă şi smerenie, bătându-şi pieptul pentru păcatele sale, cere
milă şi îndurare de la Dumnezeu. Pentru atitudinea de autoslăvire a fariseului, rugăciunea
lui este respinsă de Dumnezeu, iar rugăciunea smerită a vameşului este primită.
Dumnezeu preferă pe un păcătos care se pocăieşte sincer, faţă de unul care respectă
Legea, dar este mândru şi trufaş.
3.Pilda fiului risipitor.
Această parabolă este din Luca, c15, v11-32.
Ea alcătuieşte o capodoperă de inspiraţie morală şi literară. Comentatorii o
socotesc cea mai frumoasă şi cea mai impresionantă pagină din Evanghelie. Ea a format
obiectul multor comentarii, predici şi meditaţii. Sunt puse în scenă trei personaje: un tată,
fiul cel mare şi fiul cel mic. La rândul ei, scena cuprinde trei tablouri. În primul tablou
(v11-16) ni se înfăţişează purtarea nesocotită a fiului cel mic, care cere să iasă de sub
autoritatea părintească, îşi ia partea de moştenire şi o cheltuieşte într-o viaţă destrăbălată,
ajungând în cele din urmă păzitor de porci în ţară străină, culmea decăderii morale pentru
un iudeu.
În tabloulul al doilea (v17-24) ni se descrie căinţa fiului celui pierdut, hotărârea sa
de a se reîntoarce la casa părintească, atitudinea tatălui care-l iartă şi-l primieşte cu
bucurie sinceră, duioasă, nesfârşită. În tabloul al treilea (v25-32) se oglindeşte supărarea
fratelui cel mare, care priveşte cu invidie reîntoarcerea fratelui său şi protestează
împotriva iubirii pe care i-o arată tatăl.
Istoria fiului celui căzut în mrejele păcatului este, în fond istoria oricărui păcătos.
Când omul se lasă în voia poftelor, el decade din ce în ce şi se îndepărtează tot mai mult

56
de Dumnezeu. Rătăcirea aduce totdeauna mizerie, iar mizeria trezeşte adesea dorinţa de
îndreptare. În orice moment păcătoşii se pot reîntoarce la Dumnezeu şi îşi pot recâştiga
locul în Împărăţia Sa. Taina Spovedaniei, care echivalează ca un al doilea botez, ne redă
nevinovăţia şi sfinţenia pierdută. Ea ne pregăteşte pentru comuniunea directă cu însuşi
Trupul şi Sângele lui Hristos, adică Sfânta Euharistie. Totul este să ne reîntoarcem la
Hristos.
Al doilea tablou descrie bunătatea fără margini a Părintelui nostru ceresc, care
iartă pe cei ce se pocăiesc şi-i primeşte totdeauna, cu nesfârşită dragoste şi bucurie. Cât
despre tabloul al treilea, el adaugă următoarea idee: Bunătatea lui Dumnezeu, mai
expansivă cu privire la cei păcătoşi care se pocăiesc, nu-i deloc mai mică faţă de cei
drepţi. În momentul întoarcerii, păcătosul sfinţit prin pocăinţă devine obiectul predilecţiei
divine, dar răsplata cuvenită dreptului nu pierde nimic prin aceasta.
Fiul cel mare este şi rămâne într-adevăr un drept, căci nu s-a abătut niciodată de la
voia tatălui său; dar el rămâne totuşi un om şi de aceea, în concepţia sa mai îngustă decât
aceea a tatălui său, socoteşte îndepărtarea de păcat mai bine tratată decât statornicia în
virtute. Însă tatăl îl îmbrăţişează şi pe el cu aceiaşi iubire, îi recunoaşte meritele şi-i
făgăduieşte toată răsplata cuvenită. Aşadar şi drepţii sunt datori să se bucure de
întoarcerea păcătoşilor, căci aceştia sunt chiar fraţii lor. Cu aceasta, Mântuitorul
condamnă în chip indirect atitudinea fariseilor şi cărturarilor, care-L învinuiau că
primeşte cu dragoste pe vameşi şi păcătoşi.
4.Pilda talanţilor.
Această pildă se află în Matei c25, v14-30.
Această pildă este proprie Sfântului Matei. S-a încercat adesea să se identifice cu
aceea a „minelor” de la Luca, c19, v2-28, cu care are unele asemănări de fond şi de
formă, însă deosebirile de timp, de locuri, de redactare sunt evidenţiate şi le fac distincte
una de alta. Exprimă aceiaşi idee, ca şi parabola celor 10 fecioare şi anume necesitatea
vegherii, în perspectiva judecăţii pe care o va face suveranul Judecător la sfârşitul
timpurilor, dar parabola talanţilor pune accentul pe datoria fiecăruia de a înmulţi darurile
cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.
În ea se vorbeşte despre un stăpân, care, plecând departe şi-a împărţit avuţia
slujitorilor săi, spre a o fructifica. La întoarcere, după multă vreme, constată că slujitorii
care au primit câte cinci şi câte doi talanţi au dublat prin muncă suma primită. Cel care
primise un talant n-a muncit, ci a ţinut talantul ascuns restituindu-l precum îl primise.
Stăpânul răsplăteşte pe primii şi pedepseşte aspru pe ultimul, aruncându-l în gheena
focului.
Pilda este eshatologică, însă are un caracter secundar moral. Căci ea ne învaţă să
punem în valoare darurile naturale şi spirituale primite de la Dumnezeu, având a da
seama de ele la judecata viitoare. Dumnezeu nu ne cere aceste daruri înapoi, ci vrea să le
înmulţim, să le cultivăm, în vederea desăvârşirii proprii şi pentru binele semenilor noştri,
pentru progresul societăţii omeneşti.
5.Pilda samarineanului milostiv.
Această pildă face parte din Luca, c10, v29-37.
Ea a fost rostită în apropiere de Ierihon, pe drumul Ierusalimului, după înapoierea
celor 70 din misiunea de probă. Ea a fost prilejuită de întrebarea unui învăţător de lege
care, vrând „să se îndreptăţească pe sine” voia să afle cine este aproapele său (Luca, c10,
v25-28)

57
 Teoretic, legistul cunoştea din Vechiul Testament porunca iubirii de Dumnezeu şi
de aproapele (Deuteronom, c6, v5 şi Levitic, c9, v18), dar nu cunoştea calea practică („ce
să fac?”) spre mântuire. El socotea după părerea generală, că aproapele este numai ruda,
prietenul, vecinul sau compatriotul său. Voia deci să afle ce-i va spune acest nou Rabbi.
Mântuitorul răspunde prin parabola samarineanul milostiv.
Parabola are un caracter de exemplu. Este, foarte probabil, o întmplare reală.
Drumul de la Ierusalim la Ierihon măsoară 26 de Km şi coboară (cu cca. 740 m) şerpuind
prin locuri pustii şi stâncoase. Aceste lucruri erau tocmai potrivite pentru ascunzătorile
tâlharilor şi răufăcătorilor, porniţi să-i atace pe trecători şi să-i jefuiască, drept care şi
drumul acesta mai era numit şi Calea sângelui.
Parabola are, în primul rând, un înţeles moral. Ea oglindeşte pe scurt, cele trei
atitudini, singurele de altfel, pe care le pot lua oamenii faţă de semenii lor. Prima
atitudine: om contra om, omul fiară pentru semenul lui, se arată în fapta tâlharilor care
jefuiesc şi maltratează cumplit pe călătorul surprins în drumul spre Ierihon. Este, fără
îndoială, cea mai condamnabilă şi nedemnă de numele de om.
A doua atitudine, om pe lângă om se vede în purtarea preotului şi a levitului, care
trec pe alături şi îşi văd mai departe de drum. Ei nu fac rău, dar nici binele. Este
atitudinea de indiferenţă, de egoism. Nu vor să se complice. Este posibil ca ei să-şi fi
justificat, în faţa propriei conştiinţe, atitudinea de a fi abandonat un om aflat în agonie, cu
acele dispoziţii ale Legii lui Moise, privitoare la purtarea preotului, care interziceau
preotului atingerea de mort, iar cel căzut aşa părea. Sau se vor fi temut, ca tâlharii să nu
se reîntoarcă şi să aibă şi ei soarta muribundului. Nu ştim dacă vor fi invocat astfel de
motive sau altele, spre a-şi linişti conştiinţa; în parabolă nu ni se spune. Un lucru este,
însă, sigur: Mântuitorul le dezaprobă atitudinea.
Cea de-a treia atitudine se vede în purtarea bunului samarinean. Acesta trece peste
ura de neam, care domnea între iudei şi samarineni, uită că-i departe de regiunea natală,
că are provizii puţine, că îşi întârzie treburile spre care se îndrepta; se opreşte şi se
apleacă cu iubire de frate asupra semenului său. Venind de departe, el are printre bagaje
puţin vin şi untdelemn. Medicii vremii recomandau legarea rănilor cu pânze fierte în vin
şi în untdelemn. Arabii folosesc şi azi această reţetă populară. Samarineanul face, deci,
fără zăbavă, tot ce este în stare pentru uşurarea suferinţei şi pentru salvarea celui căzut
între tâlhari şi apoi îl duce la cel mai apropiat han, dând doi dinari pentru îngrijirea lui şi
angajându-se să suporte şi cheltuielile ce vor depăşi această sumă. Doi dinari reprezentau
plata pe două zile de lucru; samarineanul era sărac, dar era darnic, uman, bun, nădăjduia
să-şi completeze binefacerea din vânzarea bunurilor pe care le ducea la târg, în cetatea
Ierusalimului.
Exemplul dat de Mântuitorul bulversează concepţiile vremii. Samarinenii erau
socotiţi, de iudei oameni răi, păcătoşi. A zice: samarinean bun - este ceva contradictoriu,
un paradox, două noţiuni care se contrazic. Şi totuşi, el este capabil de o asemenea faptă
bună, pe care preotul şi levitul n-au fost capabili să o facă. Mântuitorul n-a vrut să
înjosească preoţia iudaică, care este aici în exerciţiul funcţiunii. Ierihonul era oraş
sacerdotal aşa încât preoţii şi leviţii treceau necontenit pe drumul Ierusalimului, ci falsa
interpretare a Legii mozaice, care fusese închisă în carapacea îngustă a unui naţionalism
şovin, sectarist, antiuman şi care conducea doar la îndeplinirea mecanică a anumitor acte
rituale lipsite de orice echivalent moral în inima omului.

58
 După ce rosteşte parabola, Domnul întreabă: „Care este aproapele celui căzut între
tâlhari?”. La început, s-ar părea că aproapele ar fi cel ce are nevoie de ajutorul nostru. La
sfârşitul parabolei, ni se arată însă că aproapele este cel ce ştie să-i ajute semenul, trecând
peste orice discriminare sau resentiment.
Unii tâlcuitori au dat parabolei, pe lângă interpretarea literară, de mai sus, şi una
alegorică, duhovnicească. Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon este toată făptura
oamenilor, care, din cauza păcatului strămoşesc a plecat din Ierusalim, adică din viaţa cea
fericită şi fără suferinţe, în Ierihonul din vale, adică în pământul plin de suferinţe şi de
chinuri. Tâlharii sunt diavolii, care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti, l-au
rănit cu rănile păcatului, lăsându-l aproape mort. Nu l-au putut omorî cu totul, pentru că,
după păcat, numai trupul s-a făcut muritor, iar sufletul a rămas nemuritor, abia aducându-
şi aminte de Dumnezeu.
Preotul înseamnă Legea lui Moise, care a legiut cele despre preoţie; iar levitul
înseamnă proorocii, care au fost slujitorii lui Dumnezeu şi învăţători ai venirii în lume a
Mântuitorului Iisus. Din cer s-a dat Legea la Muntele Sinai. De Dumnezeu au fost trimişi
şi proorocii. Dar nici Legea, nici proorocii n-au putut să şteargă păcatul strămoşesc şi să
ridice firea omenească din căderea ei cea mare: pentru că „este cu neputinţă ca sângele
din tauri şi din ţapi să înlăture păcatele” (Evrei, c10, v4). Deci, au venit şi Legea şi
proorocii pe drumul şi în locul unde a fost izgonit omul, adică pe pământ şi au văzut
starea lui cea vrednică de lacrimi; au trecut însă mai departe şi s-au dus, neputând să-i
vindece rănile lui.
Bunul samarinean este Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a coborât din cer şi a
venit în lume, unde, văzând starea jalnică a omului, a fost cuprins de milă. A legat cu
harul Său rănile sufletului lor. Casa de oaspeţi este Biserica, gazdă este orice preot şi
păstor al Bisericii, iar cei doi dinari reprezintă, potrivit acestei interpretări, cele două
Testamente, cel Vechi şi cel Nou.

3 MORALĂ ŞI SPIRITUALITATE CREŞTINĂ

59
 I.LEGEA MORALĂ A VECHIULUI TESTAMENT
1.Împărţirea Legii Vechiului Testament. Legea Vechiului Testament se împarte
în mod obişnuit în Legea premozaică şi Legea Mozaică.
1.Legea premozaică. Legea premozaică cuprinde toate poruncile date de
Dumnezeu înainte de Moise, dar în mod special ea se referă la Legile date patriarhilor, în
mod deosebit lui Noe şi Avraam (Geneză, c7, v2; c9, v4; c17, v10; c38, v8, etc).
1.Poruncile noahetice (Legea lui Noe). Se înţeleg poruncile primite de Noe după Potop.
Se întăresc unele restricţii impuse protopărinţilor noştrii şi se opreşte săvârşirea unor
delicte ivite după căderea în păcat. Printre acestea se enumeră: oprirea omorului şi
consumarea cărnii crude.
Legea lui Noe are 7 porunci:
1.A nu trăi fără dregătorie(a da ascultare autorităţii).
2.A nu huli pe Dumnezeu.
3.A nu cădea în idolatrie.
4.A nu se căsători cu consângeni de aproape (oprirea incestului).
5.A nu vărsa sânge (oprirea omorului).
6.A nu răpi.
7.A nu mânca sânge, nici animale sufocate, nici prada fiarelor.
2.Poruncile date lui Avraam Dumnezeu a încheiat cu el un legământ întărit prin
simbolul tăierii împrejur şi îi dă o întreagă serie de porunci. Prin credinţa pe care Avraam
a dovedit-o faţă de Dumnezeu s-a pregătit mântuirea noastră.
2.Legea mozaică. Această Lege dată de Dumnezeu lui Moise nu este o lege
supranaturală numai prin modul descoperirii sale ci şi prin scopul său, care este
implinirea voii lui Dumnezeu.
Legea mozaică cuprinde prescripţii de conţinut şi scop diferit. Ea se împarte în
lege morală, lege ceremonială, lege politică (civilă sau juridică).
1.Legea morală. Prescripţiile Legii morale se cuprind în Decalog. Este cea dintâi
lege scrisă a poporului israel. Decalogul are o valoare absolută şi veşnică, fiind temelia
întregii învăţături morale. Decalogul este «glasul ordinii morale celei veşnice a lui
Dumnezeu».
2.Legea ceremonială. Prin Legea ceremonială se urmăreşte pregătirea poporului
evreu – o pregătire internă – pentru marea operă a mântuirii ce avea să fie realizată prin
Iisus Hristos. În momentul în care poporul evreu a căzut într-un formalism, în executarea
mecanică a legii, Dumnezeu, prin glasul proorocilor, arată că are nevoie de ascultare,
curăţie şi bunătate internă.
Caracterul temporar al legii a fost arătat de Apostolul Pavel şi anume: «Cele
vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi» (II Corinteni, c5, v17); «umbra bunurilor
viitoare» (Evrei, c10, v1), «stihiile cele slabe şi sărace» (Galateni, c4, v9).
3.Legea politică. Această lege se referă la organizarea poporului evreu într-o formă
de stat teocratică. Legile de conducere provin în mod direct de la Dumnezeu.
Obligativitatea acestei legi pentru poporul evreu este absolută, pentru că prin ea se
reglementau raporturile dintre cetăţeni şi menţinea separaţia poporului evreu de alte
popoare. Obligaţia legii a încetat definitiv prin distrugerea statului evreu de către romani
(anul 70 d Hr).
2.Însuşirile Legii Morale a Vechiului Testament.

60
 Legea morală a Vechiului Testament a însemnat pentru fiii lui Israel un fel de
pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceştia au fost decretaţi ca aleşi ai
Domnului între toate popoarele. Ea avea rolul să trezească în evrei cât mai mult
conştiinţa păcătoşeniei şi dorinţa de mântuire, prin faptul că ea îi ţine pe aceştia sub jugul
robiei.
Legea Vechiului Testament pare că reglementează numai raporturile exterioare
ale omului, dar în această lege găsim prescripţii pozitive şi asupra actelor interne.Voinţa
lui Dumnezeu trebuie să fie motivul principal al acţiunilor omului, iar frica de Dumnezeu
şi ascultarea de El, fiinţa moralităţii acestora. Împlinirea legii era determinată de frica de
pedepsele temporale şi de speranţa într-o răsplată pământească, dar aceste consideraţii nu
sunt singurul motiv al faptelor legii, căci, fără îndoială, drepţii Vechiului Testament au
fost conduşi în acţiunile lor de motive mult mai înalte pentru împlinirea legii, ca: iubirea
faţă de Dumnezeu şi de nădejdea în bunurile veşnice.
Decalogul este cea mai înaltă operă. În Decalog sunt date numai fundamentele
vieţii religios-morale pentru toate timpurile şi pentru toate neamurile. Cele 10 porunci
sunt în majoritatea lor elementară o revelaţie unitară a orânduirii morale veşnic a lumii,
prin faptul că accentuează unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, iar pentru cult şi viaţa
noastră spirituală au o valoare deosebită prin faptul că stabilesc anumite cerinţe a căror
îndreptăţire este recunocută în mod unanim. Legea Vechiului Testament constituie o
singură unitate.
1.DECALOGUL STRUCTURĂ ŞI INTERPRETARE
Decalogul (Ieşire, c20, v2-17) este pecetluirea dumnezeiască a îndreptarului sădit
dintru început de Creator în firea noastră, ca să ne călăuzească pe căile vieţii. Înainte de a
fi scrise pe table de piatră, aceste porunci au fost întipărite de Dumnezeu în cugetul şi
inima protopărinţilor noştrii. Dar după căderea lor în păcat, a fost nevoie ca aceste
porunci să fie din nou amintite în fulgere şi tunete, în sunete de trâmbiţă, să fie săpate în
piatră, aşezate în Chivotul Legii, din altarul Cortului Sfânt. Decalogul este temelia
moralităţii.
Porunca I: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul
Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.
Porunca aceasta arată israelitenilor că singurul lor Dumnezeu pe Care trebuie să-L
cinstească fiecare şi afară de Care nu trebuie să aibă nici un alt Dumnezeu este El, Iahve,
Cel, ce i-a scos din robia Egiptului. Ea se adresează evreilor şi creştinilor, cerându-le să
creadă el El. Cinstirea lui Dumnezeu şi preamărirea Lui cuprind două părţi şi anume: una
se referă la cinstirea internă a lui Dumnezeu, iar a doua la cinstirea externă.
Datoriile care decurg din cinstirea internă a lui Dumnezeu sunt: a)credinţa în El,
aducerea aminte de El; b)nădejdea şi încrederea că El ne va mântui; c)iubirea faţă de
Dumnezeu, supunerea şi ascultarea de El. Din porunca cinstirii externe decurga datoriile:
a)de a-L mărturisi pe Dumnezeu ori de câte ori e nevoie; b)de a participa la această
mărturisire publică în cult.
Porunca a II a: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui
lucru câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos şi din câte sunt în apele de sub
pământ, să nu te închini lor, nici să le slujeşti”.
Porunca aceasta se referă în mod deosebit la cinstirea lui Dumnezeu, ce rezultă
din porunca întâi. Adorarea i se cuvine numai Lui. Cinstirea ce se dă acestor chipuri din
icoane este o cinstire relativă, cinstire care este legată cu persoana pe care o prezintă

61
icoana şi nicidecum cu materia din care este făcută aceasta. Porunca aceasta opreşte
idolatria. Idolii sunt născociri omeneşti cărora este oprit a te închina. Prin închinare la
icoane se laudă Dumnezeu, Care este minunat între sfinţii Săi. Această poruncă opreşte
pe creştin de la închinarea al orice fel de «idoli», adică de la orice pofte şi patimi
ruşinoase: iubire de argint, desfrânare, lăcomie, dorinţa de parvenire, care înrobesc pe
creştin.
Porunca a III a: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu
va lăsa Dumnezeu nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”.
Porunca aceasta opreşte orice luare în deşert a numelui lui Dumnezeu. Invocarea
numelui lui Dumnezu în afirmaţii bune este un act de cinstire a Lui. Cel ce va lua numele
lui Dumnezu în deşert, printr-un jurământ strâmb, va fi vinovat înaintea lui Dumnezeu.
Acesată poruncă opreşte orice blasfemie sau hulă la adresa lui Dumnezu.
Porunca a IV a: „Adu-i aminte de ziua odihnei, ... ca să o sfinţeşti.”
Prin cuvintele: „Adu-ţi aminte...”, Dumnezeu atrage deosebita luare aminte asupra
însemnătăţii zilei de odihnă. Să ne odihnim în ziua a şaptea de tot lucrul nostru, folosind
această zi pentru reculegere şi examinare sufletească, precum şi pentru ridicarea cugetului
nostru către Dumnezeu. Această poruncă înalţă creatura din punct de vedere moral. Prin
faptul că această poruncă precizează numărul zilelor în care trebuie să se lucreze, ea
impune tuturor îndatorirea de a munci. Iisus arată sfinţirea muncii prin cuvintele: „Tatăl
Meu lucrează până acum şi Eu lucrez” (Ioan, c5, v17); iar Sfântul Apostol Pavel scrie
tesalonicenilor: „Iar dacă cineva nu vrea să lucreze, acel nici să nu mănânce” (II
Tesaloniceni, c3, v10).
Porunca a V a: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani
mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”.
Această poruncă stabileşte cea mai importantă datorie pe care trebuie să o aibă
copiii în cadrul familiei şi anume cinstirea părinţilor. Părinţii au rolul cel mai însemnat în
cadrul familiei. Lor le datorează copiii viaţa şi creşterea lor. Raportul copiilor faţă de
părinţi este asemănător cu cel al creştinilor faţă de Dumnezeu.
Datoria cinstirii părinţilor se implineşte prin iubirea faţă de ei, prin purtarea
cuviincioasă în vorbă şi fapte faţă de ei, prin ascultarea lor, prin ajutorarea lor, prin
apărarea lor când sunt nedreptăţiţi, prin mângâierea lor în necazuri şi suferinţe prin
rugăciuni către Dumnezeu pentru sănătatea şi ajutorul lor., iar după moartea lor, prin
rugăciuni şi slujbe pentru odihna sufletelor.
Porunca a VI a: „Să nu ucizi”.
Porunca aceasta opreşte ridicarea vieţii cuiva. Viaţa este cel mai preţios dintre
bunurile cu care cineva a fost înzestrat de Dumnezeu. Omul trebuie să preţuiască şi viaţa
aproapelui său. Acesta este păcatul uciderii trupului. Tot de uciderea trupului se fac
vinovaţi cei care se folosesc de aproapele lor la săvârşirea de munci istovitoare, care îi
grăbesc sfârşitul, cei care supun pe aproapele lor la pedepse fizice crunte, cei care nu dau
hrană suficientă servitorilor lor, cei care pun în primejdie viaţa aproapelui lor. Această
poruncă opreşte şi sinuciderea.
Porunca aceasta opreşte şi uciderea sufletească. De acest păcat se fac vinovaţi cei
care indeamnă pe aproapele să păcătuiască, cei ce sunt sminteală aproapelui, precum şi
cei ce urăsc, clevetesc şi doresc răul aproapelui, căci „Cel ce urăşte pe fratele său,
ucigător de oameni este” (I Ioan, c3, v15).
Porunca a VII a: „ Să nu fi desfrânat”.

62
 Prin această poruncă Dumnezeu dă un adevărat scut căsătoriei. Numai în cadrul
căsătoriei este permisă legătura trupească dintre bărbat şi femeie, pentru ca prin aceasta
să se înmulţească neamul omenesc şi să se oprească desfrânarea. Proorocii înfăţişau
legătura dintre Dumnezeu şi poporul evreu sub simbolul unicei căsătorii.
Porunca aceasta opreşte şi desfrânarea în cuget, în gând, ori pofte şi dorinţe
desfrânate. Opreşte pe creştin de la vorbe necuviincioase, îmbrăcăminte indecentă, citirea
de cărţi cu conţinut sexual, spectacole, şi cântări necuviincioase, beţia, trâdăvia, etc.
Porunca a VIII a: „Să nu furi”.
Însuşirea din bunurile aparţinând avutului obştesc constituie furt. Faptele prin care
se calcă această poruncă sunt: răpirea, furtul, înşelăciunea, exploatarea, cămata, specula,
mita, nerestituirea împrumutului, trăirea din cerşetorie a celor apţi de muncă.
Porunca a IX a: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.
Această poruncă opreşte minciuna. A cunoaşte şi a recunoaşte adevărul este o
datorie elementară. În viaţa socială mai ales, adevărul are un rol neasemuit de mare.
Adevărul trebuie întotdeauna respectat. Faptele contrare acestei porunci sunt: ignorarea
vădită a adevărului şi nerespectarea lui, minciuna, făţărnicia, perfidia, calomnia, mărturia
mincinoasă, pâra nedreaptă asupra aproapelui, linguşirea.
Porunca a X a: „Să nu doreşti casa aproapelui tău, să nu doreşti femeia
aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui
şi nici unul dintre dobitoacele lui şi nici din câte are aproapele tău”.
Porunca aceasta pune frâu poftelor şi dorinţelor lăuntrice ale inimii după bunurile
altuia. Acesată poruncă cere credinciosului să-şi supună voinţei lui Dumnezeu nu numai
faptele exterioare, ci şi gândurile cele mai ascunse ale sale. Sfântul Apostol Ioan arată
faptele contrare acestei porunci prin întreita poftă: pofta trupului, pofta ochilor, trufia
vieţii (I Ioan, c2, v16).
Cele 10 porunci stau la temelia vieţii morale a oricărui creştin. Mântuitorul are
cea mai mare preţuire pentru Decalog, pe care îl întregeşte, îl întăreşte, îl împlineşte.
Sfânta Biserică preţuieşte Decalogul ca începutul şi temelia vieii creştine.

II.LEGEA MORALĂ A NOULUI TESTAMENT

1.Însuşirile Legii Noului Testament
Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică şi mai desăvârşită a voinţei
divine. Ea este o lege esenţial internă. Interioritatea acestei legi o vesteşţe profetul Isaia:
„Pune-voi legea Mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie: Eu voi fi Dumnezeul lor.
Iar ei îmi vor fi Mie popor” (Ieremia, c3, v33). Sfântul Apostol Pavel opune legii faptelor
legea credinţei. Apostolul neamurilor exclamă: „Căci legea duhului vieţii în Hristos m-a
izbăvit de legea păcatului şi a morţii” (Romani, c8, v2). Sfântul Irineu infăţişează
adevărata lege ca fiind locuire în noi a Duhului Sfânt.
Desăvârşirea acestei legi constă în faptul că aduce cu sine o înnoire morală şi o
restaurare spirituală a creştinului: ca lege a Duhului şi a credinţei, spiritualizează viaţa
creştinilor şi o face vie; ca lege a harului şi a libertăţii, aduce cu sine ajutorul divin şi
scoate pe creştini de sub robia păcatului spre adevărata libertate şi starea de fii ai lui
Dumnezeu: Ea este cea mai desăvârşită lege creştină deoarece se înfăţişează ca legea
iubirii. Fericitul Augustin spunea: Legea duce la credinţă, credinţa câştigă pe Sfâtul Duh
ca un dar, care revarsă în noi iubirea, iar iubirea împlineşte legea. Creştinul împlineşte

63
legea prin iubire. Pentru cel drept, în inima căruia prin mijlocirea Duhului Sfânt s-a
revărsat iubirea, nu este nevoie de vreo lege, ci fiindcă el trăieşte întru toate după lege.
Legea Noului Testament este o lege universală şi necesară nouă tuturor, pentru
mântuire, deoarece a fost dată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, începătorul mântuirii.
Obligativitatea ei pentru noi este absolută, fiindcă ea este o parte constitutivă a iconomiei
mântuirii credincioşilor prin Iisus Hristos şi, ca atare, este indispensabilă oricui voieşte
să se mântuiască. Fiind desăvârşită nu poate fi supusă nici unei schimbări, de aceea
valabilitatea ei durează până la sfârşitul veacurilor şi asupra tuturor.
1.PREDICA DE PE MUNTE ŞI TÂLCUIREA EI: FERICIRILE,
RAPORTUL ÎNTRE LEGEA VECHE ŞI NOUA LEGE, DESPRE MILOSTENIE,
DESPRE RUGĂCIUNE, DESPRE POST, DESPRE JUDECATA SEMENILOR.
FERICIRILE ŞI EXPLICAREA LOR
Fericirile reprezintă un progres, arătând virtuţiile, pe care trebuie să şi le
însuşească un creştin. Ele au un caracter pozitiv şi constructiv. Fericirile marchează
superioritatea moralei creştine faţă de morala mozaică. Mântuitorul făgăduieşte după
fiecare virtute fericirea corespunzătoare spre a arăta că desăvârşirea duce la fericire.
Fericirea 1: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurrilor”.
Unii părinţi bisericeşti înţeleg prin «sărăcia cu duhul» sărăcia acceptată de bună
voie pentru Hristos, sau sarăcia nedorită, dar suportată cu răbdare. Prin sărăci cu duhul se
înţelege smerenia de bună voie. Săraci cu duhul sunt cei care au mintea golită de cele
vremelnice spre a fi umplută cu cele veşnice. Smerenia este prima virtute fără de care nu
se poate intra în viaţa creştină adevărată.
Fericirea a 2 a: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.
Este o mare diferenţă între plânsul pornit din părerea de rău pentru păcatele
săvârşite şi plânsul unui răufăcător care a fost prins şi pedepsit. Mântuitorul fericeşte nu
numai pe cei care-şi plâng păcatele proprii, ci şi pe cei care plâng păcatele semenilor.
Mântuitorul le promite pentru viaţa prezentă iertare de păcate, scăpare de chinuri, iar
pentru viaţa viitoare, bucuria din împărăţia cerurilor.
Fericirea a 3 a: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”.
Blândeţea este rodul bunătăţii şi al iubirii aproapelui. Cel blând nu cârteşte
împotriva lui Dumnezeu nici a semenilor, nu-şi bate joc de semeni, nu-i grăieşte de rău,
nu-i osândeşte, nu se mânie pentru jignirile primite. Culmea blândeţii stă în iubirea faţă
de cei ce vă fac necazuri. „Binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă pe voi, faceţi bine celor
ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi” (Matei, c5,
v44). Numai mânia împotriva păcatelor noastre şi împotriva diavolului este îngăduită şi
folositoare. Răsplata îi vine celui blând din practicarea blândeţii. Fiind împăcat cu
Dumnezeu, cu sine şi cu semenii, omul blând se bucură de o siguranţă deplină de o stare
de linişte. Blândeţea izvorăşte din iubire şi stă în strânsă legătură cu răbdarea. Blândeţea
trebuie să fie principala virtute a oricărui creştin.
Fericirea a 4 a: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează pentru dreptate, că aceia
se vor sătura”.
Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt toţi cei care doresc să facă şi să se
realizeze binele în toate formele. Când din vina răutăţii semenilor suntem nedreptăţiţi, să
nu deznădăjduim, ci să avem nădejde puternică în realizarea dreptăţii noastre, adică nu în
viaţa aceasta, în viaţa viitoare. Nevoia de dreptate este asemănată cu nevoia trupească de
hrană şi apă.

64
 Fericirea a 5 a: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.
Pentru câştigarea mântuirii şi a fericirii, Mântuitorul ne cere să fim milostivi.
Milostenia îşi are izvorul în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi constă în ajutorarea
materială şi sufletească a celor aflaţi în nevoi. Milostenia este iubirea lucrătoare.
Milostenia este strict necesară pentru mântuire. Condiţia principală a milosteniei cu
adevărat creştine este ca ea să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de
aproapele. Faptele de milosenie nu trebuie făcute din interes, trebuie făcute oricărui om în
nevoie, fără nici o deosebire. Ca răsplată pentru milostenie, Dumnezeu ne va milui, adică
ne va ierta păcatele.
Fericirea a 6 a: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Curăţia inimii este o treaptă superioară pe scara desăvârşirii. Poftele şi gândurile
rele sunt seminţe din care răsar păcate. Cei curaţi cu inima sunt în primul rând cei
neprihăniţi, iar în al doilea rând sunt cei care prin rugăciuni şi nevoinţe stăruitoare au
reuşit să smulgă rădăcinile păcatului din inimă, au cultivat în locul acestora gândurile şi
sentimentele bune. Inima este organul contemplării lui Dumnezeu. Numai cel cu o inimă
curată, poate oglindi splendorile chipului lui Dumnezeu. Creştinii cu viaţă îmbunătăţită
izbutesc să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, găsindu-L pretutindeni. Curăţia
inimii este condiţia principală a unei fapte cu adevărat creştine. Îmbunătăţirea adâncului
sufletului omenesc, a inimii, este principiul esenţial prin care morala Noului Testament
depăşeşte şi împlineşte, morala Vechiului Testament.
Fericirea a 7a: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema”.
Bunul cel mai preţios pentru oameni şi popoare este pacea întemeiată pe adevăr.
Pacea oferă condiţii indispensabile şi prielnice pentru viaţa şi activitatea noastră în
vederea progresului şi a fericirii. Scopul venirii Mântuitorului este împăcarea noatră cu
Dumnezu. Împărăţia lui Hristos este o împărăţia a păcii şi a dreptăţii. Pacea izvorăşte din
pacea noastră cu Dumnezeu şi din pacea cu sine însuşi, pe care o obţin numai cei ce
săvârşesc binele.
După învăţătura Bisericii făcătorii de pace sunt cei care săvârşesc jertfa fără de
sânge, rugăciuni şi posturi pentru mântuire. Făcătorii de pace sunt de asemenea toţi cei
care iartă pe duşmanii lor personali, contribuie la stingerea neînţelegerilor şi certurilor
dintre oameni. Făcătorii de pace sunt şi cei care stabilesc armonia cuvenită între pornirile
sufletului lor şi voinţa sufletului, cei care împiedică izbucnirea războaielor între popoare,
sau au potolit războaiele.
Fericirea a 8a: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia
cerurilor”.
Cei prigoniţi pentru dreptate sunt toţi cei care, pentru credinţa lor sau pentru
virtuţiile lor creştine, au suferit din partea semenilor. „De aţi fi din lume, lumea ar iubi pe
al său, dar pentru că nu sunteţi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea” (Ioan,
c15, v19). Răsplata deplină pentru cei care realizează binele în lume va fi dată în ceruri.
Fericirea a 9a: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că
plata voastră multă este în ceruri”.
Mântuitorul fericeşte pe cei care vor suferi tot felul de ocări, defăimări, calomnii,
prigoniri şi chiar moarte din pricina credinţei pentru El şi din cauza predicării

65
Evangheliei. Creştinii nu se arată miraţi de «cercarea de foc» din mijlocul lor, şi se
bucură când sunt cercaţi.
Fericirile ne învaţă că în drumul spre cer se dobândesc trei trepte: prima este de a
combate tot ce este vinovat prin smerenie, blândeţe şi tristeţe din cauza păcatelor; a doua
este de a se sfinţi prin milostenie şi străduinţele făcute pentru a ajunge la sfinţenie; a treia
constă în datoria de a se uni cu Dumnezeu prin curăţia inimii, iubirea păcii şi suportarea
încercărilor.
RAPORTUL ÎNTRE LEGEA VECHE ŞI NOUA LEGE
1.Noul Testament faţă de Vechiul Testament în general
Dumnezeu a binevoit a da Legea Noului Testament numai când Legea Vechiului
Testament şi-a împlinit rolul său. Amândouă Testamentele provin de la Dumnezeu şi au
aceiaşi tendinţă. Prin introducerea jertfelor, Dumnezeu a preînchipuit adevărata jertfă de
viitor; credinţa, ascultarea şi virtutea; chiar a prefigurat adevărata şi unica jertfă
nesângeroasă a Noului Testament, pe care Iisus a rânduit-o la Cina cea de Taină: jertfa
pâinii şi vinului din Sfânta Euharistie, iar prin diferitele curăţiri, a simbolizat adevărata
curăţie pe care trebuie să o aibă creştinul: curăţia sufletească.
2.Legea morală a Noului Testament faţă de Legea morală a Vechiului
Testament
Raportul dintre legea morală a Noului Testament şi legea morală a Vechiului
Testament se poate stabili în următoarele puncte:
1.Cu toate că după finţa lor poruncile morale ale celor două legi sunt identice, totuşi, în Noul
Testament, ele au dobândit un sens mai înalt, arătat de către Mântuitorul în mod clar. Ele au fost
interiorizate, unificate şi desăvârşite.
Poruncile Vechiului Testament au în vedere realitatea unui ideal moral destul de
înalt. Ideal ce se va realiza abia prin legea Noului Testament, dar ele singure nu-l pot
realiza. Aceste porunci au mai mult scopul de a atrage atenţia asupra pornirilor păcătoase
ale omului şi de a-i ascuţi simţul moral, pentru ca el să-şi dea seama de starea în care se
află.
Legea morală a Vechiului Testament a fost desăvârşită de Mântuitorul. Cuvintele
Lui: «N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc» se referă nu numai la împlinirea ei din
partea Sa, ci şi la arătarea modului în care ea trebuie să fie împlinită; prin aceasta, însă
legea capătă o adevărată desăvârşire, fiindcă El a arătat că împlinirea legii trebuie să
plece din inimă şi că legea să constituie unitatea fiinţială cu noi.
2.În locul motivelor trecătoare pentru împlinirea legii, Mântuitorul Hristos a aşezat motive
veşnice: în locul fricii a aşezat iubirea.
Poporul evreu era conştient că neimplinirea poruncilor legii atrage pedeapsa
divină. Obişnuit cu pedepsele din timpul robiei egiptene, în el nu-şi va găsi loc alt
sentiment decât frica. Frica era motivul principal pentru împlinirea poruncilor divine.
Legea Noului Testament aduce ca motiv principal iubirea faţă de Dumnezeu. Este
foarte adevărat că legea Vechiului Testament cunoaşte porunca iubirii, dar această
poruncă nu era luminată de acel duh dumnezeiesc, de duhul încrederii depline în
Dumnezeu şi al fraternităţii dintre oameni, care străluceşte abia în Noul Testament.
Principalul motiv care îndeamnă la împlinirea poruncilor dumnezeieşti este
iubirea. Alături de iubire rămâne însă şi o anumită frică, o frică firească de a nu supăra pe
Dumnezeu cu păcatele noastre; e frica pe care o are fiul faţă de tatăl său, ca nu cumva
printr-o purtare nedemnă să-l supere. Cât priveşte frica de pedeapsă, este vorba mai mult

66
de pedepsele veşnice şi nu de cele vremelnice. Un motiv deosebit îl constituie şi
nădejdea în răsplătirea faptelor, aceasta este o nădejde în răsplata bunurilor veşnice.
3.Faţă de povara legii iudaice, poruncile legii noi sunt o sarcină uşoară, prin ea îndeosebi fiind
îndrumate pornirile libere ale creştinului.
Noua lege eliberează pe creştin de «robia legii». Legea Noului Testament este
legea libertăţii (Iacob, c1, v25), fiindcă, prin harul Duhului Sfânt, revărsat în iubire,
îndrumează toate pornirile interne ale omului credincios. Prin cunoaşterea adevărului şi
prin dragoste, creştinii devin cu adevărat liberi; dar libertatea aceasta nu înseamnă lipsă
de orice lege, ci numai atmosfera spirituală pe care o creează în credincios iubirea faţă de
Dumnezeu, din care rezultă împlinirea poruncilor. Deşi noua lege are şi ea porunci ea
rămâne legea libertăţii prin iubire.
4.Noua lege dimpreună cu mijloacele ei harice face drept pe om înaintea lui Dumnezeu, adică îl
îndreptează în mod real; aceste mujloace nu sunt numai simboluri ale harului divin, ci mijloace reale ale
acestuia.
Sfântul Apostol Pavel ne spune în mod lămurit că vrednicia noastră vine de la
Dumnezeu, adică ne este dată prin har (II Corinteni, c3, v5). Apostolul Iacob spune
lămurit: «Toată darea şi tot harul desăvârşit vine de la părintele luminilor» (Iacob, c1,
v17).
Prin jertfa de pe cruce se revarsă asupra noastră daruri divine, ori de câte ori
această jertfă se actualizaeză pe sfintele altare în jertfa liturgică şi în Taina Sfintei
Euharistii. Legea veche conţinea numai «umbra bunurilor viitoare» (Evrei, c10, v1), nu
însuşi chipul lucrurilor, de aceea ea nu putea îndrepta pe nimeni înaintea lui Dumnezeu
(Romani, c3, v20). Legea nouă intrată în vigoare prin jertfa Mântuitorului, ne îndreptează
în mod real înaintea lui Dumnezeu (Romani, c3, v24).
5.În timp ve legea Vechiului Testament era valabilă numai pentru iudei şi numai până la venirea
legii celei noi, legea nouă este o lege universală şi veşnică.
Legea Noului Testament cuprinde în sine toate însuşirile pentru a fi o lege
universală şi veşnică. Astfel ea nu face nicio deosebire de neam, clasă socială, sau sex,
prin credinţa în Hristos, toţi sunt absolut egali (Galateni, c3, v28).
Jertfa Mântuitorului de pe Golgota, prin care se pecetluieşte legea noului
aşezământ, nu este o jertfă făcută numai pentru poporul Israel, ci pentru toţi credincioşii.
De aceea toţi sunt îndreptăţiţi să ia parte la aceasta (mântuire) ca fii ai aceluiaşi
Dumnezeu şi ca fiinţe spirituale pentru care Hristos a pătimit moartea de bunăvoie.
Despre milostenie
Milostenia este forma principală de manifestare a iubirii faţă de aproapele.
Domnul Hristos zice: „Deci, când faci milostenie nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac
făţarnicii în sinagogi şi în uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: îşi iau
răsplata lor”(Matei, c6, v2-4).
Mântuitorul recomandă faptele de milostenie. Principala greşeală care arată o
stare sufletească ce nu cadrează cu actul milosteniei şi ca atare îi micşorează valoarea este
publicitatea. Ajutorarea celor sărmani presupune şi menajarea demnităţii lor. Mântuitorul
apără demnitatea omului, iar pe cei sărmani şi năpăstuiţi îi indentifică cu El însuşi.
Cei ce practicau milostenia pentru a fi văzuţi şi lăudaţi de oameni, nu făceau
această faptă din generozitatea sufletească sau din dorinţa de a acoperi o nevoie reală a
semenului, ci acţionau în scopul intereselor lor personale, meschine, ca să-şi adauge la
bunul nume încă un merit.

67
 Părinţii înduhovniciţi arată că fapta are trup şi suflet, adică o parte văzută şi o
parte nevăzută. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este
scopul cu care le lucrăm. Fapta bună făcută cu scop rău îşi pierde valoarea. Adresându-se
ascultătorilor săi Mântuitorul le dă îndemnul ca făcând milostenie: „ să nu ştie stânga ce
face dreapta”.
Despre rugăciune
În ceea ce priveşte rugăciunea Mântuitorul spune: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca
făţarnicii, cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare să se
roage, ca să se arate oamenilor” (Matei, c6, v5).
La Iudea rugăciunea făcea parte din obligaţiile de cult public şi particular. Locul
de cult era Templul. Erau trei momente de rugăciune: dimineaţa, la vremea pânzului şi
seara. Pentru că nu toţi puteau fi în preajma templului s-a îndătinat obiceiul să facă
rugăciuni chiar acolo unde se aflau în momentul respectiv. Fariseii făceau în aşa fel
rugăciunea ca să atragă atenţia supra lor.
Acest fel de rugăciune o condamnă Iisus. El spune: „Tu însă, când te rogi, întră în
cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns..”(Matei, c6, v6).
Iisus îi învită la o rugăciune în singurătate între pereţii casei, fie la o rugăciune a minţii.
Păgânii erau la fel de condamnabili ca şi fariseii: „Când vă rugaţi, nu spuneţi
multe ca păgânii, că ei cred în polologhia lor vor fi ascultaţi (Matei, c6, v7). Rugăciunea
este mai cu seamă o înălţare a minţii către Dumnezeu. Nu lungimea rugăciunii, ci gândul
care o însoţea nimicea valoarea acesteia şi anume că Dumnezeu poate fi asemenea
oamenilor, cu slăbiciunile lor, că poate fi obosit sau neatent la intervenţiile oamenilor.
Rugăciunea lungă şi repetată pornită dintr-o necesitate sufletească, nu este condamnată de
Iisus.
Păgânii se rugau îndelung, fiind încredinţaţi că Dumnezeu nu ştie trebuinţele lor.
Nu aşa se pot ruga creştinii. Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre ca să ştie
de ce avem noi nevoie, ci vrea să-l rugăm ca să ne dăm seama de păcătoşenia şi
puţinătatea noastră şi ca prin umilinţă să primim cu mai mare folos darurile Sale.
Despre post
Postul este al treilea exemplu, care arată deosebirea între evlavia fariseică şi
adevărata pietate. „Când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnici...”(Matei, c6, v16-18). Legea lui
Moise poruncea ţinerea unui post la Ziua Împăcării. În vremurile mai noi fuseseră
rânduite şi alte posturi. Unii mai riguroşi, posteau de două ori pe săptămână: lunea şi joia,
în amintirea urcării şi coborârii lui Moise de pe Sinai, pentru primirea Tablelor Legii.
După natura postului era reglementată hrana, îmbrăcămintea şi îngrijirea
exterioară a corpului. În cazul posturilor grele, iudeii se îmbrăcau neglijent, nu-şi
îngrijeau părul şi era anulat salutul. Ei afişau o faţă palidă şi morocănoasă. Postul lor nu
era însoţit de pocăinţă, de o prefacere lăuntrică, ci era făcut cu scopul de a fi văzuţi şi
lăudaţi de semenii lor.
Mâtutorul vorbeşte despre însemnătatea postului în progresul spiritual al omului.
El condamnă numai ipocrizia care însoţea postul fariseilor şi care îi nimicea valoarea. De
aceea zice: „ Tu însă când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală...”(Matei, c6, v17).
Despre judecata semenilor
În ultima parte a Predicii de pe Munte Iisus vorbeşte despre un obicei urât
practicat de unii oameni şi anume despre bârfirea aproapelui: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi
judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi şi voi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care

68
măsuraţi, vi se va măsura” (Matei, c 7, v1-2). Mântuitorul revine asupra raporturilor
dintre oameni, raporturi care le concretizează în ceea ce s-a numit Regula de Aur a
moralei creştine: ”Câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea”(Matei,
c7, v12). La acest principiu sunt reductibile de fapt toate învăţăturile morale, care privesc
raporturile dintre oameni, excluzând desigur stările patologice, datorită cărora cineva şi-
ar dori rău din parta semenului său şi admiţând reciprocitatea unei asemenea situaţii. Sub
formă pozitivă, această regulă n–o întâlnim nicăieri până la Iius. În forma negativă:” Să
nu faci altuia ceea ce vrei să ţi se facă ţie” ea se află mai ales în doctrinele filosofice şi
religioase păgâne. O găsim şi în Vechiul Testament (Tobit, c4, v15), Rabi Hillel spunea:
„Ceea ce ţie îţi este urât, să nu faci nici aproapelui tău fiindcă aceasta este toată Legea”.
Sub forma negativă această regulă ne arată ce nu trebuie să facem. Ea are o sferă mai
restrânsă.
Exprimată pozitiv, ea determină precis îndatoririle creştinului faţă de aproapele
arătând ce trebuie să facem pentru binele lui şi având drept criteriu propriul nostru bine
pe care ni-l dorim. Sub aceată formă, ea recapitulează toată morala socială creştină. Ea
cere din partea omului acţiune, fapte; înlătură purtarea pasivă dezinteresul şi îndiferenţa
faţă de nevoile aproapelui, dând sens moral tuturor acţinilor umane, care trebuie
îndreptate spre binele aproapelui. Este, pe drept cuvânt, rezumarea Legi şi a prorocilor şi
a întregii Legi morale a Evangheliei.
2.VIRTUŢIILE TEOLOGICE: CREDINŢA, NĂDEJDEA ŞI DRAGOSTEA.
Virtuţiile teologice ni se înfăţişează ca mijloace de legătură şi comuniune cu
transcendentul. Desăvârşirea spre care tindem presupune o năzuinţă puternică şi continuă
din partea noastră. Dumnezeu ne întinde mâna Sa, ajutându-ne prin harul Său revărsat
asupra noastră, spre a putea intra în comuniune cu El. Cele trei virtuţii teologie sunt date
creştinului spre a putea cunoaşte pe Dumnezeu şi a putea sta în legătură cu El.
Credinţa este definită ca o convingere neclintită, formată în creştin prin harul
divin, în puterea căruia el ţine ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu, pentru
autoritatea lui Dumnezeu cel ce le-a descoperit şi a Bisericii; nădejdea este aşteptarea cu
încredere, ce se formează în creştin datorită harului divin, a fericirii veşnice, pe temeiul
făgăduinţei divine, precum şi al mijloacelor necesare pentru a o ajunge; iubirea sau
dragostea este virtutea ce se formează în creştin datorită harului divin, în puterea căruia
acesta îl consideră pe Dumnezeu ca pe cel mai înalt bun al vieţii sale şi năzuieşte spre El,
silindu-se din toate puterile şă ajungă în cea ai deplină comuniune cu El. Virtuţiile
teologice sunt puteri harice date omului pentru a ajunge la desăvârşire.
Realitatea şi importanţa acestor virtuţii reiese din numeroase locuri din Sfânta
Scriptură. «Fiind deci îndreptaţi în credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul
nostru Iisus Hristos, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că dragostea s-a revărsat în inimile
noastre prin Duhul Sfânt cel dat nouă» (Romani, c5, v1). «Şi acum rămân acestea trei:
credinţa, nădejdea şi dragostea, iar mai mare dintre toate este dragostea» (I Corinteni,
c13, v13). Prin împreună lucrarea cu harurile, creştinul poate aduce aceste virtuţii la
desăvârşire făcând din ele cununa întregii sale vieţi duhovniceşti.
Virtuţiile teologice sunt mijloace care ridică mai întâi omul credincios la starea
proprie de fiu al lui Dumnezeu, punându-l în legătură cu El şi cu opera mântuirii în
Hristos. Mulţi teologi au încercat să fundamenteze treimea acestor virtuţii pe funcţiile
sufleteşti şi anume: intelectul i-ar corespunde credinţei, afectivităţii nădejdea, iar voinţei
iubirea. Dumnezeu este cunoscut de noi prin credinţă; prin nădejde ni se înfăţişează ca

69
bunul cel mai vrednic de dorit, iar prin iubire putem ajunge la o comuniune suprafirească
cu El, ceea ce ne asigură împlinirea scopului nostru ultim. Virtuţiile teologice au pe
Dumnezeu drept scopul lor direct, imediat şi ultim. Drumul desăvârşirii creştine porneşte
de la virtuţiile teologice la virtuţiile morale şi nu invers.
Iubirea susţine credinţa şi-i dă acesteia forţa necesară de menţinere şi de afirmare.
Este adevărat că în procesul mântuirii credinţa face începutul, dar ea nu poate ajunge la
desăvârşire decât prin iubire (Iacob, c2, v19). Nădejdea urmează credinţei ţinând locul de
mijloc între credinţă şi iubire.
Cea mai deplină dintre toate virtuţiile teologice este iubirea, deoarece ea
realizează din punct de vedere psihologic şi moral cea mai deplină şi mai intimă legătură
cu Dumnezeu (Coloseni, c3, v14). Atât credinţa cât şi nădejdea devin virtuţii desăvârşite
numai când sunt pătrunse şi însufleţite de iubire.
Din punct de vedere ontologic şi mistic, iubirea este virtutea cea mai apropiată şi
legată de har. Iubirea dispare prin păcate de moarte, în timp ce credinţa şi nădejdea
rămân virtuţii nedepline. Din punct devedere teologic, iubirea este ţinta şi finalul
străduinţelor creştinului, precum şi ultimul scop al vieţii morale. Încă aici pe pământ ea se
află în poziţia veşniciei, întrucât are pe Dumnezeu ca fundament şi scop ultim; dar în
timp ce credinţa şi nădejdea încetează odată cu sfârşitul vieţii, iubirea ne însoţeşte în
veşnicie. (I Corinteni, c13, v8-13).
Spre a arăta importanţa lor pentru viaţa creştină, virtuţile teologice au fost
asemănate cu unele evenimente importante din Vechiul Testament. Astfel, François de
Sales aseamănă credinţa cu stâlpul de foc care i-a condus pe everi prin pustie; nădejdea
cu mana după care poporul evreu îşi ridica ochii spre cer; iar iubirea cu chivotul legii care
i-a condus pe evrei nu numai în pustie ci şi în ţara făgăduinţei. Virtuţiile teologice au fost
prezentate în mod alegoric sub chipul a trei fecioare: credinţa îmbrăcată într-un veşmânt
albastru, având în mâna dreaptă o cruce; nădejdea în haină verdea având în mână o
ancoră, iar iubirea într-un veşmânt alb, având în mâini o inimă.
3.FAMILIA CREŞTINĂ ŞI PROVOCĂRILE SOCIETĂŢII
CONTEMPORANE.
Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină despre viaţă,
fiind înţeleasă drept comunitatea de bază a umanităţii, de care depind dezvoltarea,
stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri.
Familia a fost binecuvântată de Dumnezeu când a fost creat omul, bărbat şi
femeie, şi este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, adevăr care a fost întărit prin
participarea Mântuitorului la nunta din Cana Galileii, unde El a săvârşit, la cererea Maicii
Sale, schimbarea apei în vin, în favoarea unei familii nou întemeiate.
Astăzi, familia creştină este confruntată cu multe probleme îngrijorătoare, atât pe
plan social, cât şi în plan spiritual.
Problemele cu care se confruntă familia creştină azi
Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt atât expresia
secularizării actuale tot mai accentuate a societăţii contemporane, cât şi consecinţa
educaţiei ateiste din timpul regimului comunist.
Statisticile naţionale şi cele ale Uniunii Europene consemnează o creştere a
numărului de divorţuri şi o scădere a numărului căsătoriilor şi a natalităţii.
Cauzele care conduc la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie sunt multiple şi
complexe. Cea mai frecventă dintre ele este egoismul sau iubirea exagerată de sine, din

70
cauza căreia membrii familiei nu-şi mai îndeplinesc, total sau parţial, obligaţiile pe care le
au faţă de cei apropiaţi.
Sintetic, principalele probleme cu care se confruntă familia creştină azi, în
România, sunt:
• slăbirea vieţii spirituale în familie;
• sărăcia şi şomajul;
• dorinţa de câştig material imediat şi cu orice preţ;
• alcoolismul şi drogurile;
• concubinajul şi căsătoriile de probă, infidelitatea conjugală, divorţurile;
• lipsa unei educaţii corespunzătoare a copiilor;
• plecarea la lucru în străinătate a unuia sau a ambilor soţi;
• avorturile şi disensiunile în familie;
• literatura şi filmele porno;
• ofensiva publică a unor manifestări sexuale contrare familiei tradiţionale;
• convieţuirea familiilor tinere în spaţii inadecvate (cu părinţi sau cu mai multe
familii în aceeaşi locuinţă).
Având în vedere aceste multiple provocări de ordin pastoral, preoţii trebuie să
identifice şi să aplice soluţiile care pot ajuta familiile aflate în criză.
Remedii sociale
•Educaţia temeinică, de la cele mai fragede vârste, este esenţială pentru viitoarea
evoluţie a copiilor. De aceea, este foarte important ca părinţii să fie lămuriţi, acolo unde
se impune, asupra îndatoririlor pe care le au de a asigura copiilor o educaţie
corespunzătoare, mai ales de a-i ajuta să urmeze cursurile şcolare obligatorii.
• Întrucât există încă multe situaţii în care tineri, mai ales din mediul rural, nu-şi
pot continua studiile din cauza veniturilor modeste ale familiei, este necesar ca preoţii, în
cooperare cu autorităţile locale, să ofere un sprijin material, în primul rând prin acordarea
de burse de studiu.
• Înfiinţarea de centre de zi, în care să se poată oferi nu numai un sprijin material,
cât, mai ales, un mediu educativ copiilor proveniţi din familiile dezorganizate, este o
soluţie care poate fi aplicată, mai ales, în parteneriat cu autorităţile locale, inclusiv prin
accesarea unor fonduri puse la dispoziţie de programe specifice.
• Atenţie sporită trebuie acordată schimbării mentalităţii tinerilor, marcată de
teribilism şi de spirit de frondă, ca rezultat al unei concepţii greşite despre libertate şi ca
efect al preluării unor modele greşite de comportament din industria de divertisment şi
mass-media.
Remedii pastorale
Problema familiei trebuie să constituie o preocupare constantă a preoţilor,
cercurile pastorale fiind îndemnate să aibă periodic dezbateri şi consultări pe această
temă. Pentru o activitate pastorală eficientă, în fiecare parohie trebuie alcătuită o listă
completă a tuturor copiilor, tinerilor şi bătrânilor, cu vârsta şi situaţia lor familială.
Între remediile pastorale care se pot identifica în sprijinul familiei creştine,
amintim următoarele:
• Vizitele pastorale, făcute, mai ales, celor care nu vin la biserică, convorbirile
duhovniceşti, consilierea membrilor familiei şi antrenarea acestora în activităţile
organizate de parohie.

71
 O atenţie sporită trebuie acordată catehezei liturgice practice, care trebuie să
vizeze pe toţi membrii familiei, tineri şi vârstnici deopotrivă.
Cateheza copiilor, gândită ca un instrument complementar orei de religie, are
menirea de a obişnui copilul să frecventeze biserica, de a-l încuraja să pună întrebări şi să
deprindă elementele practice, liturgice ale vieţii creştine. Programul catehetic „Hristos
împărtăşit copiilor“ este, în acest sens, o oportunitate şi o şansă pentru dinamizarea vieţii
parohiale.
Totodată, copiii şi tinerii trebuie încurajaţi să se implice în buna desfăşurare a
slujbelor, cântând la strană sau rostind unele rugăciuni. Catehezele trebuie urmate de
concursuri cu premii (o dată sau de două ori pe an), pentru a vedea cum au asimilat
cunoştinţele religioase.
• Catehizarea tinerilor care doresc să se căsătorească este foarte necesară pentru ca
aceştia să conştientizeze adevărata dimensiune a Tainei Cununiei şi să nu se raporteze la
slujba oficiată în biserică doar ca la un gest formal, care ţine mai degrabă de o tradiţie
moştenită.
• Implicarea în activităţile parohiei a copiilor, mai ales a celor afectaţi de lipsa
permanentă sau temporară a părinţilor se poate face mai ales prin organizarea de tabere,
în colaborare cu autorităţile locale, care să includă atât activităţi spirituale, cât şi
culturale, sociale sau de destindere, prin organizarea de concursuri şi de competiţii
adaptate diferitelor vârste, precum şi prin organizarea unor ateliere de pictură sau de
cluburi cu activităţi atractive (inclusiv prin cooperare cu şcolile). Acestea sunt mijloace
pastorale prin care copiii pot fi apropiaţi în mod firesc de viaţa Bisericii.
• Organizarea de pelerinaje religioase (la mănăstiri) şi social-filantropice (la azile,
spitale sau orfelinate) este un prilej de a sensibiliza pe enoriaşi în cultivarea aspectelor
duhovniceşti ale vieţii creştine, dar şi de a le reduce tendinţele egoiste, prin dezvoltarea
comuniunii dintre oamenii singuri.
• Preotul este chemat să încurajeze şi să ofere ca model în parohie acele familii
care duc o viaţă creştină pilduitoare. Implicarea acestor familii în activităţile parohiei
poate fi un imbold şi un exemplu pentru familiile care se confruntă cu unele dificultăţi.
Alte mijloace pastorale care vin în sprijinul familiei sunt:
• Consilierea pe care preotul trebuie să o acorde femeilor înclinate să accepte
avortul.
• Cooptarea tinerilor pentru crearea şi dezvoltarea de site-uri pentru parohii şi
mănăstiri, astfel încât timpul petrecut în faţa calculatorului să fie folosit în mod eficient,
nu doar în scop distractiv.
• Ajutorarea familiilor nevoiaşe, mai ales a bătrânilor bolnavi şi singuri, de către
parohie şi de către unii sponsori, precum şi prin programe sociale organizate împreună cu
autorităţile locale şi judeţene.
• Cultivarea respectului pentru bătrânii din parohie prin predici şi convorbiri
duhovniceşti.

72
 4. ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
I.ÎNTEMEIEREA BISERICII ŞI RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI
PRIN PREDICA SFINŢILOR APOSTOLI
La Înălţarea Mântuitorului, credincioşii Lui formau două grupuri: unul în
Galileea, altul la Ierusalim trăind în rugăciune în aşteptarea Duhului Sfânt. După 10 zile
de la Înălţare, Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli pe care i-a întărit cu puteri şi
daruri supranaturale.
Efectul Pogorârii Sfântului Duh a fost imediat şi revelator. Grăind în limbile
mulţimii de iudei şi de prozeliţi adunaţi la Ierusalim pentru praznic, Apostolii au convertit
din prima zi «ca la trei mii de suflete».
Aceşti primi creştini mergeau la templu, pentru rugăciune şi constituiau o
comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii şi un nou mod de viaţă.
Numărul lor creştea zilnic. Apostolii predicau îndeosebi la templu. Cuvântul lor era
întărit de minunile pe care le făceau. Succesul încuraja pe Apostoli, dar neliniştea pe
conducătorii poporului. Apostolii sunt arestaţi, apoi eliberaţi, apoi ameninţaţi cu moartea
dacă mai predică pe Iisus. Ei sunt salvaţi de înţeleptul şi venerabilul rabin Gamaliel.
Creşterea numărului credincioşilor era urmată de anumite greutăţi în viaţa
comunităţii. Apostolii au propus creştinilor să aleagă 7 bărbaţi asupra cărora Apotolii şi-
au pus mâinile cu rugăciune. Sunt primii slujitori hirotoniţi, diaconii. Ei supravegeau
buna rânduială la mesele comune. Ei puteau predica cuvântul. Ştefan vorbind cu mult
curaj despre credinţa cea nouă şi-a atras mânia unor iudei din diaspora. Judecarea lui
Ştefan este primul conflict doctrinar al creştinismului cu iudaismul, iar el primul martir al
Bisericii. Prigoana se întinde asupra comunităţii locale.
Diaconul Filip a întâlnit un prozelit demnitar la curtea reginei Candachia a
Etiopiei pe care-l botează. Un ofiţer roman, Corneliu, centurion în cohorta Italica, era
prozelit, cu toată casa lui. Predica Apostolului Filip în Cezareea a aprins în el dorinţa de a
se boteza. El află de şederea lui Petru la Ioppe şi trimite să-l cheme în Cezareea. O
problemă grea i se pune lui Petru, să boteze un străin. Dumnezeu birui îndoiala sa. Petru
merse în Cezareea şi boteză pe sutaşul Corneliu cu toată casa lui, spre uimirea creştinilor
iudei.
În Antiohia perla Orientului au predicat creştinismul mai întâi iudeo-creştinii din
diaspora, care au adus la creştinism pe mulţi. Apostolii au trimis acolo pe Barnaba ca să
cerceteze şi să sporească lucrul evanghelic. Barnaba a avut succes în Antiohia.
La Ierusalim, domnia lui Irod Agripa a adus tulburare creştinilor. Din porunca lui
a fost ucis Apostolul Iacob, primul Apostol martir (an 44). A fost arestat şi Petru care a
scăpat din închisoare în chip minunat. Apoi Petru apare în Antiohia. În anul 50 d Hr
Apostolii au ţinut un Sinod Apostolic. În fruntea adunării a fost Iacob cel Mic «fratele
Domnului».
Activitatea Apostolilor în lumea păgână. După uciderea lui Iacob cel Mare sau Bătrân,
Apostolii s-au împrăştiat în toată lumea predicând creştinismul: Toma la Parţi, Persia şi
India; Andrei în Scythia; Ioan în Asia; Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia, Asia
Proconsulară; Bartolomeu în India, Arabia Saudită, Armenia; Matei printre iudei, apoi la
alte neamuri. Matei a murit în Etiopia tăiat cu ferăstrăul ca martir.
În timpul lui Nero în anul 64, Petru se afla la Roma a fost închis de două ori. În
anul 67 d Hr a fost răstingnit pe o cruce cu capul în jos, apoi îngropat la Roma, în
Vatican.

73
 Ioan a rămas în Ierusalim până la moartea Fecioarei Maria în anul 66 d.Hr. Ioan a
predicat în Asia Proconsulară la Efes. A fost în exil în insula Patmos din Marea Egee, în
anul 96 a scris Apocalipsa. A murit se pare în anul 100.
Andrei, a predicat în Scythia. În Scythia Minor în cetăţile Histria, Tomis, Callatis
(Mangalia), Dioniysopolis (Balcic). Andrei a mers în Bizanţ, unde a pus episcop pe
Stachys, apoi a plecat în Ahaia, sau Grecia, a murit în oraşul Patras, răstingnit pe o cruce
în formă de X.
Apostolul Tadeu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat în
Palestina şi a scris o epistolă.
Apostolul Filip a murit la Ieropole în Frigia.
Apostolul Simon Zelotul (Canaanitul) a predicat în Persia, Babilonia; iar Matia a
predicat în Etiopia.
Ucenicii Apostolilor au fost numeroşi. Cei 70 de ucenici ai lui Iisus au predicat
doi câte doi. Au însoţit adesea pe Apostoli. Cel mai însemnat a fost Barnaba, vărul lui
Ioan Marcu, a înfiinţat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre ucenicii Apostolului
Pavel cei mai însemnaţi sunt: medicul Luca, care a scris Evanghelia a treia şi Faptele
Apostolilor, Sila, Timitei, Tit.
Apostolul Pavel.
Înainte de convertire. Pavel a fost cunoscut cu numele iudaic Saul. S-a născut în
Tars, capitala provinciei Cilicia. Părinţii lui erau iudei şi aveau o oarecare bunăstare. A
studiat în Tars, avea cultură elenistă şi era cetăţean roman.
De tânăr a studiat la Ierusalim la şcoala învăţatului Gamaliel, teologie (exegeză,
drept, istorie, dogmatică, morală). Saul era un geniu religios, un gânditor adânc şi
vorbitor îndemânatic, un foarte bun psiholog, avea un simţ moral foarte fin, energic, bun,
afectuos, delicat. Avea o personalitate puternică, bogată şi complexă.
Convertirea. Saul era un persecutor al creştinilor. A pornit la Damasc în Siria să
îi ia pe creştinii de acolo să-i ducă la închisoare. Pe drum s-a întâmplat un fapt
extraordinar. A văzut ziua în amiaza mare o lumină foarte puternică care l-a orbit.
Surprins, uimit, mustrat, spăimântat şi schimbat, Saul e dus la Damasc, unde este botezat
de preotul Anania, apoi întră în sânul comunităţii de acolo.
Prima călătorie misionară (45-48). După botezul din Damasc, a mers în Arabia,
apoi la Ierusalim. Ameninţat la Ierusalim s-a retras la Cezareea, apoi la Tars, a fost
chemat de Barnaba în Antiohia. Merg împreună la Ierusalim cu o colectă pentru creştinii
de aici pentru că era o secetă cumplită şi-l iau cu ei şi pe Marcu.
Cei trei merg la Seleucia, la Cipru. În oraşul Pafos convertesc pe Proconsulul
Sergiu Paulus, iar Saul ia numele de Pavel. De la Pafos cei trei merg în provincia
Pamfilia, la Perga; Ioan Marcu îi părăseşte. Pavel şi Barnaba merg la Pisidia şi Licaonia,
predică în oraşele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra, Derbe se întorc la Perga, merg în
portul Attalia, se îmbarcă pe mare la Antiohia Siriei.
Sinodul de la Ierusalim din anul 50. Întorşi În Antiohia Pavel şi Barnaba îşi continuă
misunea. Aici s-au născut dispute despre valabilitatea Legii mozaice. Însoţiţi de Tit merg
în anul 49 sau 50 la Ierusalim să supună apostolilor această chestiune.
În anul 50 Sinodul Apostolilor din Ierusalim în frunte cu Petru şi Iacob cel Mic,
au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia şi au hotărât în numele Sfântului Duh,
ca să nu se impună creştinilor dintre neamuri Legea mozaică.

74
 A doua călătorie misionară (51-54). Apostolul o întreprinde cu Sila. Pavel
merge pe uscat în Siria, Cilicia, Licaonia, unde în oraşul Listra a convertit pe Timotei.
Trec prin Galatia, Frigia, Misia, ajung în oraşul Troia, unde au convertit pe medicul Luca,
trec în insula Samotrace, ajung în oraşul Neapolis, în Macedonia predică la Filipi. De la
Filipi trec prin oraşele Amfipolis, Apolonia, ajung la Tesalonic. Pavel pleacă la Berea,
apoi este nevoit să plece la Atena, unde a ţinut originala cuvântare înaintea Areopagului.
Pavel a convertit mulţi creştini între care şi Dionisie Areopagitul primul episcop al
Atenei.
Mai îndelungată şi mai rodnică a fost activitatea lui în Corint. Aici a lucrat cu soţii
Aquilla şi Priscilla, timp de un an şi jumătate. La Corint l-a convertit pe Crispus, mai
marele sinagogii. Iudeii invidioşi pe succesul lui îl duc în faţa lui Galion, proconsulul
Ahaiei, fratele filosofului Seneca. Din Corint însoţit de Aquilla şi Priscilla s-a dus în Efes,
apoi pe mare în Cezarea Palestinei, apoi la Ierusalim, apoi la Antiohia.
A treia călătorie misionară (54-58). Pavel merge însoţit de soţii Aquilla şi
Priscila. Pleacă din Antiohia în Galatia şi Frigia, apoi la Efes pentru doi ani şi jumătate. A
plecat apoi în Macedonia, apoi la Iliria, apoi la Corint, unde a scris Epistola către romani.
Trece prin Macedonia, ajunge la Troia şi Assus se opreşte la Milet. De la Milet a plecat
pe mare la Tir, Ptolemaida, Cezareea Palestinei, apoi ajunge la Ierusalim în anul 58.
Pavel este arestat în Cezareea timp de doi ani, între 58-60, de procuratorul Felix, pentru a
fi apărat de iudei. Pavel face apel la judecata împăratului de la Roma.
Drumul pe apă a fost făcut iarna sub pază. Trecând prin Sidon, pe lângă insula
Cipru, Mira Lichiei, insula Malta, unde corabia a suferit un naufragiu, Pavel a ajuns la
Putoli în primăvara lui 61, mergând de aici pe jos la Roma. Aici a făcut închisoare într-o
casă sub pază romană, Pavel putea primi pe oricine. A stat aici doi ani între 61-63. După
anul 63 este lăsat liber, întreprinde alte călătorii misionare în Răsărit la Creta, Milet,
Grecia, Epir, a mers şi în Spania. Apostolul s-a dus la Roma, a suferit a doua închisoare.
A murit la Roma, ca martir, sub Nero, probabil în anul 67 pe 29 iunie, tăindui-se capul cu
sabia. Sfântul Apostol Pavel este îngropat pe Calea Ostia la Roma.

II.CREŞTINISMUL ÎN TIMPUL SFÂNTULUI ÎMPĂRAT CONSTANTIN

CEL MARE
1.Convertirea. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfânt, iar Biserica Romano-
Catolică recunoaşte că este «mare». Înainte de toamna anului 312 religia lui Constantin
era păgână: era cultul sincretist al soarelui.
La 312 în timpul războiului cu Maxenţiu, schimbarea lui Constantin este mare şi
incontestabilă. După Eusebiu din Cezareea şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu de
la 28 octombrie 312, la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut pe cer ziua,
în amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui cu inscripţia: «Sub acest semn vei
învinge». Noaptea i s-a arătat, în timpul somnului, Iisus Hristos, cu semnul Crucii, pe
care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor ca să le servească
drept semn protector în lupte. Victoria a fost câştigată de Constantin, cu ajutorul lui
Dumnezeu. El avea o armată de 20.000 de soldaţi, iar Maxenţiu o armată de 150.000 de
soldaţi. Lupta s-a dat în apropierea Romei.
După câteva luni de la luptă Constantin acordă libertate de cult generală
creştinilor. Actul din ianuarie 313 de la Milan, este un act de dreptate, un act de protejare
şi favorizare a creştinilor.

75
 2.Politica lui religioasă. Ea este caracterizată de câteva fapte de importanţă
majoră: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu şi a lui Maxenţiu, alegerea
unei noi reşedinţe imperiale, convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325.
Constantin cel Mare a început să înlăture din legile penale dispoziţii şi pedepse
contrare spiritului creştin. S-a îmbunătăţit tratamentul în închisori, s-a uşurat situaţia
sclavilor, s-au luat măsuri de protecţie pentru săraci, orfani, văduve, bolnavi. S-au adus
restriscţii luptei gladiatorilor, cei condamnaţi erau trimişi în mine, s-a modificat legislaţia
referitoare la celibat, căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreuiat divorţul, s-au pedepsit
adulterul şi siluirea, s-a interzis aruncarea copiilor şi s-a îngrădit vinderea lor prin
ajutoare date părinţilor săraci.
Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaos în imperiu, în 321 Duminica,
sărbătoarea săptămânală a creştinilor. Împăratul a început să bată monede cu monogram
creştin din anul 317. După victoria finală asupra lui Liciniu în 323, dispar emblemele
păgâne.
Împăratul şi membrii familiei sale-mama sa Elena, soţia sa Fausta, sora sa
Augusta, fiica sa Constantina, dădeau episcopilor îndemnuri şi mijloace de a construi noi
Biserici sau să le repare pe altele. La Ierusalim, Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma s-au
ridicat Biserici măreţe. La Roma a cedat episcopului palatul imperial. A dat creştinilor
templele păgâne pe care aceştia le-a transformat în Biserici, le-au închis s-au le-au
demolat.
Voinţa lui Constantin de a susţine creştinismul s-a văzut în alegerea unei noi
capitale. Diocleţian mutase capitala imperiului roman la Nicomidia. Constantin a părăsit
definitiv Roma, a ridicat un alt oraş ca reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a
primit numele de Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o
capitală de imperiu creştin. Mutarea capitalei a avut consecinţe importante în istoria
imperiului şi a Bisericii. În Constantinopol se ridica un oraş cu mare viitor bisericesc şi
politic, care punea în umbră Roma.
Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325 . Politica religioasă a lui Constantin
cel Mare a avut şi unele urmări defavorabile Bisericii. Împăraţii s-au amestecat în
chestiuni religioase, unii au susţinut arianismul, monofizismul, monoteismul, au
persecutat episcopi ortodocşi, au înlăturat din scaune ierarhi merituoşi. Meritele creştine
ale lui Constantin sunt mari. El a făcut din Biserica creştină instituţia cea mai însemnată
din Imperiul roman. Cu ajutorul lui Biserica a intrat într-un «secol de aur».
Constantin cel Mare a fost un om cu o mare putere de voinţă, un înţelept bine
intenţionat, a făcut creştinismului cel mai mare serviciu prin libertatea acordată
creştinismului. Constantin a fost botezat în vila sa din Ancyrona la marginea Nicomidiei,
de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de
Rusalii, în luna mai 337. El a murit pe 22 mai 337 în Duminica Rusaliilor şi a fost
îngropat în Biserica Sfinţilor Apsotoli din Constantinopol ctitoria sa. Pentru meritele sale,
Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor şi numindu-l «Cel
întocmai cu Apostolii».

III.FORMULAREA ÎNVĂŢĂTURII DE CREDINŢĂ LA SINOADELE

ECUMENICE

76
 1.Sinodul I Ecumenic
Arianismul. Sinodul I Ecumenic.
Primii creştini s-au mulţumit cu învăţăturile timpului lor. Situaţia s-a schimbat
când bogaţii şi intelectualii au intrat în creştinism.
Arie a susţinut subordinaţianismul. Originar din Libia Egiptului, Arie discipolul
lui Paul de Samosata, a fost un răzvrătit, turbulent, sever, avar. A avut colegi de studii pe
Eusebiu al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea, Leontie la Antiohiei.
După terminarea studiilor, a venit la Alexandria, a fost hirotonit diacon, apoi preot la
Biserica Baucalis, ce mai însemnată din Alexandria.
Arie era invidios pe episcopul Alexandru, deoarece nu fusese el ales episcop al
Alexandriei. La început şi-a împărtăşit ideile printre cunoscuţi, apoi din anul 318 a
început difuzarea rătăcirilor sale în Biserici. Alexandru a convocat pe episcopii din Egipt,
Pentapole şi Libia la un sinod în anul 320 sau 321. Cei 100 de participanţi s-au pronunţat
contra învăţăturilor lui Arie şi amicilor săi şi au fost excomunicaţi. A părăsit Egiptul, a
mers la Eusebiu al Cezareei, apoi la Eusebiu al Nicomidiei. La Nicomidia a scris lucrarea
«Thalia», în care erau redate pentru popor ereziile sale.
După ce Constantin cel Mare l-a înfrânt pe Liciniu în 323, a aflat de neînţelegerile
dintre episcopul Alexandru şi preotul Arie. A trimis la ei două scrisori prin episopul Osiu
de Cordoba. Misiunea a fost fără rezultat. Constantin cel Mare a invitat pe episcopi la un
sinod ecumenic şi s-a ales oraşul Niceea, în Bitinia, care era în apropierea reşedinţei
imperiale din Nicomidia. Constantin cel Mare a acordat episcopilor toate facilităţile.
La apelul împăratului au răspuns căpeteniile întregii Biserici, la Sinod participând
episcopi şi din Persia, Goţia, Armenia. Eusebiu din Cezareea spune că la acest Sinod a
participat şi un episcop scit.
Papa Silvestru al Romei a trimis ca delegaţi pe preoţii Vitus şi Vicenţiu din Roma,
Osiu de Cordoba (Spania). La Sinod s-au distins episcopii: Alexandru al Alexandriei,
diaconul său Atanasie, Eustaţiu de Antiohia, Macarie al Ierusalimului, Marcel al Ancirei,
Sfântul Nicolae al Mira Lichiei, Sfântul Spiridon al Trimitundei (Creta), Leonţiu de
Cezareea, Cecilian de Cartagina, etc.
Sinodul I Ecumenic
Sinodul I Ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, la 20 mai 325 şi a durat până la
25 august 325. La Sinod au participat 318 episcopi. La şedinţa de deschidere şi la cea de
închidere însuşi împăratul Constantin a rostit cuvintele de deschidere şi închidere a
Sinodului. Şedinţele oficiale ale Sinodului s-au ţinut în sala de recepţie a palatului
imperial din Niceea, sub preşedenţia episcopilor Eustaţiu al Antiohiei, Alexandru al
Alexandriei. Constantin cel Mare i-a adus pe toţi pe calea adevărului, făcând să triumfe
ortodoxia. Părinţii întruniţi la Sinod au respins învăţătura lui Arie şi au condamnat-o.
Arianismul este o concepţie raţional-omenească a creştinismului. Principiile
ereziei ariene sunt:
1.Dumnezeu Tatăl singur este principiu necreat şi nenăscut. Denumirea de Tată
cuprinde inevitabil superioritatea faţă de Fiul.
2.Fiul este creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima
Sa creatură. Fiul are existenţa înainte de timp, dar nu din eternitate. Fiul lui Dumnezeu,
fiind o creatură, este cu totul străin şi deosebit de fiinţa Tatălui.

77
 3.Deşi, Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schimbabil, mărginit, imperfect şi chiar
capabil de a păcătui, El se bucură de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu
a creat toate chiar şi timpul.
4.Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţiunea lumii, fiindcă
Dumnezeu cel Prea Înalt nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe
intermediare.
5.La creaţie; Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul fiind numit
şi El Dumnezeu, deoarece, datorită harului divin pe care L-a primit de la Tatăl, a devenit
Fiu adoptiv al Tatălui. Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Substanţa
Tatălui se deosebeşte de cea a Fiului, aşa cum se deosebeşte infinitul de finit.
La un moment dat Părinţii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii: 1.unii în frunte
cu Alexandru, Osiu, diaconul Atanasie susţineau credinţa adevărată ortodoxă; alţii ca
Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii, şi alţii erau de partea lui Arie, alţii în frunte
cu Eusebiu de Nicomidia ţineau calea de mijloc.
Membrii Sinodului au folosit expresia «de o fiinţă cu Tatăl». Unii au obiectat
împotriva acestei expresii, deoarece nu se găseşte în Biblie, alţii au afirmat că alţi teologi
au folosit această expresie înaintea lor ca: Dionisie al Alexandriei, Clement Alexandrinul,
Origen, Tertulian, Dionisie al Romei.
La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii Sinodali au hotărât ca învăţătura formulată la
Sinod să fie redactată într-un Simbol de Credinţă, care are 7 articole. În Sinodul niceean
s-a fixat învăţătura despre Dumnezeirea Fiului. Sinodul nicenian a fost aprobat şi semnat
de toţi părinţii prezenţi, cu excepţia episcopilor: Eusebiu al Nicomidiei, Teognis al
Niceei, Maris din Calcedon, dar mai târziu a semnat şi ei. Arie, Teonas de Marmarica,
Secund al Ptolemaidei, ei nevoind să semneze au fost exilaţi în Iliric. Arianismul nu a
putut fi stârpit îndată şi pe deplin.
Între alte probleme care s-au discutat la Sinodul I Ecumenic, a fost şi stabilirea
datei Paştelui. Sinodul a stabilit ca întreaga creştinătate să sărbătorească Paştele în prima
duminică după lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Dacă se întâmpla să
cadă în acelaşi timp cu paştele iudeilor, creştinii amânau sărbătoarea Paştelui în duminica
următoare, sau îl sărbătoreau cu o săptămână înainte.
Pe lângă erezia lui Arie s-au mai discutat şi alte probleme: Schisma lui Novat,
Schisma lui Meletie, Erezia lui Pavel de Samosata, care socotea cele trei Persoane ale
Sfintei Treimi doar nişte puteri impersonale ale unui singur Dumnezeu.
Sinodul a alcătuit 20 de canoane. Canonul 6 confirma drepturile mitropoliţilor din
Roma, Alexandria şi Antiohia, iar canonul 7 acorda episcopului de Ierusalim rangul de
Mitropolit. Unii sinodali au propus introducerea unui canon despre celibatul preoţilor şi
episcopilor. S-a hotărât ca cei căsătoriţi să rămână aşa, iar cei hiritoniţi necăsătoriţi să nu
se mai casătărească. La 25 august Sinodul I Ecumenic s-a încheiat.
2.Sinodul II Ecumenic.
Erezia pnevmatomahilor. Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol din 381
Erezia pnevmatomahilor. La jumătatea secolului Iv, a apărut o nouă erezie, cea
care punea în discuţie Dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea şi consubstanţialitatea lui
cu Tatăl şi cu Fiul. Luptătorii contra Duhului Sfânt au primit numele de pnevmatomahi,
sau macedoniei şi maratonieni după numele promotorilor acestei erezii.
Denumirea de macedoniei li s-a dat după numele episcopului semiarian
Macedoniu, depus ca eretic în 380, şi cea de macedonieni de la Macedoniu episcop de

78
Nicomidia. Erezia pnevmatomahilor a apărut ca o prelungire a ereziei ariene. Erezia
pnevmatomahilor s-a răspândit mai ales în Răsărit în Tracia, Bitinia, Hellespont şi
împrejurimi.
Primul care s-a ridicat împotriva pnevmatomahilor a fost Sfântul Vasile cel Mare,
care i-a combătut temeinic în lucrarea sa Despre Sfântul Duh. Pnevmatomahii au ţinut la
Cizic un sinod în 376, iar Duhul Sfânt a fost trecut de ei în rândul creaturilor. Sfântul
Epifaniu i-a combătut în 377 în lucrarea «Contra tuturor ereziilor». În vara anului 378
episcopii Anemius al Sirmiumului şi Ambrozie al Milanului au condamnat erezia
pnevmatomahilor. Sfântul Grigorie de Nisa, fratele lui Vasile cel Mare a combătut pe
pnevmatomahi în tratatul «Despre Sfântul Duh». Didim cel Orb a scris înainte de 381 un
tratat «Despre Sfântul Duh», cea mai bună lucrare a antichităţii creştine.
Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol 381
Noul împărat al Bizanţului, Teodosie cel Mare (379-395), văzând că ereticii
tulbură liniştea imperiului, a dat la 28 februairie 380 în Tesalonic un edict către popoarele
imperiului, poruncind ca toţi supuşii imperiului să adere la adevărata credinţă. În anul 381
împăratul a convocat pe întâistătătorii Bisericii la un Sinod Ecumenic.
Sinodul II Ecumenic s-a deschis la Constantinipol la începutul lunii mai 381 şi a
durat până la 9 iulie 381. La Sinod au participat 150 de episcopi printre care: Meletie al
Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de
Ierusalim, Diodor de Tars, Gerontius de Tomis. La Sinod au participat 36 de episcopi
pnevmatomahi în frunte cu Elesiu de Cizic, Marcian de Lampsac. Episcopii egipteni
geloşi pe Grigorie de Nazianz, doreau să impună pe filosoful Maxim Cinicul, hirotonit
necanonic în vara anului 380. Fapta sa a produs un mare scandal, iar el a fugit la
Tesalonic, apoi la Alexandria, apoi la Roma unde se plânge papei Damasus de alungarea
sa din Constantinopol, apoi a mers la Aquileea.
Papa nu a trimis la acest Sinod niciun delegat deoarece Împăratul Graţian a
convocat un sinod la 3 septembrie 381.
Preşedenţia Sinodului II Ecumenic a avut-o episcopul Meletie al Antiohiei. După
moartea lui, preşedenţia i-a revenit lui Grigorie de Nazianz. Prima grijă a lui Grigorie a
fost să pună capăt schismei antiohiene. Sosiţi la Sinod episcopii egipteni au acuzat pe
Grigorie de Nazianz că şi-a părăsit episcopia de la Sasima ca să devină episcop al
Constantinopolului. Afirmaţia era neîntemeiată. La 30 iunie 381 el se retrage de la
preşedenţia Sinodului şi din scaunul de episcop al Bisericii din Constantinopol,
retrăgându-se în Capadocia.
În locul lui Grigorie a fost ales Nectarie. Sub preşedenţia lui Nectarie, episcopii
prezenţi au rostit anatema contra ereziilor. Sinodalii au rămas la credinţa evanghelică
hotărâtă la Sinodul de la Niceea. Sinodalii au completat Sinodul niceean cu 5 articole de
credinţă, care stabilesc învăţătura Bisericii despre Duhul Sfânt şi despre Biserică. Duhul
Sfânt este «Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl
şi cu Fiul este închinat şi mărit». Sinodul a dat şi 7 canoane, dintre care cel mai important
este canonul 3, care hotărăşte ca «episcopul de Constantinopol să aibă întâietate de
onoare, după episcopul Romei». Biserica Romei a acceptat hotărârile dogmatice ale
Sinodului, mai puţin canonul III. Grigorie cel Mare a acceptat autoritatea Sinodului II
Ecumenic şi în Biserica Apusului.
Condamnarea apolinarismului. Sinodul II Ecumenic a condamant şi erezia lui
Apolinarie de Laodiceea. Acesta voind să explice modul unirii firii omeneşti cu cea

79
divină în Persoana Mântuitorului, a spus că la întrupare Hristos a primit un trup omenesc
cu suflet animal, fără suflet raţional, acesta fiind înlocuit cu Logosul.
Numai având trup real şi suflet înzestrat cu raţiune, putea Fiul lui Dumnezeu să
aducă oamenilor mântuire. Sfântul Epifaniu a combătut în 377 erezia apolinariştilor în
lucrarea sa «Contra tuturor ereziilor». Apolinarismul a fost definitiv condamnat la
Sinodul II Ecumenic. Apolinarismul mai este numit şi sinusianism, deoarece confundă în
Hristos natura divină cu cea umană. Doctrina lui Apolinarie a fost combătută de Sfinţii
Atanasie cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa. Apolinarie a murit în 392, iar
resturile ereziei sale s-au contopit cu monofizismul în secolul V.
3.Sinodul III Ecumenic
Nestorianismul. Sinodul III Ecumenic de la Efes din 431.
După victoria repurtată de Biserică împotriva arianismului, în atmosfera
Răsăritului plutea o nouă întrebare: problema hristologică, privind raportul firii divine cu
firea umană din persoana Mântuitorului. Biserica ţinea cu tenacitate la Dumnezeirea
Mântuitorului, în lupta ei de apărare împotriva arienilor, dar şi la umanitatea
Mântuitorului, în lupta dusă contra docheţilor şi apolinariştilor.
Şcoala antiohiană învăţa că unirea dintre cele două firi ale Mântuitorului a fost
numai morală. Şcoala alexandrină învăţa că cele două firi erau unite în chip real.
În secolul V pe scaunul patriarhal de la Constantinopol s-a urcat călugărul
antiohian Nestorie, nepotul lui Pavel de Samosata. Nestorie a fost crescut şi format la
şcoala lui Diodor din Tars. De timpuriu s-a călugărit şi a intrat la Mănăstirea Sfântul
Euprepiu din Antiohia. Era un bun orator avea o voce plăcută şi sonoră. Murind în anul
427 episcopul capitalei, împăratul Teodosie II (408-450), a chemat pe Nestorie în
capitală. Nestorie era un duşman al ereticilor, dar tot el îi apăra pe pelagieni.
Nestorianismul. Nestorie susţinea că în Iisus sunt două persoane, persoana divină
a Fiului lui Dumnezeu şi persoana umană a lui Iisus. Această erezie s-a numit
nestorianism sau dioprosopism. Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria nu a
născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca să merite să fie numiă «Născătoare de Dumnezeu», ci ea
a născut pe omul Hristos şi trebuie numită «Născătoare de om», cel multă «Născătoare de
Hristos». Nestorie a îngăduit episopului Dorotei al Marcianopolei să anatemizeze în
Biserică pe oricine ar zice în Biserică că Fecioara Maria este «Năcătoare de Dumnezeu».
Tulburările au luat proporţii, unii ţineau cu Nestorie, majoritatea erau împotriva lui.
Erezia lui Nestorie a străbătut până la călugării din Egipt, determinându-l pe
Chiril al Alexandriei, să se ridice cu toată puterea împotriva lor. Într-o scrisoare intitulată
«Către monahii Egiptului», Sfântul Chiril a combătut învăţăturile greşite ale lui Nestorie,
fixând cu precizie doctrina ortodoxă, atât cu privire la unirea naturilor divină şi umană în
persoana Fiului lui Dumnezeu, cât şi cu privire la calitatea de Maică a Domnului.
Nestorie aflând de scrisoare a luat măsuri vehemente contra lui Chiril. Sfântul
Chiril a adresat lui Nestorie o scrisoare la sfârşitul verii anului 429 spunând că Nestorie
este cauza dezordinei în Biserică. Aflând Chiril că şi împăratul aprobă învăţăturile lui
Nestorie a alcătuit în anul 430 trei memorii: «Despre dreapta credinţă»; «Cinci cărţi
pentru combaterea blasfemiei lui Nestorie». Chiril a informat pe papa Celestin al Romei
despre erezia lui Nestorie.
La 11 august Papa a convocat un sinod la Roma, unde a declarat teoria lui
Nestorie erezie. Călugărul Casian din Scythia Minor a fost însărcinat de papă să studieze

80
învăţăturile lui Nestorie, iar acesta a alcătuit un studiu în care a combătut erezia
nestoriană.
În noiembrie 430, Sfântul Chiril a ţinut un sinod la Alexandria. Hotărârile
sinodului le-a cuprins într-o epistolă sinodală, adresată lui Nestorie, iar la sfârşit erau cele
12 capitole numite «Anatametismele lui Chiril din Alexandria», care anatemizau erezia.
Întregul dosar al actelor sinodale de la Roma şi Alexandria cu Anatematismele lui Chril
au fost date lui Nestorie, care a alcătuit mai târziu 12 Contraanatamentisme. Alături de
Nestorie, Ioan al Antiohiei, Teodoret din Cir, Andrei de Samosata, îndignaţi de
îndrăzneala alexandrinilor, erau supăraţi pe papă. Reprezentanţii şcolii alexandrine s-au
alăturat Sfântului Chiril. Disputele au luat proporţii. Numai un Sinod Ecumenic putea
restaura liniştea în Biserica Răsăritului.
După dorinţa împăratului Teodosie II, la sinodul proiectat pentru Rusaliile anului
431, din 7 iunie, urmau să participe câţiva mitropoliţi şi episcopi. Papa Celestin a trimis o
delegaţie compusă din episcopii Arcadie, Proiect şi preotul Filip, recomandându-le să se
alăture lui Chiril, iar împăratul a delegat pe Candidian comandantul gărzii imperiale.
Sinodul al III-lea Ecumenic.
Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes s-a ţinut între 22 iunie-31iulie 431.
Nestorie a venit la Efes însoţit de comitele Irineu, de 16 episcopi, iar Sfântul Chiril de 50
episcopi. Din Scythia Minor a participat la Sinodul III Ecumenic episcopul Timotei al
Tomisului. Alţii episcopi sud dunăreni au fost: Iulian de Sardica (Sofia), Dorotei de
Marcianopolis (Paradi), Petronius de Novae (Sviştov), Marcianus de Abritus. Sfântul
Chiril a deschis Sinodul la 22 iunie 43, în catedrala Sfintei Fecioare Maria din Efes.
Chiar de la începutul discuţiilor, cei 198 de sinodali, luând de bază cele 12
Anatematisme ale Sfântului Chriril şi alte texte ale Sfinţilor Părinţi, au declarat că în Iisus
sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea divină a Fiului lui
Dumnezeu. Legătura dintre cele două firi este o legătură firească, ipostatică. Fiul lui
Dumnezeu este consubstanţial cu Tatăl, după Dumnezeire şi consubstanţial cu noi după
umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria.
Denumirea de «Născătoare de Dumnezeu», dată Fecioarei Maria, a fost ridicată la
însemnătatea ce i se cuvenea. Nestorie a fost destituit din demnitatea arhierească şi
excomunicat la 22 iunie 431. Sfântul Chiril triumfase. Hotărârea condamnării lui Nestorie
a fost semnată de 198 de episcopi. Cinci zile după deschiderea Sinodului, a sosit la Efes
şi Ioan al Antiohiei, cu episcopii din Asia. El a deschis un nou Sinod în care a condamnat
şi anatemizat pe Chiril, a declarat nule hotărârile Sinodului lui Chiril. Ambele sinoade au
fost aduse la cunoşinţa împăratului. Teodosie II a trimis la Efes pe 1 iulie 431, pe
magistratul Paladie, ca să spună că socoteşte nule hotărârile sinodului de la 22 iunie.
Sosind la Efes delegaţii papei Celestin, s-a ţinut în prezenţa lor alte şedinţe prezidate de
Sfântul Chiril. La şedinţa a III-a din 11 iulie Nestorie şi prietenii lui au fost excomunicaţi.
În şedinţa a IV-a din 16 iulie 431, a fost condamnat pelagianismul şi reprezentanţii săi.
Sinodul a alcătuit şi 8 canoane. În şedinţa a VI-a din 31 iulie, prin canonul 7 se oprea,
introducerea sau compunerea altui Simbol de Credinţă. Canonul 8 confirma autocefalia
Bisericii din Cipru, faţă de Patriarhia Antiohiei.
Împăratul a destituit pe Nestorie, Sfântul Chiril şi Memnon. Mai târziu împăratul
a reaşezat în scaune pe Sfântul Chiril al Alexandriei şi pe Memnon al Efesului, iar
Nestorie a fost exilat în Mănăstirea Sfântul Euprepiu lângă Antiohia. Sinodul III
Ecumenic a fost declarat închis în octombrie 431. Ioan al Antiohiei a trimis la Alexandria

81
pe episcopul Paul cu o formulă de credinţă prin care recunoştea expresia «Născătoare de
Dumnezeu» şi cele două naturi ale lui Iisus într-o singură persoană. Împăcarea dintre Ioan
şi Chiril a avut loc la 12 aprilie 433.
În 435, Nestorie a fost trimis în localitatea Petra din Arabia, a scris «Cartea lui
Heraclie din Damasc». A murit în exil la 450. Nestorianismul şi-a găsit refugiu mai întâi
la Edesa, apoi în Persia. Din Persia, nestorianismul a trecut în Mesopotamia, Arabia,
Turchestan, India, China de Vest.
4.Sinodul IV Ecumenic.
Monofizismul. Sinoadele de la Constantinopol(448) şi Efes(449). Sinodul IV
Ecumenic de la Calcedon din 451.
Eutihianismul sau monofizismul.
După condamnarea ereziei nestoriene, a apărut în Biserică erezia eutihiană sau
monofizită. Erezia îşi are numele de la un bătrân arhimandrit din Constantinopol, Eutihie,
om încăpăţânat.
Eutihie susţinea că firea omenească luată de Mântuitorul la Întrupare a fost
absorbită de firea Sa dumnezeiască, încât aceasta a dispărut complet. Iisus a avut în
Persoana Sa o singură fire, numai firea dumnezeiască, iar trupul Său a fost dumnezeiesc.
Monofizismul apare ca o formă a dochetismului, după care Iisus a avut trup aparent, sau
ca o variantă a apolinarismului, care afirma că locul raţiunii umane a fost luat de Logosul
lui Dumnezeu. Consecinţa ereziei lui Eutihie este că, Iisus nu are pe lângă firea
dumnezeiască şi o fire omenească reală, ceea ce nimiceşte opera de răscumpărare a
omului. Primul care a combătut erezia lui Eutihie a fost Teodoret al Cirului în lucrarea sa
din 447 «Eranistes-Cerşetorul», apoi Patriarhul Antiohiei Domnus, Apoi episcopul
Eusebiu de Dorylaeum din Frigia, Patriarhul Flavian de Constantinopol.
Sinodul de la Constantinopol din 448.
Denunţat Patriarhului Flavian al Constantinopolului, pentru erezia sa, Eutihie a
fost chemat să-şi depună doctrina sa, într-un sinod local la 12 noiembrie 448 la
Constantinopol. După multe ezitări, Eutihie s-a prezentat la sinod în ziua de 22 noiembrie
448, făcând următoarea mărturisire: «Recunosc că înainte de unirea Dumnezeirii cu
umanitatea, Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire».
Eutihie a fost anatemizat, sentinţa de condamnare a fost semnată de 30 episcopi şi 23
egumeni. Nemulţumit Eutihie a apelat la papa Leon I al Romei şi la patriarhul Dioscor al
Alexandriei. Papa Leon I a adresat patriarahului Flavian al Constantinopolului o scrisoare
dogmatică prin care socotea pe Eutihie «eretic periculos».
Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449.
Erezia lui Eutihie a fost discutată într-un nou sinod convocat la Efes, în august
449. Sinodul a fost prezidat de Dioscor al Alexandriei. Sinodul s-a deschis la Efes în
Biserica Sfânta Maria la 8 august 449. Dioscor a venit cu o ceată de călugări şi
parabolani înarmaţi cu ciomege, aranjând lucrurile ca delegaţii papei să nu ia cuvântul la
sinod. Dezbaterile sinodului s-au ţinut într-o atmosferă foarte agitată. Dioscor al
Alexandriei dictă sinodului să impună monofizitismul. Patriarhul Flavian brutalizat a
decedat, Eusebiu de Dorylaeum, Teodoret al Cirului, Isbas de Edesa au fost condamnaţi
ca nestorieni. Dioscor a găsit învăţătura lui Eutihie ortodoxă. El a obţinut aprobarea de la
împărat a hotărârilor sinodului tâlhăresc. Papa Leon I a numit acest sinod: «sinodul
tâlhăresc». În sinodul de la Roma în 449, papa Leon cel Mare a respins toate hotărârile
sinodului tâlhăresc.

82
 Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451.
În februarie 450, a venit la Roma împăratul Valerian al III-lea, cu mama şi soţia sa
Eudoxia, fiica împăratului Bizanţului şi au fost vizitaţi de papa Leon I care i-a spus să
întervină în Bizanţ în favoarea ortodoxiei. La 28 iulie 450 împăratul Teodosie II a
decedat, iar tronul Bizanţului i-a revenit sorei sale Pulheria, sprijinitoarea ortodoxiei, care
s-a căsătorit cu generalul Marcian. Împăratul Marcian a înştiinţat pe papă de urcarea sa la
tron şi i-a adus la cunoştinţă convocarea unui nou sinod ecumenic.
Sinoul IV Ecumenic s-a ţinut între 8-25 octombrie 451, în Biserica Sfânta Eufimia
din Calcedon. Numărul episcopilor participanţi a fost între 520 şi 630. Majoritatea
episcopilor erau din Răsărit. Papa Leon cel Mare a trimis la Sinod 5 delegaţi: 3 episcopi:
Paschasinus de Lilybaeum, Lucentius şi Iulian de Cos şi doi preoţi: Bonifacius şi Vasile.
Împăratul a delegat comisari imperiali şi senatori care au condus Sinodul. Şedinţa a II-a
din 13 octombrie a fost prezidată de episcopul Paschasinus al Lilybaeum. Un rol
important în sinod l-a avut patriarhul Anatolie al Constantinopolului.
Împăratul Marcian a prezidat şedinţa din 25 octombrie 451, când s-a făcut
proclamarea solemnă a hotărârii de credinţă, iar el a ţinut cuvântarea de închidere a
sinodului. Dioscor a fost declarat vinovat, depus din scaun. În şedinţa a V-a, din 22
octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericească despre cele două firi ale
Mântuitorului. Hotărârea de credinţă a fost proclamată la 25 octombrie 451, într-o şedinţă
solemnă, de faţă fiind şi perechea imperială Marcian noul Constantin şi Pulheria noua
Elena.
Doctrina despre unirea personală a celor 2 firi, în persoana divino-umană Hristos,
are o mare însemnătate pentru întreaga operă mântuitoare a lui Dumnezeu. Numai fiind
Dumnezeu adevărat şi om adevărat putea el să se aducă jertfă pe Cruce de bunăvoie în
vederea mântuirii tuturor oamenilor. Prin canonul 28 s-a hotărât ca Biserica Ierusalimului
să fie ridicată la rangul de patriarhie, cu jurisdicţie asupra Palestinei. Sinodul a dat 30 de
canoane. Canonul 28 stabileşte că scaunul de Constantinopul trebuie socotit al doilea
după scaunul Romei. Canonul 28 extinde jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol asupra
diocezei Tracia, în Europa şi asupra diocezelor Pont şi Asia Proconsulară. Sinodul s-a
ocupat şi de disciplina monahală, impunând călugărilor să se supună eparhiei căreia
aparţin. Împăratul Marcian a confirmat toate hotărârile Sinodului IV Ecumenic din
Calcedon, trimiţând în exil pe Dioscor al Alexandriei, cât şi pe ereticul Eutihie.
5.Sinodul V Ecumenic.
Controversele origeniste. Sinodul V Ecumenic, Constantinopol 553.
Controversele origeniste.
Prima dispută despre ortodoxia lui Origen. Lucrările lui Origen au provocat mari
divergenţe privind ortodoxia lor. Marea majoritate a clerului nu a înţeles ce a vrut să
spună Origen despre fiinţele lumii, n-a priceput nici teoria lui despre raportul şi legătura
categoriilor de spirite, originea omului din lumea duhurilor, căderea oamenilor şi a
spiritelor şi reabilitarea lor viitoare. Provocatorul discuţiilor în jurul persoanei lui Origen
a fost episcopul Epifanie de Constanţia. Mulţi episcopi erau admiratori ai lui Origen şi se
inspirau din scrierile lui.
În anul 394 a venit la Ierusalim pelerinul Aterbiu. Acesta a rămas surprins cât de
mulţi admiratori avea Origen. Ieronim a fost afectat de acuzaţia lui Aterbiu, dar a afirmat
cele spuse de acesta. În anul 394 Epifaniu a apărut la Ierusalim, provocând pe Ioan al
Ierusalimului să condamne în public pe Origen, dar Ioan a refuzat. Marea confrunatre

83
literară a început. Ieronim s-a împăcat cu Ioan al Ierusalimului şi cu Rufin de Aquileea la
397. Rufin s-a întors la Roma. În 398 a tradus opera lui Origen în latină. Ieronim a tradus
şi el multe omilii ale lui Origen.
Patriarhul Teofil al Alexandriei, adversar al călugărilor antropomorfiţi s-a ridicat
împotriva învăţăturii lor deoarece îşi imaginau pe Dumnezeu Tatăl drept om înzestrat cu
toate membrele corpului omenesc. De teama lor Teofil s-a refugiat la monahii origenişti
pe Muntele Nitric, care aveau în frunte pe cei «patru fraţi lungi: Dioscor, Amoniu,
Eusebiu şi Eutimie». Teofil a anatemizat pe mulţi admiratori ai lui Origen, precum şi
scrierile acestuia. Teofil a alungat pe cei «patru fraţi lungi» şi cei 300 călugări din pustiul
lor. Aceştia au mers la Constantinopol nădăjduind că împăratul îi va apăra. La
Constantinopol era Ierarh Ioan Hrisostom, care a oferit adăpost pribegilor. Episcopul
Teotim al Tomisului nu a rostit anatema contra lui Origen, care era decedat.
Teofil al Alexandriei a mers la împărat la ordinul acestuia, însoţit de 30 de
episcopi. Împăratul l-a condamnat pe Ioan Gură de Aur în 403 la sinodul «de la stejar»,
lângă Calcedon, apoi la sinodul de la Constantinopol din 404. Împăratul Arcadie la trimis
în exil pe Ioan Gură de Aur, care a murit la 14 septembrie 407. Urmarea a fost naşterea
unei schisme numită a «ioaniţilor», care a dăinuit 34 de ani, încetând în anul 438, când
osemintele lui Ioan Gură de Aur au fost aduse în capitală.
Disputa a doua despre ortodoxia lui Origen.
Următoarea lovitură împotriva admiratorilor lui Origen au dat-o antiorigeniştii din
Palestina, în anul 514, când stareţul Agapet a alungat din mănăstire patru călugări.
Urmaşul lui Agapet, Mamas a reprimit pe călugări, cu toate că egumenul Sava s-a opus.
După moartea lui Sava origenismul a progresat. Doi origenişti Demeţian a devenit
episcop de Ancira şi Teodor Askidas a devenit episcop de Cezareea Capadociei. Un sinod
local s-a ţinut la Constantinopol în 543, care a condamnat 9 propoziţii din scrierile lui
Origen şi a pus numele lui între marii eretici. Începând cu anul 543 toţi episcopii şi
egumenii urmau să anatemizeze pe Origen şi scrierile lui.
Disputa pentru cele trei capitole. Sinodul V Ecumenic, Constantinopol, 553.
Împăratul Justinian îndemnat de Mitropolitul Teodor Askidas şi soţia sa, ca să
împace pe monofiziţi cu ortodocşii trebuia să condamne «cele trei capitole», adică
scrierile lui Teodoret din Cir contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi contra sinodului din
Efes; Epistola lui Isbas din Edesa adresată episcopului Maris din Ardasir (Persia);
persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia. La 544 Teodor Askidas a reuşit să smulgă
împăratului un edict teologic de condamnare a «celor trei capitole». Primii apuseni care
au pornit în public lupta contra edictului din 544 au fost episcopii Daciu de Milan şi
Facund de Hermiane. Vigiliu după ce a ajuns papă, a venit la 547 la Constantinopol să ia
atitudine contra celor 3 capitole fiind îndemnat de împăratul Justinian. La 15 aprilie 548,
la un similacru de sinod, Vigiliu a acceptat condamnarea lui Teodor de Mopsuestia, a
scrierilor lui Isbas de Edesa şi ale lui Teodoret de Cir şi contra celor «12 anatametisme»
ale Sfântului Chiril al Alexandriei. Episcopii occidentali au criticat actul de trădare al
papei Vegiliu.
În vara anului 551, împăratul îndemnat de Teodor Askidas a publicat un nou
edict: «Mărturisirea de credinţă a împăratului Justinian contra celor 3 capitole». Vigiliu s-
a refugiat în Biserica Sfântul Petru lovind cu anatema în patriarhul Mina şi Teodor
Askidas. Împăratul a dispus arestarea papei. Vigiliu a fugit pe 23 decembrie 551 la
Calcedon, iar în ianuarie 552 a publicat un alt decret de condamnare a Patriarhului Mina

84
şi a lui Teodor Askidas. Vigiliu s-a întors la Constantinopol, Mina murise şi i-a urmat
Eutihie.
Sinodul V Ecumenic
Sinodul V Ecumenic s-a deschis la 5 mai 553, preşedenţia a avut-o patriarhul
Eutihie. La deschiderea Sinodului au fost prezenţi Apolinarie de Alexandria, Domnus de
Antiohia, trei reprezentanţi ai patriarhului Eustahiu de Ierusalim, 145 de episcopi, între
care 8 latini. Până la sfârşit numărul participanţilor s-a ridicat la 165 de persoane.
Sinodalii au lucrat în 6 şedinte până pe 19 mai.
Justinian a justificat convocarea Sinodului, a aprobat condamanrea lui Origen, a
lui Didim cel Orb, a lui Evraghie din Pont pentru adeziunea la Apocatastasa origenistă.
Vigiliu la 23 mai refuza să recunoască condamnarea «celor 3 capitole». Şedinţa a 7a din
26 mai a luat în dezbatere cazul Vigiliu. Şedinţa a 8a din 2 iunie, a formulat decizia de
condamnare a «celor trei capitole» şi au fost din nou anatemizaţi: Arie, Macedonie,
Apolinarie, Nestorie, Eutihie şi Origen. Întreaga condamnare a fost cuprinsă în 14
anatametisme. «Cele trei capitole» condamnate sunt: Teodor, episcop de Mopsuestia
persoana şi opera; scrierile lui Teodoret, episcop de Cir, îndreptate contra Sfântului Chiril
al Alexandriei şi contra Sinodului III Ecumenic din 431; Scrisoarea episcopului Ibas de
Edesa, adresată episcopului Maris de Ardasir, în Persia, contra Sfântului Chiril al
Alexandriei. Vigiliu a cedat solidarizându-se cu Sinodul la 23 februarie 554. Urmaşul lui
Vigiliu, diaconul Pelagiu I conform înţelegerii cu împăratul Justinian a acceptat hotărârile
Sinodului. Opoziţia episcopilor apuseni împotriva Sinodului din 553 este cunoscută sub
numele de schisma istro-veneţiană. Ei şi-au ales un patriarh propriu, pe arhiepiscopul de
Aquileea până la împăcarea din 607. Prin condamnarea lui Origen a fost discreditată şi
metoda platonică. A fost acceptată o nouă metodă de exegeză biblică care a adoptat
sistemul aristotelic, care a dat naştere scolasticii.
6.Sinodul VI Ecumenic.
Monotelismul. Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol din 680-681.
Sinodul II Trulan din 691-692.
În Biserică a luat naştere o nouă controversă hristologică. Noua întrebare era:
avut-a Mântuitorul o dublă energie şi o dublă voinţă? Împăratul Heraclie nu era mulţumit
că în împeriu nu domneşte buna înţelegere. Una din grijile lui principale o forma
campania împotriva perşilor. Politica bisericească a lui Heraclie a fost concentrată pe
găsirea unui compromis dogmatic cu ajutorul căruia voia să-i câştige pe monofiziţi. După
întoarcerea în capitală, împăratul s-a sfătuit cu patriarhul Serghie I, episcopii Teodoret de
Faran din Arabia şi Cir de Phasis (Sebastopolis) din Lazica, care au căzut de acord că pot
admite că în Iisus sunt două naturi, o singura voinţă, o energie. Împăratul Heraclie în
timpul campaniei din Armenia a acceptat monergismul. În scaunul patriarhal de la
Alexandria a urcat Cir de Phasis. La sinodul din 630 s-a făcut unirea monofiziţilor din
Armenia; apoi a urmat unirea dizidenţilor din Siria, iar la 633 unirea monofiziţilor din
Egipt. Opoziţia ortodoxă s-a arătat în persoana călugărului Sofronie. El zicea că cel ce
admite că Hristos are o singură energie, nu poate să admită decât o singură natură.
Sofronie a plecat la Constantinopol să aducă la cunoştinţa patriarhului ortodox pericolul
care ameninţa dreapta credinţă. La 634 Sofronie a fost ales patriarh de Ierusalim. El a
convocat un sinod la Ierusalim unde a condamant noua erezie monotelită.
Heraclie a dat la 638 un edict de credinţă «Ekthesis» în care el ordona să se
admită numai o voinţă în Iisus. Papii Honoriu, Severin şi Ioan al IV-lea nu au fost de

85
acord cu edictul. În februarie 641 a murit împăratul şi i-au urmat la tron fiii săi Constantin
al III-lea şi Heraclie cel Tânăr. Constantin al III-lea a dat şi el un edict «Typos», prin care
interzicea orice fel de discuţii despre una sau două energii, sau una sau două voinţe ale
Mântuitorului. În 5 iulie 649 în scaunul roman a ajuns papă Martin I. În octombrie 649, a
ţinut în Biserica Mântuitorului din palatul Lateran din Roma un mare sinod. Sinodul a
condamnat «Ekthesis» şi «Typos», precum şi erezia monotelită, declarâdu-se pentru:
două naturi unite, care nu se confundă, două voinţe naturale, divină şi umană şi două
lucrări naturale, divină şi umană în perfectă armonie. Patriarhii Serghie şi Paul II dar şi
Pir au fost loviţi cu anatema. Împăratul Constantin al III-lea a trimis pe Olimpiu la Roma
să-l aresteze pe papă, dar acesta nu l-a arestat. Împăratul a trimis apoi pe Calliopa, care l-
a arestat pe papa Martin I, la ţinut 1an şi 3 luni în captivitate, apoi l-a dus la
Constantinopol. Senţinţa a fost condamnarea papei la moarte, dar la insistenţele
patriarhului Paul II a fost exilat la Cherson, unde a murit în 655. Lui Maxim
Mărturisitorul i s-au tăiat mâna dreaptă şi limba şi a fost exilat. După moartea
patriarhului Paul al II-lea, Pir a juns patriarh pentru scurt timp. El a răspândit prin preotul
Petru o teorie care susţinea că în persoana lui Hristos sunt trei voinţe: una personală
ipostatică şi două naturale: una a naturii divine, alta a naturii umane. După moartea lui Pir
a urmat în scaunul de patriarh Petru. Lui Constantin al III-lea i-a urmat Constantin al IV-
lea. Împăratul a convocat un Sinod Ecumenic la Constantinopol. Papa Agaton a delegat
pe episcopii Abudanţiu de Portano, Ioan de Reggio, Ioan de Porto, alţi clerici la sinod.
Sinodul VI Ecumenic 680-681.
Sinodul s-a ţinut între 7 noiembrie 680 şi 16 septembrie 681 la Constantinopol,
într-o sală boltită a palatului imperial şi s-a mai numit şi «Sinodul I Trulan». Au
participat 174 de episcopi. Împăratul a participat la primele şedinţe şi la ultima. Sinodul a
avut 18 şedinţe. În ultima şedinţă din 16 septembrie 681, în prezenţa împăratului s-a
publicat mărturisirea de credinţă despre cele două energii şi două lucrări ale lui Iisus.
Patriarhul Macarie, ucenicul lui Ştefan, Teodor de Faran, patriarhii Serghie, Cir, Pir, Paul
II, Petru, papa Honoriu au fost loviţi cu anatema. Mărturisirea de credinţă a fost semnată
de Împăratul Constantin al IV-lea şi de 174 de episcopi.
Sinodul II Trulan. Disputele monofizite şi monotelite au slăbit disciplina din
Biserică. Împăratul Iustinian II a ţinut între anii 691-692 un sinod numit «Sinodul II
Trulan» la Constantinopol. La el au participat 240 de episcopi. Sinodul a dat 102
canoane, care au căutat să reglementeze diciplina şi ritul bisericesc. S-a recunoscut
egalitatea patriarhilor de Constantinopol şi Roma; s-a oprit pictarea Mântuitorului cu chip
de miel; s-a condamnat celibatul clerului admis de Biserica Romană; precum şi practica
apuseamnă de a mânca brânză, lapte, ouă în Postul Mare. Papii şi teologii latini nu au
recunoscut acest sinod.
7.Sinodul VII Ecumenic.
Iconoclasmul. Sinodul VII Ecumenic de la Niceea 787.
În timpul împăratului Justinian iconografia ortodoxă a luat un avânt deosebit. Unii
împăraţi au pornit prigoană contra clericilor şi laicilor care venerau icoanele. Această
prigoană s-a numit iconoclasm. Cel dintâi împărat iconoclast a fost Leon III Isaurul.
Prima măsură iconoclastă a fost îndepărtarea icoanelor din Biserici în 726. Patriarhul
Gherman s-a opus hotărârii împăratului de a îndepărat icoanele din Biserici. El a fost
îndepărat de împărat şi în locul lui a fost pus Anastasie la 22 ianuarie 730.

86
 Împăratul a dat un edict prin care urmărea distrugerea icoanelor, dar admitea
cinstirea Sfintei Cruci. A început lupta pe faţă contra icoanelor. Creştinii erau ameninţaţi
cu moartea sau cu schilodirea, dacă nu aduc icoanele în pieţe să fie distruse. Apusul
creştin a condamnat iconoclasmul.
Împotriva iconoclasmului a scris Sfântul Ioan Damanschin, monah teolog, trăitor
la Damasc şi Ierusalim. El a dezvoltat o iconografie precisă. Icoana are un rol multiplu:
1.de a împodobi locaşul de închinare (estetic); 2.de a învăţa din Istoria Bisericii
(pedagogic); 3.de a însoţi cultul divin (latreutic); 4.de a mijlocii harul divin (haric).
După moartea lui Leon III, a urmat ca Împărat fiul său Constantin V, un fanatic
duşman al sfintelor icoane, dar bun general. Între 17 februarie şi 8 august 754 s-a întrunit
un mare sobor la Hieria, palatul imperial pe ţărmul asiatic al Bosforului, la Nord de
Calcedon, participând 338 de episcopi.
După închiderea Sinodului Constantin a ordonat ca Bisericile să nu mai aibă
icoane, iar picturile murale să fie acoperite de var. El a ordonat ca în Biserici să fie pictate
picturi inspirate din natură, scene profane. Împăratul a cerut sub jurământ ca monahii să
fie batjocoriţi. Patriarhul Constantin a prestat acest jurământ. După 12 ani el a fost exilat
şi a avut un sfârşit tragic. În locul lui a fost ridicat Nichita I, care făcea ce zicea împăratul.
După moartea lui Constantin al V tronul a fost cupat de fiul său Leon IV, care a
făcut ca lupta contra icoanelor, a cultului Fecioarei Maria şi a monahilor să ia sfârşit.
Meritul a fost şi al împărătesei Irina soţia sa. La moartea lui Leon I, tronul bizantin a
revenit fiului său Constantin VI, un copil de 10 ani. Scaunul patriarhal vacant a fost
ocupat de Tarasie, un apărător al icoanelor.
Sinodul deschis la 31iulie 786 în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, a
fost prezidat de patriarhul Tarasie. Împărăteasa Irina şi fiul ei au participat la şedinţa de
deschidere a sinodului. Împărăteasa Irina a îndepărat din capitală trupele iconoclaste şi a
adus trupe din Tracia iconodule.
Sinodul VII Ecumenic.
În luna mai 787 Irina a înnoit invitaţiile pentru noul Sinod ce se va deschide la
Niceea ca al VII-lea Sinod Ecumenic. Împărăteasa şi fiul ei au fost reprezentanţi prin doi
demnitari superiori, papa Adrian I prin arhipresbiterul Petru şi abatele Petru, iar
patriarhii Alexandriei şi Antiohiei prin monahii Ioan şi Toma. Sinodul s-a ţinut între 24
septembrie şi 13 octombrie 787. Numărul episcopilor participanţi a fost între 30 şi 367.
Sinodul a combătut punct cu punct hotărârile pseudosinodului de la 754. Hotărârea
Sinodului a fost de a face icoanele religioase şi a le cinsti. Cinstind icoana nu cinstim
materia din care ea este făcută, ci pe cine reprezintă ea, implicit pe Dumnezeu. Sinodul a
dat 22 de canoane, în scopul remedieri din timpul iconoclasmului. Ultima şedinţă a 8a a
Sinodului VII Ecumenic a avut loc la 13 octombrie 787 la palatul imperial Magnaura din
Constantinopol, în prezenţa suveranilor. După cuvântarea patriarhilor cei doi au luat
cuvântul şi au semnat şi ei hotărârile Sinodului VII Ecumenic.
Noul împărat Nichifor (802-811) a continuat politica pacifistă a lui Irina privitoare
la cultul icoanelor. La moartea lui la tron a urcat Leon V Armeanul, iconoclast care a
început din nou lupta contra icoanelor în 814. Leon V a cerut un nou sinod. La prima
şedinţă a sinodului din 815, s-a rostit anatema asupra celor prezenţi la Sinodul VII
Ecumenic, anulându-se toate hotărârile acelui Sinod şi declarând valabile hotărârile
pseudosinodului de la 754. A urmat la tron Mihail II Rhagabe (820-829), iar împăratul a
slăbit persecuţiile contra celor care cinsteau icoanele. La moartea lui a urcat pe tron

87
Teofil (829-843). El era iconoclast. L-a lăsat la tron ca urmaş pe fiul său de 4 ani Mihail
şi pe soţia sa Teodora. El a decedat la 20 ianuarie 842.
Teodora (842-856), s-a hotărât să convoace un sinod la Constantinopol. Ca
patriarh a fost rânduit la 4 martie 843 Metodie. El a convocat sinodul de la
Constantinopol. Sinodalii au declarat valabile la 11 martie toate hotărârile celor 7 Sinoade
Ecumenice, restabilind cultul icoanelor, rostind anatema asupra tuturor iconoclaştilor.
Textul special de anatemizare a ereticilor este citit anual în întreaga Biserică în prima
duminică din Postul Mare. Măsura a fost luată în ajunul primei duminici din Postul Mare,
duminica din 11 martie 843, numită «Duminica Ortodoxiei», ca aducere aminte despre
biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.

88
 5.ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
I.1.ÎNCEPUTURILE VIEŢII CREŞTINE PE TERITORIUL ŢĂRII
NOASTRE: DOVEZI ARHEOLOGICE ŞI LINGVISTICE
Începuturile vieţii creştine pe teritoriul ţării noastre.
În Nordul Dunării, regatul dac devenise o mare putere sub Burebista (c.80-44
î.Hr.), numit de geograful antic Strabo «spaima romanilor». Vasta lui stăpânire, s-a
destrămat sub urmaşii săi: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras Diurpaneus. Părţi din
Dacia, erau acum stăpânite de diferiţi regi. Timp de 150 de ani după moartea lui
Burebista, dacii au luptat impotriva primejdiei romane.
În secolele I î.Hr. şi I d.Hr., Dacia a cunoscut o mare înflorire a culturii materiale
şi spirituale. Civilizaţia dacică şi-a găsit cea mai înaltă expresie în aşezările şi cetăţile de
la Munţii Orăştiei, unde se crease un puternic sistem de fortificaţii care aveau ca scop
apărarea Sarmisegetuzei. În anul 87 tronul dac a fost ocupat de Decebal (87-106 d.Hr.).
El a purtat lupte grele cu împăraţii Domiţian şi Traian. Cu Traian Decebal a purtat două
războaie: 101-102, la Tapae (Porţile de Fier), încheiat cu victoria romanilor; al doilea
105-106, încheiat cu ocuparea şi distrugerea Sarmisegetuzei, cu sinuciderea lui Decebal,
desfiinţarea statului dac crearea provinciei romane Dacia. Dobrogea făcea parte din
Moesia Inferior, iar sub Diocleţian devine Scythia Minor. Dacia era o provincie
imperială, subordonată direct împăratului, care o administra printr-un guvernator.
Capitala provinciei era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, numită sub Hadrian şi
Sarmisegetusa. În Dacia au fost aduse legiuni romane Legiunea XIII Gemina aşezată în
106 la Apulum (Alba Iulia), Legiunea V Macedonica adusă în 168 la Potaisa (Turda).
În Dacia au mai fost aduşi şi colonişti: funcţionari, agricultori, din diferite părţi
ale imperiului. Colonizarea din Dacia era organizată de romani în scopul întăririi
elementului roman de aici. Populaţia dacă a suferit o puternică influenţă romană.
Localităţile importante şi-au păstrat numele dacice; la fel şi multe nume de râuri. Satele
erau de două feluri: pagi, comune mai mari şi vici, aşezări rurale simple.
Răspândirea creştinismului în Dacia. Noua învăţătură a lui Iisus a fost cunoscută de
timpuriu în Dacia, mai ales în Scythia Minor, prin Apostolul Andrei.
Răspândirea creştinismului în Peninsula Balcanică. (Macedonia, Grecia, Iliricum) Ea s-a
făcut prin Apostolul Pavel şi ucenicii săi. Potrivit unei tradiţii consemnate de Sfântul
Ipolit, Apostolul Andrei a vestit sciţilor şi tracilor Evanghelia.
După cucerirea Daciei de către romani, învăţătura creştină s-a putut răspândi în
Nordul Dunării prin mai multe căi:
1.Prin colonişti. După cucerirea şi transformarea Daciei în provincie romană a avut
loc o colonizare a ei. Au fost aduşi colonişti din diferite părţi din cele două Moesii, Siria,
Egipt, Galia, Asia Mică, Iliria, iar printre ei au fost creştini cu siguranţă.
2.Prin ostaşi din armata romană. În Dacia au fost aduse numeroase unităţi militare
pentru apărarea unor provincii, iar printre ostaşi erau şi creştini.
3.Prin sclavi. Nu este exclus ca între sclavii coloniştilor înstăriţi să fi fost creştini,
care au împărtăşit creştinismul populaţiei autohtone.
4.Prin negustori. Între negustorii care vindeau mărfuri în părţile noastre au fost şi
unii creştini, care au făcut cunoscută învăţătura creştină localnicilor.
5.Prin captivi aduşi de goţi în Dacia. Pe la mijlocul secolului III au ajuns în Dacia goţii,
popor de origine germanică. Ei au adus numeroşi captivi, iar printre ei erau creştini,
precum şi preoţi.

89
 O organizare bisericească incipientă a trebuit să ia naştere odată cu constituirea
primelor nuclee creştine pe teritoriul Daciei. Săvârşirea cultului în case particulare era
singura formă posibilă.
Mărturii lingvistice pentru originea şi vechimea creştinismului la români.
Limba română îşi are originea în latina populară adoptată de geto-daci de la
romani. Acest caracter de limbă romană îl dau morfologia, sintaxa, elementele
fundamentale ale lexicului. Toţi cercetătorii sunt de acord că noţiunile de bază ale
credinţei creştine sunt redate în limba noastră prin cuvinte de origine latină.
a.Termeni din lumea romană păgână. Cuvântul Biserică provine din latinescul
basilica, judecătorie. Dumnezeu provine de la Dominus Deus. Duminică provine de la
dies dominica, ziua Domnului. Etimologia cuvântului Crăciun nu este cunoscută. În
tradiţia românească Crăciun este Iisus. Acest cuvânt este specific limbii noastre. De
origine latină este şi cuvântul colindă, provenit din latinescul colendae, prima zi a lunii la
romani. Floriile poartă numele sărbătorii păgâne Floralia, prăznuită primăvara. Rusaliile
îşi are originea în sărbătoarea păgână Rosalia, zi a prăznuirii morţilor în timpul
primăverii, când înfloreau trandafirii. Cuvântul Paşti este de origine ebraică. Cuvântul
sărbătoare derivă din dies servatoria, zi închinată zeilor care apărau sufleteşte şi trupeşte
pe om. Cuvântul păgân vine din latinescul paganus, om de la ţară. Cuvântul lege provine
din lex, în înţelesul popular are sensul de religie, credinţă. De origie latină sunt şi
cuvintele: popă, cimitir, a comânda (a da masă în pomenirea cuiva), pomană, mormânt,
oseminte, priveghere, a răposa.
b.Termeni cu înţeles exclusiv creştin. Cuvântul creştin derivă din latina vulgară
din chrestianus. Verbul a boteza derivă din latinescul baptisto-are, cufund în apă. Unii
termeni au fost făuriţi pe loc cu ajutorul poporului de limbă latină. Aceşti termeni sunt:
înviere, credinţă, făcătorul lumii, împărăţia lui Dumnezeu, faţă, fiinţă, Tată, Fiu, Treime,
Fecioară, martur, Bobotează, păresimi, înălţare, adormire, a împărtăşi, împărtăşanie,
lăcaş, răscumpărare, suflet, a mântui, mântuire, a păstra, preot, episcop.
Tot de origine latină sunt şi cuvintele: ajun, a ajuna, altar, cer, cruce, a cumineca,
a cununa, a îngenunchia, înger, a jura, minune, nun, nuntă, păcat, părinte, rugăciune,
tâmplă, a toca. De origine latină sunt o serie de cuvinte care privesc felurite împărţiri ale
anului bisericesc: săptămână, zilele săptămânii, numele lunilor.
Anumiţi termeni creştini de origine grecească au intrat în limba noastră din
secolele II-VI, prin mijlocirea unor organizaţii bisericeşti. Aceste cuvinte sunt: înger,
apostol, episcop, preot, diacon, biblie, evanghelie, liturghie, prescură, mănăstire, călugăr,
icoană, care s-au menţinut în limba noastră până azi.
Mărturii arheologice despre răspândirea creştinismului în Nordul Dunării în
secolele III-IV.
Descoperiri arheologice paleocreştine în Transilvania.
Urme arheologice din secolul IV s-au descoperit la Sarmisegetusa, cimitire ale
populaţiei daco-romane s-au descoperit la Apulum, Porolissum, Potaisa.
Cele mai reprezentative obiecte paleo-creştine descoperite în Transilvania din
secolul IV:
Tăbliţa votivă (donarium) de la Biertan, descoperită în anul 1775 la Sud-Est de
Mediaş, lângă satul Biertan. Donariul este format dintr-o tăbliţă dreptunghiulară cu o
inscripţie latină (EGO ZENO/ VIVS VOT/ UM POSUI – eu Zenovius am pus ofrandă,
făgăduinţă, danie).

90
 Alte obiecte paleocreştine, în apropiere de castrul roman de la Porolissum
(Moigrad) în Judeţul Sălaj, un vas cu inscripţii şi simboluri creştine, împreună cu alte
fragmente ceramice şi piese din fier şi bronz din secolul IV. Fragmetul ceramic de la
Moigrad, un produs local, cu caracter creştin. În 1830 sau 1840 s-a descoperit la Potaisa
(Turda), o gemă din onix. Gema avea formă rotundă-ovală şi avea sculptată scena
«Bunului Păstor». Tot în Transilvania s-a descoperit o altă gemă tot cu scena «Bunul
Păstor», diferită de precedenta. În anul 1927 s-a descoperit la Cluj-Napoca o piatră
funerară cu o inscripţie creştină.
În Transilvania s-au descoperit opaiţe paleocreştine, pe care se află imprimat
semnul crucii; două opaiţe la Apulum, un opaiţ de bronz la Dej, un opaiţ de bronz la
Porolissum, un opaiţ de lut la Sarmisegetusa.
Câteva obiecte paleocreştine s-au descoperit în Banat. S-a descoperit un inel oval
cu gemă, pe care sunt gravaţi un păun şi un delfin. Tot la Banat s-au găsit: un inel de
bronz cu cruce, în râul Caraş, un opaiţ de bronz în formă de peşte la Lipova, un inel de
bronz cu cruce în Sacoşul Secuiesc, lângă Timişoara, un capac de lut cu cruce la
Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş).
În Oltenia s-au descoperit piese paleocreştine la Romula (Reşca, Judeţul Olt).
S-au descoperit aici două opaiţe cu cruci, o cruciuliţă de bronz, o cărămidă cu peşti şi
cruciuliţe. S-au descoperit şi geme, pe una sunt gravaţi doi delfini, pe alta doi peşti, iar
între ei o cruce, pe alta doi păuni care susţin o cruce.
La Răcari în Dolj, s-a descoperit un candelabru din bronz cu peştişori, la
Bumbeşti un opaiţ cu o cruce, la Drobeta un opaiţ cu toartă cruciformă, la Sucidava (azi
Celei-Corabia) alte obiecte paleo creştine.
Primele Biserici paleocreştine din Nordul Dunării. În 1963, s-a descoprit la Slăveni,
Judeţul Olt, urmele unui locaş de cult din a doua jumătate a secolului IV. Între anii 1977-
1979 în vechiul Polorissum (Moigrad-Sălaj) s-a constatat că un templu păgân a fost
refăcut şi refolosit ca locaş creştin.
Viaţa creştină în Câmpia Munteniei şi în Moldova.
Date sigure asupra creştinismului în părţile de Sud ale Moldovei ne oferă
descoperirile arheologice. În Barboşi s-au descoperit obiecte paleocreştine: două cruci
mici de sidef, o amforă cu literele XP (Hristos). În aşezarea dacică Cândeşti Vrancea s-a
descoperit o cruciuliţă şi o cupă cu cruce. Câteva cruciuliţe de sidef s-au descoperit la
Mitoc-Botoşani.
Din secolele V-VIII s-au descoperit în Moldova vase de lut cu semnul crucii în
Judeţele: Vaslui. Bacău, Suceava. S-au descoprit tipare sau matriţe din os pentru
confecţionarea obiectelor creştine în Davideni-Neamţ, Traian-Bacău, Costeşti-Iaşi,
Botoşana-Suceava.
O serie de tipare pentru cruciuliţe s-au descoperit în Câmpia Munteană: Străuleşti
(azi în Bucureşti), Dulceana-Teleorman, Olteni-Teleorman, Budureasca-Ploieşti,
Cândeşti-Buzău.
După o statistică făcută în 1984 de arheologul clujean Mircea Rusu, numărul
aşezărilor în care s-au descoperit obiecte paleocreştine la noi, din secolele III-VII, se
ridică la 117, din care 31 în Moldova şi Muntenia.

91
 Creştinismul daco-roman în Nordul Dunării în secolul IV. Mărturii literare
şi istorice.
Migraţia goţilor.
Cei dintâi care şi-au făcut apariţia au fost goţii, popor german, originar din
Peninsula Scandinavică şi din Nordul Europei Centrale. Pe teritoriul ţării noastre, goţii s-
au putut aşeza numai către sfârşitul secolului III, iar efectiv numai în secolul IV.
Creştinarea goţilor.
Goţii au cunoscut creştinismul încă pe când locuiau în Nordul Mării Negre.
Ajungând la Dunăre, numărul creştinilor s-a înmulţit, căci învăţătura creştină era
răspândită acum de numeroşi captivi şi poate de unii soldaţi de neam got care slujeau în
armata romană. La Sinodul I Ecumenic a luat parte episcopul Teofil al Goţiei, care era
ortodox. El era episcop în «ţara Gothiei», cum se numea atunci Dacia Nord dunăreană.
Ulfila.
Teofil ar fi fost învăţătorul şi predecesorul lui Ulfila. S-a născut în primul deceniu
al secolului IV în Nordul Dunării. Hirotonia lui s-a făcut de către Eusebiu la
Constantinopol în anul 336. Ulfila era din părţile Buzăului. A început să propovăduiască
pe Hristos, a înventat alfabetul gotic, a început traducerea Bibliei în limba gotică. După o
activitate misionară de 40 de ani, Ulfila şi-a dat obştescul sfârşit prin anul 383 la
Constantinopol. Unul dintre ucenicii săi Auxentius, ajuns episcop în Durostorum a scris o
«Scrisoare despre credinţa, viaţa şi sfârşitul lui Ulfila».
Persecuţiile goţilor împotriva creştinilor din Dacia.
Athanaric a început persecuţia în anul 372, iar persecuţia s-a dezlănţuit în urma
războaielor pe care le-a purtat cu împăratul Valens. El a ars într-o Biserică, undeva la
vărsarea Argeşului în Dunăre 26 de martiri cunoscuţi cu numele şi alţi necunoscuţi la 23
octombrie 372. Sinaxarele pomenesc şi pe Sfântul Nichita ars de viu pe 15 septembrie.
Martiriul Sfântului Sava.
Sava era grec de neam, credincios ortodox, trăia în post şi rugăciune, într-un sat
din Muntenia, cântând psalmi în Biserică. El a refuzat să aducă jertfă idolilor. În sat era
preot Sansala. Sava a plecat într-un oraş la preotul Guttica să săvârşească Paştele
împreună, dar a fost întors din drum de un barbat foarte înalt şi strălucitor la vedere. El s-
a întors în sat la preotul Sansala. Ei au fost prinşi, supuşi la chinuri şi siliţi să aducă jertfă
idolilor. A fost înecat în râul Buzău. A murit pe 12 aprilie 372 la 38 de ani. Între anii 373-
374 Sfântul Vasile cel Mare a trimis o scrisoare guvernatorului Scythiei Mici cerându-i
să-i trimită moaşte de sfinţi. Iunus Soranus i-a trimis moaştele Sfântului Sava. Trimiterea
moaştelor Sfântului Sava în Cezareea Capadociei s-a făcut pe cheltuiala episcopului
Tomisului Bretanion.
2.PRIMELE FORME DE ORGANIZARE BISERICEASCĂ PE
TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE: EPISCOPIA TOMISULUI
Creştinismul daco-roman în Sudul Dunării în secolul IV. Sinoadele împotriva
arienilor.
Creştinismul în Sudul Dunării
Învăţătura creştină a pătruns în Peninsula Balcanică prin activitatea misionară a
Apostolului Pavel şi a ucenicilor săi.
La începutul secolului IV erau mulţi episcopi în părţile Iliricului. După anul 313
în provincia Pannonia Inferior existau scaune episcopale la: Mursa (azi Osiec), Sirmium
(Mitroviţa), Cibalae (Vincovat), Bassianae (Belgrad), Viminacium (Kostolaţ), Horreum

92
Margi (Ciupri), Margum (Dobroviţa). În Dacia Ripensis la: Aquae (Negotin, Iugoslavia),
Ratiara (Arcer), Castra Martis şi Oescus (Gicen) toate în Bulgaria. În Dacia
Mediteraneea: Naisus (Niş), Remesiana (Bela Pelanca), amândouă în Iugoslavia, Sardica
(Sofia). În Dardania: Scupi (Skoplje), Ulpiana (Lipljan), amândouă în Iugoslavia. În
Moesia Inferior: Novae (Sviştov), Sexanta (Sexaginta), Prista (Russe), Appiaria
(Riahovo), Durostorum (Silistra), Abrittuş (Razgrad), Nicopolis (Nikiup), Marcianopolis
(Devnja), Odessos (Varna), toate în Bulgaria. În Scythia Minor era episcopie la Tomis.
Existau şi alte episcopii în părţile Iliricului: Savia, Pannonia, Superior (Prima), Dalmatia,
Praevalitania. Răspândirea creştinismului în afara oraşelor a dus la instituirea
horepiscopilor sau episcopilor de sat.
Sinodul I Ecumenic.
La Sinod in Niceea au participat 318 episcopi. Cel mai de seamă a fost Atanasie
cel Mare al Alexandriei. Din părţile dunărene au participat la Sinod: Dominius din
Sirmium, Protogenes din Sardica, Dacus din Scupi, Pistus din Marcianopolis, episcopul
Tomisului probabil Marcu, Teofil al Gothiei.
Sinodul de la Sardica.
Constans al Orientului şi Constanţiu al Occidentului au hotărât un nou sinod la
Sardica. Sinodul s-a întrunit în anul 343, au participat 170 episcopi. Jumătate erau din
proviciile Iliricului, jumătate din provinciile Occidentului. Din Pannonia Inferior a
participat Eutherius din Sirmium, din Moesia Superior Zosimus din Horeum Margi, iar
Amnatius din Viminacium a fost reprezentat de preotul Maximus. Din Dacia Ripensis au
fost episcopii Vitalis din Aquae, Calvus din Castra Martis, Valens din Oescus. Din Dacia
Mediterranea au fost episcopii: Protogenes din Sardica, Gaudentius din Naisus; din
Dardania au participat episcopii: Paregorius din Scupi, Macedonius din Ulpiana.
Ultimele sinoade împotriva arienilor.
În iunie 378 s-a ţinut un nou sinod la Sirmium, în prezenţa împăratului Graţian, la
care au participat episcopi din Iliricum şi din Nordul Italiei. Sinodul a urmărit combaterea
ultimelor rămăşiţe ariene şi a ereziei pnevmatomahilor. La 3 septembrie 381, s-au
deschis lucrările unui nou sinod la frontiera Italiei şi Illyricului, convocat de împăratul
Graţian la Aquileea, la care au participat 35 de episcopi din Italia, Illyria, Gallia, Africa.
Acesta a fost ultimul sinod ţinut în Illyricum impotriva arienilor. O ultimă tulburare
doctrinară a pricinuit erezia bonosiană, numită după numele episcopului Bonos din
Naisus. Aceasta nega printre altele pururea fecioria Maicii Domnului. Erezia a fost
îmbrăţişată de goţi, care au dus-o cu ei în Apusul Europei.
Creştinismul daco-roman la sfârşitul secolului IV şi în secolul V.
Cea mai mare lovitură dată arianismului a fost dată de împăratul Teodosie, prin
edictul din 28 februarie 380. Împăratul Teodosie a dat ordin ca templele păgâne să fie
distruse. La fel au făcut şi fiii săi Honoriu în Apus, Arcadiu în Est, dar şi nepotul său
Teodosie II. Împăratul Marcian a fost primul care a primit coroana din mâna Patriarhului
de Constantinopol.
Erezia pnevmatomahă. Sinodul II Ecumenic.
Din dorinţa de a restabili liniştea împăratul Teodosie cel Mare a convocat Sinodul
II Ecumenic la Constantinopol în 381, unde au participat 150 de episcopi, unde s-a
combătut erezia pnevmatomahă, s-a completat simbolul de credinţă. Din ţinuturile
dunărene au participat la Sinodul II Ecumenic episcopii Gherontie al Tomisului,
Martirius al Marcianopolei din Moesia Inferior.

93
 Erezia nestoriană. Sinodul III Ecumenic.
La dorinţa împăratului Teodosie II s-a convocat la Efes Sinodul III Ecumenic,
care combătea erezia lui Nestorie, la Efes în 431. La Sinodul de la Efes au participat, din
părţile noastre, Episcopul Timotei al Tomisului, care asemnat al 170-lea condamnarea lui
Nestorie, Iulian al Sardicei anatemizat de Sinod şi exilat, Dorotei de Marcianopolis,
condamant şi exilat, Iacob al Durostorului adept al lui Nestorie; Petronius de Novae,
Marcianus de Abrittus adepţi ai lui Nestorie. Dorotei a fost înlocuit cu forţa prin Saturnin,
Evdochie al Appiariei şi Balcanius al Nicopolei au demisionat; iar la Nicopolis a trecut
Policarp de la Sextana Prista.
Erezia monofizită. Sinodul IV Ecumenic.
Eutihie a căzut în erezie şi anume susţinea că în Iisus are o singură fire cea divină.
Episcopul Flavian a covocat la Constantinopol un sinod in 448, care l-a condamnat pe
Eutihie. Din părţile dunărene a participat episcopul Saturnin din Marcianopolis. Ioan al
Tomisului a scris lucrări de combatere a ereziei, care nu s-au păstrat. La cererea lui
Teodosie II s.a ţinut un alt sinod la Constantinopol, în 449 pentru combaterea ereziei. La
sinod au participat Alexandru al Tomisului, Saturnin al Marcianopolisului, Secundianus
al Novaelor. În anul 449 a avut loc la Efes un nou Sinod sub preşedenţia lui Dioscor al
Alexandriei, care a obţinut prin mijloace silnice condamnarea diofizismului. Din părţile
dunărene a participat Diogenianus din Remesiana.
Împăratul Marcian a convocat în toamna anului 451 Sinodul IV Ecumenic, la
Calcedon, la care au participat între 520 şi 630 de episcopi. Alexandru al Tomisului a
semnat hotărârile Sinodului IV Ecumenic. Sinodul a anatemizat pe Eutihie, a depus pe
Dioscor. Sinodul a dat 28 de canoane. Cel mai important canon a fost cel care stabilea
poziţia ierarhică a Patriarhiei de Constantinopol, care era socotit al doilea după cel al
Romei. Sinodul a stabilit ierarhia petriarhiilor: Roma, Constantinopol, Alexandria,
Antiohia şi Ierusalim. La Sinod a dat răspuns şi Teotim II al Tomisului.
Sfântul Niceta de Remesiana.
Dintre episcopii care s-au impus în viaţa Bisericească în secolul IV a fost Sfântul
Niceta de Remesiana. Sfântul Niceta a predicat numai în Sudul Dunării. Sfântul Niceta
era daco-roman născut în Remesiana. El a lăsat unele lucrări scrise. Cea mai de seamă
lucrare este «Cărticele de învăţătură» sau «Catehismul». A scris lucrările dogmatice:
Despre raţiunea credinţei, Despre puterea Duhului Sfânt, Despre Simbolul Credinţei,
Despre diferitele numiri ale Domnului Iisus, Despre jertfa mielului pascal, etc. A scris
două cuvântări cu caracter practic-liturgic: Despre privegherea robilor lui Dumnezeu,
Despre folosul cântării de Psalmi şi imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum
laudamus). A vorbit şi scris în limba latină. Ultima dată este amintit în anul 414. Sfântul
Niceta a luptat pentru păstrarea credinţei.
Laurenţiu de Novae. S-a emis ipoteza că prin anii 401-417 a păstorit la Novae, în
Moesia Inferior, episcopul Laurenţiu, care a scris două omilii: Despre pocăinţă, Despre
milostenie, care par a fi adresate daco-romanilor.
Jurisdicţia Bisericească asupra provinciilor romane Sud-dunărene.
În anul 297, sub împăratul Diocleţian (284-305) întinsul imperiu roman a fost
împărţit în patru prefecturi conduse de câte un prefect, cu 12 dioceze, în frunte cu un
vicar, cu 101 provincii fiecare cârmuită de un proconsul. Fiecare provincie era împărţită
în teritorii mai mici, numite de greci parohii.

94
 Reformele adiministrative ale lui Diocleţian au fost continuate de Constantin I. În
anul 330 a ridicat numărul provinciilor la 117, al diocezelor la 14. Prefecturile erau:
Orientul-Nicomidia, cu diocezele: Egipt, Siria, Asia, Pont, Tracia; a doua prefectură era
Illirycul-Sirmium, sau Tesalonic, cu diocezele: Illyricul Occidental, Dacia, Macedonia,
care formau împreună Illyricul Oriental; a treia prefectură era Italia-Roma, cu diocezele:
Italia, Roma şi Africa; a patra prefectură era Gallia-Treveri, cu diocezele: Gallia, Spania,
Britannia.
Începând cu anul 381, Moesia Inferior şi Scythia Minor depind de scaunul din
Constantinopol. Episcopiile din Moesia Superior, din cele două Dacii şi Dardania au
trecut la Împeriul Roman de Răsărit. Episcopii de Singidunum, Ratiaria, Sardica, Scupi
au devenit mitropoliţi.
Schimbări în organizarea bisericească s-au produs cu prilejul Sinodului IV
Ecumenic de la Calcedon, din 451. Acest Sinod a recunoscut oficial demnitatea de
patriarh în Biserică. Prin canonul 28 al Sinodului, se acordau scaunului din
Constantinopol, aceleaşi prerogative ca şi Romei, dându-i-se jurisdicţie peste Pont, Asia,
Tracia şi «ţinuturile barbare», provincii dunărene căzute sub ocupaţia hunilor.
Episcopia Tomisului.
Cea mai veche instituţie bisericească din ţara noastră este Episcopia Tomisului, a
cărei existenţă poate fi urmărită în secolele IV-VI.
Ştiri despre oraşul Tomis.
Tomis este una dintre cele mai vechi aşezări de pe ţărmul Vestic al Pontului
Euxin. A fost întemeiată prin secolul VII sau VI, î.Hr. de coloniştii greci veniţi din Milet.
În anul 46 d.Hr. Dobrogea este cucerită de romani, fiind anexată la Moesia. În timpul lui
Diocleţian ea devine provincie aparte numită Scythia Minor. Tomis a cunoscut o
dezvoltare ascendentă de natură economică, politică, culturală, religioasă. Ea a devenit
capitala Pentapolisului, apoi a Hexapolisului. În secolul III Tomis devine capitala
Scythiei Minor.
Viaţa creştină la Tomis.
În perioada sa de maximă înflorire, Tomisul a cunoscut şi învăţătura lui Iisus.
Existenţa creştinilor izolaţi la Tomis este dovedită de o gemă cu Iisus Răstignit şi cei 12
Apostoli. Au existat aici martiri sub împăraţii Diocleţian şi Liciniu.
Episcopia Tomisului.
Episcopia Tomisului este atestată documentar în anul 369. Înainte de această dată
au mai fost episcopi la Tomis, dar nu se ştie sigur. Primul episcop pare a fi Evanghelicus,
apoi Efrem, mort ca martir, aruncat în mare la 2 sau 3 ianuarie 320, apoi a existat şi un
episcop pe nume Tit. La lucrările Sinodului I ecumenic a participat un episcop din
Scythia Minor pe nume Marcu, atestat de Eusebiu, care a participat la Sinod.
Primul episcop de la Tomis a cărui existenţă nu poate fi pusă al îndoială a fost
Vetranion sau Bretanion, întâlnit în scaun în 369. Cei mai mulţi cercetători susţin că
autorul Scrisorii Bisericii din Gothia către cea din Capadocia, care însoţea moaştele
Sfântului Sava, era a episcopului Vetranion. Vetranion e sărbătorit de Biserică pe 25
ianuarie în fiecare an.
Alţi episcopi la Tomis. În anul 381, între participanţii la lucrările Sinodului II
Ecumenic de la Constantinopol, se număra şi episcopul Gherontie al Tomisului. La 30
iulie împăratul Teodosie îl îndatora să vegheze la păstrarea ortodoxiei din Scythia Minor.

95
 În anul 392 este amintit ca episcop la Tomis, Teotim I. Este amintit în anul 400 la
sinodul de la Constantinopol, apoi în anul 403 când îi ia apărarea lui Ioan Gură de Aur.
Este serbat de Biserică pe 20 Aprilie.
După Teotim, la Tomis a ajuns episcop Timotei. Numele lui este întâlnit în
lucrările Sinodului III Ecumenic de la Efes din 431. Urmaşul lui imediat întâlnit înainte
de 448, a fost episcopul Ioan, care a participat activ la disputele teologice ale timpului.
În 449 în scaunul Tomitan era episcop Alexandru. Printre participanţii de la
sinodul din 449 se număra şi episcopul Alexandru. Se crede că nu a participat la Sinod,
dar a semnat actele Sinodului care a condamnat pe Eutihie şi învăţătura sa. În anul 458 în
scaunul de la Tomis este întâlnit Teotim II.
Episcopul Paternus. Numele lui apare pe un disc de argint aurit înainte de 518. De
numele lui se leagă anumite dispute hristologice ale vremii.
Episcopul Valentinian. El este întâlnit când o nouă problemă frământa Biserica. El nu
a participat la Sinod, dar a semnat unele acte ale Sinodului. Înformaţiile despre existenţa
sa încetează în anul 553.
Alţi episcopi în Scythia Minor.
În Scythia Minor erau 14 episcopii. Scaunele episcopale erau: Axiopolis (Hinog-
Cernavodă-Jud. Constanţa), Capidava (Jud. Constanţa), Callatis (Mangalia),
Constantiana, Hristia (Istria, Jud. Constanţa), Tropaeum Traiani (Adamclisi, Jud
Constanţa), Troesmis (Igliţa; Jud. Tulcea), Noviodunum (Isaccea, Jud Tulcea), Aegissus
(Tulcea), Salsovia (Mahmudia, Jud Tulcea), Halmyris (Dunavăţul de Jos, Jud Tulcea),
Zaldapa, Dionysopolis (Balcic, Bulgaria). În fruntea acestor episcopi era episcopul de la
Tomis. Probabil Paternus, care a fost şi primul Mitropolit. După distrugerea oraşului
Tomis şi a altor aşezări de marea invazie avaro-slavă, din 602, nu mai sunt ştiri despre
organizarea bisericească în Scythia Minor.
Teologi din Scythia Minor.
Ioan Casian. S-a născut aici pe la 360, a primit o educaţie aleasă. A intrat de tânăr
într-o Mănăstire din zonă. A mers cu sora sa şi cu pietenul său Gherman în Palestina, a
stat 5 ani la o Mănăstire din Betleem, prin 380. La anul 400 au venit la Constantinopol,
unde a fost hirotonit diacon de către Ioan Gură de Aur. În 404 a plecat la Roma. A plecat
apoi în 415 la Massilia unde a întemeiat două Mănăstiri, una de călugări, alta de
călugăriţe. A murit către anul 425 la Massilia. Biserica îl prăznuieşte pe 29 februarie. A
scris trei lucrări: Despre aşezămintele mănăstireşti de obşte şi despre remediile celor 8
păcate capitale, în 12 cărţi; Convorbiri cu părinţii în 24 de cărţi; Despre întruparea
Domnului în 7 cărţi.
Dionisie cel Mic sau Exiguul . Născut în jurul anului 470 el a intrat de tânăr într-o
Mănăstire din Scythia Minor, a ajuns la Constantinopol. În anul 496 probabil a fost
chemat la Roma, la Mănăstirea Sfânta Anastasia. A fost hirotonit preot. La Roma a lucrat
la cancelaria papală, a făcut traduceri din greceşte. A tradus Despre crearea omului a
Sfântului Grigoie de Nyssa, Două scrisori ale Sfântului Chiril al Alexandriei, Epistola
Sinodală a aceluiaşi Părinte către Nestorie, din anul 430; cele 12 anatametisme, Tomosul
către armeni al patriarhului Proclu, Pocăinţa Sfintei Thaisia, Viaţa Sfântului Pahomie. Tot
el a tradus din greceşte în latineşte Canoanele primelor Patru Sinoade Ecumenice şi ale
unor Sinoade Locale. Dionisie Exiguul a avut şi vaste cunoştinţe de astronomie. Dionisie
a fixat cronologia erei creştine, fixând-o în anul 754 sau 753, în loc de 749 «ab Urbe
condita».

96
 Dintre «călugării sciţi» amintim pe Leonţiu, Ioan Maxenţiu, Libelli, Petru
diaconul şi alţii. Lucrările acestor ierarhi sunt considerate azi ca primele manifestări sau
creaţii culturale de nivel continental ale daco-romanilor.

II.RECUNOAŞTEREA MITROPOLIILOR DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ,

MOLDOVA ŞI TRANSILVANIA. - PRIMELE ŞTIRI DESPRE EXISTENŢA
MITROPOLIILOR
1.ŢARA ROMÂNEASCĂ
Începuturile Mitopoliei Ungrovlahiei.
Întemeirea Ţării Româneşti
În Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247, se făcea amintire de unele formaţiuni
politice, în teritoriul cuprins între Carpaţii Meridionali, Dunăre, precum şi de existenţa
unor Biserici, episcopi şi arhiepiscopi. S-a ajuns la convingerea că pe lângă fiecare dintre
voievozii şi cnejii pomeniţi atunci: Litovoi, Ioan, Farcaş, Seneslau a trebuit să activeze şi
câte un ierarh. Un ierarh a activat la curtea lui Litovoi în anul 1277. În 1324 în locul
cnejilor şi voievozilor exista un singur conducător în persoana lui Basarab I Întemeietorul
fiul lui Tihomir (Basarab I cunoscut sub numele de Negru Vodă). În 1330 prin lupta cu
regele Ungariei Carol Robert de Anjou, Basarab I a reuşit să înlăture pentru totdeauna
pretenţiile de suzeranitate ungară şi să desăvârşească independenţa Ţării Româneşti.
Scaunul domnesc a fost ocupat între anii 1352-1363 de fiul său Nicolae Alexandru.
Organizarea bisericească
Presupunem că odată cu organizarea politică a ţării a avut loc şi o organizare
bisericească a ţării. În locul episcopilor era întâlnit acum un mitropolit. Acesta a fost
Iachint de Vicina ales ca Mitropolit al Vlahiei în anul 1359. Recunoaşterea Mitropoliei
Ungrovlahiei de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol s-a făcut de către
domnitorul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru Basarab în anul 1359.
S-au păstrat două acte privitoare la această recunoaştere din 1359 în limba greacă.
Primul era hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care numea pe Iachint
ca Mitropolit al Ţării Româneşti; iar al doilea act era adresat domnitorului Nicolae
Alexandru, prin care i se aducea la cunoştinţă hotărârea sinodului.
Domnul Ţării Româneşti s-a adresat direct Patriarhiei Ecumenice din mai multe
cauze. Nu s-a adresat Patriarhului de Târnovo, deoarece la jumătatea secolului XIV, statul
bulgar era în decădere şi a fost ocupat de turci în 1393. Nu s-a adresat nici Patriarhiei
Sârbe deoarece şi aceasta se găsea într-o poziţie canonică neclară. Împotriva Patriarhiei
de Serbia s-a ridicat patriarhul ecumenic Calist care a aruncat anatema asupra
patriarhului, ţarului şi poporului sârb. Anatema a fost ridicată de patriarhul ecumenic
Filotei în 1375 care a recunoscut patriarhia sârbă.
Domnitorul Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhei Ecumenice din trei motive.
Mitropolitul Iachint de Vicina depindea direct de Patriarhie; în al dolea rând situaţia
scaunului patriarhal de Constantinopol, oraşul Constantinopol era capitala imperiului
bizantin, cea mai însemnată putere politică din Sud-Estul Europei. Numirea lui Iachint ca
Mitropolit al Ungrovlahiei s-a făcut şi cu aprobarea împăratului bizantin.
Reşedinţele Mitropoliei
După anul 1330 reşedinţa primilor domni ai Ţării Româneşti a fost la Câmpulung.
Reşedinţa domnească apare la Argeş abia sub Vladislav (Vlaicu) Vodă, primul act emis la
Argeş, fiind din 1369. Reşedinţa Mitropolitului Iachint era la Câmpulung, la Biserica cu

97
hramul «Adormirea Maicii Domnului». La Argeş a slujit drept catedrală mitropolitană
biserica domnească cu hramul «Sfântul Nicolae», pe care unii o consideră ctitoria lui
Nicolae Alexandru Basarab. În prima jumătate a secolului XV, Vlad Dracul a ctitorit o
Biserică Mitropolitană la 2 km de Curtea de Argeş, sfinţită la 15 august 1439, care avea o
întreită semnificaţie: funerară, dinastică (pentru a sublinia continuitatea sa cu a vechilor
Basarabi), cruciată (pe turnul Bisericii era semnul dragonului). Mircea cel Bătrân a mutat
reşedinţa domnească la Târgovişte, iar mitropolitul s-a stabilit la Mănăstirea Dealu. Din
acte interne reiese că reşedinţa domnească s-a mutat la Gherghiţa posibil prin 1482, apoi
la Târgovişte prin 1483, la Bucureşti între 1498-1508, iar la 15 august 1517 reşedinţa
mitropolitană s-a mutat la Târgovişte. Pe locul vechii Biserici a lui Vlad Dracul, Neagoe
Basarab a ridicat minunata sa ctitorie de la Argeş sfinţită la 15 august 1517.
Jursidicţia noii Mitropolii
Jurisdicţia se întindea asupra întregii Ţări Româneşti. Teritoriul Ţării Româneşti
era în creştere. Vladislav I (Vlaicu) Vodă stăpânea în Transilvania feudele Almăşul şi
Făgăraşul, iar înspre Apus Banatul de Severin. În timpul Lui Mircea cel Bătrân hotarele
ţării, înspre răsărit, ajungeau până la «marea cea mare».
Mitropolia Ungrovlahiei după 1359. Infiinţarea Mitropoliei Severinului
Mitropolitul Iachint
Prin 1370 Patriarhul Ecumenic Filotei a considerat că Iachint desconsideră
Patriarhia şi doreşte o rupere de Patriahie. El l-a trimis în vara lui 1370 pe Daniil
Critopulos în ţară să cerceteze problema. El s-a convins uşor de neadevăr. El era bolnav şi
dorea să se retragă de la conducerea mitropoliei. Dorea ca să fie ales ca mitropolit Daniil.
Mitropolia Severinului. Mitropolitul Antim Critopulos (Critopol)
Patriarhul Ecumenic a înfiinţat un scaun mitropolitan pentru Daniil. Acesta a fost
tuns în monahism cu numele de Antim şi hirotonit ca arhiereu la Patriarhie. Un motiv
pentru înfiinţarea celui de-al doilea scaun mitropolitan la Severin a fost înmulţirea
populaţiei ţării, extinderea hotarelor ţării prin înglobarea ţinuturilor Almăşului,
Făgăraşului, Banatului de Severin. Jurisdicţia noii mitropolii era peste jumătate din
Ungrovlahia, adică în Oltenia de azi. Sediul noii mitropolii era la Severin. Datorită
faptului că Severinul a fost ocupat de unguri, sediul mitropoliei s-a mutat probabil la
Râmnic. Sub Antim şi-a desfăşurat activitatea egumenul Nicodim de la Tismana.
Mitropolitul Hariton
În anul 1372 este pomenit ca mitropolit în locul lui Iachint Hariton, grec de neam,
egumenul Mănăstirii Cutlumuş din Muntele Athos. El a venit în ţara noastră cu gândul de
a-l determina pe domnitor să termine mănăstirea Cutlumuş. Hariton a fost numit ca
Mitropolit în locul lui Iachint la 11 august 1372. Hirotonit desigur la Constantinopol,
noul mitopolit a venit în Ţara Românească în scaunul său de la Argeş. După anii 1379-
1380 era mitropolit Antim Critopol
Mitropolitul Antim
Prin anii 1379-1380 Antim era Mitropolit al Ungrovlahiei. Între 1388-1389 el se
îmbolnăveşte şi se retrage din scaun ca monah sub numele de Timotei. Însănătoşindu-se
sinodul patriarhal în şedinţa din 15 februarie 1389 i-a îngăduit să ia arhieria de mai
înainte. În 1392 apare într-un hrisov legat de Mănăstirea Cozia. Se pare că tot el a adus la
noi în ţară moaştele Sfintei Filofteia. A decedat după 1401, a fost îngropat undeva în jurul
vechii Mitropolii de la Argeş.

98
 Mitropolitul Atanasie al Severinului
La Mitropolia Severinului Antim a avut ca urmaş pe Atanasie, fiind grec de neam.
În ianuarie 1387 este întâlnit prima dată la şedinţa sinodului patriarhal semnând ca
mitropolit al Severinului. La 8 ianuarie 1392, apare în actul de la Mircea cel Bătrân,
pentru Cozia, în actele sinodale din 1402-1403 a semnat ca mitropolit al Ungrovlahiei
dinspre Severin. Atanasie a refuzat orice supunere faţă de Patriarh şi împăratul Manuil II
Paleologul. Documentar, după Atanasie nu sunt întâlniţi alţi mitropoliţi la Severin.
2.MOLDOVA
Începuturile Mitropoliei Moldovei
Întemeierea Moldovei
Între 1352-1353, în fruntea teritoriilor de la Est de Carpaţi a ajuns voievodul
român Dragoş din Maramureş, care şi-a stabilit reşedinţa la Baia. I-a urmat fiul său Sas,
apoi fiul acestuia Balc sau Baliţă în anul 1359. Tot în acelaşi an a trecut din Cuhea
Maramureşului în Moldova voievodul Bogdan. El a silit pe fii lui Sas să părăsească ţara,
apoi a respins mai multe atacuri ale regelui Ungariei, a întemeiat statul independent
Moldova. Întemeierea Moldovei s-a făcut prin reunirea diferitelor formaţiuni politice
preexitente între Carpaţi şi Nistru, de către un conducător venit de peste munţi.
Lui Bogdan I i-a urmat fiul său Laţcu Vodă (1365-1375), care a extins hotarele
ţării spre Nord. A întreţinut bune relaţii cu Polonia, a înfiinţat în anul 1370 o episcopie
catolică în Moldova. Între anii 1375-1391 a domnit Petru Muşat, care a stabilit scaunul
domnesc la Suceva, desăvârşind organizarea politico-administrativă a statului său.
Viaţa bisericească în noul stat Moldova
Se admite că primii ierarhi ortodocşi din Moldova şi-au avut reşedinţa la Rădăuţi,
având drept catredală Biserica cu hramul Sfântul Nicolae ctitoria lui Bogdan I. Între
secolele XIII-XIV, exista o numeroasă populaţie românească prin părţile Haliciului, cu o
organizare politică şi bisericească independentă. În 1353 este întâlnit ca episcop Chiril
Românul. În 1371 epsicopul de Halici devine mitropolit.
Întemeierea Mitropoliei Moldovei. Conflictul cu Patrairhia Ecumenică
Potrivit ultimelor cercetări Mitropolia Molodovei a luat fiinţă, cu recunoaştere din
partea Patriarhiei Ecumenice între anii 1381-1386. Cererea de înfiinţare a noii Mitropolii
pare să vină din partea domnitorului Petru Muşat. Mitropolitul Antonie al Haliciului a
hirotonit doi ierarhi moldoveni pe Iosif şi Meletie, pentru Rădăuţi şi Suceava.
Nemulţumirea Patriarhie Ecumenice venea din faptul că aceştia erau români de neam, iar
Patriarhia Ecumenică dorea ierarhi greci.
Patriarhul Antonie a trimis un grec pe nume Teodosie să păstorească în Moldova,
dar a fost refuzat de domnitor. Antonie a transferat apoi pe Ieremia de Mitylene la
Mitropolia Moldovei între anii 1392-1393, dar şi acesta a fost refuzat de domnitorul
Moldovei Roman Muşat. Ieremia a arucat anatema asupra întregii ţări. În primăvara
anului 1395, domnitorul a trimis o solie la Constantinopol, în frunte cu protopopul Petru,
cu scrisori către patriarh, rugându-l să ridice anatema lui Ieremia şi să recunoască pe Iosif
şi Meletie ca ierarhi. Patriarhul Antonie a trimis 4 acte. Prin primul act îl numea pe
protopopul Petru ca mitropolit. Al doilea act adresat domnitorului îi cerea acestuia să
alunge pe cei doi ierarhi aflaţi sub anatemă şi să recunoască pe protopopul Petru ca
mitropolit. Al treilea act adresat celor doi ierarhi le cerea acestota să plece din Biserica
Moldovei. Al patrulea act adresat poporului prin care le aducea la cunoştinţă hotărârile
luate şi ridicarea anatemei dacă vor alunga pe Iosif şi Meletie.

99
 În ianuarie 1397, patriarhul ecumenic a trimis pe mitropolitul Mihail al
Betleemului ca exarh în părţile Haliciului. Acesta a ridicat anatema deasupra Moldovei.
Această măsură a fost aprobată de sinodul patriarhiei ecumenice, în 1401. Aplanarea
neînţelegerilor cu Patriarhia Ecumenică s-a făcut în timpul domnitorului Alexandru cel
Bun, şi al patriarhului ecumenic Matei I.
Recunoaşterea mitropolitului Iosif
Solia trimisă de Alexandru cel Bun în anul 1401 la Patriarhia Ecumenică cu
rugămintea de a recunoaşte pe mitropolitul Iosif a întâmpinat acum toată înţelegerea.
Patriarhul Matei a recunoscut pe Iosif ca mitropolit al Moldovei. Potrivit unei tradiţii
reşedinţa primului mitropolit al Moldovei a fost la Biserica Mirăuţi din Suceava, ctitoria
lui Petru Muşat.
Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava . La îndemnul miropolitului
domnitorul Moldovei a adus de la Cetatea Albă moaştele Sfântului Ioan cel Nou în 1415.
Ioan fusese negustor grec în Trebizonta în Asia Mică şi suferise moarte de martir în
Cetatea Albă, în jurul anului 1330. Moaştele au fost aşezate în Biserica Mirăuţi în
Suceava. Ieromonahul Grigorie a scris «Viaţa Sfântului Ioan cel Nou» în slavoneşte.
Acesată lucrare este prima operă originală cunoscută în Moldova.
Alte ştiri despre mitropolitul Iosif. Iosif a devenit sfetnic domnesc şi este amintit în
sfatul domnesc la 2 iulie 1398. La 7 ianuarie 1403 Alexandru cel Bun făcea o danie
Mitropoliei. Mitropolitul Iosif este pomenit pentru ultima dată într-un hrisov la 16
septembrie 1408, prin care domnul ţării făcea o nouă danie mitropoliei, la Biserica Sfânta
Vineri din târgul Romanului. Mitropolitul Iosif a întâmpinat moaştele lui Ioan cel Nou în
1415. Mitropolitul Iosif se pare că a trăit o vreme la Mănăstirea Neamţ. Se pare că este
înmormântat fie la Biserica Mirăuţi din Suceava, fie la una din Mănăstiriele Bistriţa sau
Neamţ.
3.TRANSILVANIA
Viaţa bisericească a românilor din Transilvania în secolele XIV-XV şi
începutul secolului XVI
După ocuparea treptată a Transilvaniei de către unguri a început o acţiune de
prigonire a Bisericii Ortodoxe Româneşti de aici. Deosebit de activ în prigonirea
Ortodoxiei a fost cardinalul Gentili. Papa Ioan XXII îndemna pe Carol Robert de Anjou,
pe franciscanii şi dominicanii din Transilvania să prigonească pe ortodocşi. Regele
Ludovic cel Mare (1342-1382), a inaugurat o politică religioasă dură faţă de ortodcşi. El a
emis trei acte în acest scop. În primul act refuza să recunoască cnejilor români titlul de
nobil. În al doilea act regele condiţiona dreptul de stăpânire asupra pământului la nobilii
români; iar prin al treilea act regele ordona arestarea preoţilor ortodocşi din comitatele
Cuvin şi Caraş. La 5 decembrie 1428, regele Sigismund de Luxemburg, a luat măsuri
împotriva locuitorilor din districtele Caransebeş, Mehadia, Haţeg. În 1436 a fost trimis
împotriva huşiţilor şi românilor din Ungaria şi Transilvania, profesorul minorit Iacob de
Marchia, care a cutreierat Transilvania şi Banatul să-i ucidă pe huşiţi şi ortodocşi.
Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană, după 1556, anul
suprimării Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia.
Ştiri depre organizarea bisericească ortodoxă
La multe biserici din Transilvania slujeau preoţi ortodocşi. O atestă o inscripţie
din anii 1313-1314, în care este pomenit în Biserica Streisângiorgiu numele unui preot
român Nameş. Exista pe atunci o anumită organizare bisericească.

100
 Arhiepiscopul Ghelasie
În anul 1978 s-a făcut o descoperire la Mănăstirea Râmeţ. Este pomenit numele
arhiepiscopului Ghelasie, primul ierarh ortodox român din teritoriile intracarpatice şi este
pomenită data de 2 iulie 1377. El nu avea recunoaşterea Patriarhiei Ecumenice.
Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri
În Maramureş exista o mănăstire ortodoxă în satul Peri, cu hramul Sfântul
Arhanghel Mihail, ctitorită de Dragoş şi Drag din Bedeu. Ei au închinat Mănăstirea
Patriarhiei Ecumenice.
Ioan de Caffa
În secolul XV sunt atestaţi documentar alţi iearhi ortodocşi în Transilvania. Ioan
s-a stabilit la Hunedoara la 1456, era descendent dintr-o familie românească. Probabil a
fost numit episcop cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara stăpânul cetăţii de aici. În ianuarie
1456 Ioan îşi cumpărase casă în Hunedoara, iar Biserica românească cu hramul Sfântul
Nicolae îi servea drept catedrală. În acest timp în Transilvania îşi desfăşura activitatea şi
inchizitorul Ioan Capistrano. Acesta a fost chemat de Iancu de Hunedoara din 1453 ca să
ducă o cruciadă contra turcilor. În ianuarie 1456 vlădica Ioan este arestat de Ioan de
Capistrano, trimis la Iancu de Hunedoara la Timişoara, apoi trimis la Pesta. Lucrarea lui
Ioan de Capistrano a fost zadarnică deoarece el a murit în octombrie 1456 ca şi Iancu de
Hunedoara de ciumă. Ladislau Huniade fiul lui Iancu a permis la sfârşitul anului
românilor să îşi refacă Biserica. Ioan a fost mitropolit.
Ştiri despre alţi vlădici
În 1479 apare un nou ierarh pentru ortodocşii din Transilvania şi anume:
mitropolitul Ioanichie. Numele lui apare pe o diplomă a regelui Matei Corvin din 20
martie 1479. Se pare că mitropolitul Ioanichie şi-a avut reşedinţa la Alba Iulia. Matei
Corvin a scutit prin Legea din 15 iulie 1481, pe toţi ortodocşii de dijma catolică,
ameninţând cu trecerea Ungariei la Ortodoxie dacă românii nu sunt lăsaţi în pace.
Mitropolia ortodoxă română de la Feleac
La Feleac, lângă Cluj şi-au stabilit sediul pentru 7 decenii mitropoliţii români din
Transilvania. Matei Corvin fiul lui Iancu de Hunedoara a cerut mitropolitului ortodox să
se aşeze lângă Cluj. Feleacul este atestat documentar din 1367, locuitorii săi având
menirea de a păzi drumul de negoţ dintre Cluj şi Turda. Regii Ungariei scuteau pe
locuitorii Feleacului de dări către stat.
Primul ierarh de la Feleac a fost Daniil, pomenit într-un Tetraevanghelic slavon.
Daniil şi-a încheiat păstoria în ultimii ani ai secolului XV. Se pare că urmaşul lui a fost
Marcu, apoi Danciu, pomenit într-un act din 25 decembrie 1550. Probabil a păstorit până
în anul 1516. Urmaşul lui este Ştefan. Într-un act din 26 ianuarie 1534, cei din Feleac
depuneau mărturie că preotul Ioan era fiul lui Danciu. La 15 martie 1538 în scaunul
mitropolitan al Transilvaniei era Petru.
Se presupune că hirotonia mitropoliţilor din Transilvania se făcea în Ţara
Românească, deoarece în anul 1401 Mitropolitul Ungrovlahiei, era numit exarh a toată
Ungrovlahie şi al Plaiurilor; prin Plaiuri înţelegându-se Transilvania. Din punct de vedere
adiministrativ Biserica Ortodoxă Română din Transilvania avea rânduielile ei specifice, o
deplină autonomie, fără amestec din partea Mitropoliei Ungrovlahiei.

101
 III.CONTRIBUŢIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA
DEZVOLTAREA CULTURII ŞI APĂRAREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE.
CHIPURI DE MARI IERARHI: VARLAAM, DOSOFTEI, ANTIM IVIREANUL
ŞI ANDREI ŞAGUNA.
1.VARLAAM,
Varlaam a ajus mitropolit al Moldovei în anul 1632. El a înfiinţat prima
tipografie la Moldova. Varlaam se trăgea dintr-o familie de rezeşi din părţile Vrancei cu
numele Moţoc. A învăţat carte grecească şi slavonească la «Schitul lui Zosin», întemeiat
de Zosin Vistiernicelul. Lângă schit în 1602 vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana
au ridicat Mănăstirea Secu. S-a călugărit la Secu. Aici a tradus «Scara» lui Ioan Scărarul.
A ajuns unul dintre oamenii de încredere ai domnitorului Miron Barnovschi.
Varlaam a plecat în Rusia în decembrie 1628 să cumpere icoane pentru Mănăstirea
Dragomirna. A plecat din Rusia fără icoane în decembrie 1629, deoarece patriarhul
Filaret nu a permis scoaterea lor din ţară. Le-a obţinut Vasile Lupu în 1639. A fost
hirotonit ca Mitropolit al Moldovei la 23 septembrie 1632.
Activitatea cultural-tipografică
La îndemnul mitropolitului, domnitorul Vasile Lupu a infinţat la Iaşi prima
tipografie din Moldova. În anul 1639 mitropolitul Varlaam avea gata de tipar o Cazanie.
La 20 decembrie 1642, ieşea de sub tipar o «Scrisoare de mulţumire a delegaţilor greci la
Sinodul de la Iaşi din 1642 către Vasile Lupu», precum şi «Hotărârea de anatemizare a
mărturisirii de credinţă a lui Chiril Lucaris», dar şi un «Catihisis slavon».
1.Cazania de la 1643. În 1643 a ieşit de sub tiparul de la „Trei Ierarhi” prima carte
românească din Moldova. Ea mai este cunoscută sub numele de Carte românească de
învăţătură la dumenecele de peste an şi la praznicele împărăteşti şi la svanţii mari. Este o lucrare
masivă de 1012 pagini. Cartea începe cu un «Cuvânt împreună cătră toată seminţia
romănească», adresat de Vasile Lupu ţării. Urma apoi un «Cuvânt către cetitoriu», scris
de Varlaam. Caznia are două părţi. Partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar
partea a doua cuprinde 21 de cazanii la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor. În 1970,
profesorul Pandele Olteanu a stabilit izvorul principal al Cazaniei şi anume cartea
intitulată „Comoara” a lui Damaschin Studitul, cel mai bun teolog grec. Era originar dn
Salonic, învăţase la Mănăstirea Studion. În Cazanie sunt traduse 20 de cuvântări ale lui
Damaschin Studitul. Varlaam a adunat traducerile mai multor oameni în Cazanie. Ea are
cea mai ingrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a secolului XVII.
2.Şapte Taine. A doua carte de seamă a lui Varlaam este Şapte Taine a Bisericii, apărută
la Iaşi în 1644. Are 340 de pagini. Era o explicare a celor Şapte Taine, sub formă
catehetică, adică întrebări şi răspunsuri.
3.Răspunsul la Catehismul calvinesc. În anul 1642 s-a tipărit în satul Prisaca lângă Alba
Iulia un Catehism calvinesc în româneşte. Un exemplar a ajuns la boierul muntean
Udrişte Năsturel, fratele doamnei Elina, soţia lui Matei Basarab. A fost găsit la
Târgovişte de Varlaam. Acesta a convocat la Iaşi un sinod în 1644 sau 1645. Varlaam a
compus un Răspuns la Catehismul calvinesc care a fost aprobat în Sinodul de la Iaşi. A
fost tipărit la Iaşi sau la Dealu.
Problemele de care se ocupa Răspunsul la Catehismul calvinesc sunt: 1.Despre Sfânta
Scriptură, dovedind că nu este singurul izvor al revelaţiei; 2.Despre credinţă şi fapte
bune, arătând că amândouă sunt necesare mântuirii; 3.Despre predestinaţie, arătând că
omul poate face binele sau răul, iar mântuirea nu depinde numai de voia absolută a lui

102
Dumnezeu, ci şi de voinţa omului; 4.Despre împăcarea cu Dumnezeu şi răscumpărarea
omenirii prin patimile şi moartea lui Hristos. Pentru mântuire nu este de ajuns numai
credinţă, ci trebuiesc şi fapte; 5-6.Despre Biserică; 7.Despre cinstirea şi închinarea la
sfinţi şi icoane.
4.Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu. A tipărit cartea în 1645. După textul propriu-zis
al Paraclisului, cartea cuprinde 48 de versuri originale, despre pedepsirea
necredincioşilor, două povestiri biblice în proză: Înrobirea Ierusalimului de
Nabucodonosor şi Istoria Suzanei.
5.Carte românească de învăţătură la pravilele împărăteşti sau Pravila lui Vasile Lupu. A fost
tipărită la Iaşi în 1646, tradusă din greceşte de logofătul Eustratie.
6.Scara sau Leastviţa.
Alte fapte din timpul păstoririi lui Varlaam.
Biserica Sfinţii Trei Ierarhi şi aducerea moaştelor Cuvioasei Parascheva. Vasile Lupu a ctitorit
Biserica Sfinţiin Trei Ierarhi sfinţită de Varlaam la 6 mai 1639. Ea a devenit pentru un
timp catedrală mitropolitană, căci Varlaam stătea mai mult la Iaşi. Pentru că Vasile Lupu
plătise datoriile Patriarhiei Ecumenice, Sinodul acesteia în frunte cu Patriarhul au hotărât
să dăruiască Moldovei moaştele Sfintei Parascheva. La 13 iunie 1641 moaştele au fost
aşezate în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi.
Colegiul de la Trei Ierarhi. În anul 1640, Vasile Lupu, la îndemnul Mitropolitului a
pus bazele unui aşezământ şcolar la Iaşi, considerat «prima instituţie cu elemente de
învăţământ superior din Moldova». Vasile Lupu a cerut lui Petru Movilă, mitropolitul
Kievului dascăli învăţaţi pentru şcoala sa. Între studiile predate la Iaşi se numărau:
gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, la care se
adăugau: teologia, filosofia, dreptul. Se învăţau şi limbile: latină, greacă, slavonă,
română. Şi-a arătat grija şi faţă de preoţime.
Legăturile cu alte Biserici Ortodoxe. În incinta Mănăstirii Trei Ierarhi s-au ţinut
lucrările Sinodului din 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă, întocmită de
Mitropolitul Petru Movilă al Kievului. Varlaam a pregătit lucrările sinodului. El a
hirotonit ierahi străini. A hirotonit ca arhiereu pe Paisie, egumenul Mănăstirii Galata, ales
Patriarh al Ierusalimului. În ultimele luni ale păstoriei a primit vizita Patriarhului Macarie
al Antiohiei însoţit de fiul său Pavel de Alep.
Sfârşitul Mitropolitului. În aprilie 1653, Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc. Din
Letopiseţul lui Miron Costin aflăm că a ajuns domn Gheorghe Ştefan, fiind investit ca
domn de epsicopul de la Huşi. Varlaam s-a retras la Secu. A mai vieţuit aici 4 ani. A fost
îngropat în mormântul pe care şi l-a pregătit singur lângă zidul de miazăzi al Bisericii
Mănăstirii Secu, spre strana dreaptă.
2.DOSOFTEI
Viaţa mitropolitului Dosoftei.
Acest mitropolit se trăgea dintr-o familie de macedo-români, tatăl său se numea
Leontari (Leontie), iar mama Maria (Misira). El s-a născut la Suceava, doi fraţi de-ai săi
locuiau la Suceava. Se pare că s-a năcut în anul 1624, având din botez numele de
Dimitrie Barilă. Se pare că a învăţat la Iaşi la Colegiul întemeiat de domnitorul Vasile
Lupu. S-a îndreptat apoi spre Lvov, unde a învăţat la Şcoala Frăţiei Ortodoxe Adormirea
Maicii Domnului. La Şcoala din Lvov el a învăţat limbile clasice (greaca şi latina), apoi
slavona bisericească şi polona, apoi ucraineana, poezia, retorica. După terminarea
studiilor a revenit în Moldova la Mănăstirea Probota. Ctitoria şi gropniţa lui Petru Rareş

103
şi a familiei sale. În anul 1658 a ajuns episcop al Huşilor, iar la începutul anului 1660,
episcop al Romanului. În iulie 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei. În 1674 s-a
refugiat alături de domnitorul Ştefan Petriceicu în Polonia, iar în 1675 a fost reaşezat în
scaun ca mitropolit. Domnitorul Antonie Ruset (1675-1678), printr-un hrisov dat la 29
martie 1677 stabilea ca reşedinţa mitropoliei să fie stabilită definitiv la Iaşi, lângă
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc.
În cursul celor 25 de ani de păstorie la Huşi, Roman şi Iaşi, vlădica Dosoftei a fost
preocupat îndeosebi de probleme cărturăreşti. La Mănăstirea Probota a tradus în jurul
anului 1650 Istoriile lui Herodot. A mai tradus un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoşilor,
fragmente din Viaţa şi minunile Sfântului Vasile cel Nou. În timp ce era episcop la Roman a
revizuit traducerea Vechiului Testament, făcută de spătarul Nicolae Milescu la
Constantinopol. Tot la Roman a lucrat o bună parte din Psaltirea în versuri ca şi Viaţa şi
petrecerea sfinţilor.
Psaltirea în versuri.
Mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să-şi tipărească primele lucrări în afara ţării în
Polonia, deoarece vechea tipografie nu mai funcţiona. Acolo a tipărit în 1673, Psaltirea în
versuri, pima lucrare poetică de mari proporţii în limba noastră, apoi Acatistul Născătoarei de
Dumnezeu.
Versificarea psalmilor a apărut în Apusul Europei, mai ales în urma reformei. În
Franţa primul care a versificat 50 de psalmi a fost Clément Marot, urmat de Jean Calvin.
Mitropolitul Dosoftei este primul care a versificat Psaltirea într-o limbă naţională din
cadrul Bisericilor Ortodoxe. Dosoftei a tradus la început Psaltirea în proză, apoi a
versificat-o. Psalmii lui Dosoftei sunt inspiraţi din poezia populară românească. Din
Psaltirea lui Dosoftei s-au inspirat autori ca: Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Psaltirea
în versuri este o lucrare originală, o operă naţională românească, în care ierarhul a
prezentat realităţile ei politico-sociale, poporul cu viaţa şi năzuinţele lui. Psaltirea lui
Dosoftei a circulat în toate ţinuturile locuite de români intrând în cântecele de stea,
colinde, dar şi în creaţia dramatică a Vifleimului.
Primele cărţi de slujbă în româneşte din Moldova.
După ce a refăcut tipografia lui Vasile Lupu de la Iaşi, Dosoftei a reuşit să
tipărească Dumnezeiasca Liturghie, în anul 1679. Este prima traducere făcută de un ierarh a
acestei opere. În 1680 a tipărit Psaltirea de-nţăles, cu text paralel slavon şi român. El a
cerut patriarhului Rusiei o nouă tipografie. Acesta i-a dat-o şi a instalat-o în Biserica
Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi.
În mai 1681, a ieşit un Molitvelnic de-nţăles. În Prefaţă mitropolitul a tipărit un
Poem cronologic despre domnii Moldovei. Începea cu Dragoş Vodă până la Gheorghe
Duca Vodă. În 1683 mitropolitul a tipărit o nouă ediţie a Liturghiei, completată cu multe
rugăciuni. În acelaşi an a tipărit Parimiile peste an, în care a reeditat Poemul cronologic despre
domnii Moldovei. Între anii 1682-1686, Dosftei a tipărit Viaţa şi petrecerea svinţilor, în patru
volume.
Mitropolitul Dosoftei a contribuit şi la îmbogăţirea vocabularului limbii române
literare. O serie de termeni noi împrumutaţi din limbile greacă şi latină au fost folosiţi
pentru prima dată în lucrările mitropolitului moldovean şi anume: loghic, gheometrie,
theologie, theorie, ighemon, liros, enchiclopedie, şi altele ca: filosofie, astronomie,
dogmă, senat, senator, caligraf, care au rămas în forma lor iniţială.

104
 Ultimii ani de păstorire a mitropolitului Dosoftei.
În preajma Crăciunului din 1683, o
oaste polonă a intrat în Moldova, luând ca ostatic pe Gheorghe Duca, aşezând în locul lui
pe Ştefan Petriceicu. Turcii au năvălit în Moldova şi au pus ca domnitor pe Dumitraşcu
Cantacuzino, apoi după un an pe Constantin Cantemir. În 1686, polonezii au pornit război
contra turcilor. Dimitrie Cantemir s-a retras în Moldova, luând cu el şi pe Mitropolitul
Dosoftei. Dosoftei a luat cu el şi moaştele lui Ioan cel Nou de la Suceava.
Activitatea literară desfăşurată în Polonia.
Mitropolitul Dosoftei şi călugării care-l însoţeau au fost nevoiţi să locuiască în
cetatea Stryi, lângă oraşul Jolkiew (azi Nestorov, în Ucraina). Aici Dosoftei a realizat o
nouă versiune a Poemului despre domnii Moldovei, în care continua lista până la Dimitrie
Cantemir.
Dosoftei a făcut şi numeroase traduceri din literatura neogreacă în româneşte. El a
tradus drama Erofili, luată din antichitatea egipteană. Această operă este prima operă din
dramaturgia universală tradusă în româneşte.
La rugămintea mitropolitului Varlaam Iasinski al Kievului şi a patriarhului
Ioachim al Moscovei, Dosoftei a tradus din greceşte în slavo-rusă mai multe lucrări
dogmatico-polemice ale Sfinţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, mai ales cu privire la
prefacerea Sfintelor Daruri. Din Sfântul Ignatie Teofonul, episcopul Antiohiei, a tradus
12 scrisori; a mai tradus şi Constituţiile Sfinţilor Apostoli, lucrarea Sfântului Gherman I
patriarhul Constantinopolului, Istorie bisericească şi privire mistică, iar din Simeon al
Tesalonicului lucrarea Dialog împotriva ereziilor şi despre credinţa noastră. Ultima sa traducere
este o culegere de cuvântări ale Sfinţilor Părinţi
Mitropolitul Dosoftei a fost socotit cel mai de seamă cunoscător al literaturii
patristice şi postpatristice din întreaga cultură românească veche. Dosoftei s-a stins din
viaţă la 13 decembrie 1693, în vârstă de aproape 70 de ani.
Mitropolitul Dosoftei este primul nostru poet naţional, primul versificator al
Psaltirii în tot Răsăritul Ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală, al
unor lucrări istorice în româneşte, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în
Moldova, primul mare cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice de la noi, primul
cărturar român care a copiat documente şi inscripţii şi care a avut un aport preţios în
procesul de formare a limbii literare româneşti. Psaltirea în versuri şi Viaţa şi petrecerea svinţilor
stă la temelia prozei noastre literare.
3.ANTIM IVIREANUL
Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una dintre cele mai
înfloritoare pentru cultura românească. La curtea lui se încrucişau două curente: cel
italian venit din Occident şi cel grecesc venit din Sud-Estul ortodox. Domnitorul a adus la
curtea sa numeroşi oameni de cultură străini. La curtea domnitorului se aflau şi oameni de
cultură români, printre care: Constantin Cantacuzino, Radu şi Şerban Greceanu,
cronicarul Radu Popescu. În acest mediu propice pentru cultura românescă şi-a desfăşurat
activitatea Antim Ivireanul.
El s-a născut în jurul anului 1650 în Iviria (Georgia de azi), din părinţii Ioan şi
Maria, având din botez numele de Andrei. El a căzut de tânăr rob la turci şi a fost dus la
Constantinopol unde a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă. A venit în Ţara Românească
prin anii 1689-1690, adus de domnitor.

105
 Antim Ivireanu tipograf
Venit la noi a învăţat temeinic limba română, apoi limba slavonă, dar şi
meşteşugul tiparului. La 10 iunie 1691, Mitrofan a fost ales episcop la Buzău şi lui Antim
i-a revenit conducerea tipografiei de la Bucureşti. În octombrie 1691, a scos de sub tipar
prima sa carte, Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul, către fiul său Leon. În anul următor, Slujba
Sfintei Parascheva şi a Sfântului Grigorie Decapolitul, în greceşte, în anul 1691, Evanghelia greco-
română. În 1694 a tipărit o Psaltire românescă.
În 1694 Activitatea tipografică de la Bucureşti s-a întrerupt. Antim a fost trimis la
Snagov, ca egumen al Mănăstirii Snagov. A imprimat 15 cărţi: 7 greceşti, 5 româneşti,
una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă. Dintre cele greceşti amintim:
Antologhionul (1697), Mineiele, Psaltirea, Ceaslovul, Octoihul, Triodul, Penticostarul, Liturghierul . A
mai tipărit şi Manual despre câteva nedumeriri şi soluţiuni a lui Ioan Cariofil (1697), Mărturisirea
Ortodoxă (1699) a lui Petru Movilă, Îndreptarul lui Sevastos Chimenitul (1701), Proschiniatarul
Sfântului Munte Athos al lui Ioan Comnen (1701).
În 1697, a apărut singura carte slavonă tipărită de Antim Gramatica slavonă a lui
Meletie Smortriţki. În 1701 Antim a tipărit Litrughierul greco-arab, prima carte cu
caractere arabe.
Cărţile româneşti imprimate la Snagov erau: Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei
de Dumnezeu (1698), Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra
dejghinării papistaşilor (1699), Învăţături creştineşti (1700), Floarea darurilor (1701). Şi-a făcut
mulţi ucenici pe care i-a trimis în alte părţi să tipărească cărţi. Printre ei era şi Mihail
Ştefan, care a tipărit la Alba Iulia o Bucoavnă, în 1699, apoi a fost trimis în Georgia unde
a pus bazele unei tipografii cu caractere georgiene la Tbilisi, unde a imprimat un
Evanghelier şi un Liturghier, apoi în Olanda unde i s-a pierdut urma. În anul 1701 a încetat
pentru totdeauna activitatea tipografică de la Snagov.
Anii 1701-1705, constituie o perioadă bună pentru tipărirea de cărţi. A tipărit 15
cărţi: 2 româneşti, una slavo-română, una greco-arabă, 11 greceşti. Cele două cărţi
româneşti erau: Noul Testament şi Acatistul Maicii Domnului, un Ceaslov slavo-român şi un
Ceaslov grecă-român toate tipărite între 1702-1703.
Episcop al Râmnicului
În anul 1705 la 16 martie a fost numit episcop de Râmnic. Aici a tipărit 9 cărţi: 3
greceşti, 3 slavo-române, 3 româneşti. Dintre cele greceşti mai importantă este Tomul
bucuriei (1705). A tipărit cărţi bilingve şi anume: cântările şi rugăciunile în slavonă şi
restul în română: Antologhionul (1705), Octoihul mic (1705), Slujba Adormirii Născătoarei de
Dumnezeu cu paraclisul (1706). A tipărit şi cărţi numai în limba română, ca: Molitvelnic în
două volume, o lucrare originală Învăţătură pe scurt pentru Taina Pocăinţei (1705). S-a îngrijit
de sporirea bunurilor episcopiei, a restaurat şi zugrăvit Mănăstirile Cozia şi Govora.
Mitropolit a Ungrovlahiei
Patriarhul ecumenic Ciprian l-a numit ca Mitropolit al Ungrovlahiei. Îndată după
înscăunare şi-a mutat tipografia de la Râmnic la Târgovişte. Aici a tipărit 18 cărţi: 5
greceşti, una slavo-româno-grecească, 11 româneşti. A tradus din greceşte cartea Pildele
filosofeşti (1713). A tipărit cărţi de slujbă în româneşte: Psaltirea (1710), Octoihul (1712),
Dumnezeieştile şi Sfintele Liturghii (1713) şi altele. În 1715 a mutat tipografia la Bucureşti,
unde a tipărit o lucrare din limba greacă Sfătuiri creştine-politice către domnitorul Ştefan
Cantacuzino, tot în greceşte Istoria Sfântă a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, tatăl
primului domn fanariot de la noi Nicolae Mavrocordat.

106
 Antim Ivireanul a tipărit sau supravegheat (1691-1716) 63 cărţi: 21 la Bucureşti,
15 Snagov, 9 Râmnic, 18 Târgovişte; 30 în greceşte, 22 româneşte, 1 slavoneşte, 9
bilingve, una trilingvă. Prin traducerea şi tipărirea acestor cărţi Antim a pus bazele limbii
noastre bisericeşti. Antim este cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice româneşti.
Opera literară a mitropolitului Antim Ivireanul. A compus 3 broşuri, cu caracter pastoral.
Prima este tipărită la Râmnic în 1705 şi se numea Învăţătură pe scurt pentru Taina Pocăinţei. În
anul 1710, la Târgovişte a tipărit o Învăţătură bisericescă la cele mai trebuincioase şi mai de folos
pentru învăţătura preoţilor. În anul 1714 a tipărit la Târgovişte broşura Capete de poruncă la toată
ceata bisericească, unde mitropolitul fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoţi.
De la Antim Ivireanul a rămas în manuscris lucrarea sa cea mai însemnată
Chipurile Vechiului şi Noului Testament. A fost scrisă în 1709 la Târgovişte şi dedicată lui
Brâncoveanu. Ştia să deseneze şi să facă broderi. A lucrat uşile de la Biserica Antim din
Bucureşti a zugrăvit-o precum şi capela Episcopiei Râmnicului.
Antim Ivireanu predicator. Cea mai valoroasă operă literară a lui o formează Didahiile
sale. El comanda cu asprime pe boieri pentru jafurile, nedreptăţile şi tratamentul la care
supuneau ţărănimea. Stilul mitropolitului Antim este natural: cum a gândit, aşa a scris.
Limba vioaie a predicilor, face din opera lui Antim un preţios monument de limba
românească. Didahiile îl aşează pe mitropolit între cei mai de seamă cuvântători
bisericeşti din toate timpurile.
«Aşezământul» mitropolitului Antim. Biserica Antim a fost ridicată între anii 1713-
1715, planurile fiind întocmite de mitropolitul însuşi. A înzestrat mânăstirea cu bogăţii. A
lăsat un testament cu titlul: Învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinţilor. El
venea în ajutorul copiilor săraci, dar dornici să înveţe carte. Îndatora pe egumen să
cerceteze pe cei bolnavi.
Sprijinitor al bisericilor Ortodoxe surori. Purtarea de grijă a lui Antim s-a întins asupra
credincioşilor de neam arab din Patriarhia Antiohiei, unde a făcut o tipografie. Pentru
credincioşii greci din Patriarhia Constantinopolului făcut o tipografie cu caractere
greceşti. A acordat un sprijin deosebit credincioşilor din Transilvania.
Patriot luminat. Mitropolitul Antim s-a arătat un dârz apărător al intereselor Bisericii
şi al nemului românesc. El s-a arătat şi un bun luptător contra opreliştilor turceşti,
militând pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare. Şi-a continut activitatea sub
Ştefan Cantacuzino.
Sfârşitul Mitropolitului Antim. Când a ajuns la cârma ţării domnul fanariot Nicolae
Mavrocordat au început zile negre pentru mitropolit. În 1716 a început războiul cu turcii.
Domnul l-a luat pe Antim cu sine, voind să părăsească ţara. Acesta s-a întors la Bucureşti.
Mitropolitul şi alţi boieri l-au ales ca domnitor pe Pătraşcu Brezoianu. Întors la Bucureşti,
Mavrocordat a început pedepsirea potrivnicilor săi. A fost arestat, iar domnitorul a cerut
patriarhului ecumenic Ieremia III caterisirea mitropolitului, lucru care s-a şi întâmplat. A
fost ucis de turci, aruncat fie în râul Mariţa, care se varsă în Marea Egee, fie în afluentul
acestuia Tungea. Se pare că a fost ucis după 22 septembrie 1716.

4.ANDREI ŞAGUNA.
Viaţa şi activitatea lui Şaguna până în 1848
S-a născut în oraşul Mişcolţ din Ungaria, al 20 decembrie 1808, ca fiu al
negustorului român Naum Şaguna şi al mamei sale Anastasia, primind din botez numele
de Anastasiu. A început şcoala la Mişcolţ, apoi a continuat gimnaziul la Mişcolţ şi Pesta.

107
În 1826 s-a înscris la Universiatea din Pesta unde a studiat filosofia şi dreptul. În 1829 a
plecat la Vârşeţ, unde a studiat teologia ortodoxă. În 1833 a fost tuns în monahism, cu
numele Andrei la Mănăstirea Hopovo. A fost hirotonit diacon (1834), apoi preot (1837),
apoi a devenit profesor la Seminarul Teologic de la Vârşeţ.
În anul 1846 îşi începe activitatea în mijlocul românilor transilvăneni.
Activitatea organizatorică-bisericească.
Îndată după revoluţia din 1848, Andrei Şaguna a început demersurile pentru
restaurarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, desfiinţată în 1701. După 15 ani, la 24
decembrie 1864 împăratul Francisc Iosif a aprobat reînfiinţarea vechii Mitropolii
Ortodoxe a Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu şi numirea lui Andrei Şaguna ca
Mitropolit. În toamna lui 1868, mitropolitul a convocat un sinod la Sibiu, unde a discutat
Statulul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania . Ideea de bază a Statutului era
sinodalitatea sau colaborarea dintre clerici (1/3) şi mireni(2/3), în cele trei sectoare ale
administraţiei bisericeşti: parohia, protopopiatul, eparhia, pe plan bisericesc, şcolar şi
economic.
Activitatea culturală
Mitropolitul a dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului român prin
cultură, mai ales prin şcoli poporale sau elementare. În anul 1870 el cerea preoţilor şi
învăţătorilor să ţină cursuri serale pentru ţăranii neştiutori de carte. El a înfiinţat 6
gimnazii superioare (licee), 6 gimnazii inferioare (cu 4 clase), 6 şcoli reale (tehnice). A
înfiinţat un gimnaziu la Braşov în 1850, un gimnaziu inferior la Brad în 1868. S-a îngrijit
de elevi săraci dar merituoşi. A înfiinţat în acest scop mai multe fundaţii, cea mai
importantă fiind: „Fundaţia Emanuil Gojdu”, un avocat de origine aromână din
Budapesta, născut la Oradea. În 1850 a creat un Intitut teologoc-pedagogic, urmând ca
absolvenţii acestuia înainte de hirotonie să funcţioneze ca învăţători. În 1853 a înfiinţat o
secţie separată de pedagogie, care a ajuns cu timpul la 4 ani de studii, iar în 1852
cursurile teologice s-au ridicat la 2 ani, iar în 1861 la 3 ani.
Pentru pregătirea cadrelor didactice necesare mitropolitul a trimis anual cel mai
bun absolvent la studii în Europa. Între ei se numără: Nicolae Popea-vicar al său şi
episcop al Caransebeşului, Ioan Popescu, pedagog de seamă, Zaharia Boiu-predicator,
Nicolae Cristea, redactor la Telegraful Român, Ilarion Puşcariu, vicar.
Pentru studenţii Institutului Teologic a scris manuale didactice, ca: Elementele
Dreptului Canonic (1854), Istoria Bisericii Universale (2 volume-1860), Compendiu de Drept
Canonic (1868), Enhiridion de canoane (1871), Manual de studiu pastoral (1872). Între 1856-1858
a tipărit o nouă ediţie a Bibliei. A reeditat aproape toate cărţile de slujbă, tipărite în
tipografia de la Sibiu fondată de el în 1850.
O altă faptă de seamă a lui pe plan cultural o constituie ziarul Telegraful Român, la
Sibiu, cu apariţie neîntreruptă din 3 ianuarie 1853 până azi. Mitropolitul a înfiinţat
ASTRA (Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român), fiind ales
ca preşedinte al ei.

Activitatea politico-naţională
După numirea sa ca arhiereu a condus cu episcopul unit de la Blaj, lucrările Marii
Adunări Naţionale a Românilor de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din 3/15 mai 1848. A
mers la Curtea imperială de la Viena în fruntea unei delegaţii de 30 de persoane să

108
prezinte doleanţele naţiunii române. S-a întors în ţară după înăbuşirea revoluţiei de
trupele habsburgice.
A închis ochii pentru totdeauna în ziua de 18/28 iunie 1873, fiind înmormântat
lângă „Biserica Mare” din Răşinari (Judeţul Sibiu). Întreaga sa avere a lăsat-o
Arhiepiscopiei Sibiului spre scopuri bisericeşti, şcolare şi filantropice”.

IV.BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN PERIOADA MODERNĂ ŞI

CONTEMPORANĂ:
1.AUTOCEFALIE ŞI PATRIARHIE
1.AUTOCEFALIE
La 25 aprilie, anul 1885, Patriarhia Ecumenica de Constantinopol recunoaşte
Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis
mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de preşedinte al Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, Tomosul de Autocefalie prin care cu bucurie sufletească
binecuvintează Biserica Ortodoxa Româna, recunoscandu-o autocefală întru toate de sine
ocârmuită. Tot acum, Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea a comunicat printr-o
scrisoare enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori, adică Patriarhiilor
Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, precum şi Bisericilor Rusă, Greacă, Sârbă şi
Arhiepiscopiei Ciprului recunoaşterea autocefaliei acordate Bisericii Ortodoxe Române.
Acest document este rodul unei îndelungi activităţi diplomatice intreprinse de ierarhii
români cu sprijinul demnitarilor de stat, care au susţinut cu argumente istorice cauza
nobilă a Bisericii Ortodoxe Române în faţa Patriarhiei Ecumenice. Urmând cursul istoriei
naţionale, Biserica din România independentă trebuia să-şi revendice autocefalia,
echivalent bisericesc al izbândei de la 1877. Prin tomosul din 25 aprilie 1885, Patriarhia
Ecumenică renunţa a se mai erija in Biserica-mamă şi adopta pozitia firească de Biserică-
soră a Bisericii Ortodoxe Române. Despre cum au decurs lucrurile în ceea ce priveşte
recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică de
la Constantinopol aflăm dintr-un articol publicat în Ziarul Lumina. Astfel, la 30 martie
1884, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea s-a retras din scaun, în locul sau fiind ales
Ioachim al IV-lea, care a păstorit între 1 octombrie 1884 şi 14 noiembrie 1886. În
Cancelaria patriarhală de la Constantinopol, relaţiile cu Biserica românească erau mai
puţin tensionate şi decurgeau firesc spre recunoaşterea autocefaliei. Biserica Ortodoxă
Română, cu sprijinul Guvernului României, a continuat activitatea diplomatică printr-un
schimb de scrisori cu Patriarhia Ecumenică, desfăşurat la începutul anului 1885.
Reprezentant al regelui Carol I, ministrul cultelor şi al instrucţiunii Publice, Dimitrie A.
Sturdza, a fost cel care a apărat interesele Bisericii în faţa patriarhului Ioachim al IV-lea,
fiind mandatat de mitropolitul primat Calinic Miclescu să solicite «recunoaşterea
necondiţionată a autocefaliei Bisericii naţionale». In februarie 1885 a avut loc «o adunare
secretă la Mitropolia din Bucureşti, la care au luat parte mitropoliţii şi episcopii ţării», în
cadrul căreia au fost formulate «cererile episcopatului român către Patriarhie de a se
recunoaste autocefalia». Episcopii Melchisedec Ştefănescu al Romanului şi Iosif
Gheorghian al Dunării de Jos au fost însărcinaţi cu redactarea unei scrisori destinate
patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea, din textul căreia urma să reiasă doleanţele
ierarhilor români. Statul român către patriarhul Ioachim al IV-lea La 20 aprilie 1885,
scrisoarea Sfântului Sinod a fost trimisă Patriarhiei Ecumenice, împreună cu o adresă
oficială, purtând antetul Ministerului Cultelor, semnată de Dimitrie Sturdza. Demnitarul

109
român comunica Sanctităţii Sale că ataşează scrisoarea «Părintelui Callinic Mitropolit al
Ungro-Valahiei şi Primat al României, prin care Înaltpreasfinţia Sa în numele Sfântului
Sinod al României, după ce a primit aprobarea Maiestăţii Sale Regelui, Augustul meu
Stăpân, şi a guvernului Său, cere de la Sanctitatea Voastră să binevoiţi a acorda
binecuvântarea Voastră, Bisericii Autocefale a Regatului României, ca soră de aceeaşi
credinta ortodoxă». Totodată, în numele regelui şi al guvernului, mulţumea patriarhului
ecumenic «pentru spiritul plin de bunăvoinţă şi pentru simţămintele înalte, ce a arătat în
aceste imprejurări, pentru a ajunge cu toţii la un rezultat atât de priincios pentru unitatea
şi pacea Sfintei Biserici a Răsăritului». Mitropolitul primat Calinic Miclescu către
patriarh Scrisoarea semnată de «al Înalt Sanctităţii Voastre mai mic în Domnul şi
împreună-liturghisitor Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Valahiei, Primat şi Preşedinte
al Sfântului Sinod al României, Callinic» solicită oficial recunoaşterea formală a
Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Din text reiese că primatul român amintea
Patriarhiei Ecumenice Autocefalia cu care «Biserica Ortodoxă Română a fost declarată,
bucurându-se de o independenţă egală cu aceea a celorlalte Biserici autocefale».
Mitropolitul Calinic Miclescu solicita binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice şi
«comunicarea prin Ea a acestui fapt şi celorlalte Biserici Autocefale»: «Vin să rog pe
Sanctitatea Voastră să binevoiţi a da binecuvântarea Voastră acestui fapt, săvârşit în
interesul religiei, şi a recunoaşte Biserica Autocefala a Regatului României ca sora de
acelaşi rit şi de aceeaşi credinţă întru toate». Mitropolitul de fericita amintire Antonie
Plămădeala al Ardealului sublinia că primatul român nu solicită autocefalie pentru
Biserica pe care o pastorea ci binecuvantare «ca semn al unei autocefalii existente în fapt,
care avea nevoie numai de confirmare». Totodată, în numele ierarhilor români,
mărturisea ca «Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a României va sta întotdeauna în
legatură dogmatică şi canonică cu Prea Sfântul Tron Ecumenic, ca şi cu celelalte Biserici
Ortodoxe Autocefale». Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea către statul român Sinodul
Patriarhal, întrunit la 25 aprilie 1885, a luat cunoştinţă de adresele primite din România şi
a redactat scrisorile de răspuns, pe care le-a trimis în ţară prin Gheorghe Ghica,
reprezentantul român la Constantinopol. Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea scria
reprezentantului regelui Carol I şi al Guvernului României, ministrul Dimitrie Sturdza,
«care cere de la Marea noastra Biserică a lui Hristos binecuvântarea şi recunoaşterea Prea
Sfintei Biserici a Regatului României ca autocefală»: «Cererea aceasta, primind-o cu
plăcere ca raţională, dreaptă şi corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti, ne-am grăbit
a o implini». În acest sens, anunţă că a fost redactat «Sfântul Tom Patriarhicesc şi Sinodal
...Ą prin care Tom binecuvântăm pe Prea Sfânta Biserică a României, recunoscand-o
Autocefală şi întru toate de sine administrată, şi proclamăm pe Sfântul ei Sinod, frate în
Hristos prea iubit». Regelui Carol îi trimitea «părinteşti binecuvântări» şi îl anunţa de
«călduroase rugăciuni pentru gloria Maiestăţii Sale, care totdeauna cu mărinimie
ocroteşte drepturile şi interesele Bisericii Ortodoxe a României, şi pentru prosperitatea
poporului român, care a păstrat neatins sfântul depozit al sfintei noastre credinţe, celei
nepătate». Patriarhul către mitropolitul primat Calinic Miclescu. Tot la 25 aprilie 1885 a
fost trimis şi răspunsul Patriarhului Ecumenic Ioachim al IV-lea către Mitropolitul Primat
al Ungrovlahiei, Calinic Miclescu, prin care se anunţa rezultatul solicitării recunoaşterii
Autocefaliei: «Aceasta cerere a prea scumpei şi respectatei Înalt Prea Sfinţiei Voastre,
luându-o în consideraţie împreună, cu Sfântul de pe lângă Noi Sinod al Prea Sfinţiţilor
Mitropoliţi, fraţi iubitori ai noştri în Sfântul Duh şi coliturghisitori, şi chibzuind împreună

110
asupra ei, am găsit-o raţională şi dreaptă, şi corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti».
În acest sens, era anunţată Bisericii Ortodoxe Române redactarea «Sfântului şi legalului
Tom Patriarhicesc şi Sinodal, prin care cu bucurie sufletească binecuvântăm pe Prea
Sfânta Biserică a României, recunoscând-o Autocefală şi întru toate de sine administrată
şi proclamând pe Sfântul ei Sinod de frate prea iubit în Hristos». Asigura, de asemenea,
că a fost trimisă enciclica prin care se comunica «după prescripţiile vechi acest fapt
îmbucurător şi tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale». Mesajul regelui Carol I
pentru Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Şedinta de primăvară din anul 1885 a
Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române a fost deschisă cu mesajul
regelui Carol I, prin care suveranul ţării cataloga recunoaşterea Autocefaliei Bisericii
drept «un fapt de mare însemnătate»: «Sunt fericit a anunţa Prea Sfinţiilor Voastre, că
Autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a căpătat binecuvântarea Sanctităţii
Sale Patriarhului Ecumenic, şi că astfel poziţia Bisericii Române, egal îndreptăţită cu
celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, surorile ei de aceeaşi credinţă şi de acelaşi rit, se
află bine definită». Totodată, aprecia buna colaborare dintre Biserică şi guvern în aceste
acţiuni diplomatice faţă de Patriarhia Ecumenica: «Acest bun rezultat l-am obtinut prin
stăruinţele Guvernului Meu, cu concursul luminat şi patriotic al Prea Sfinţilor Mitropoliţi
şi Episcopi ai Bisericii Române şi graţie înaltelor simţăminte de adevărată frăţie
creştinească, ce însufleţeşte pe Sanctitatea Sa Ioachim IV şi pe Sfântul său Sinod». În
continuare, suveranul ţării recunoştea rolul Bisericii Ortodoxe în statul pe care îl
conducea: «Biserica, din a cărei apărare în secolele trecute românii îşi fac gloria lor, a
fost totdeauna nedeslipită de destinele ţării. Pătruns de acest adevăr istoric şi cunoscând
credinţa nestrămutată a poporului în religia lui strămoşească, din cea întâi zi şi în tot
timpul Domniei Mele am avut dinaintea ochilor Mei un ţel constant, mărirea şi întărirea
Bisericii Române, pentru ca ea să rămână acea mare instituţie naţională de Stat, pe care
poporul roman să se poată totdeauna sprijini». Prin aceasta, asigura Bisericii sprijinul
necondiţionat al statului: «Ţara întreagă îşi are ochii ţintiţi asupra acestei sfinte adunări.
Cunosc simţămintele religioase şi patriotice, de care este însufleţit Sfântul Sinod, şi de
aceea guvernul Meu îl va sprijini în toate măsurile, ce va lua în înţelegere cu dânsul şi
care duc la împlinirea scopului, ce urmărim cu toţii - întărirea şi mărirea Bisericii şi a
patriei.».
2.PATRIARHIE
Actul Unirii de la 1 decembrie 1918, a dus la constituirea Statului naţional român
unitar. Mulţi români se aşteptau ca odată cu unitatea politică a românilor să se realizeze şi
unificarea bisericească a românilor transilvăneni. La 31 decembrie 1919, în scaunul de
mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Autocefale a României a fost ales episcopul
Caransebeşului Miron Cristea, fiind înscăunat la 1 ianuarie 1920. Mitropolitul Miron
(1868-1936), originar din Topliţa (Judeţul Harghita), fusese mult timp secretar şi consilier
al Arhiepiscopiei Sibiului, iar din 1910, episcop de Caransebeş. Miron Cristea făcuse
parte din delegaţia trimisă de românii transilvăneni la Bucureşti ca să prezinte Actul
Unirii de la 1 decembrie 1918.

Unificarea bisericească
În 1919 s-a hotărât ca la baza viitoarei legi de organizare bisericească să stea
Statutul Organic al lui Şaguna, care a călăuzit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de
50 de ani. În septembrie 1920 s-a alcătuit o comisie care a lucrat până în anul 1925 la

111
Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române . În martie-aprilie 1925, Parlamentul a
votat această Lege, promulgată la 6 mai 1925.
Patriarhia Ortodoxă Română
Odată cu unirea a crescut şi numărul credincioşilor din România. Sfântul Sinod în
şedinţa din 4 februarie 1925, a hotărât să înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română. Parlamentul
a votat apoi Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei, publicată în Monitorul Oficial la 25 februarie
1925. S-au trimis scrisori de înştiinţare a Patriarhiei către celelalte biserici surori. S-au
primit scrisori de răspuns de la acestea cu binecuvântări şi urări frăţeşti, în frunte cu
patriarhul ecumenic Vasile II. La 1 noiembrie 1925 s-a făcut, ceremonia de investitură şi
înscăunarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în persoana lui Miron
Cristea.
Organizarea noii Patriarhii
Prin Legea din 1925, se consfinţea autocefalia Bisericii noastre organizată ca
Patriarhie. În fruntea ei se afla Sfântul Sinod, format din patriarh ca preşedinte,
mitropoliţi şi arhierei vicari. În atribuţiile Sinodului intrau probleme de ordin spiritual,
canonic şi dogmatic. Ca organ deliberativ funcţiona Congresul Naţional Bisericesc. În
atribuţiile sale intrau probleme de ordin administrativ, cultural şi economic. Consiliul
Central Bisericesc este pentru probleme administrativ-culturale şi Eforia Bisericii pentru
problemele economice. La fiecare eparhie funcţionează Adunarea Eparhială, ca organ
deliberativ, iar ca organ executiv funcţiona Consiliul Eparhial. La protopopiate exista
adunarea protopopească, parohia avea ca organ deliberativ adunarea parohială, iar ca
organ executiv consiliul parohial sau epitropia.
Concordatul cu Vaticanul
Biserica Ortodoxă Română a primit o grea lovitură prin Concordatul încheiat cu
Vaticanul în 1927 şi prin Legea pentru regimul General al Cultelor din 1928. Concordatul
s-a încheiat la stăruinţele regelui catolic Ferdinand I, la 10 mai 1927, la Vatican. În ciuda
protestelor din ţară el a fost votat de Parlament în 1929, apoi ratificat de Guvern. Între cei
care au combătut concordatul s-a numărat mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Prin
Concordat se garanta Bisericii Romano-Catolice din România deplina libertate de a
comunica direct cu Vaticanul, fără controlul statului. Prin Concordat Biserica romano-
catolică a obţinut averi imense.
Legea generală a cultelor
Un nou prilej de nedreptăţire a Bisericii Ortodoxe a apărut în 1928, când
Parlamentul a votat Legea generală a cultelor. Ierarhii români au protestat împotriva acestei
Legi. Mitropolitul Bălan al Ardealului a rostit în Senatul ţării discursul Biserica neamului şi
drepturile ei.
În această situaţie dureroasă a rămas Biserica Ortodoxă Română 20 de ani. În cel
de-al doilea Război Mondial o parte din Transilvania a fost cedată Ungariei prin Dictatul
de la Viena. A rămas un singur episcop ortodox pentru credincioşii români, Nicoale
Colan la Cluj. Cei din Oradea şi Sighet au fost expulzaţi. Au fost demolate din temelii 17
Biserici româneşti din Covasna şi Harghita. Multi ortodocşi au fost siliţi să treacă la
culturile romano-catolic şi reformat, urmărindu-se maghiarizarea lor. Mulţi români de
diferite vârste şi din diferite pături sociale au fost ucişi.

2. PATRIARHII ROMÂNIEI: IUSTINIAN ŞI IUSTIN

1.IUSTINIAN

112
 Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 2 februarie 1901,
Suieşti, judeţul Vâlcea - d. 26 martie 1977, Bucureşti) a fost al treilea patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, între 1948 şi 1977. A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre
Biserica Ortodoxă şi autorităţile comuniste
Preot de mir în Episcopia Râmnicului
Ioan Marina s-a născut la data de 2 februarie 1901, în satul Suieşti, fosta comună
Cermegeşti, judeţul Vâlcea, în familia unor agricultori. Mama sa vroia să se facă preot şi,
dată fiind înclinarea lui nativă spre învăţătură, în anul 1915 a intrat la Seminarul Teologic
"Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obţinând în acelaşi
an şi diploma de învăţător, în urma examenului desfăşurat la Şcoala Normală din acest
oraş.
Îşi începe lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învăţător la şcoala
primară din satul Olteanca judeţul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, este
transferat, tot ca învăţător, la şcoala primară din comuna (azi oraş) Băbeni judeţul Vâlcea.
S-a căsătorit apoi cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel Popescu, din comuna
Braloştiţa, judeţul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în Băbeni.
În anul 1925 se înscrie ca student la Facultatea de Teologie din Bucureşti,
obţinând titlul de licenţiat în teologie în anul 1929. În anul următor îşi dă demisia din
învăţământul primar şi se consacră cu totul slujirii altarului. Remarcând că tânărul preot
Ioan Marina dispune de însuşiri ce depăşeau aria de activitate al unui preot de sat, PS
Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine şi l-a numit, la 1
noiembrie 1932, în funcţia de director al Seminarului Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu
Vâlcea. La aceeaşi dată a fost detaşat ca slujitor la catedrala episcopală a Râmnicului.
La 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la Parohia "Sf.
Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, care se vacantase. În anul 1935 a fost numit şi confesor
al cercetaşilor din Râmnicu Vâlcea, iar din anul 1936 şi catehet al premilitarilor din oraş.
La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soţiei, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de
27 de ani. Rămas văduv, nu se recăsătoreşte, crescându-şi singur cei doi copii ai săi,
Silvia şi Ovidiu.
La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcţia seminarului la
conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni a reuşit să achite toate datoriile către
furnizorii anilor anteriori şi să restabilească încrederea pe piaţa tipăriturilor faţă de
tipografia eparhială. În primăvara anului 1940, predă tipografia negrevată de vreo datorie,
nou-înfiinţatei Mitropolii a Craiovei. Refuză să meargă la Craiova, fiind îndurerat de
desfiinţarea de la 7 noiembrie 1939 a Episcopiei Râmnicului.
Ca o recunoaştere a meritelor sale, depuse în timp de douăzeci de ani de preoţie,
autorităţile eparhiale vâlcene l-au cinstit cu toate rangurile bisericeşti (sachelar, iconom şi
iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roşu), fiind ales în paralel ca membru în
Consiliul Central al Asociaţiei Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la
propunerea Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată Meritul cultural clasa I pentru
Biserică.
Arhiereu şi mitropolit la Iaşi
Viitorul Patriarh Justinian îşi datorează ascensiunea în ierarhia Bisericii faptului
că îl ajutase pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială
din Râmicu Vâlcea în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu-Jiu în anul 1944.
Liderul comunist Ion Gh. Maurer îşi amintea că „După ce am trecut cu maşina de

113
Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am fost găzduiţi de un popă
care a fost, şi el, omul comuniştilor. Maşina s-a întors la Craiova iar noi am stat în acel
sat vreo trei zile până când a venit o altă maşină, din Bucureşti, să ne ducă spre Capitală."
Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era bolnav
şi avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică şi capabilă care să-l ajute la
refacerea Eparhiei, grav afectată de distrugerile războiului. Arhierul-vicar Valeriu
Moglan Botoşăneanul era în vârstă şi abia putea face faţă administraţiei Spiridoniei din
Iaşi. În primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu solicită Ministerului Cultelor să
înfiinţeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se
cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de episcop al locului, propune alegerea în acest
post a preotului Ioan Marina, de la biserica "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, văduv
prin decesul soţiei de aproape zece ani, pe care-l cunoştea bine de când l-a avut student şi
din timpul cât a păstorit ca locotenent de episcop la Râmnic şi apoi de mitropolit la
Craiova.
La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din
30 iulie 1945, în urma cercetării şi examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan
Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înfiinţat, la Mitropolia Moldovei, şi
i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de "Vasluianul".
În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la
Mânăstirea Cetăţuia din Iaşi, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în
arhimandrit. Hirotonia în arhiereu a avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în
Catedrala Mitropolitană din Iaşi şi a fost săvârşită de către mitropolitul Irineu Mihălcescu
al Moldovei, împreună cu episcopul Antim Nica de Cetatea Albă şi cu arhierul Valeriu
Moglan Botoşăneanul.
La 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă şi
bolnav, s-a retras din scaun şi patriarhul Nicodim l-a numit locţiitor, până la alegerea
titularului, pe arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la Bucureşti, în ziua de 19
noiembrie 1947, sub preşedenţia mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa
patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătăţii la Mănăstirea Neamţ,
Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei pe
arhiereul Justinian Marina.
A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din Iaşi,
în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârşita de un sobor de arhierei, de preoţi şi diaconi, în
prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi
locale, a numeroşi clerici şi credincioşi.
În cei trei ani cât a păstorit la Iaşi ca arhiereu-vicar şi apoi mitropolit al Moldovei,
PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război şi
pârjolită de secetă. A reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se
realiza o mai bună administrare şi control al resurselor, iar celorlalte sectoare -
administrativ şi cultural - le-a stabilit programe clare de lucru şi cu termene precise.
A restaurat Catedrala şi reşedinţa mitropolitană, precum şi imobilele alăturate,
care fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile
crăpate şi cu găuri în acoperiş, dar şi cu inventarul răvăşit şi în parte pierdut. Le-a adus în
bună stare de funcţionare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că îşi
încetase activitatea în anii războiului. În acelaşi timp, a completat cu călugări tineri şi

114
destoinici personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca eclesiarh pe
părintele arhimandrit Teoctist Arăpaşu.
Seceta cumplită din anii 1946-1947 a pârjolit ogoarele din zona Moldovei,
adăugându-se mizeriei lăsate de război. Arhiereul Justinian a încuviinţat efectuarea
primei procesiuni cu racla cu moaştele Sf. Cuvioase Parascheva, de când acestea se află
la Iaşi, străbătând satele pustiite de secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău,
Putna, Neamţ, Baia şi Botoşani. Ofrandele adunate cu acest prilej au fost împărţite după
chibzuinţa PS Justinian la orfani, văduve şi invalizi, la cantine şcolare, biserici în
construcţie şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor şi a călugărilor bătrâni şi neputincioşi.
La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în
vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al
Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care păreau nesigure
cereau ca în funtea Bisericii Ortodoxe Române să fie aleasă o minte lucidă şi
pătrunzătoare, un spirit organizator, un om tânăr suficient de energic pentru a putea să
apere Biserica de încercările regimului comunist de a o desfiinţa.
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a
ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al României pe
mitropolitul Moldovei Justinian Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în
dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă
rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de
cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost
chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile
ţării" (din Gramata Sinodală de instalare).
La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului şi la
cea de instalare din biserica "Sf. Spiridon Nou" din Bucureşti, Patriarhul Justinian şi-a
prezentat programul de activitate ca patriarh. Printre obiectivele sale figurau: pregătirea
clerului în duhul Ortodoxiei şi cerinţelor vremii; restaurarea monahismului românesc;
reorganizarea învăţământului teologic; desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma şi
integrarea credincioşilor acestei biserici în Biserica Ortodoxă Română; reînnodarea
legăturilor frăţeşti cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relaţiilor ecumenice cu
Bisericile creştine etc.
La chemarea Patriarhului Justinian adresată credincioşilor greco-catolici, la 1
octombrie 1948, s-au adunat la Cluj într-o sală de sport 37 de preoţi şi protopopi greco-
catolici, care au semnat o declaraţie de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe
motiv că nu mai doresc să primească ordine de la "Roma imperialistă". La 3 octombrie,
acelaşi an, trimişii lor s-au prezentat sub escorta poliţiei la Bucureşti, înaintea Sfântului
Sinod, cu rugămintea de a fi primiţi în sânul Ortodoxiei. În prealabil fuseseră caterisiţi de
Iuliu Hossu, superiorul lor ierarhic.
În ziua de 21 octombrie 1948, a avut loc la Alba Iulia o mare adunare populară
organizată de Ministerul de Interne, la care au luat parte peste 20.000 de clerici şi
credincioşi greco-catolici din întreaga Transilvanie, prilej cu care a avut loc reprimirea
solemnă a credincioşilor şi preoţilor greco-catolici (care semnaseră declaraţia) în cadrul
Bisericii Ortodoxe Române.
Realizările sale ca Patriarh

115
 Patriarhul Justinian primeşte la Bucureşti vizita Patriarhului Alexei al Moscovei
şi al întregii Rusii (iunie 1962)
În ciuda tuturor dificultăţilor, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de
evenimente şi schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în lumea
creştină şi l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii.
La 19-20 octombrie 1948 Sfântul Sinod a votat Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia având acum numai 5 mitropolii, cu
13 eparhii sufragane, la care se adaugă două eparhii româneşti în "diaspora".
În anul 1950 Sfântul Sinod a hotărât - pentru prima oară - trecerea unor ierarhi,
călugări şi credincioşi români în rândul sfinţilor şi generalizarea cultului unor sfinţi ale
căror moaşte se găsesc în ţara noastră, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în anul 1955.
A creat aşezăminte de asistenţă socială pentru preoţi şi călugări bătrâni (Dealu),
pentru călugăriţe şi preotese bătâne (Viforâta). În anul 1948 s-a procedat la reorganizarea
învăţământului teologic ortodox; de atunci şi până în anul 1989 au funcţionat două
Institute teologice cu grad universitar (Bucureşti şi Sibiu) şi şase Seminarii teologice
(Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj, Craiova şi Caransebeş).
A întreţinut legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori şi cu alte Biserici
creştine. A făcut vizite, în fruntea unor delegaţii sinodale, la Bisericile Ortodoxe surori:
Rusă (de mai multe ori), Georgiană (1948), Sârbă (1957), Bulgară (1953, 1966 şi 1971),
Patriarhiile Ecumenică (1968), de Alexandria (1971) şi Ierusalim (1975) şi Biserica
Greciei (1963, 1971 şi 1973).
S-au iniţiat relaţii cu Bisericile vechi orientale, prin vizite reciproce, patriarhul
vizitând: Patriarhia armeană din Ecimiadzin (1958 şi 1966), Biserica etiopiană (1969 şi
1971), Biserica coptă (1969 şi 1971), Biserica siriană din Malabar-India (1969). S-au
iniţiat şi întreţinut relaţii cu o serie de Biserici romano-catolice naţionale, unele vizitate
de patriarhul Justinian, în fruntea unor delegaţii sinodale: Austria (1969), Germania
(1970), Belgia (1972), cu Biserica vechilor catolici şi cu Biserica anglicană (1966).
La rândul lor, delegaţii ai tuturor acestor Biserici au vizitat pe patriarhul Justinian
şi Biserica Ortodoxă Română. Din anul 1961 Biserica Ortodoxă Română a reintrat în
Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi a participat la toate acţiunile desfăşurate în cadrul
mişcării ecumenice actuale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor
Europene etc.
Patriarhul Justinian a publicat 12 volume sub titlul semnificativ "Apostolat social"
(Bucureşti, 1948-1976), cu toate pastoralele, cuvântările şi articolele sale. S-au editat noi
periodice bisericeşti ori şi-au continuat apariţia cele vechi: "Biserica Ortodoxă Română"
(din 1874), "Ortodoxia", "Studii Teologice", "Glasul Bisericii" (a Mitropoliei Ungro-
vlahiei), "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", "Mitropolia Ardealului", "Mitropolia
Olteniei", "Mitropolia Banatului" şi o serie de periodice editate de comunităţile ortodoxe
române de peste hotare.
S-au reeditat: "Biblia sinodală", în două ediţii (1968 şi 1975); "Noul Testament";
toate cărţile de cult, fiecare în mai multe ediţii, aproape toate manualele necesare pentru
învăţământul teologic superior şi seminarial, o serie de lucrări cu caracter teologic,
istoric, scrise de ierarhi, profesori de teologie, preoţi, sau teze de doctorat.
În perioada de păstorire a Patriarhului Justinian s-au construit din temelie 302
biserici, au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici, dintre care monumente istorice
999, iar dintre acestea 128 mânăstiri, schituri şi alte aşezăminte monahale. Pe lângă

116
bisericile nou construite care au fost împodobite cu pictură, în alte 271 de biserici pictura
a fost restaurată.
De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, şi până la moartea sa
din 26 martie 1977, «în faţa adversităţilor la care a fost supusă Biserica», scrie dl. Mihai
Urzică, «Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil diplomat şi a căutat să ţină piept, pe cât a
putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menţinut strâns unite
rândurile clerului, a sprijinit pe condamnaţii politici dintre preoţii şi călugării eliberaţi din
puşcării şi a restaurat multe biserici şi mănăstiri, înfruntând sancţiunile, ameninţările şi
chiar domiciliul forţat la care, pentru o vreme, a fost supus».
Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când
a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi
admise în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de
50 de ani femeile, şi în baza căruia, au fost scoşi din mănăstiri «cca 5.000 de monahi şi
monahii». Aşadar, patriarhul Justinian «a avut curajul să protesteze împotriva acestui
decret abuziv, motiv pentru care «a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat
domiciliu forţat timp de şase luni!»
Patriarhul Justinian a încetat din viaţă în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de
76 de ani, după o grea suferinţă şi o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în
mormântul pe care cu grijă şi l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din
Bucureşti, ctitorită de el. Pe crucea încastrată în zid, Patriarhul i-a cerut meşterului să
sape următoarea inscripţie: "M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la
capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da
Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea".
2.IUSTIN
Iustin Moisescu (n. 5 martie 1910, Cândeşti, Argeş — d. 31 iulie 1986, Bucureşti)
a fost al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-1986).
Pregătire teologică
Patriarhul Iustin Moisescu s-a născut la data de 5 martie 1910, în satul Cândeşti
(judeţul Argeş). Se înscrie la studii la Seminarul orfanilor de război din Câmpulung-
Muscel (1922-1930). Termină Seminarul Teologic din Câmpulung-Muscel ca premiant. E
ales de patriarhul Miron Cristea dintre absolvenţii tuturor Seminariilor din anul acela,
1930, şi trimis cu o bursă să-şi facă licenţa în Teologie la Universitatea din Atena. În anul
1934 se întoarce licenţiat cu "arista" („magna cum laudae").
Patriarhul Miron Cristea, urmărindu-i destinul, la recomandarea Universităţii din
Atena şi a Ambasadei Române din Grecia, l-a trimis pe tânărul licenţiat de la Atena să-şi
continue studiile de specializare la Facultatea de Teologie romano-catolică din Strasbourg
(Franţa), pentru încă doi ani (1934-1936), de unde, cu materialul pentru teza de doctorat,
s-a întors încă o dată în anul 1936 la Facultatea de Teologie din Atena, unde a obţinut
doctoratul, în anul 1937, cu teza: "Evagrie din Pont. Viaţa, scrierile şi învăţătura",
premiată de Academia de Ştiinţe din Atena. Susţine examene de echivalare la Facultatea
de Teologie din Bucureşti.
A urmat apoi cavalcada profesoratelor, cu opriri şi promovări rapide: profesor de
Limba latină la Seminarul "Nifon" din Bucureşti (1937-1938), profesor de Noul
Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Varşovia (1938-1939),
înlocuindu-l pe celebrul profesor Nicolae Arseniev. Astfel, la Varşovia a alcătuit
următoarele cursuri în limba polonă: "Introducere generală şi specială în cărţile sfinte ale

117
Noului Testament"; "Exegeza Epistolei Sf. Pavel către Galateni" şi "Exegeza prologului
Evangheliei după Ioan". Aceste cursuri au fost cercetate de profesorii Milan Şesan şi
Vladimir Prelipceanu, care „au constatat valoarea lor ştiinţifică, didactică, precum şi
deplina lor concordanţă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe".
În anul 1940 este numit ca profesor agregat. În anul 1942, este numit, prin
concurs, ca profesor titular de Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din
Cernăuţi-Suceava. La Cernăuţi şi Suceava a mai alcătuit trei cursuri, unul de "Introducere
în cărţile Sfinte ale Noului Testament", altul de "Exegeză" şi al treilea, "Ermeneutică
Biblică". Despre scrierile în limba română, acelaşi raport constată că: „Forma de
exprimare a autorului în limba română se distinge prin conciziune şi claritate". În anul
1946 este transferat ca profesor la aceeaşi catedră la Facultatea de Teologie din Bucureşti,
apoi din anul 1948 la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.
Ca profesor de teologie a publicat mai multe lucrări de specialitate: "Sfânta
Scriptură şi interpretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom" (1939-1941); "Originalitatea
parabolelor Mântuitorului" (1944-1945); "Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena"
(1946); "Ierarhia bisericească în epoca apostolică. Anexă: Texte biblice si patristice
despre pace şi muncă" (Craiova, 1955); "Simbolica lui Hristu Andrutsos, traducere din
greceşte" (Craiova, 1955); "Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine
din epoca apostolică" (1951); "Temeiurile lucrării Bisericii pentru apărarea păcii" (1953).
Mitropolit al Ardealului
A urmat apoi o altă serie de ascensiuni, după o cotitură pentru mulţi imprevizibilă
la vremea aceea, dar în cea mai bună tradiţie a unor precedente nu numai bizantine, ci şi
apusene şi chiar româneşti, mai ales ardelene, precum un Fotie devenit patriarh de
Constantinopol din general, un Ambrozie devenit episcop de Milan din guvernator civil,
un Nicolae Bălan devenit din profesor mitropolit al Ardealului etc. La 23 februarie 1956,
episcopul-vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu îl hirotoneşte ca diacon; a doua zi, celălalt
episcop-vicar patriarhal, Antim Nica, îl hirotoneşte preot, iar a patra zi, la 26 februarie
1956, Adunarea Naţională Bisericească, potrivit Statutului constituită în Colegiul
electoral, îl alege arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, în locul marelui
predecesor trecut la Domnul, Nicolae Bălan.
Şi-a rezervat apoi zece zile de meditaţie, înainte de a cere ca Domnul să-i
deschidă braţele părinteşti şi să-l primească în rândurile monahilor de la Mânăstirea
Cernica, la 8 martie 1956. Ales deja mitropolit, la 15 martie 1956 patriarhul Justinian,
mitropolituI Firmilian al Olteniei şi episcopul Nicolae Colan al Clujului îl vor hirotoni
arhiereu, şi i se va încredinţa de îndată cârja lui Şaguna, la 18 martie 1956, în Catedrala
Mitropolitană din Sibiu. În scurtă trecere prin Sibiu a înfiinţat în locul decedatei "Reviste
teologice" (1947), revista teologică "Mitropolia Ardealului" (nr. 1-2, în septembrie-
octombrie 1956).
Înainte de alegerea ca mitropolit al Ardealului, într-o lungă şi substanţială
cuvântare, bine chibzuindu-şi cuvintele, patriarhul Justinian îl caracteriza aşa în faţa
Colegiului electoral pe cel ce trebuia ales: „Va trebui să trimitem acolo pe cel mai bun
dintre clericii de astăzi ai Bisericii noastre, o personalitate viguros conturată, cu aleasă
pregătire teologică, temeinic orientată în toate problemele pe care le ridică lumea noastră
contemporană", căci „la vremuri noi, ne trebuie oameni noi".
Mitropolit al Moldovei şi Sucevei

118
 Mitropolitul Iustin păstoreşte o scurtă perioadă ca mitropolit al Ardealului. La 10
ianuarie 1957 este ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei, iar peste trei zile e instalat pe
scaunul cinstit odinioară de Dosoftei, Varlaam, Veniamin Costachi, pentru a nu-i pomeni
decât pe aceştia, pentru că şirul celor mari de la Iaşi e prea mare, ca să poată fi pomenit
acum în întregime.
Când a fost ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei, şi-a conturat programul prin
cuvintele: „Cu toată silinţa voi desfăşura o lucrare statornică de ocrotire şi păstrare a
Sfintelor locaşuri: biserici, mânăstiri şi schituri -minunate opere de artă- care alcătuiesc
diadema MitropoIiei Moldovei; iar din cei ce se nevoiesc în aceste comori ale evlaviei
străbune, mă voi strădui să fac slujitori harnici şi devotaţi Bisericii, Patriei şi binelui
obştesc. Neîncetat voi priveghea la buna îndrumare a preoţimii Eparhiei mele, întru
îndeplinirea cu prisosinţă a îndatoririlor ei către Biserică şi Patrie. Voi urmări cu toată
luarea aminte ca roadele lucrării preoteşti să se vadă din buna chivernisire a locaşilor
dumnezeieşti, din propovăduirea dragostei între toţi fiii Patriei şi din jertfelnica dăruire
pentru binele obştesc".
Încă din acea vreme datează şi prima alegere, repetată până la moarte din patru în
patru ani ca deputat în Marea Adunare Naţională (3 februarie 1957, în Circumscripţia
Hârlău).
Ca mitropolit al Moldovei, a desfăşurat o activitate prodigioasă. Au fost ridicate
noi clădiri - adevărate monumente de arhitectură - în incinta Centrului eparhial Iaşi, iar
Catedrala şi reşedinţa au fost refăcute. Au fost restaurate numeroase mănăstiri şi biserici -
monumente istorice din Eparhie. Pe lângă cele mai multe s-au pus bazele unor muzee sau
colecţii muzeale. S-au construit clădiri noi la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ,
iar cele vechi au fost modernizate.
Acasă, în Moldova, concomitent cu numeroasele călătorii şi griji externe a iniţiat
cu haruri de arhitect înnăscut, transformarea radicală a Centrului Mitropolitan dintr-o
suită de magherniţe într-un centru modern, pe măsura epocii noastre. Înzestrat de
asemenea cu un neaşteptat spirit practic, a construit în plin comunism trei mari clădiri la
Centrul eparhial (două corpuri administrative şi un cămin preoţesc), peste 70 de biserici şi
capele noi, 52 de case parohiale, 5 sedii de protopopiat. A înfiinţat 10 muzee de artă
bisericească, obţinând fonduri de la Stat şi cheltuind bani dăruiţi de credincioşi. De
asemenea, a restaurat, integral sau parţial, peste 20 de mănăstiri şi schituri: Putna,
Suceviţa, Moldoviţa, Voronet, Arbore, Humor, Slatina, Dobrovăţ, Cetăţuia, Râşca,
Neamţ, Sihăstria, Secu, Bistriţa, Văratec.
A condus câteva delegaţii ortodoxe române în vizitele făcute altor Biserici: Anglia
(1958), Biserica siriană din Malabar (1961), S.U.A. (1970), Biserica luterană din
Danemarca (1971), Patriarhia Ecumenică (1974). A făcut parte din câteva delegaţii
sinodale conduse de patriarhul Justinian şi a primit numeroase delegaţii străine la Iaşi sau
în cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşilor. Ca membru în Comitetul Central al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor (1961-1977), a participat la Adunările generale de la New Delhi
(1961), Uppsala (1969), Nairobi (1975) şi la sesiunile anuale ale Comitetului Central la
Paris (1962), Geneva (1966,1973 şi 1976), Heraklion Creta (1967), Canterbury (1969),
Addis-Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin (1974) ş.a.
A făcut parte din Prezidiul Conferinţei Bisericilor Europene şi din Comitetul
Consultativ, participând la Adunările generale Nyborg IV (1964), Nyborg V (1966),
Nyborg VI (1971) şi Engelberg (1974), precum şi la sesiunile Prezidiului şi Comitetului

119
Consultativ. A condus delegaţiile Bisericii Ortodoxe Române la Conferinţele
panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) şi Chambesy (1968), la prima Conferinţă
pregătitoare a Sfântului şi marelui Sinod panortodox (Chambesy 1971).
Ca ierarh a publicat numeroase articole, pastorale, cuvântări, dări de seamă, mai
ales în revista "Mitropolia Moldovei şi Sucevei". În afară de revista "Mitropolia
Moldovei şi Sucevei", care a apărut 20 de ani sub directa sa îndrumare, Centrul
mitropolitan Iaşi a editat şi alte lucrări, între care: volumul "Monumente istorice-
bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei" (1974); "Psaltirea în versuri a lui
Dosoftei, ediţie critică" (1975); monografiile: "Catedrala Mitropolitană din Iaşi" (1977),
"Mănăstirea Cetăţuia" (1977); broşuri-albume de popularizare a mănăstirilor din Moldova
şi cărţi de rugăciuni etc..
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
La 12 iunie 1977 este ales ca arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al
Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat în Catedrala
Patriarhală din Bucureşti la 19 iunie 1977, păstorind ca patriarh până la moarte.
Ca patriarh, a condus câteva delegaţii sinodale care au vizitat alte Biserici:
Patriarhia Ecumenică (1978), Arhiepiscopia misionară ortodoxă română din Statele Unite
şi Canada (1979), Biserica Ortodoxă Rusă (1980), Biserica Ortodoxă Sârbă (1981),
Biserica luterană din Suedia (1981), sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la
Geneva (1981), Biserica Ortodoxă Bulgară (1982), Biserica reformată din Ungaria
(1982), Biserica Ortodoxă din Grecia (1984). A primit vizita unor întâistătători de
Biserici, precum şi a numeroşi reprezentanţi ai altor Biserici şi confesiuni creştine din
lumea întreagă în calitate de patriarh.
În calitate de patriarh, a acordat o atenţie deosebită activităţii editoriale. A iniţiat
marea colecţie intitulată "Părinţi şi scriitori bisericeşti", proiectată în 90 de volume,
precum şi colecţia "Arta creştină în România", în 6 volume. S-a tipărit o nouă ediţie
sinodală a Sfintei Scripturi (1982), o nouă ediţie a Noului Testament (1979), manuale
pentru învăţământul teologic superior şi pentru seminariile teologice, teze de doctorat,
cărţi de cult. Şi-au continuat apariţia revistele centrale bisericeşti şi cele mitropolitane, ca
şi buletinele, comunităţilor ortodoxe române de peste hotare. Prin bogata sa activitate
cărturărească, ecumenică şi pastorală, patriarhul Iustin îşi înscrie numele în rândul
ierarhilor de mare prestigiu ai întregii Ortodoxii.
A contribuit la restaurarea marilor noastre monumente bisericeşti, reluându-şi la
Bucureşti vechea osteneală de la Iaşi, din Moldova şi Bucovina. Stau mărturie
mănăstirile: Curtea de Argeş, Cheia, Zamfira, Viforâta, Dealu, Cernica, Pasărea,
Tigăneşti, Caldăruşani, Sfântul Spiridon Nou, Sfântul Gheorghe şi însăşi Catedrala
Patriarhală, şi altele. A decedat la data de 31 iulie 1986, în Bucureşti, fiind înmormântat
în Catedrala Patriarhală.

6.LITURGICĂ
I.SFÂNTA LITURGHIE PREZENTARE ISTORICĂ ŞI RÂNDUIALĂ
Sfânta Liturghie. Cele trei sfinte liturghii ortodoxe şi timpul săvârşirii lor.
Rânduiala Liturghiilor Sfântului Ioan şi Sfântului Vasile
1.Ce este Sfânta Liturghie

120
 Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină,
când a binecuvântat pâinea şi a dat-o Sfinţilor Apostoli zicând: «Luaţi, mâncaţi, acesta
este trupul Meu....», apoi a binecuvântat paharul de vin, pe care l-a dat Sfinţilor Apostoli
zicând: «Beţi dintru acesta toţi...», adăugând porunca: «Aceasta să faceţi întru pomenirea
Mea» (Matei, c26, v26-28).
Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă a Bisericii, prin care se aduce lui
Dumnezeu prinosul ei de recunoştinţă şi de cinstire pentru binefacerile primite de la El.
Ea simbolizează întreaga viaţă a Mântuitorului de la naştere până la Înălţare.
Prin această slujă se mijloceşte întâlnirea dintre Iisus şi credincioşi, sub forma
pâinii şi vinului, care în momentul invocării de către preot a Sfântului Duh sunt prefăcute
în Trupul şi Sângele lui Iisus.
Cuvântul Liturghie vine din limba greacă şi se referea la lucrarea publică făcută în
folosul statului sau al obştei. Acum Liturghie se referă la slujba religioasă în cadrul căreia
are loc prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele lui Iisus.
2.Liturghiile ortodoxe şi timpul săvârşirii
În Bisericile Ortodoxe se oficiază trei Sfinte Liturghii: Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul
sau a Darurilor mai înainte sfinţite.
a.Liturghia Sfântului Vasile cel Mare
Ea se săvârşeşte numai de 10 ori pe an: în primele cinci duminici din Postul Mare,
în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie), în
ajunul Naşterii Domnului (24 decembrie), ajunul Bobotezei (5 ianuarie). Atât în Joia şi
Sâmbăta Patimilor, cât şi în ajunul Naşterii şi al Botezului Domnului, Liturghia este unită
cu vecernia. Când cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, în ziua ajunului se
săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan, iar a Sfântului Vasile în ziua praznicelor fără a se mai
uni cu Vecernia.
b.Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul
Ea se săvârşeşte de obicei miercurea şi vinerea din Postul Mare (afară de Vinerea
Patimilor), luni şi marţi din Săptămâna Patimilor, dar şi în alte zile din perioada postului
ca: Sfântul Haralambie (10 februarie), A doua şi a treia aflare a Cinstitului Cap a lui Ioan
Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Ajunul Buneivestiri (24
martie), dacă acestea cad în zilele de luni până vineri inclusiv.
c.Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur
Ea se săvârşeşte în toate celelalte zile din an. În afară de timpul Postului Mare
Liturghia Sfântului Ioan se săvârşeşte în toate sărbătorile anului, cu excepţia celor trei
zile liturgice din perioada Octoihului, în care se face Liturghia Sfântului Vasile (1
ianuarie, ajunul Naşterii şi ajunul Botezului Domnului). În Postul Mare ea se săvârşeşte
de 8 ori: în primele şase sâmbete, în Duminica Floriilor şi în ziua Buneivestiri (25
martie), în orice zi a săptămânii ar cădea.
În Bisericile de enorie, Liturghia se săvârşeşte în zilele de duminici şi sărbători,
iar la mănăstiri şi catedrale se săvârşeşte în fiecare zi, cu excepţia Postului Mare, când se
face numai miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica. Sfânta Liturghie începe la ceasul III
(ora 9 dimineaţa), cînd Iisus a fost Răstignit şi a Pogorât Sfântul Duh.
În cursul anului sunt zile în care nici la mănăstiri nu se face nicio Liturgie şi
anume: Vinerea Patimilor, luni şi marţi din prima săptămână a Postului Mare, miercurea
şi vinerea din săptămâna lăsatului secului de brânză. La acestea se adaugă toate zilele de

121
luni, marţi şi joi din săptămânile II – VI ale Postului Mare, în care se face Liturghie doar
dacă va cădea în ele vreuna dintre sărbătorile bisericeşti enumerate mai înainte.
Locul săvârşirii Sfintei Liturghii
Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai în Biserică, paraclise, capele sfinţite cu
Antimis. Numai în cazuri excepţionale ca: hramurile Mănăstirilor, la sfinţirile de Biserici
şi numai cu aprobarea episcopului se poate săvârşi Sfânta Liturghie în afară de Biserică,
punându-se pe o masă Sfântul Antimis, fără acesta neputându-se sluji nicăieri.
Lucrurile necesare pentru săvărşirea Sfintei Liturghii
Pentru săvârşirea Sfintei Liturghii sunt necesare: sfântul antimis, sfintele
veşminte, sfintele vase (discul, potirul, steluţa, copia, linguriţa, acoperămintele), prescuri,
vin curat, apă. Cărţile necesare preotului: Sfânta Evanghelie şi Liturghierul, iar pentru
cântăreţi: Apostolul şi Catavasierul. Sunt necesare lumânări: cel puţin 2 pe Sfânta Masă,
una la Proscomidiar şi câte una în sfeşnicele împărăteşti.
3.Rânduiala Liturghiei Sfântului Ioan, şi a Liturghiei Sfântului Vasile
Slujba Sfintei Liturghii se împarte în 3 părţi: Proscomidia, Liturghia
catehumenilor, Liturghia credincioşilor.
a)Proscomidia
Proscomidia vine din limba greacă şi înseamnă oferire sau punere înainte. Este
prima parte a Sfintei Liturghii şi cuprinde rânduiala pregătirii şi binecuvântării materiei
pentru Sfânta Jertfă; are binecuvântare şi otpust proprii.
La mănăstiri şi catedrale episcopale, unde se săvârşesc cele 7 Laude, Proscomidia
se săvârşeşte în timpul Ceasurilor I, III, VI. În Bisericile parohiale Proscomidia se face în
timpul Utreniei. Ea se svârşeşte numai în Altar la proscomidiar. La săvărşirea de către
preot participă doar diaconul dacă eixstă.
Înainte de a începe lucrarea Proscomidiei, preotul se pregăteşte sufleteşte prin
închinarea la icoanele din naosul bisericii, în felul următor: venind în mijlocul bisericii şi
stând cu faţa la Răsărit, el se închină de trei ori, se întoarce spre scaunul arhieresc şi
depune metanie în semn de supunere şi respect faţă de ierarhul locului, apoi iar cu faţa la
Est zice în taină: «Binecuvântat este Dumnezeul nostru...» şi rosteşte în şoaptă
rugăciunile începătoare: «Împărate Ceresc...», «Sfinte Dumnezeule...» şi celelate tropare
de umilinţă. Apoi vine în faţa icoanei Mântuitorului, zicând rugăciunea:«Preacuratul Tău
chip...» şi sărută icoana, trece la icoana Născătoarei de Dumnezeu, o sărută şi zice
rugăciunea: «Ceea ce eşti izvorul milei...». Apoi merge la icoana de la Miazăzi a
hramului şi la cea dinspre Miazănoapte, sărutându-le şi zicând troparele sfinţilor
respectivi. Apoi sărută icoana de pe iconostas, zicând troparul sfântului zilei sau al
hramului bisericii, vine în mijlocul bisericii, zice rugăciunea: «Doamne, trimite mâna
Ta...» şi face apolisul. Întră în Altar pe uşa de Miazănoapte, zicând: «Intra-voi în casa
Ta...», sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Masă, Sfânta Cruce, îmbracă sfintele veşminte,
rostind rugăciunile respective, îşi spală mâinile rostind rugăciunea: «Spăla-voi între cei
nevinovaţi...».
Merge apoi la proscomidiar, îşi aşează la îndemână cele necesare, apoi zice:
«Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte!» şi troparul
«Răscumpăreatu-ne-ai pe noi...». Dând binecuvântarea pentru începerea Prosomidiei, ia
prescura în mâna stângă şi cu copia în dreapta şi, însemnând cruciş de 3 ori, zice: «Întru
pomenirea Domnului...», înfinge copia în dreapta peceţii şi zice: «Ca un miel
nevinovat...», apoi în stânga zicând: «Ca o oaie spre junghiere...»; în partea de sus: «Întru
smerenia Lui...»; în partea de jos: «Iar neamul Lui cine-l va spune...». Înfingând din nou

122
copia, scoate Agneţul zicând: «Că s-a luat de pe pământ viaţa Sa...», pune Agneţul pe
sfântul disc cu pecetea în sus şi împunge cu copia unde sunt iniţialele «IS» zicând: «Şi
unul din ostaşi...». Luând acum vinul şi apa, toarnă în sfântul potir zicând: «Şi îndată a
ieşit sânge şi apă», după care binecuvântează potirul cu formula din Liturghier.
Acum ia prescura a doua, scotând din ea o părticică în formă de triunghi pentru
Maica Domnului, zicând: «Întru pomenirea Stăpânei...» şi aşezând-o pe disc în dreapta
Agneţului, zice: «De faţă a stat Împărăteasa...». Luând apoi prescura a treia, scoate
miridele pentru cele 9 cete ale sfinţilor îngeri, rostind pentru fiecare miridă rugăciunile
respective şi le aşează în rânduri de câte trei, de sus în jos, în stânga Agneţului. Din
prescura a patra scoate miride pentru episcopul locului, conducătorii ţării şi ctitorii
bisericii, aşezându-le sub Agneţ, rostind formulele respective. Aici pomeneşte şi pe
Arhiereul care l-a hirotonit dacă mai este în viaţă. În continuare, din aceiaşi prescură
scoate cu vârful copiei firimituri mici pentru credincioşi vii, rostind rugăciunea:
«Primeşte Doamne...» şi le aşează în partea stângă. Tot din prescura a patra va
proscomidi, pentru toţi credincioşii vii înscrişi pe pomelnicele aduse de către credincioşi,
rostind rugăciunea: «Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor...». Din a cincea prescură
scoate firimituri pe care le aşează în partea dreaptă, apoi pomeneşte pe morţii de pe
pomelnice începând cu ctitorii bisericii şi arhiereul care l-a hirotonit, dacă a decedat. Reia
prescura a patra şi scoate o părticică pentru el, rostind: «Pomeneşte, Doamne după
mulţimea îndurărilor...».
Terminând aceasta, preotul binecuvintează tămânia din cădelniţă, zicând:
«Tămâie Îşi aducem Ţie...» şi, luând steluţa o apropie de cădelniţă. O sărută şi o pune pe
sfântul disc, zicând: «Şi venind steaua...»; ia apoi acoperământul discului îl apropie de
cădelniţă, îl sărută şi acoperă discul zicând: «Domnul a împărăţit...». La fel procedează cu
acoperământul potirului zicând: «Acoperit-au cerurile bunătatea Ta...». Apoi cu
acoperământul cel mare acoperă discul şi potirul zicând: «Acoperă-ne cu acoperământul
aripilor Tale...», după care zice rugăciunea punerii înainte: «Doamne, Dumnezeul
nostru...», apoi face apolisul, tămâiază Sfânta Masă şi întreg Altarul, zicând: «În mormânt
cu trupul...» şi Psalmul 50.
b)Liturghia catehumenilor
După terminarea Proscomidiei, preotul vine în faţa Sfintei Mese şi face 3 metanii,
zicând de fiecare dată: «Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul...», apoi cu mâinile
ridicate zice în şoaptă: «Împărate Ceresc...» (de 3 ori), «Mărire întru cei de sus...» (de 2
ori), «Doamne buzele mele...» (o dată). De la Paşti până la înălţare în loc de «Împărate
Ceresc...», se zice «Hristos a Înviat...» de 3 ori, iar de la Înălţare până la Rusalii nu se
zice nimic, ci numai: «Mărire întru cei de sus...» şi celelalte.
După aceea, preotul se închină, sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Masă şi Sfânta
Cruce. Deschide dvera şi uşile împărăteşti, dacă nu sunt deschide de la Doxologie şi,
venind la Sfânta Masă, ia Sfânta Evanghelie şi dă binecuvântarea: «Binecuvântată este
Împărăţia Tatălui...», făcând în acelaşi timp semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia deasupra
Antimisului. După aceea pune Evanghelia pe Antimis, închide sfintele uşi şi rosteşte
ectenia mare («Cu pace Domnului să ne rugăm»). După ecfonis, preotul citeşte în taină
rugăciunea Antifonului I: «Doamne, Dumnezeul nostru», iar la strană se cântă Antifonul
I. Apoi preotul zice ectenia mică, după care se cântă Antifonul II, iar preotul citeşte
rugăciunea Antifonului II. Din nou ectenie mică şi se cântă apoi fericirile ori Antifonul

123
special al praznicelor, în timp ce preotul citeşte rugăciunea Antifonului III («Cela ce ne-ai
dăruit nouă...»).
La «Mărire... Şi acum», preotul deschide sfintele uşi, se închină de 3 ori în faţa
Sfintei Mese, ia Sfânta Evanghelie de pe antimis şi în locul ei pune Sfânta Cruce. Cu
Sfânta Evanghelie înălţată în dreptul frunţii înconjoară Sfânta Masă şi, precedat de un
purtător de lumină, iese pe uşa de Miazănoapte în mijlocul bisericii, zicând în taină
rugăciunea întrării: «Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru...». Ajungând în mijlocul
bisericii binecuvintează intrarea, zicând încet: «Binecuvântată este intrarea sfinţilor
Tăi...», sărută Sfânta Evanghelie şi merge pe solee, unde la terminarea Antifonului III
înalţă Sfânta Evanghelie, zicând: «Înţelepciune, drepţi». Întrând în Sfântul Altar pune
Sfânta Evanghelie la locul ei pe antimis. La strană se cântă «Veniţi să ne închinăm...»,
apoi troparele şi condacele rânduite. După acestea, preotul zice: «Domnului să ne rugăm»
şi ecfonisul «Că sfânt eşti Dumnezeul nostru...», iar la strană se cântă «Sfinte
Dumnezeule...» (La naşterea Domnului, la Bobotează, Paşti şi Rusalii se cântă «Câţi în
Hristos...», iar la sărbătorile Sfintei Cruci «Crucii Tale...»). În timpul acesta preotul
citeşte rugăciunea cântării întreit sfinte («Doamne Dumnezeul nostru...»), după care zice
şi el în şoaptă «Sfinte Dumnezeule...» de 3 ori., făcând de fiecare dată câte o
închinăciune. Înaintea ultimului «Sfinte Dumnezeule», preotul rosteşte din faţa Sfintei
Mese: «Puternic»; apoi se apleacă spre proscomidiar, zicând: «Binecuvântat este Cel ce
vine...», şi merge spre scaunul cel de sus, zicând: «Binecuvântat eşti pe scaunul măriri
Tale...».
Terminând cântarea Trisaghionului urmează citirea Apostolului, în care timp
preotul face cădirea mică. După terminarea cădirii, citeşte rugăciunea de dinainte de
Evanghelie: «Străluceşte în inimile noastre...». După citirea Apostolului, preotul citeşte
Sfânta Evanghelie din faţa uşilor împărăteşti. Apoi, terminând de citit, închide
Evanghelia sărută şi, întorcându-se cu faţa spre credincioşi, face cu ea semnul Sfintei
Cruci şi o pune pe Sfânta Masă cu tăietura foilor spre Răsărit, în aşa fel încât să rămână
antimisul descoperit. Preotul închide uşile împărăteşti şi rosteşte ectenia întreită («Să
zicem toţi din tot sufletul...», iar după ecfonisul «Că milostiv şi iubitor de oameni eşti...»
continuă cu ectenia pentru cei chemaţi («Rugaţi-vă cei chemaţi Domnului...»), desfăcând
în acelaşi timp antimisul. La ecfonisul acestei ectenii («Ca şi aceştia împreună cu noi...»)
face cu buretele semnul Sfintei Cruci peste antimis şi rosteşte formula «Câţi sunteţi
chemaţi, ieşiţi...», cu care se încheie Liturghia catehumenilor.
c)Liturghia credincioşilor
Ea începe cu ectenia «Câţi suntem credincioşi...». Preotul citeşte rugăciunea întâi
pentru credincioşi şi rosteşte ecfonisul: «Că Ţie se cuvine...», apoi o altă ectenie mică,
citeşte rugăciunea a doua pentru credincioşi şi încheie cu ecfonisul «Ca sub stăpânirea
Ta...». La strană se începe cântarea Imnului Heruvic, în care timp preotul citeşte în taină
rugăciunea: «Nimeni din cei chemaţi...». Apoi zice de 3 ori: «Noi care cu taină pe
Heruvimi închipuim...», după care ia cădelniţa şi face căderea mică, zicând în taină
Psalmul 50.
Terminând cădirea, preotul face două închinăciuni în faţa Sfintei Mese, zicând de
fiecare dată: «Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine...», sărută Sfânta Masă, Sfântul
Antimis, Sfânta Cruce, face a treia metanie în faţa Sfintei Mese, se întoarce spre
credincioşi şi venind între uşile împărăteşti îşi cere iertare. De aici merge la proscomidiar,
zicând: «Ridicaţi mâinile voastre...», ia Aerul de pe Cinstitele Daruri, îl atinge de fumul

124
cădelniţei şi îl pune pe spate, ia sfântul disc în mâna stângă şi îl ridică în dreptul frunţii şi
potirul în mâna dreaptă, ţinându-l în dreptul pieptului şi ieşind pe uşa de Miazănoapte
precedat de un purtător de lumină, merge în mijlocul naosului, unde face pomenirile din
Liturghier. La ultima formulă «Şi pe voi pe toţi...», face semnul Sfintei Cruci cu potirul
peste credincioşi şi apoi se întoarce şi intră în altar pe uşile împărăteşti, zicând încetişor
troparele: «Iosif cel cu chip bun..., În mormânt cu Trupul..., Ca un purtător de viaţă...».
Punând sfântul disc şi sfântul potir pe Sfânta Masă, ia acoperămintele de pe ele, le
acoperă cu Aerul şi tămâindu-le zice: «Fă bine, Doamne...». Apoi închide uşile
împărăteşti şi dvera şi citeşte rugăciunea punerii-înainte a Darurilor. În acest timp la
strană se cântă «Ca pe Împăratul tuturor...».
După terminarea cântării preotul rosteşte ectenia: «Să plinim rugăciunile
noastre...». După ecfonis binecuvintează pe credincioşi, zicând: «Pace tuturor», apoi: «Să
ne iubim unii pe alţii...», iar strana cântă «Pe Tatăl...». În timpul acesta preotul zice în
taină «Iubi-Te-voi Doamne...», se închină de 2 ori, sărută discul, potirul şi Sfânta Masă şi
se închină a treia oară. Apoi rosteşte: «Uşile, uşile...», se trage dvera şi se rosteşte
Simbolul Credinţei, în care timp preotul ridică Aerul cu ambele mâini şi îl clatină
deasupra Cinstitelor Daruri, zicând şi el încet, Simbolul Credinţei. La «şi a Înviat a treia
zi ...» preotul sărută Aerul şi îl pune de o parte. După terminarea Crezului preotul
deschide sfintele uşi şi zice: «Să stăm bine...». Apoi ia Sfânta Cruce şi venind între uşile
împărăteşti, cu faţa spre credincioşi, îi binecuvintează cu Sfânta Cruce, zicând: «Harul
Domnului nostru Iisus Hristos...»; apoi, înălţând Sfânta Cruce, zice: «Sus să avem
inimile!» şi întorcându-se spre icoana Mântuitorului, trece crucea în mâna stângă şi se
închină, zicând: «Să mulţumim Domnului!»
Apoi revine şi pune Sfânta Cruce la locul ei, închide sfintele uşi şi dvera şi începe
citirea rugăciunii Sfintei Jertfe (anaforeaua): «Cu vrednicie şi cu dreptate este...». La
ecfonisul «Cântarea de biruinţă», ridică steluţa de pe sfântul disc, face cu ea semnul
Sfintei Cruci peste sfântul disc, o sărută şi o pune deasupra buretelui, continuând a citi
rugăciunea «Cu aceste fericite Puteri...», în timp ce strana cântă «Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul...». La ecfonisul «Luaţi mâncaţi...» preotul arată cu mâna dreaptă spre Agneţ, se
închină şi zice «Amin»; l «Beţi dintru acesta toţi...», arată spre potir şi zice «Amin». La
«Ale Tale dintru ale Tale...», ia cu mâna dreaptă discul şi cu stânga potirul (mâinile fiind
încrucişate, dreapta peste stânga) face cu ele semnul Sfintei Cruci peste antimis şi apoi le
aşează la loc. La strană se cântă acum «Pe tine Te lăudăm...», iar în timpul acesta preotul
face mai întâi trei metanii, zicând de fiecare dată: «Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine...».
Apoi ridicându-şi mâinile sus, zice de 3 ori troparul Ceasului III («Doamne Cela ce pe
Preasfântul Tău Duh...»), cu cele două stihuri din Psalmul 50 şi continuă citirea în taină a
rugăciunii Sfintei Jertfe cu rugăciunea epiclezei: «Încă aducem Ţie această slujbă...».
Acum face sfinţirea Darurilor, făcând semnul Sfintei Cruci asupra lor, cu formulele de
sfinţire din Liturghier, după care îngenunchează citind rugăciunea de mijlocire generală
pentru vii şi morţi: «Încă aducem Ţie această slujbă...».
Apoi se trage dvera şi preotul, ridicându-se, rosteşte ecfonisul: «Mai ales pe
Preasfânta...», cădind spre Sfintele Daruri. La strană se cântă Axionul, în timp ce preotul
citeşte, rugăciunile de mijlocire, binecuvintează anaforeaua şi îşi spală mâinile, apoi
rosteşte ecfonisul pentru pomenirea episcopului locului: «Întâi pomeneşte, Doamne...».
După aceea binecuvintează cu mâna pe credincioşi, zicând: «Şi să fie milele Marelui
Dumnezeu...», după care trage dvera şi preotul rosteşte ectenia: «Pe toţi sfinţii

125
pomenindu-i...», apoi ecfonisul: «Şi ne învredniceşte...», iar credincioşii cântă «Tatăl
nostru». Preotul încheie rugăciunea cu ecfonisul: «Că a Ta este împărăţia...», după care
binecuvintează pe credincioşi, zicând: «Pace tuturor!» şi: «Capetele voastre», la care
strana răspunde «Ţie Doamne» , cântând prelung, în care timp preotul citeşte rugăciunea
plecării capetelor («Mulţumim Ţie...»), încheind cu ecfonisul «Cu harul şi cu
îndurările...». Apoi citeşte în taină rugăciunea dinaintea împărtăşirii («Ia aminte, Doamne
Iisuse Hristoase...»), după care se închină de 3 ori, zicând de fiecare dată: «Dumnezeule
curăţeşte-mă».
Ia apoi Sfântul Agneţ de pe sfântul disc şi îl înalţă zicând: «Să luăm aminte
Sfintele Sfinţilor». La strană se cântă Chinonicul sau se citeşte Cazania. În acest timp
preotul ia Sfântul Agneţ şi îl împarte în 4 părţi, zicând: «Se sfarmă şi se împarte Mielul
lui Dumnezeu...», punând părticica IS în partea de Răsărit a discului, pe cea cu HS la
Apus, pe cea cu NI la Nord, pe cea cu KA la Sud. Ia apoi părticica IS o pune în sfântul
potir, făcând semnul Sfintei Cruci şi zicând: «Plinirea potirului credinţei Sfântului Duh».
Binecuvintează apoi căldura şi o toarnă în sfântul potir, zicând: «Căldura credinţei...».
După aceea preotul se împărtăşeşte cu părticica HS, Soarbe Sfântul Sânge din sfântul
potir şi pune părticelele NI şi KA în sfântul potir, pentru împărtăşirea credincioşilor. Dacă
nu sunt credincioşi de împărtăţit, se pun în sfântul potir şi miridele de pe disc. Când pune
părţile din Sfântul Trup, zice: «Învierea lui Hristos...»; când pune mirida Maicii
Domnului, zice: «Luminează-te...», când pune miridele sfinţilor îngeri, zice: «Paştile cele
mari...», iar când pune miridele pentru credincioşii vii şi morţi, spune: «Spală,
Doamne...». Citeşte apoi în taină rugăciunea de mulţumire pentru împărtăşire
(«Mulţumim Ţie Stăpâne...»).
După terminarea Chinonicului, se deschid uşile împărăteşti şi se trage dvera, iar
preotul, luând sfântul potir, vine între uşile împărăteşti şi zice: «Cu frică de
Dumnezeu...». La strană se cântă «Bine este cuvântat...» (în săptămâna luminată se cântă
«Hristos a Înviat»). În caz că nu sunt credincioşi de împărtăşit, binecuvintează pe
credincioşi cu sfântul potir, zicând: «Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău...». Cântăreţii
cântă «Am văzut lumina cea adevărată...» (de la Paşti până la Înălţare se cântă «Hristos a
Înviat», iar de la Înălţare până la Rusalii, se cântă, troparul «Înălţatu-Te-ai întru
mărire...»). În acest timp preotul se întoarce la Sfânta Masă, aşează pe ea sfâtul potir şi îl
tămâiază, zicând: «Înalţă-te spre ceruri...». Ia apoi sfântul disc cu stânga şi ţinând potirul
deasupra lui, zice încet: «Binecuvântat este Dumnezeul nostru...», apoi venind între uşile
împărăteşti cu faţa spre credincioşi, zice cu glas: «totdeauna, acum şi pururea...», după
care merge cu ele şi le depune la proscomidiar, unde le cădeşte, iar în timpul acesta la
strană se cântă «Să se umple gurile noastre ...» (În Săptămâna Luminată se cântă «Hristos
a Înviat»).
După aceea preotul vine în faţa Sfintei Mese şi rosteşte ectenia: «Drepţi,
primind...», întocmind la loc sfântul antimis, iar la ecfonisul: «Că Tu eşti sfinţrea...», face
cu Sfânta Evenghelie semmnul Sfintei Cruci peste sfântul antimis şi o aşează deasupra
lui. Ia apoi Liturghierul şi zicând «Cu pace să ieşim», iese prin uşile împărăteşti în
mijlocul bisericii, de unde citeşte rugăciunea Amvonului: «Cela ce binecuvintezi...»;
după citire, preotul se pleacă în dreapta şi în stânga, şi cântăreţii cântă «Fie numele
Domnului...» de 3 ori, (în Săptămâna Luminată «Hristos a Înviat»). Întrând în sfântul
altar, preotul merge la proscomidiar şi rosteşte în taină rugăciunea «Plinirea Legii şi a
prorocilor...» şi apoi, venind între uşile împărăteşti, face otpustul, precum se arată în

126
Liturghier. După otpust miruieşte pe credincioşi şi împarte anafora. Revenind în altar,
face «potrivirea» (consumă rămăşiţele Darurilor din potir) şi se dezbracă de sfintele
veşminte, zicând: «Acum slobozeşte...», continuând cu rugăciunile de după împărtăşire,
din Liturghier.
4.Liturghia darurilor mai înainte sfinţite
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se săvârşeşte numai în cele 7 săptămâni ale
Postului Mare şi anume: în zilele de miercuri şi vineri în afară de Vinerea din Săptămâna
Patimilor.
1)Originea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite.
Ea coboară până în secolul IV., deşi întrebuinţarea ei a fost consfinţită în sec VII
prin Canonul 52 al Sinodului Trulan din anul 692.
La Sinodul de la Laodiceea din secolul IV s-a hotărât ca în Păresimi să nu se mai
săvârşească Liturghia şi să se serbeze pomenirea sfinţilor mucenici doar sâmbăta şi
duminica, zile în care se putea săvârşi Sfânta Liturghie. În celelalte zile urma să se
săvârşească numai slujba obişnuitelor laude bisericeşti.
Datorită dorinţei credincioşilor care după zilele de ajunare şi post doreau să se
împărtăşească s-a format obiceiul de a se păstra în biserică o parte din Darurile sfinţite la
Liturghie, pentru ca credincioşii să se împărtăşească cu ele în zilele în care nu se săvârşea
Liturghia. Spre a nu întrerupe ajunarea împărtăşirea avea loc seara. Ritualul împărtăşirii
în aceste zile neliturgice, la început simplu, a început să fie însoţit de o anumită
solemnitate şi încadrat între slujba Vecerniei şi anumite rugăciuni luate din Rânduiala
Liturghiei.
Tradiţia mai nouă pune pe seama Sfântului Grigorie cel Mare, episcopul Romei
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Rânduiala ei se deosebeşte de a celorlalte două
Liturghii prin faptul că este lipsită de Rugăciunea Sfintei Jertfe şi că este combinată cu
slujba Vecerniei (până la Paremii), care constituie prima ei parte.
2.Timpul săvârşirii
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se poate oficia în toate zilele de rând (de
luni până vineri inclusiv) din Postul Mare, afară de luni şi marţi din prima săptămână a
postului, de Vinerea Sfintelor Patimi şi de praznicul Bunei Vestiri. În practică ea se
oficiază astăzi doar în zilele de miercuri şi vineri (cu excepţia Vinerii Patimilor), iar în
celelalte zile numai luni şi marţi din Săptămâna Patimilor, în Joia Canonului celui mare
(săptămâna a cincea) şi la unele sărbători cu polieleu, ca: Sfântul Haralambie (10
februarie), Întâia şi a doua aflare a cinstitului Cap al Sfântului Ioan Botezătorul /24
februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Înainte prăznuirea Bunei-Vestiri (24 martie),
dacă acestea cad într-una din zilele de rând ale săptămânii (de luni până vineri).
Odinioară, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se săvârşea la vremea
Vecerniei, după citirea Ceasului al IX-Lea (3-4 p.m.), când credincioşii puteau întrerupe
ajunarea, spre a se împărtăşi şi ajuna, aşa cum prevede Triodul şi Tipicul cel Mare (al
Sfântului Sava). Săvârşită în continuarea Vecerniei aceasta era o Liturghie vesperală, cum
arată unele din rugăciunile ei, ca de exemplu ectenia: «Să plinim rugăciunea noastră cea
de seară...».
Astăzi Liturghia aceasta se săvârşeşte dimineaţa, atrăgând după sine deplasarea
Ceasului al IX-lea şi a Vecerniei, deşi acestea fac parte din ciclul Laudelor de seară.
3.Rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite

127
 Când va avea de săvârşit această Sfântă Liturghie, preotul va avea grijă ca la
Liturghia din duminica precedentă să scoată şi să pregătească Sfântul Agneţ pentru
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
În ziua în care are să săvârşească Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, la
sfârşitul Ceasului IX preotul lasă epitrahilul pe Sfânta Masă, iese pe uşa de Nord a
altarului şi, venind spre sfeşnicele împărăteşti, zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul,
numai o dată; apoi vine în mijocul bisericii, se închină de 3 ori spre Est, depune metanie
la tronul arhieresc şi se închină la sfintele icoane de pe catapeteasmă şi la cea de pe
iconostas, fără a zice nimic. Se întoarce spre sfeşnicele împărăteşti, face 3 metanii spre
Est, se pleacă spre credincioşi şi apoi intră în altar pe uşa de Miazăzi, se închină de 3 ori
în faţa Sfintei Mese, o sărută, apoi sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce. Apoi
îmbracă sfintele veşminte, binecuvântând şi sărutând pe fiecare înainte de a le îmbrăca,
fără să spună decât «Domnului să ne rugăm». Îşi spală apoi mâinile, zicând rugăcinea
obişnuită; în acest timp la strană s-a citit Obedniţa, la sfârşitul căreia preotul, stând în faţa
Sfintei Mese, zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, iar după ce la strană s-a spus
«Cuvine-se cu adevărat», preotul trage dvera şi deschide uşile împărăteşti şi face otpustul
mic; revine în faţa Sfintei Mese şi sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă.
Acum preotul începe Sfânta Liturghie, dând binecuvântarea («Binecuvântată este
Împărăţia Tatălui...») şi făcând semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie peste anitimis.
Închide uşile împărăteşti, iar cântăreţul începe ca la Vecernie: «Veniţi să ne închinăm...»
şi citeşte Psalmul 103, în timp ce preotul cântă în taină, în sfântul altar, ultimele 4
rugăciuni ale serii de la Vecernie.
După ce s-a citit Psalmul, preotul (din altar şi cu capul descoperit) rosteşte ectenia
mare. Se trage apoi dvera, iar cântăreţul începe a citi Catisma a 18a (Psalmii 119-133), în
3 stări, în mijlocul bisericii, pe analogul fără poală. În acest timp preotul citeşte în taină
rugăciunea Anitifonului I şi apoi aduce de la proscomidiar la Sfânta Masă discul cu
acoperământul lui şi steluţa.
La sfârşitul stării I, se trage dvera şi preotul (din altar) rosteşte prima ectenie
mică. Apoi se trage din nou dvera, iar citeţul citeşte starea a doua a Catismei; în acest
timp preotul citeşte în taină rugăciunea Antifonului II, ridică Sfânta Evenghelie de pe
antimis şi o pune în partea de răsărit a Sfintei Mese, cu cotorul spre el, desface sfântul
antimis şi apoi pune pe el sfântul disc, steluţa şi acoperământul precum şi chivotul cu
Sfântul Agneţ; ia cădelniţa, tămâiază chivotul cu Sfântul Agneţ şi slujindu-se de burete, ia
cu grijă şi evlavie Sfântul Agneţ din chivot şi îl pune pe sfântul disc. Apoi, atinge, pe
rând, steluţa şi acoperământul de fumul cădelniţei, le sărută şi acoperă cu ele discul,
zicând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştrii...» cădeşte de 3 ori Sfintele
acoperite, face 2 metanii mari, sărută discul acoperit şi face încă o metanie.
La sfârşitul stării a doua, se trage din nou dvera şi preotul zice a doua ectenie
mică; apoi trage dvera, iar citeţul citeşte starea a treia a Catismei; în timp ce preotul
citeşte rugăciunea Antifonului III. Când citeţul ajunge la cuvintele «Închina-ne-vom la
locul unde au stat picioarele lui...» (Psalmul 131, v8), pe care le rosteşte prelung şi mai
puternic se opreşte, iar în altar se sună clopoţelul o dată, vestind credincioşilor ridicarea
Sfântului Agneţ; credincioşii îngenunchează, se face linişte adâncă, preotul se închină de
3 ori în faţa Sfintei Mese, ridică sfântul disc cu ambele mâini la frunte, ocoleşte pe după
Sfânta Masă şi păşeşte încet spre proscomidiar, înaintea lui mergând diaconul (sau
cântăreţul) cu o făclie aprinsă şi cu cădelniţa, cădind spre Sfântul Agneţ. După ce preotul

128
aşează sfântul disc la proscomidiar, se sună iar clopoţelul de două ori, credincioşii se
ridică în picioare, iar citeţul continuă citirea Catismei, de unde a rămas. În acest timp, la
proscomidiar, preotul toarnă vin şi apă în sfântul potir, făcând semnul binecuvântării, fără
a zice ceva; ia acoperământul potirului, îl atinge de fumul tămâiei, îl sărută şi acoperă cu
el sfântul potir; apoi ia Aerul şi face la fel, acoperind cu el discul şi potirul, pe care le
cădeşte, iar după ce dă cădelniţa, se închină de 3 ori în faţa sfinţelor Daruri, rostind doar:
«Pentru rugăciunile...». Acum revine în faţa Sfintei Mese şi strânge sfântul antimis,
punând deasupra Sfânta Evenghelie.
După sfârşitul Catismei, se trage din nou dvera şi preotul zice a treia ectenie mică,
după care strana începe să cânte: «Doamne, strigat-am...». La «Să se îndrepteze
rugăciunea mea...» preotul face cădirea mare, ca de obicei la Vecernie. La Slava stihirilor
se deschid sfintele uşi, iar la «Şi acum...», se face Vohodul sau ieşirea cu cădelniţa (în
zilele de rând) sau cu Sfânta Evenghelie (în zilele în care se citeşte Evanghelia).
După întrarea preotului în altar şi imnul «Lumină lină...», preotul rosteşte
formulele obişnuite pentru introducerea Prochimenului, iar la strană se cântă Prochimenul
din Triod, după care se citeşte prima Paremie. Se cântă îndată al doilea Prochimen, după
care diaconul sau cântăreţul zice rar şi tare: «Porunciţi».
Preotul ia atunci un sfeşnic cu lumină aprinsă şi cădelniţa, cu amândouă mâinile
(sau ia cu stânga o lumânare şi cu dreapta cădelniţa) şi stând cu faţa spre Răsărit, în faţa
Sfintei Mese, face semnul Sfintei Cruci cu ele, rostind: «Înţelepciune, drepţi!» Apoi se
întoarce (pe stânga) spre credincioşi şi făcând la fel, zice dintre uşile împărăteşti:
«Lumina lui Hristos luminează tuturor!». Lasă sfeşnicul pe solee, în faţa sfintelor uşi, iar
cădelniţa o ia cu sine. Îndată după aceasta se citeşte a doua Paremie din triod, iar dacă
este hram sau sfânt cu polieleu, se adaugă şi Paremiile zilei respective, din Minei.
La sfârşitul Paremiilor, preotul stând în faţa Sfintei Mese şi având cădelniţa în
dreapta, începe să cânte pe larg, pe glasul I: «Să se îndrepteze rugăciunea mea...», cădind
spre Sfânta Masă, al cuvintele «...ca tămâia înaintea ta». La strană se repetă aceiaşi
cântare (o dată, ori de două ori, după cum îngăduie timpul); preotul rosteşte apoi primul
stih al Psalmului 140: «Doamne, strigat-am către Tine...», trecând în latura de Miazăzi a
Sfintei Mese, cădind şi acolo, în timp ce strana repetă cântarea «Să se îndrepteze...»;
preotul rosteşte stihul al doilea: «Pune, pază Doamne gurii mele...», trecând în latura de
Răsărit a Sfintei Mese şi cădind şi aici; apoi, rostind stihul următor «Să nu abaţi inima
mea...», trece în latura de Nord a Sfintei Mese, cădind. Rostind «Slavă tatălui...», trece
apoi spre proscomidiar, unde cădeşte din nou. De fiecare dată la strană se repetă cântarea
«Să se îndrepteze...». Preotul revine apoi în faţa Sfintei Mese, unde zice: «Şi acum şi
pururea...» şi cădind din nou, începe să cânte el însuşi pentru ultima oară «Să se
îndrepteze...», iar la «ridicarea mâinilor mele..» cântarea o continuă cântăreţii, încheind-
o, în timp ce preotul cădeşte pe credincioşi, din uşile împărăteşti, apoi face, împreună cu
toţi cei din biserică, 3 metanii mari spre Răsărit.
Dacă slujba zilei respective are Apostol şi Evanghelie, se citesc şi acestea, ca la
Liturghie; dacă nu, se continuă slujba cu partea din Liturghie care începe cu ectenia
întreită de după Evanghelie, urmând ca la Liturghia obişnuită cu următoarele deosebiri:
a)După ectenia pentru catehumeni, din miercurea săptămânii a IV a a postului
înainte se adaugă şi ectenia şi rugăciunea specială pentru «cei spre luminare», precum
arată Liturghierul.

129
 b)Cuvintele rugăciunilor citite în taină de către preot ca şi cele de la Rugăciunea
Amvonului sunt altele decât la rugăciunile corespunzătoare din celelalte două Liturghii.
c)În loc de «Care pe Heruvimi...» se cântă Heruvicul special al acestei Liturghii:
«Acum Puterile cereşti...», precedat de ecfonisul: «După darul Hristosului Tău...».
d)La Vohodul mare (ieşirea cu Sfintele Daruri), sfântul disc şi sfântul potir sunt
purtate de către preot invers decât la celelalte două Liturghii şi atât ieşirea cât şi reintrarea
preotului în altar se face în tăcere, fără nici o pomenire, în timp ce credincioşii stau în
genunchi.
e)După ce s-a cântat partea a doua a Heruvicului, «Iată Jertfa tainică..», preotul
continuă slujba cu ectenia de după Axion: «Să plinim rugăciunea noastră cea de seară,
Domnului...».
f)La împărtăşire, după ce preotul s-a împărtăşit cu părticica HS din Sfântul Agneţ,
el nu gustă din sfântul potir, ci va face aceasta la sfârşitul Liturghiei, când va consuma, la
proscomidiar, rămăşiţa Sfintelor Daruri, pe care, după împărtăşire o toarnă în potir.
g)La chemarea «Cu frică de Dumnezeu...» cântăreţii răspund: «Bine voi cuvânta
pe Domnul în toată vremea...», iar după binecuvântare rostită de preot «Mântuieşte,
Dumnezeule, poporul Tău...» se răspunde: «Pâinea cea cerească şi paharul vieţii
gustaţi...».
h)La otpust, preotul pomeneşte pe Sfântul Grigorie Dialogul ca autor tradiţional al
Liturghiei şi pe sfântul zilei următoare, din Minei, cu a cărui Vecernie a fost împreunată
Liturghia.

II.SFINTELE TAINE: INSTITUIREA ŞI IMPORTANŢA LOR ÎN VIAŢA

CREŞTINĂ
Despre Sfintele Taine în general. Instituirea lor
Pe lângă Sfânta Liturghie mai sunt şi alte lucrări sfinte prin care se cere ajutorul şi
harul lui Dumnezeu pentru anumite persoane şi în anumite împrejurări. Aceste lucrări
sunt Sfintele Taine şi Ierurgiile bisericeşti, prin care se împărtăşeşte, în forme văzute,
harul cel nevăzut al lui Dumnezeu, în cele mai importante momente din viaţa religioasă,
familială şi socială a omului.
Sfintele Taine au fost instituite de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli şi anume:
BOTEZUL a fost instituit prin porunca dată Sfinţilor Apostoli, la trimiterea lor în
misiune: «Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh...» (Matei, c28, v18-19); dar necesitatea lui pentru mântuire fusese
arătată de Domnul mai dinainte, în convorbirea Sa cu Nicodim fariseul: «De nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan,
c3, v5).
MIRUNGEREA s-a practicat încă din epoca apostolică, la început sub forma
punerii mâinilor Sfinţilor Apostoli peste cei botezaţi, ca o completare sau desăvârşire a
botezului.
POCĂINŢA a fost întemeiată de Mântuitorul după Înviere, când a suflat asupra
Sfinţilor Apostoli şi le-a spus: «Luaţi Duh Sfânt, Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (Ioan, c20, v22-23).
SFÂNTA EUHARISTIE a fost înfiinţată de Domnul la Cina cea de Taină, când,
după ce Mântuitorul a oferit Sfinţilor Săi Apostoli Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii
şi vinului sfinţite de El, a adăugat porunca: «Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea»

130
(Matei, c26, v26-28). În această poruncă îşi are originea şi preoţia creştină, deoarece prin
ea Domnul a dat Sfinţilor Apostoli şi calitatea de preoţi ai cultului Noii Legi, având
dreptul de săvârşitori ai Sfintelor Taine, iar hirotonia lor în chip văzut se consideră că s-a
făcut la coborârea Sfântului Duh asupra lor în ziua Cincizecimii, când s-au umplut de
darul şi puterea divină de a săvârşi lucrările sfinte.
CĂSĂTORIA este înfiinţată ca taină de Dumnezeu însuşi, chiar la crearea
primilor oameni, pe care i-a făcut bărbat şi femeie, iar Mântuitorul a consfinţit-o prin
prezenţa Sa, a Maicii Sale şi a Sfinţilor Apostoli la nunta din Cana Galileii (Ioan, c2,
v2...)
SFÂNTUL MASLU, adică ungerea cu untedelemn, a fost practicată de Sfinţii
Apostoli şi ucenici, conform poruncii Lui, încă din timpul vieţii Sale pământeşti.
Tipul săvârşirii
Săvârşirea Sfintelor Taine se face la cererea credincioşilor, atunci când este
nevoie, având deci caracter ocazional.
Locul săvârşirii
Sfintele Taine se săvârşesc la Biserică, dar sunt şi anumite excepţii.
1.Botezul şi 2.Ungerea cu Sfântul Mir
a)Ce sunt aceste două Taine
Botezul este Taina prin care, prin întreita cufundare în apă sfinţită, se iartă celui
botezat păcatul strămoşesc, precum şi păcatele personale săvârşite până atunci, cei
botezaţi devenind membrii ai Bisericii creştine.
Botezul este poarta prin care se intră în sânul Bisericii, căci zice Iisus: «De nu se
va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia Cerurilor» (Ioan, c3, v5)
Ungerea cu Sfântul Mir este Taina prin care noul botezat primeşte pecetea
darurilor Duhului Sfânt necesare pentru creşterea duhovnicească şi întărirea în viaţa
religioasă.
În Biserica Ortodoxă, Taina Ungerii cu Sfântul Mir se săvârşeşte imediat după
Taina Botezului, ca o prelungire a lui.
b)Săvârşitorul Tainei Botezului şi al Tainei Mirungerii este episcopul sau preotul, numai
în lipsă de preot poate boteza monahul simplu sau diaconul, iar în caz de primejdie, când
pruncul este în pericol de moarte, pentru ca el să nu moară nebotezat, poate boteza orice
creştin ortodox, bărbat sau femeie, chiar părinţii pruncului. Aceştia afundă pruncul de 3
ori în apă curată şi rostesc formula sacramentală: «Botează-se robul lui Dumnezeu (N) în
numele tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin». Dacă pruncul supravieţuieşte,
atunci preotul va completa rânduiala, de la afundare înainte.
c)Primitorii Tainei Botezului şi a Tainei Mirungerii sunt orice oameni, care n-au mai fost
botezaţi creştini valid. Cei care au părăsit credinţa şi revin la ea sunt reprimiţi numai prin
Mirungere. Pruncii născuţi morţi nu se botează. Copiii găsiţi, despre care nu se ştie sigur
dacă au fost botezaţi ori nu, se botează negreşit, ca nu cumva să rămână nebotezaţi.
Pentru primirea Botezului de la cei vârstnici se cere dorinţă şi credinţă, precum şi
cunoaşterea sumară a adevărurilor de credinţă. Pruncii neputând îndeplinii aceste condiţii,
pentru ei sunt garanţi naşii.
d)Naşii sunt credincioşi mai în vârstă, care însoţesc pe prunc la Botez şi răspund în
locul lui. Ei îşi iau angajamentul înaintea lui Dumnezeu că pruncul va fi crescut în
conformitate cu învăţătura Bisericii şi va fi un bun credincios. Naşii devin părinţii
spirituali ai copilului. Naşii au răspunderea pentru viaţa religioasă-spirituală a finului lor.

131
Pentru a putea fi cineva naş se cere să îndeplinească anumite condiţii: să fie bun creştin
ortodox, să fie mai în vârstă, de acelaşi sex cu cel care se botează.
e) Timpul săvârşirii Tainei Boezului şi Tainei Mirungerii. Pruncii pot fi botezaţi în fiecare
zi şi mai ales dacă se află în pericol de moarte. De obicei se face Botez în zi de
sărbătoare, dar mai ales duminica. Pruncii se botează între 7 şi 40 de zile de la naştere.
f)Locul săvârşirii. Botezul se oficiază la Biserică şi anume: partea de la începutul
slujbei în pridvor, iat botezul în pronaos. Numai în împrejurări excepţionale este admisă
oficierea botezului în case.
g)Rânduiala slujbei Botezului şi a Mirungerii cuprinde două părţi: 1)o parte introductivă;
2)slujba Botezului în care este inclusă şi Mirungerea.
Preotul, îmbrăcat cu veşminte preoţeşti, întâmpină pe prunc în faţa uşilor bisericii,
unde naşul stă cu pruncul cu faţa spre Răsărit, iar preotul suflă de 3 ori pe faţa pruncului
în formă de cruce, făcând totodată cu mâna semnul Sfintei Cruci asupra pruncului de 3
ori zicând: «Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit». Punând apoi mâna pe capul
pruncului, citeşte rugăciunea: «În numele Tău Doamne, Dumnezeul adevărului...». În
continuare citeşte rugăciunile numite exorcisme, dintre care pe primele două le citeşte cu
faţa spre Apus, iar pe celelalte două le citeşte cu faţa spre Răsărit. La ultima rugăciune
după cuvintele «...însoţeşte viaţa lui de înger luminat, ca să-l izbăvească pe el de toată
bântuiala potrivnicului şi de întâmpinarea vicleanului...», preotul suflă din nou peste faţa
pruncului de 3 ori şi făcându-i semnul Sfintei Cruci la frunte, la gură şi la piept, zice de
fiecare dată: «Goneşte de la dânsul pe tot vicleanul şi necuratul duh, care se ascunde şi se
încuibează în inima lui...». După aceasta, întorcându-l pe naş cu faţa la Apus, urmează
lepădările de Satana, precum se arată în Molitfelnic. După lepădări naşul şi cel care se
botează se întorc cu faţa spre Răsărit şi se face unirea cu Hristos şi mărturisirea credinţei,
după rânduiala din Molitfelnic.
Apoi preotul zice «Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să
se mântuiască...» şi citeşte rugăciunea de primire a candidatului la botez: «Stăpâne,
Doamne Dumnezeul nostru...» şi se intră în biserică (pronaos), unde este aşezată
cristelniţa cu apă şi o masă cu cele necesare pentru botez: Sfânta Evanghelie, o cruce, un
sfeşnicmic cu lumină, vasul cu untdelemn şi vasul cu Sfântul Mir, miruitorul, foarfece
pentru tundere, etc. Se foloseşte apa ca materie a botezului, ea este simbolul cel mai
potrivit al purităţii spirituale, pe care o dobândim prin botez. Acum preotul ia cădelniţa şi
tămâiază în jurul mesei şi al cristelniţei, dă binecuvântarea mare: «Binecuvântată este
Împărăţia Tatălui...». Apoi rosteşte ectenia mare, în care sunt şi cereri speciale pentru
sfinţirea apei şi pentru cel care se botează, continuând cu rugăciunea pentru sfinţirea apei.
Urmează rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului, din care preotul toarnă
apoi de 3 ori în semnul Sfintei Cruci în apa sfinţită din cristelniţă zicând de fiecare dată:
«Să luăm aminte! Aliluia». Întorcându-se apoi către prunc, îl binecuvintează, zicând:
«Binecuvântat este Dumnezeu, Care luminează şi sfinţeşte...» şi luând cu miruitoul
untdelemn, unge pe prunc în semnul Sfintei Cruci pe frunte, piept, spate, urechi, mâini şi
picioare, rostind formulele prescrise în Molitfelnic. Ungerea aceasta aminteşte de
miresmele cu care a fost uns şi îmbălsămat trupul Domnului înainte de îngropare şi
simbolizează totodată întărirea trupului şi a sufletului celui ce se botează, în vederea
luptei cu ispitele diavolului. Preotul ia apoi pruncul şi ţinându-l cu faţa spre Est, îl afundă
în cristelniţă de 3 ori, zicând la prima afundare: «Botează-se robul (roaba) lui Dumnezeu
(N) în numele Tatălui, amin»; iar la a doua afundare: «şi al Fiului, amin»; iar la a treia

132
afundare: «şi al Duhului Sfânt, amin, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin». Întreita
afundare şi ridicare a pruncului în apa botezului simbolizează îngroparea şi Învierea
Domnului, pe care cel botezat le retrăieşte în trupul lui, murind pentru păcat şi înviind
pentru viaţa cea nouă, în Hristos şi în har (Romani, c6, v1-6).
După aceea, pruncul este înfăşurat într-o pânză albă, zicând preotul: «Se îmbracă
robul lui Dumnezeu (N) în haina dreptăţii...». Acum preotul îşi spală mâinile, iar
cântăreţul citeşte psalmul 31. Se dă naşului lumânarea şi se cântă: «Dă-mi mie haină
luminoasă...». Cu aceasta se încheie Taina Botezului.
Preotul citeşte apoi rugăciunile pentru primirea noului botezat la Taina Ungerii cu
Sfântul Mir şi la Împărtăşire. Luând miruitorul, unge pe cel botezat, făcând semnul
Sfintei Cruci la frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare (genunchi),
zicând: «Pecetea darului Sfântului Duh, amin» (II Corinteni, c1, v21-22). Prin ungerea cu
Sfântul Mir la organele principale ale trupului se împărtăşesc darurile Sfântului Duh
necesare pentru întărirea şi creşterea noului botezat în viaţa spirituală.
După îmbrăcarea pruncului, naşul îl ia în braţe, ţinând şi lumânarea, iar preotul ia
cădelniţa şi înconjoară împreună cu naşul şi pruncul masa şi cu cădelniţa, cădind şi
cântând: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat» (de 3 ori). Urmează
citirea Apostolului (Romani, c6, v3-11), după care preotul citeşte Evanghelia (Matei, c28,
v16-20). Citeşte apoi rugăciunile la spălarea pruncului, după care luând preotul faşa
pruncului, udă ambele capete şi, stropind faţa pruncului zice: «Îndreptatu-te-ai, sfinţitu-
te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor amin». Apoi şterge pruncul cu un burete udat în apă, pe toate locurile unde l-
a miruit, zicând: «Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai,
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vechii vecilor,
amin». În continuare, preotul citeşte cele două rugăciuni de tunderea părului) pe cea de-a
doua o citeşte în taină) şi taie câteva fire de păr de pe capul pruncului în formă de cruce,
zicând: «Tunde-se robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin».
Urmează o scurtă ectenie întreită, în care preotul se roagă pentru cel botezat şi
pentru naş, după ecfonisul căreia se face otpustul: «Cel ce în Iordan de la Ioan a binevoit
a Se boteza pentru a noastră mântuire, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru...»
Apoi naşul vine cu pruncul în faţa uşilor împărăteşti, unde preotul îl împărtăşeşte
cu Sfintele Taine. Primind astfel cele 3 Taine de introducere a neofitului în Biserică,
acesta devine membru desăvârşit al trupului lui Hristos.

h)Rânduiala Botezului pe scurt.

Molitfelnicul mai cuprinde şi o rânduială a botezului pe scurt, pentru cazuri
excepţionale, când slujba trebuie făcută repede, pentru ca pruncul să nu moară nebotezat.
Ea constă în bincuvântarea mare, rugăciunea de sfinţire a apei, în care se toarnă
untdelemnul binecuvântat şi apoi se afundă pruncul în apa sfinţită, rostindu-se formula:
«Botează-se robul lui Dumnezeu...»; apoi preotul îl unge cu Sfântul Mir, zicând: «Pecetea
Darului Duhului Sfânt» şi se face înconjurarea cu cântarea: «Câţi în Hristos v-aţi
botezat...», cu otpustul şi împărtăşirea noului botezat.
Dacă pruncul botezat supravieţuieşte, atunci se vor face ulterior şi celelalte acte
din slujba Botezului, după rânduială.
3.Mărturisirea (Spovedania, Pocăinţa)

133
 a)Ce este această Sfântă Taină
Mărturisirea este acea Sfântă Taină prin care credinciosul, în urma mărturisirii
păcatelor înaintea preotului duhovnic, obţine iertarea păcatelor săvârşite după Botez şi
împăcarea cu Dumnezeu şi Biserica.
După Mărturisire, credinciosul redevine curat întocmai ca după Taina Botezului;
din această cauză, Pocăinţa se mai numeşte al doilea botez. La baza mărturisirii stă
părerea de rău pentru păcatele făcute şi dorinţa de îndreptare, care îl îndeamnă pe
credincios să meargă la preotul duhovnic şi să capete uşurare şi curăţire prin mărturisire
şi prin obţinerea iertării din partea lui Dumnezeu, dată prin duhovnic.
b)Săvârşitărul
Este episcopul sau preotul-duhovnic. Schimbarea preotului duhovnic de către
credincioşi se face numai în cazul când acesta pleacă din parohie, sau preotul duhovnic a
decedat.
c)Primitorul
Este orice creştin care îşi simte conştiinţa încărcată de păcat; dar şi cel ce crede că
nu are păcate trebuie să se mărturisească. Sunt exceptaţi de la obligaţia spovedirii numai
copiii până la 7 ani. Nici preotul nu este scutit de obligaţia de a se spovedi, fiind şi el
supus păcatului ca toţi oamenii.
d)Timpul mărturisirii
Creştinul poate merge oricând şi ori de câte ori simte nevoia, pentru a-şi uşura
sufletul şi a primi mângâiere şi nădejdea iertării păcatelor. Dar ţinând seama că
mărturisirea este o obligaţie a tuturor credincioşilor, ea este legată de posturi, întrucât în
perioada postului este timpul cel mai potrivit pentru spovedanie şi împărtăşire. Biserica
ne învaţă ca în cele 4 posturi de peste an să ne mărturisim păcatele, dar mai ales în Postul
Paştelui.
e)Locul săvârşirii Tainei
Mărturisirea se săvârşeşte de obicei în Biserică în faţa unei icoane a
Mântuitorului, căci credinciosul îşi spune păcatele în faţa Acestuia. Ea se poate săvârşi şi
acasă, când credinciosul nu poate veni al Biserică din motive independente de voiţa lui.
f)Rânduiala Spovedaniei
Stând în faţa icoanei Mântuitorului îmbrăcat cu epitrahilul şi felonul şi având în
mână o cruce, preotul dă binecuvântarea «Binecuvântat este Dumnezeul nostru...» şi zice
rugăciunile începătoare Psalmul 50, troparele de umilinţă, apoi citeşte rugăciunile:
«Doamne, Dumnezeul nostru, care prin proorocul Tău Natan ai dăruit lui David...», şi:
«Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu celui viu...». Apoi preotul adresează
penitentului îndemnul: «Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu
umilinţă...», după care ascultă mărturisirea păcatelor făcută de către penitent, ajutându-l,
când este nevoie, cu întrebări care să înlesnească o mărturisire completă. Pentru aceasta,
preotul are la îndemână în rânduiala spovedaniei din Molitfelnic o serie de întrebări pe
care urmează să le pună credinciosului care se mărturiseşte, însă acestea sunt întocmite
pentru stări de lucruri din trecut, de aceea preotul trebuie să fie cu mare atenţie asupra
întrebărilor pe care le pune şi a canoanelor sau epitimiilor pe care trebuie să le dea.
Canonul nu trebuie considerat ca o pedeapsă, ci ca un mijloc de îndreptare a
credinciosului, ca un mijloc de întărire în virtute. El constă în rugăciuni, cercetarea şi
ajutorarea Bisericii, posturi, lecturi din Cărţi Sfinte, fapte de milostenie, etc. Pe lângă
scopul pedagogic-educativ pe care îl urmăresc aceste epitimii, ele trebuie să aibă şi un

134
caracter practic şi social, adică să vină în folosul credincioşilor şi să tindă la
îmbunătăţirea condiţiilor materiale de trai în parohie, ca: ajutorarea săracilor şi orfanilor
din parohie, împodobirea bisericii, îngrijirea cimitirului şi a curţii bisericii, sădirea de
pomi, facerea de punţi peste ape, etc. La fixarea canonului preotul trebuie să ţină seama
de vârsta, temperamentul, cultura, nivelul vieţii religios-morale a penitentului, condiţiile
lui de viaţă, iar pe de altă parte trebuie să ţină cont de motivul, intenţia şi scopul sau
împrejurările în care a fost făptuit păcatul şi dacă el se repetă, precum şi de gradul de
căinţă al penitentului. De aceea preotul trebuie să procedeze cu multă grijă, tact, prudenţă,
înţelepciune, măsură şi echilibru, ca nici să nu încurajeze păcatul, dar nici să nu-l
îndepărteze pe penitent de Biserică.
Preotul are obligaţia de a învăţa pe credincioşi ca mărturisirea să fie benevolă,
adică făcută din toată inima, să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră şi obiectivă, să fie
făcută cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău şi dorinţa de a nu mai păcătui.
După mărturisire preotul pune epitrahilul pe capul penitentului şi citeşte
rugăciunea: «Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Cela ce eşti mântuirea robilor Tăi...»; zice
apoi o scurtă ectenie întreită şi face otpustul, după care, cu mâna dreaptă pe capul
penitentului rosteşte formula de dezlegare: «Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus
Hristos...», făcând semnul Sfintei Cruci peste capul credinciosului. Apoi zice: «Cuvine-se
cu adevărat...» şi dă canonul potrivit cu păcatele săvârşite, după regulile pe care le-am
formulat înainte. În cazul în care păcatele mărturisite sunt foarte mari, preotul nu dă
imediat dezlegarea, ci amână împărtăşirea penitentului până la îndeplinirea canonului, iar
în loc de formula de dezlegare zice: «Fiule, atâţia ani poruncesc Dumnezeieştii Păriţi să
nu te împărtăşeşti...». Preotul este obligat să păstreze secretul spovedaniei. Regulamentul
B.O.R. arată că violarea secretului mărturisirii de către preot este considerat delict şi se
pedepseşte cu depunerea.
4.Împărtăşirea (Cuminecarea)
a) Ce este această Sfântă Taină?
Împărtăşirea este Taina în care creştinul primeşte adevăratul Trup şi Sânge al
Domnului nostru Iisus Hristos, sub chipul pâinii şi al vinului, spre iertarea păcatelor şi
spre viaţa de veci.
b)Săvârşitorul
Este episcopul şi preotul; în cazuri excepţionale când creştinul este pe moarte,
diaconul poate transporta Sfintele Taine şi împărtăşi pe cei bolnavi; dacă lipseşte preotul,
ieromonahii şi pustnicii care trăiesc retraşi departe de biserică se pot împărtăşi singuri
dacă au cu ei Sfintele Taine.
c)Primitorii Tainei
Pot fi împărtăşiţi toţi credncioşii care în prealabil s-au pregătit pentru acest lucru
şi s-au spovedit. Nu se pot împărtăşi cei care au asupra lor blestem de la episcop, sau care
sunt opriţi de părinţi sau de duhovnic, desfrânaţii, concubinii, furii de cele sfinte, cel ce
umblă cu descântece, farmece şi vrăji, beţivii şi turbulenţii cunoscuţi, alienaţii mintal,
persoanele leşinate, femeile la period, în timpul lehuziei.
d)Timpul în care ne împărtăşim
Poruncile Bisericii îndeamnă pe credincioşi să se împărtăşească cel puţin de 4 ori
pe an, iar dacă vor voi, să se împărtăşească şi mai des. Se recomandă împărtăşirea în
preajma evenimentelor importante ale vieţii.

135
 Pentru primirea acestei Sfinte Taine se cere din partea credincioşilor maturi
îndeplinirea unor condiţii de pregătire sufletească şi trupească şi anume: spovedania şi
împlinirea canonului dat de duhovnic, împăcarea cu toţi, post şi rugăciune, citirea
rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşanie. Numai copii până la 7 ani, cei grav bolnavi
şi muribunzii pot fi împărtăşiţi fără împlinirea acestor condiţii prealabile.
Rânduiala împărtăşaniei
Ea este legată de Sfânta Liturghie.
a)Împărtăşirea clericilor slujitori. Fiecare cleric care liturghiseşte este obligat să se
împărtăşească; în caz contrar păcătuieşte de moarte şi este pasibil de caterisire.
Liturghisitorii se împărtăşesc în altar cu părticica HS. După ce a pus părticica IS
în potir, preotul desfăcând palma dreaptă, aşează buretele sub degetul mijlociu, ia cu
stânga părticica HS şi o pune în palma dreaptă, zicând: «Cinstitul şi Preasfântul Trup al
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie, preotul (N),
spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci». Aşezând apoi mâna stânga sub cea dreaptă pe
Sfânta Masă, se roagă în taină, zicând rugăciunile de împărtăşire: «Cred Doamne şi
mărtirisesc...», «Cinei Tale celei de Taină...», «Nu spre judecată sau spre osândă...».
Terminând de zis rugăciunile, preotul se împărtăşeşte cu Sfântul Trup, după care îşi
şterge palma dreaptă cu buretele deasupra antimisului. Apoi ia un acoperământ şi apucă
cu amândouă mâinile potirul, sorbind de 3 ori din Sfântul Sânge şi zicând: «Mă
împărtăşesc eu robul lui Dumnezeu preotul (N), cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al
Domnului...» şi îşi şterge cu acoperământul buzele şi marginea potirului, zicând: «Iată s-a
atins de buzele mele şi va şterge fărădelegile mele şi de păcatele mele mă va curăţi».
Apoi citeşte rugăciunea de mulţumire «Mulţumim Ţie Stăpâne...». Dacă preotul slujeşte
cu diaconul, el va împărtăşi şi pe diacon, după rânduiala arătată în Liturghier.
b)Clericii care nu au slujit, dar vor să se împărtăşească, fiind pregătiţi pentru
momentul acesta, la momentul potrivit întră în sfântul altar şi luând epitrahilul, îşi spală
mâinile şi se împărtăşesc după rânduiala clericilor, întocmai ca şi când ar fi slujit, dar
după clericii care au slujit.
c)Împărtăşirea credincioşilor. După împărtăşirea slujitorilor, dacă sunt credincioşi de
împărtăşit, preotul pune în potir părţile NI şi KA din Sfântul Trup şi le sfarmă în părticele
mici; în cazul acesta, miridele pentru Maica Domnului, pentru sfinţi şi pentru cei vii şi
morţi rămân pe sfântul disc până după împărtăşirea credincioşilor.
Când preotul zice: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă
apropiaţi», credincioşii care urmează să se împărtăşească vin în faţa sfintelor uşi şi
preotul zice rugăciunile: «Cred, Doamne, şi mărturisesc...», «Cinei Tale...», «Nu spre
judecată...» pe care le zic şi credincioşii după preot. La terminarea rugăciunilor vin
credincioşii pe rând, la preot, care-i împărtăşeşte servindu-se de linguriţă şi zicând: «Se
împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi viaţa de
veci». Fiecare credincios, după ce s-a împărtăşit, îşi şterge buzele cu acoperământul ţinut
de preot, după care primeşte anaforă şi puţin vin. Tot timpul cât durează împărtăşirea
credincioşilor, la strană se cântă: «Trupul lui Hristos..., Paharul mântuirii...», ori alt
chinonic.
e)Împărtăşirea bolnavilor şi a pruncilor. Bolnavii, pruncii şi cei care din pricini
binecuvântate nu pot veni la Biserică, pot să fie împărtăşiţi de preot acasă sau pe patul de
zacere, cu Sfânta Împărtăşanie special păstrată pentru astfel de cazuri. Ea se face din

136
Sfântul Agneţ sfinţit la Liturghia din Joia Patimilor, uscat şi sfărâmat în marţea următoare
şi păstrat în Chivotul de pe Sfânta Masă.
Preotul merge la bolnav având cu el epitrahilul şi felonul şi purtând, într-o cutiuţă
specială fărâme din Sfânta Împărtăşanie, un pahar în formă de potir mic şi o linguriţă.
Ajungând la bolnav, după ce se îmbracă, citeşte mai întâi rânduiala de slujbă pentru
administrarea împărtăşirii, pe care o găsim în Molifelnic. Dacă bolnavul nu este spovedit
şi poate să o facă atunci se spovedeşte, după care preotul citeşte rugăciunea «Doamne,
Dumnezeul nostru, Care ai iertat lui Petru...» În caz că bolnavul poate să vorbească,
atunci el va repeta după preot rugăciunile de dinainte de împărtăşire, iar dacă nu poate
vorbi, ele se vor citi rar, în aşa fel ca bolnavul să le înţeleagă. Preotul pune apoi în
linguriţă Sfânta Împărtăşanie, puţin vin sau apă sfinţită, sau în lipsă chiar apă curată şi
împărtăşeşte pe bolnav. După împărtăşire, zice: «Mărie Ţie, Dumnezeule!» (de 3 ori) şi
rugăciunea de mulţumire încheind cu otpustul zilei.
Tot din Sfânta Împărtăşanie pentru bolnavi se împărtăşeşsc şi pruncii. Preotul
trebuie să fie cu multă băgare de seamă, în linguriţă se pune o foarte mică părticică din
Sfânta Împărtăşanie şi puţin lichid, ca să poată fi înghiţite uşor de pruncul care se
împărtăşeşte.
5.Taina Nunţii (Cununia)
a)Ce este această Sfântă Taină
Nunta sau Cununia este Taina pentru binecuvântarea căsătoriei, în care, prin
rugăciunile şi binecuvântările preotului, se pogoară asupra celor ce se însoţesc (bărbat şi
femeie) harul dumnezeiesc necesar pentru întemeierea unei familii creştine.
b)Săvârşitorul Cununiei este preotul sau episcopul.
c)Primitorii Tainei sunt bărbatul şi femeia majori, care s-au înţeles, de bunăvoie, să
întemeieze un cămin. În afară de condiţiile legale şi canonice cerute pentru întemeierea
unei familii, cei doi miri trebuie să fie creştini ortodocşi.
Atât la logodnă cât şi la cununie mirii sunt însoţiţi de naşi. Ei sunt martorii şi
garanţii temeiniciei angajamentelor reciproce luate de viitorii soţi, fiind faţă de miri ca
nişte părinţi, sfătuitori şi îndrumători ai acestora. Naşii trebuie să fie ortodocşi mai în
vârstă decât mirii.
d)Locul de sâvârşire al Cununiei. Cununia se săvârşeşte în biserică, pentru a fi făcută în
faţa lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea Lui. Nunta trebuie făcută în prezenţa obştii, care
ia parte la bucuriile şi durerile tuturor membrilor ei.
e)Slujba Nunţii
Nunta se săvârşeşte în zilele de sărbătoare. În învăţătura Bisericii cuprinsă în
porunca a IX a se arată şi intervalele de timp şi zilele în care nu se fac nunţi şi anume:
cele 4 posturi de durată şi în zilele de post (miercurea, vinerea, Înălţarea Sfintei Cruci –
14 septembrie, 29 august-Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 5 ianuarie-Ajunul
Bobotezei). Nu se fac nunţi în Săptămâna luminată, în intervalul de la Naşterea Domnului
la Bobotează, în Duminica Rusaliilor, în toate praznicele împărăteşti şi în ajunul acestora.

Rânduiala slujbei
a)Logodna.
La vremea rânduită se aşează în Biserică o masă pe care se pun: Sfânta Cruce,
Sfânta Evanghelie, sfeşnice cu lumânări, cununiile şi un pahar cu vin.

137
 Venind mirii la Biserică, însoţiţi de naşi, sunt întâmpinaţi de preot, care este
îmbrăcat cu epitrahilul şi felonul. Luând preotul lumânările, le binecuvintează şi le dă
naşilor; ia apoi inelele mirilor şi le pune pe Sfânta Evanghelie: cel pe care este gravat
numele bărbatului îl pune în dreapta, pe celălalt în stânga. Face semnul binecuvântării
peste capetele mirilor de 3 ori si după ce cădeşte în jurul mesei şi spre nuntaşi vine în faţa
mesei şi dă binecuvântarea: «Binecuvântat este Dumnezeul nostru...». Apoi rosteşte
ectenia mare, iar când sunt incluse cereri speciale pentru cei care se logodesc. După
ecfonis citeşte cele două rugăciuni pentru binecuvântarea logodnei, prima cu glas tare, a
doua în taină. Apoi luând preotul inelul cel din dreapta, face cu el semnul sfintei Cruci
peste faţa bărbatului, zicând de 3 ori: «Se logodeşte robul lui Dumnezeu (N), (atinge cu
inelul fruntea bărbatului) cu roaba lui Dumnezeu (N), (atinge fruntea femeii), în numele
Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh». A treia oară adaugă: «Acum şi pururea...», după care
preotul, împreună cu naşul, pune inelul în degetul inelar de la mâna dreaptă al mirelui. La
fel procedează preotul şi cu inelul al doilea (cel gravat cu numele miresei), zicând de 3
ori: «Se logodeşte roaba lui Dumnezeu (N), (atinge cu el fruntea femeii) cu robul lui
Dumnezeu (N), (atinge fruntea bărbatului, apoi fruntea femeii), în numele Tatălui, al
Fiului, al Sfântului Duh», a treia oară adaugă: «Acum şi pururea...». Împreună cu naşa
pune inelul în degetul inelar de la dreapta la femeie, după care nunii schimbă inelele, aşa
cum le vor purta de acum înainte.
În continuare, preotul citeşte rugăciunea de consfinţire a logodnei, binecuvintează
pe miri, când le pomeneşte numele, după care urmează ectenia întreită. Otpustul logodnei
se face numai atunci când nu urmează îndată cununia.
b)Cununia
Dacă urmează îndată Cununia, atunci după rugăciunea de binecuvântare de la
logodnă se citeşte Psalmul 127 cu refrenul «Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie»,
după fiecare stih, ori numai refrenul acesta de 3 ori, în timpul acesta preotul cădeşte
împrejurul mesei, pe miri şi pe nuntaşi. Apoi închinându-se sărută Sfânta Cruce şi Sfânta
Evanghelie şi, luând Sfânta Evanghelie, dă binecuvântarea, făcând cu ea semnul Sfintei
Cruci deasupra Cununiilor şi zicând: «Binecuvântată este Împărăţia Tatălui...». Aşează
Sfânta Evanghelie pe masă, pune cununiile peste ea şi rosteşte ectenia mare, cu cereri
speciale pentru miri, urmată de cele 3 rugăciuni de binecuvântare a mirilor, Când citeşte
rugăciunea a treia, al cuvintele: «Uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N)...», uneşte
mâna dreaptă a mirelui cu mâna dreaptă a miresei, şi continuă rugăciunea. După
terminarea acestei rugăciuni, ia preotul cununia mirelui şi face cu ea semnul Sfintei
Cruci, zicând de 3 ori: «Se cunună robul lui Dumnezeu (N), (atinge cu cununia fruntea
mirelui) cu roaba lui Dumnezeu (N), (atinge fruntea miresei), în numele Tatălui...»,
adăugând a treia oară: «Acum şi pururea...». Mirele sărută cununia şi preotul împreună cu
naşul o pune pe capul mirelui. La fel procedează şi la mireasă, zicând de 3 ori: «Se
cunună roaba lui Dumnezeu (N) (atinge fruntea miresei), cu robul lui Dumnezeu (N),
(atinge fruntea mirelui), în numele Tatălui...», apoi, împreună cu naşa pune cununia pe
capul miresei. Preotul binecuvintează pe miri de 3 ori, în timp ce se cântă: «Doamne,
Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii».
Urmează citirea Apostolului (Efeseni, c5, v20-33), în timpul căreia preotul face
cădirea, apoi citeşte Evanghelia (Ioan, c2, v1-11), cu faţa spre miri, după care o sărută şi
binecuvintează cu ea pe cei prezenţi. Urmează o ectenie întreită, o rugăciune, apoi ectenia
cererilor, Tatăl nostru, rugăciunea de binecuvântare a paharului de vin, din care preotul

138
dă mirilor să guste fiecare de 3 ori, în timp ce cântăreţul cântă: «Paharul mântuirii...».
Preotul, luând cădelniţa, începe cădirea şi înconjurarea mesei de 3 ori, împreună cu mirii
şi cu naşii, în timp ce se cântă troparele: «Isaie, dănţuieşte..., Sfinţilor mucenici..., Mărire
Ţie Hristoase Dumnezeule...». După ocolire, mirele face 3 închinăciuni, pune mâinile pe
Sfânta Evanghelie, îşi pleacă fruntea, iar preotul cu naşul iau cununia de pe capul lui
zicând: «Mărit să fii mire ca Avraam...»; apoi dă mirelui cununia să o sărute şi o aşează
pe Sfânta Evanghelie. La fel procedează şi cu mireasa, când preotul zice: «Şi tu mireasă,
mărită să fii, ca Sarra...». Preotul citeşte acum cele două rugăciuni de binecuvântare a
mirilor, care urmează; dacă este cazul, ţine o scurtă cuvântare de învăţătură şi îndemn şi
face otpustul slujbei. Se cântă apoi «Cuvine-se cu adevărat...», ori «Mulţi ai trăiască!», în
timp ce mirii, naşii, părinţii şi rudele mirilor sărută: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi
cununiile, primind felicitări de la preot.
c)Rugăciunea în a opta zi după cununie.
La opt zile după cununie, venind tinerii căsătoriţi la biserică, îngenunchează în
pronaos, iar preotul, îmbrăcat cu epitrahilul, le citeşte o rugăciune de binecuvântare, după
care încheie cu otpustul.
d)Rânduiala la a doua Nuntă.
Molitfelnicul mai cupride şi rânduiala la a doua nuntă, pentru cei care se cunună
pentru a doua oară, aceasta se săvârşeşte după o rânduială deosebită. Logodna este
împreunată cu cununia; la început se dă binecuvântarea mică, iar rugăciunile care se
citesc cuprind cereri de pocăinţă şi iertare, deoarece a doua căsătorie era privită odinioară
ca o concesie făcută de Biserică pentru slăbiciunea firii omeneşti. De la punerea
cununiilor înainte, rânduiala este aceiaşi ca la prima cununie. Aceiaşi rânduială se
săvârşeşte şi la nunta a treia.
6.Hirotonia şi Hirotesia
a)Ce este această Sfântă Taină?
Hirotonia este Taina prin care, prin punerea mâinilor episcopului şi rugăciunile
care o însoţesc, se pogoară asupra celui ales şi pregătit pentru preoţie, darul Duhului
Sfânt, dându-i puterea de a învăţa, de a săvârşi Sfintele Taine şi de a conduce turma
duhovnicească pe calea mântuirii.
b)Cuvântul hirotonie, înseamnă întinderea mâinilor, apoi alegere, întrucât alegerea
se face prin votare sau ridicarea mâinilor, iar în vechime această alegere era întărită prin
punerea mâinilor episcopului asupra celui ales. Punerea mâinilor era obişnuită şi în
Vechiul Testament la consacrarea treptelor preoţeşti: «Să se aproprie leviţii înaintea
Domnului şi fiii lui Israel să-şi pună mâinile pe leviţi» (Levitic, c8, v10). Ea a trecut şi în
creştinism, fiind practicată încă din epoca apostolică, aşa cum vedem de exemplu la
hirotonia celor 7 diaconi, pe care i-au adus înaintea Apostolilor, care, rugându-se şi-au
pus mâinile peste ei (Fapte, c6, v5-6, II Timotei, c1, v6).
c)Pe lângă termenul de hirotonie s-a folosit şi cel de hirotesie, care înseamnă tot punerea
mâinilor. Hirotesia este însă o ierurgie, în care, prin punerea mâinilor episcopului, se dă
candidaţilor la preoţie, consacrarea din una din treptele clerului inferior, ori se dă
preoţilor unul din rangurile onorifice, pentru activitate deosebită pe tărâm pastoral
(sachelar, iconom, iconom stavrofor), ori o funcţie administrativă (stareţ, egumen, în
Mănăstiri).
d)Săvârşitorul tainei Hirotoniei.

139
 Săvârşitorul acestei Sfinte Taine este episcopul, ca urmaş al Apostolilor.
Hirotonia de diacon şi cea de preot se săvârşeşte de un singur episcop, iar cea de arhiereu
se săvârşeşte cu mai mulţi episcopi.
e)Locul săvârşirii Tainei Hirotoniei şi Hirotesiei.
Hirotoniile se săvârşesc în Biserică, în jurul Sfintei Mese din Altar, iar hirotesiile
se săvârşesc în Naos.
Rânduiala Hirotoniilor.
Taina Hirotoniei se încadrează în slujba Sfintei Liturghii (a Sfântului Ioan şi a
Sfântului Vasile).
Hirotonia de arhiereu are loc imediat după «Sfinte Dumnezeule...», înainte de
citirea Apostolului, cea de preot, după Vohodul Mare, cea de diacon, după Axion, şi
anume după ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu...». Înainte de a fi hirotonit
diacon, orice candidat la preoţie primeşte mai întâi consacrarea în cele două trepte ale
clerului inferior de odinioară (citeţ şi ipodiacon).
a)Hirotonia de diacon.
Candidatul pentru hirotonie trebuie să postească câteva zile înainte, iar în ajunul
zilei se va mărturisi la preotul duhovnic şi va citi rugăciunile din Rânduiala Împărtăşirii.
În ziua Hirotoniei, candidatul vine îmbrăcat în hainele clericale. Înainte de
începutul Sfintei Liturghii, Arhiereul şi întreg soborul slujesc, fiind îmbrăcaţi pentru
Sfânta Liturghie, stau în mijlocul bisericii. Candidatul face 3 metanii către Răsărit, apoi
este luat de 2 diaconi şi este dus în faţa arhiereului, aceştia zicând pe rând: «Porunciţi!
Porunceşte, Stăpâne Sfinţite, pentru cel ce vi se va aduce înainte spre a fi hirotesit citeţ».
Candidatul îngenunchează, arhiereul îl binecuvintează pe cap pe 3 ori şi îl tunde cruciş,
zicând: «În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh». Apoi luând arhiereul un
felon scurt, deosebit de cel preoţesc, îl binecuvintează şi îl pune pe grumazul
candidatului, însemnând consfinţirea lui în serviciul Bisericii, şi citeşte rugăciunea de
consacrare în treapta de citeţ. Apoi dă candidatului Apostolul, din care acesta citeşte
puţin. După citire se scoală, este binecuvântat din nou de către arhiereu, primeşte de la
diaconi stiharul şi orarul, pe care le prezintă arhiereului spre binecuvântare, sărută mâna
arhiereului şi, ajutat de diaconi, îmbracă stiharul şi orarul încrucişat pe piept şi pe spate.
După îmbrăcare, candidatul face iar 3 metanii mari spre Răsărit, apoi este dus la
arhiereu, întocmai ca şi înainte, îngenunchează şi arhiereul îl binecuvintează punând
mâna dreaptă pe capul lui şi citeşte rugăciunea de hirotesie în ipodiacon. I se dau
candidatului un lighean şi o cană cu apă şi acesta toarnă arhiereului pe mâini, de 3 ori,
apă ca să se spele, zicând: «Câţi sunteţi credincioşi!» (de 3 ori). După spălare, arhiereul
îşi şterge mâinile şi pune ştergarul pe gântul ipodiaconului, care, după ce primeşte,
binecuvântarea arhiereului, merge şi se aşează în faţa icoanei Mântuitorului. Aici rămâne
până după cădirea din timpul Heruvicului, când trece în faţa uşilor împărăteşti şi toarnă
arhiereului apă, de 3 ori, zicând: «Câţi sunteţi credincioşi!», după care sărută dreapta
arhiereului şi trece în faţa icoanei Maicii Domnului, unde rămâne până la Axion, când
merge în Altar lângă proscomidiar şi toarnă din nou arhiereului apă să se spele pe mâini.
La ecfonisul: «Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă...», vine arhiereul, care
binecuvintează pe candidat; acesta iese în mijlocul Bisericii, unde face 3 metanii mici; de
aici este luat de 2 diaconi şi dus la arhiereu, în faţa uşilor împărăteşti, cu cuvintele:
«Porunciţi! Porunceşte, Stăpâne Sfinţite, pentru cel ce vi se aduce înainte spre a fi
hirotonit diacon». Arhiereul îl binecuvintează, făcându-i semnul Sfintei Cruci peste

140
creştet de 3 ori, apoi merge şi se aşează pe un jeţ, în partea de Nord a Sfintei Mese, cu
faţa spre Apus. Candidatul intră în altar prin uşile împărăteşti, este luat de diaconi de
mâini şi înconjoară Sfânta Masă de 3 ori, în timp ce se cântă: «Sfinţilor mucenici...,
Mărire Ţie, Hristoase Dumnezeule..., Isaie dănţuieşte...». La fiecare înconjurarea
candidatul sărută pe rând cele 4 colţuri ale Sfintei Mese, iar în faţa arhiereului face 2
metanii şi sărută omoforul, engolpionul şi mâna dreaptă. După cele 3 înconjurări, face 3
metanii cu închinăciuni în faţa Sfintei Mese, apoi îngenunchează cu piciorul drept înspre
colţul de Miazăzi-Apus al Sfintei Mese şi punându-şi mâinile pe Sfânta Masă, îşi pleacă
fruntea peste ele. Venind arhiereul la Sfânta Masă, pune capătul omoforului pe capul
candidatului şi mâinile cruciş peste omofor şi rosteşte îndemnul: «Dumnezeiescul har...».
Slujitorii încep să cânte încet: «Doamne, miluieşte...», întreit, iar arhiereul citeşte cele 2
rugăciuni de hirotonie a diaconului. După terminarea rugăciunilor, arhiereul şi noul
diacon vin în faţa uşilor împărăteşti, unde arhiereul dă noului diacon orarul, arătându-l
credincioşilor şi zicând: «Vrednic este!», iar ceilalţi slujitori cântă: «Vrednic este!»;
acelaşi lucru face arhiereul şi cu mânecuţele, apoi cu ripida, pe care le dă, pe rând,
diaconului; apoi acesta face 3 plecăciuni către credincioşi.
Se continuă Liturghia, iar noul diacon stă cu ripida ori acoperământul în partea
dreaptă a Sfintei Mese şi apără Sfintele Daruri. La împărtăşire el primeşte primul Sfântul
Trup şi Sfântul Sânge şi rosteşte ectenia: «Drepţi, primind dumnezeieştile...Daruri...».
b)Hirotonia de preot.
Se face după Vohodul Mare (intrarea cu Cinstitele Daruri). Rânduiala este
aceaiaşi ca şi la hirotonia de diacon, cu unele deosebiri. Candidatul, înainte de hirotonie,
vine în mijlocul Bisericii şi citeşte formularul de angajament pentru îndeplinirea cu cinste
a preoţiei. Când întră în altar pentru a fi hirotonit este luat de mâini de 2 preoţi, cu care
face înconjurarea Sfintei Mese, sărutând colţurile Sfintei Mese şi făcând metaniile în faţa
arhiereului. După înconjurare îngenunchează cu ambii genunchi în faţa Sfintei Mese.
Terminându-se hirotonia, i se dau: epitrahilul, brâul, felonul, Liturghierul şi apoi trece la
Sfânta Masă în dreapta arhiereului, dându-i-se această cinste până la sfârşitul Liturghiei.
Terminându-se sfinţirea Darurilor, noului preot i se dă Sfântul Agneţ, de către
arhiereu, care îi zice: «Primeşte odorul acesta şi îl păzeşte pe el până la a doua venire a
Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl va cere de la tine». Înainte de «Sfintele
Sfinţilor», noul preot dă înapoi Sfântul Agneţ. Este împărtăşit primul între preoţi, iar în
timpul Rugăciunii Amvonului el este acela care o citeşte, semn că a primit darul preoţiei.
c)Hirotonia arhiereului.
Candidatul la această treptă, după alegere şi confirmare din partea Statului, poartă
denumirea de ipopsifiu (ales). În ajunul hirotoniei, la Vecernie, are loc solemnitatea
vestirii şi chemări la treapta arhieriei.
În ziua hirotoniei, în timpul Utreniei, ipopsifiul citeşte o mărturisire de credinţă în
faţa arhiereilor slujitori.
Hirotonia propriu-zisă are loc la Liturghie, după «Sfinte Dumnezeule». La timpul
potrivit, candidatul este condus în mijlocul Bisericii pentru a se închina şi apoi, însoţit de
obicei de doi arhimandriţi, este readus în faţa uşilor împărăteşti şi a arhiereilor. Când se
face înconjurarea Sfintei Mese este purtat de 2 arhierei. La rugăciunea de hirotonie,
arhiereii pun mâinile pe capul iposifiului şi peste mâini omoforul şi Sfânta Evanghelie,
după care se dau noului arhiereu veşmintele arhiereşti: sacosul, epigonatul, omoforul,
engolpionul, crucea şi mitra. Apoi se continuă Liturghia, noul arhiereu fiind protosul

141
slujbei până la sfârşitul slujbei. După otpust este îmbrăcat în mantie, i se dă toiagul şi
împarte anafora.
d)Hirotesiile.
Hirotesiile pentru acordarea de ranguri administrative sau onorifice se fac în
cadrul Sfintei Liturghii, după intrarea cu Sfânta Evanghelie, când candidatul este adus în
faţa arhiereului, unde îngenunchează, este binecuvântat de 3 ori pe cap şi punând
arhiereul mâna dreaptă pe capul candidatului îi citeşte rugăciunea respectivă.
7.Taina Sfântului Maslu
a)Ce este această Sfântă Taină
Maslul este Taina care, prin rugăciunile preoţilor şi ungerea cu untdelemnul
sfinţit de ei, împărtăşeşte harul cel dumnezeiesc, pentru tămăduirea de bolile trupului şi
iertarea de păcate.
Cui se administrează? Ea se face de obicei la bolnavi, potrivit sfatului Sfântului
Apostol Iacob: «Este cineva bolnav dintre voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage
pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va
mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui»
(Iacob, c5, v14-15). Dar întrucât prin această Taină, creştinul obţine şi iertarea păcatelor,
ea se poate săvâşi şi celor sănătoşi.
b)Săvârşitorii Tainei Maslului.
Săvârşitorii acestei Taine sunt preoţii, dacă este posibil 7, după numărul Darurilor
Sfântului Duh (Isaia, c11, v2-3). Numărul de 7 este amintit şi în Vechiul Testament.
Astfel 7 preoţi sunau din trâmbiţe şi de 7 ori a fost înconjurat Ierihonul când l-au cucerit
israeliţii (Iosua, c6, v13-16). De 7 ori s-a rugat proorocul Ilie pe Muntele Carmel ca să
aducă ploaie pe pământ (III Regi, c19, v42-44). Proorocul Elisei a înviat un tânăr mort
culcându-se de 7 ori peste el (IV Regi, c4, v34-35). Rânduiala slujbei cuprinde 7
apostole, 7 Evanghelii, 7 rugăciuni deosebite pentru vindecarea bolnavului şi de 7 ori se
citeşte rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului. Din lipsă de 7 preoţi, Sfântul Maslu
se poate săvârşi cu 5 sau 3 preoţi.
Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în Biserică sau la locul de zacere al
bolnavului, oricând este nevoie.
De obicei se face miercurea sau vinerea mai ales în timpul posturilor. Maslul de
obşte se săvârşeşte miercuri şi joi în Săptămâna Patimilor, în amintirea ungerii
Mântuitorului cu mir de către femeia păcătoasă. (Luca, c7, v37-38).
c)Rânduiala Slujbei
Pentru săvârşirea Tainei sunt necesare următoarele: se pun pe o masă Sfânta
Evanghelie, Sfânta Cruce, un vas cu făină de grâu, un pahar cu untdelemn curat, 7
beţişoare de busuioc, care la un capăt sunt învelite cu vată, 7 lumânări. Înainte de
începerea slujbei se recomandă mărturisirea bolnavului, iar la sfârşitul slujbei se face şi
împărtăşirea lui.
Preoţii îmbrăcaţi cu epitrahil şi felon, stau în jurul mesei, iar protosul cădeşte în
jurul ei, pe bolnav şi cei prezenţi, apoi dă binecuvântarea mică: «Binecuvântat este
Dumnezeul nostru...». Se citesc rugăciunile începătoare, Psalmul 142, un grup de tropare,
psalmul 50, canonul alcătuit de Sfântul Arsenie. După terminare, se aprind lumânările, şi
protosul dă binecuvântarea mare: «Binecuvântată este Împărăţia Tatălui...», făcând
semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia peste untdelemn. Protosul rosteşte apoi ectenia mare,
cu cereri pentru binecuvântarea untdelemnului şi tămăduirea bolnavului. După ecfonis

142
urmează rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului: «Doamne, Care cu mila şi cu
îndurările Tale...», rostită de 7 ori, începând cu protosul. Îndiferent de numărul preoţilor,
această rugăciune se rosteşte de 7 ori. Se continuă cu un grup de tropare şi se trece la
citirea celor 7 Apostole şi 7 Evanghelii. În timpul citirii Apostolului se face cădire. După
fiecare Evanghelie urmează o ectenie întreită, o rugăciune pentru sfinţirea untdelemnului
şi rugăciunea pentru ungere: «Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor...» şi
fiecare preot unge pe cel bolnav cu un beţişor muiat în untdelemn, la frunte, ochi, nări,
gură, piept, mâini şi picioare, în care timp cântăreţii cântă: «Doamne, armă asupra
diavolului...» După terminarea citirii Apostolelor şi Evangheliilor, protosul ia Sfânta
Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute şi ţinând-o deasupra capului lui, citeşte
rugăciunea: «Împărate Sfinte, Îndurate şi Mult-milostive, Doamne Iisuse Hristoase...»,
cântându-se lin «Doamne miluieşte!» întreit. După terminarea rugăciunii se cântă
troparele: «Izvorul tămăduirilor...», «Caută spre rugăciunile robilor Tăi», iar preoţii se
miruiesc pe ei, apoi pe cei de faţă şi pe cel bolnav. Se încheie cu o ectenie întreită şi cu
otpustul.
Dacă este posibil, bolnavul face 3 metanii şi zice către preoţi: «Binecuvântaţi,
părinţi sfinţiţi...», iar preoţii răspund: «Dumnezeu să te ierte...».
Din untdelemnul sfinţit la Maslu se obişnuieşte să se dea bolnavului să bea după
ce a fost împărtăşit, sau se amestecă cu făina şi se face o pâinişoară din care mănâncă cel
bolnav. Acest untdelemn se mai poate întrebuinţa pentru ardere în candele sau la ungerea
celor răposaţi.

III.IERURGIILE ÎN VIAŢA CREDINCIOŞILOR

Despre ierurgii în general
Păcatul primilor oameni a atras după sine şi blestemul asupra pământului şi asupra
lucrurilor. Prin răscumpărarea omului de către Iisus s-a şters păcatul strămoşesc şi s-a dat
posibilitatea Bisericii de a chema binecuvântarea şi sfinţirea bisericească nu numai asupra
omului ci şi asupra naturii, lucrurilor, a apei, a caselor, a turmelor, a roadelor pământului.
Biserica a rânduit rugăciuni şi slujbe pentru toate împrejurările, pentru începutul
lucrărilor noastre, pentru ferirea de răutăţi, de nenorociri, precum şi pentru înmormântări.
Toate aceste slujbe se numesc ierurgii bisericeşti.
Aceste slujbe, oficiate de preot sau episcop, au ca scop scoaterea credincioşilor, a
naturii şi a lucrurilor de sub puterea şi influenţa răului, precum şi curăţirea şi sfinţirea lor.
Binecuvântările le găsim şi în Vechiul Testament, dar puterea lor desăvârşită este
doar în creştinism. Mântuitorul binecuvintează pe pruncii care veniseră la El (Matei, c19,
v13), binecuvintează şi sfinţeşte pâinea şi vinul la Cina cea de Taină (Matei, c24, v29).
Deosebirea dintre Taine şi ierurgii constă în următoarele: Tainele sunt instituite de
Mântuitorul, binecuvântările şi sfinţirile sunt aşezate de Biserică. Prin Taine se
împărtăşesc harurile Sfântului Duh şi ele lucrează prin ele însele, pe câtă vreme
binecuvântările şi sfinţirile lucrează prin puterea rugăciunilor bisericeşti şi prin credinţa
celor care le primesc. Sfintele Taine se administrează numai credincioşilor vii,
binecuvântările şi sfinţirile se primesc şi de credincioşi şi de lucruri neânsufleţite. Unele
ierurgii se fac în Biserică, altele în afara ei.
După destinaţia lor, deosebim două feluri de ierurgii şi anume: a)Cele privitoare la
persoane, b)Cele privitoare la natură şi lucruri.

143
 1.IERURGII LEGATE DE VIAŢĂ
a)Ierurgii în legătură cu naşterea şi Botezul
Biserica a întâmpinat totdeauna cu bucurie venirea pruncilor pe lume. Biserica are
ierugii pentru: ziua întâi după naşterea pruncului, ziua a opta de la naştere, când i se pune
numele, ziua a 40a după naştere.
1)În ziua întâi după naşterea pruncului.
Preotul face sfinţirea mică a apei, care preînchipuie Botezul. Cu ea preotul
sfinţeşte casa, pe femeia care a născut, pe prunc şi toţi ai casei. Apoi citeşte 3 rugăciuni
pentru lehuză, în care se roagă pentru sănătatea ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de
duhurile necurate, pentru curăţirea mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere.
Apoi preotul citeşte o rugăciune şi pentru moaşă şi celelalte femei care au asistat la
naştere. Din apa sfinţită se obişnuieşte să se pună în baia copilului în primele zile după
naştere.
2)Rugăciunile la ziua a opta după naştere.
În ziua a opta de la naştere pruncul este adus de moaşă la Biserică, stând cu el în
pridvor înaintea uşilor, întrucât încă nu este Botezat. Preotul îl binecuvintează, făcându-i
semnul Sfintei Cruci pe frunte, la gură, la piept, îi citeşte o rugăciune pentru punerea
numelui, care este o pregătire pentru Botez.
Obiceiul de a pune nume pruncului a opta zi este moştenit din Vechiul Testament,
care rânduise această zi pentru curăţirea prucilor de sex masculin, când erau tăiaţi
împrejur şi li se punea numele (Levitic, c12, v31). Acesată rânduială a păstrat-o şi Iisus
Hristos, când a opta zi a fost tăiat împrejur şi I s-a pus numele de Iisus (Luca, c2, v21).
Numele care se dă la Botez este de obicei al naşului, sau al sfântului zilei, sau al oricărui
sfânt pe care l-a ales familia ca ocrotitor al pruncului. Numele trebuie să fie din
calendarul ortodox, iar sfântul ales să fie considerat şi ca model vrednic de urmat pentru
prunc, în viaţa sa religioasă-morală când va fi mare.
3)Rugăciunea la 40 de zile după naştere.
La 40 de zile după naştere se face rânduiala pentru îmbisericirea pruncului şi pentru
curăţirea mamei. Acest obicei este păstrat tot din Vechiul Testament şi a fost respectat şi de
Maica Domnului, care a dus pe Iisus la Templu, unde a fost întâmpinat de Dreptul
Simeon, care L-a luat în braţe (Luca, c2, v22). Acum vine la Biserică însuşi mama cu
copilul şi stă înaintea uşilor Bisericii, preotul citind moliftele de curăţire mai întâi pentru
mamă, apoi pentru prunc, ca Dumnezeu să-l învrednicească, la vreme cuvenită, de
luminarea Botezului.
Urmează îmbisericirea pruncului, preotul ia pruncul în braţe, face semnul Sfintei
Cruci, cu el întâi în faţa uşilor Bisericii apoi în mijlocul Bisericii şi apoi în faţa uşilor
împărăteşti, zicând de fiecare dată: «Se îmbisericeşte robul (roaba) lui Dumnezeu (N), în
numele Tatălui...». Dacă este băiat şi a fost Botezat, preotul îl duce în altar, ocolind cu el
Sfânta Masă, apoi îl pune jos în faţa uşilor împărăteşti, în semn că este închinat
Domnului, de unde îl ridică naşul sau mama. Îmbisericirea de obicei se face după Botez,
deoarece îmbisericirea se face pruncului Botezat.
O altă ierurgie este cea numită dezlegarea cununiilor, adică rugăciunea care se citeşte
mirilor a opta zi după cununia religioasă, când vin la Biserică.
b.Ierurgii în legătură cu alte împrejurări deosebite din viaţa credincioşilor.
Tedeumul (Doxologia).

144
 Tedeumul sau Doxologia este o ierurgie care are ca scop a chema ajutorul lui
Dumnezeu în diferite împrejurări ale vieţii credincioşilor, precum şi de a mulţumi pentru
binefacerile primite de la El, cum învaţă Apostolul Pavel: «Să faceţi rugăciuni, cereri,
mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru conducători, pentru toţi care sunt în înalte
dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru» (I Timotei, c2, v1-3). Pe temeiul acesta Biserica a
rânduit rugăciuni pentru toate împrejurările vieţii: pentru începerea anului şcolar, pe
lângă şfinţirea apei, cu care se stropesc sălile de clasă şi face şi Tedeum, cerându-se de la
Dumnezeu să reverse în mintea tinerilor darul înţelepciunii şi priceperea învăţăturii.
Se mai face Tedeum şi la aniversări, sărbători naţionale, zile importante din viaţa
bisericească, la vizita ierarhilor în eparhie, la zile onomastice, la aniversarea a 25 şi 50 de
ani de căsătorie.
Biserica noastră prin porunca a Va ne îndatorează să ne rugăm lui Dumnezeu
pentru ocârmuitori. Se face Tedeum pentru sănătatea episcopului locului, mai ales la
aniversarea zilei sale onomastice sau de naştere, ori la împlinirea unui număr de ani de
rodnică păstorire, la deschiderea lucrărilor Sfântului Sinod, la marile aniversări din viaţa
şi activitatea Patriarhului nostru.
Cuvântul Tedeum vine de la cântarea intitulată «Te Deum laudamus», adică: «Pe
Tine Dumnezeule, Te lăudăm», alcătuită de episcopul Niceta de Remesiana (330-414),
cântare care se cântă la sfârşitul acestei slujbe.
Rânduiala slujbei Tedeumului constă din ectenii de mulţumire pentru binefacerile
primite, tropare, Apostol, Evanghelie şi o rugăciune alcătuită în acest scop. La sfârşit,
după otpust, se face Polihroniul, adică se cântă «Mulţi ani trăiască”», pentru conducătorii
lumeşti şi bisericeşti, precum şi pentru alte persoane, rugând pe Dumnezeu să le dăruiască
sănătate şi bunăstare întru toate.
2.IERURGII LEGATE DE MOARTE
Sfârşitul vieţii pământeşti şi trecerea la cele veşnice a unuia dintre cei dragi este
pentru toţi oamenii prilej de întristare. Biserica, prin rugăciunile ei, se străduieşte să
aducă o rază de mângâiere celor rămaşi în viaţă, iar pentru cei răposaţi Biserica a rânduit
servicii religioase, ca: Panihida, slujba înmormântării, cea a parastasului, care se fac după
moarte, la diferite termene sau soroace stabilite de tradiţia bisericească.
Pentru îngroparea celor răposaţi, Biserica a făcut o deosebire în ritualul acestei
ierurgii. Slujba înmormântării are rânduieli deosebite: una pentru prunci, alta pentru
credincioşii laici maturi, alta pentru preoţi şi diaconii de enorie, alta pentru călugări, iar
pentru cei care sunt îngropaţi în Săptămâna luminată există o singură slujbă pentru toate
categoriile de morţi.

1)Înmormântarea pruncilor mai mici de 7 ani.

Întrucât pruncii mai mici de 7 ani sunt socotiţi nevinovaţi, ritualul lor este mai
scurt decât cel pentru înmormântarea celor trecuţi de 7 ani.
Biserica se roagă pentru ei ca Dumnezeu să-i odihnească în Împărăţia Cerurilor,
după făgăduinţa Domnului (Marcu, c10, v14). Se citeşte Psalmul 90 şi canonul care se
referă la copilăria lui Iisus. Se citesc Apostolul (I Corinteni, c15, v39-46), Evanghelia
(Ioan, c6, v35-39), apoi rugăciunea pentru primirea pruncului în locaşurile îngereşti pline
de lumină. Trupul pruncului aşezat în sicriu este împodobit cu flori, iar pe margini ard

145
lumânări. Aceasta simbolizează nevinovăţia, curăţia pruncului şi lumina în care el va
sălăşlui.
2.Înmormântarea credincioşilor maturi (de la 7 ani în sus).
După ce trupul mortului este spălat, ca să fie curat înaintea Dreptului Judecător, se
îmbracă în haine noi şi se aşează în sicriu. Hainele noi arată că el va învia în haina
nestricăciunii. Pe pieptul mortului se pune o cuce sau o icoană, ca semn al credinţei lui în
Hristos. Lumânările care ard în sfeşnice lângă sicriu înseamnă lumina dumnezeiască a
Botezului şi ne amintesc faptul că sufletul creştinului încă viază, deşi trupul s-a dat
stricăciunii. În ziua înmormântării, preotul face acasă obişnuitul început, iar apoi cel
adormit este condus la Biserică, sicriul fiind aşezat cu faţa mortului spre Est, de unde va
veni Mântuitorul la sfârşitul lumii.
În Biserică se face slujba înmormântării alcătuită din Catisma a 17a, canonul
morţilor, binecuvântările, stihirile – idioamele ale celor opt glasuri, fericirile, Apostolul,
Evanghelia, după care urmează rugăciunile de dezlegare şi iertare. Se face apoi sărutarea
mortului, iar la mormânt corpul se acoperă cu un acoperământ, care înseamnă că cei
morţi în credinţa lui Hristos se află sub acoperământul şi scutul Lui. La mormânt se pune
o Cruce.
3)Înmormântarea preoţilor şi diaconilor de enorie.
Preotul sau diaconul răposat este aşezat pe o rogojină, în semnul smereniei pe care
adormitul a avut-o înaintea stăpânului Hristos. Trupul nu se scaldă, socotindu-se curat, ci
se şterge cu un burete înmuiat în untdelemn, este îmbrăcat în hainele preoţeşti şi după
aceea cu veşmintele liturgice ale treptei respective. Faţa mortului se acoperă cu un
procovăţ nesfinţit, iar pe piept i se pune Sfânta Evanghelie, ca unul care a predicat
învăţătura Mântuitorului. Fiind dus la Biserică, acolo i se face slujba înmormântării
preoţilor şi diaconilor de enorie, care este mai lungă şi mai solemnă decât cea pentru
credincioşii mireni. Se citesc 4 pericope din Apostol, 5 din Evanghelie, canonul special,
rugăciunile de dezlegare, apoi se obişnuieşte ca preoţii să ocolească Biserica cu trupul
decedatului, rostindu-se ectenii pentru morţi. După aceea trupul se aşează în mormânt.
4)Slujba înmormântării călugărilor.
Ea este adaptată situaţiei speciale a vieţii monahilor. Trupul călugărului decedat
nu se spală, şi se şterge cu apă caldă, făcându-de cu buretele semnul Crucii pe frunte,
mâini, piept, picioare (genunchi). Se îmbracă în haine călugăreşti, faţa i se înfăşoară cu
camilafca, apoi se înfăşoară în mantie. Este aşezat pe rogojină, ca semn al sărăciei de
bunăvoie. Slujba ieromonahilor se face în naos, iar a monahilor simpli în pronaos şi este
alcătuită din: antifoane, cântări diferite, canon, Fericirile, Apostol, Evanghelie,
rugăciunile de iertare.
Obiceiul cel vechi prevedea ca monahii să nu fie puşi în sicrie, ci aşezaţi direct în
mormânt, ca semn al dispreţului faţă de patimile trupului.
Tot slujba înmormântării monahilor se face şi la înmormântarea arhiereilor, pentru
că şi ei sunt călugări. Arhiereul se îmbracă în veşmintele arhiereşti şi i se pune în mâini
Sfânta Evanghelie.
5)Înmormântarea în Săptămâna Luminată.
Aceasta are un ritual special, în care răzbate peste tot bucuria pentru Învierea lui
Hristos, care trebuie să covârşească întristarea şi plângerea pentru cei răposaţi. Cântările
sunt luate din Slujba Învierii. Se cântă Canonul Paştilor, Evanghelia Învierii, apoi

146
rugăciunile obişnuite de dezlegare. În loc de «Veşnica pomenire» se cântă «Hristos a
Înviat».
După sfârşitul slujbei înmormântării de toate categoriile se rostesc cuvântări,
elogiindu-se activitatea celui dispărut şi aducând consolări rudelor.
6)Ierurgiile de după înmormântare.
Grija nostră pentru cei decedaţi se arată şi prin rugăciunile şi slujbele rânduite de
Biserică pentru pomenirea lor după înmormântare. Trebuie să pomenim întotdeauna pe
cei morţi şi să ne rugăm pentru ei atât pentru rugăciunile noastre personale în fiecare zi,
cât şi prin slujbele şi rânduielile aşezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele sau datele
rânduite. Soroacele de pomenire şi rugăciune pentru morţi sunt următoarele:
a)La 3 zile după moarte, în cinstea Sfintei Treimi şi în amintirea Învierii celei de a
treia zi a Mântuitorului, care S-a făcut pârga învierii celor adormiţi;
b)La 9 zile după moarte, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia celor
9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al IX-lea, când Mântuitorul pe Cruce a făgăduit
Raiul;
c)La 40 de zile după moarte, în amintirea Înălţării la cer a Mântuitorului, pentru
ca sufletul celui adormit să se înalţe şi el al cer. Se fac pomeniri la 3, 6, 9 luni şi la un an
după moarte, în cinstea şi slava Sfintei Treimi şi după obiceiul vechi al creştinilor, care în
fiecare an se adunau la mormintele mucenicilor, socotind ziua morţii lor ca zi de naştere a
lor pentru viaţa de dincolo. După 7 ani se socoteşte că trupul s-a dezlegat cu totul de cele
pământeşti, în Mănăstiri este obiceiul să se adune osemintele după un termen şi să fie
depuse în osuar. Termenul de 7 ani, când se face ultima pomenire, simbolizează cele 7
zile ale facerii lumii.
Slujba care se face pentru pomenirea şi iertarea morţilor după înmormântarea lor
se numeşte parastas, care înseamnă a se înfăţişa înaintea cuiva, a mijloci, deci este o
rugăciune de mijlocire pentru morţi. Parastasul este o prescurtare a slujbei înmormântării.
Partea principală o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi de iertare, citite de preot, urmate
apoi de cântarea: «Veşnica pomenire».
Parastasul se oficiază în Biserică după Sfânta Litrghie, apoi se merge la mormânt
cu colivă, flori, lumânări şi vin, din care se toarnă peste mormântul celui decedat.
Panihida este o altă rânduială a slujbei parastasului. Ea se oficiază atât în
răstimpul dintre moartea şi înmormântarea cuiva, cât şi după înmormântare, la diferite
termene de la moarte, iar în Mănăstiri pentru pomenirea de obşte a tuturor morţilor, se
face, în fiecare vineri seara sau sâmbătă dimineaţa. Se mai obişnuieşte să se facă pentru
morţi «Sărindarul», care înseamnă 40 de pomeniri la 40 de Liturghii consecutive, precum
şi parusia (prezenţa), adică amintirea neîncetată a morţilor, care se face la Liturghiile din
întregul an bisericesc. Pentru morţi în general, Biserica a instituit zile anume de
pomenire, care sunt sâmbetele morţilor.

7.MISIUNE CREŞTINĂ ŞI CATEHETICĂ

I.FAMILIA CREŞTINĂ ŞI BISERICA – FACTORI ESENŢIALI ÎN
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A COPILULUI
Unii dintre cei mai importanţi factori în educaţia copilului sunt: familia şi
Biserica.
1.Familia creştină.

147
 Factorul de bază în educaţia copilului şi care intervine încă de la naşterea sa este
familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în religia de apartenenţă prin Botez
şi prin toate ritualurile credinţei ortodoxe.
Copilul urmăreşte pe cei din familie, conduitele acestuia formându-se prin
mimetism şi contagiune directă. Copiii vor imita comportamentul părinţilor. În ţara
noastră însăşi familiile au nevoie de o educaţie religioasă solidă, întrucât aproape 40 de
ani comunismul a impus românilor ateismul, interzicând religia.
Este bine ca în fiecare duminică părinţii sau bunicii să-l ducă pe copil la Biserică,
încă de la începutul vieţii, iar când a început să vorbească să-l înveţe rugăciuni. Părinţii
sau bunicii să-l pună pe copil cât mai des să-şi facă rugăciunea. Numai în felul acesta
imprimă copilului o deprindere şi o obişnuinţă corectă în respectarea unor reguli
creştineşti care trebuie să fie imprimate în manifestările de zi cu zi ale copilului.
2.Biserica.
Al doilea factor educativ care contribuie la educaţia religios morală este Biserica.
Factorul principal de educator al credinţei este preotul. El este cel care instaurează la
copil stimulii relgioşi.
Forma principală de educaţie religioasă se realizează prin participarea la slujbele
bisericeşti şi reprezintă însăşi participarea directă a copilului la ceremoniile religioase şi
la Sfânta Liturghie. La ora de religie este o expunere teoretică a creştinismului, dar prin
participarea la sfinţele slujbe asistă la o aplicaţie directă a celor însuşite la şcoală.
Rolul educativ al Bisericii
Biserica este o instituţie sfântă. Biserica este forma instituţionalizată a
manifestării religioase care se raportează la un timp istoric şi la un spaţiu cultural anume.
În rândul copiilor influenţa pedagogică a Bisericii este deosebit de importantă. Biserica
ne propune un scop şi un ideal al perfecţionării existenţei noastre. Ea ne face părtaşi la
tainele vieţii supranaturale. În locaşul bisericesc ne reglăm conştiinţele şi conduitele faţă
de divinitate. Biserica realizează şi o educaţie estetică prin intermediul obiectelor, a
manifestărilor corale, a sculpturilor, a picturilor, etc, ele trezesc şi susţin sentimentele,
interesele şi conduitele estetice ale celor care păşesc în acest perimetru spiritual. Se
impune ca şcoala şi Biserica să colaboreze şi să se ajute reciproc. Familia are nevoie
permanent de asistenţa spirituală a Bisericii. Este nevoie de o Biserică vie prezentă în
toate circumstanţele vieţii individului.

II.TINERII ŞI BISERICA ÎN ZILELE NOASTRE. MODALITĂŢI DE

LUCRU ŞI ACTIVITĂŢI CATEHETICE
Copilăria este perioada cea mai importantă a vieţii, pentru că atunci se formează
deprinderile şi cunoştinţele necesare întregii vieţi. Primii 3 ani de viaţă sunt cei mai
importanţi deoarece acum are loc creşterea trupească, mentală şi duhovnicească.
Formarea personalităţii religios-morale a copilului începe în familie, se continuă
în şcoală şi în Biserică, până la sfârşitul vieţii. În familie primeşte creştinul primele
îndrumări de morală. Familia are datoria cultivării virtuţiilor creştine, a ataşamentului faţă
de Biserică, de credinţa creştină, a împlinirii datoriilor sociale, etc. Formarea
personalităţii religios morale a copilului se realizează prin participarea la Sfintele Slujbe,
prin citirea unor cărţi cu conţinut duhovnicesc, practicarea faptelor bune.
Viaţa socială are şi ea o importanţă majoră în formarea religios-morală a tinerilor.
Numai în societate aceştia pot pune în aplicare ceea ce au învăţat, se pot forma,

148
înţelegând că trebuie să înfăptuiască totdeauna dreptatea. Numai în relaţiile cu ceilalţi
faptele de dragoste sunt cu totul dezinteresate. Rugăciunea pentru aproapele şi ajutorarea
semenilor reprezintă cea mai înaltă formă a iubirii. Activităţile pe care tânărul le
desfăşoară în familie, în şcoală, în societate, trebuie să fie în conformitate cu învăţătura
creştină. Biserica nu interzice momentele de destindere, distracţiile. Ele sunt folositoare
numai când nu primejduiesc sănătatea morală şi fizică, nu sfidează buna-cuviinţă şi
modestia şi nu se transformă într-un scop al vieţii devenind patimi.
Tinerii au nevoie de multe răspunsuri în viaţa lor, au nevoie de persoane
binevoitoare care să îi îndrume spre un drum bun în viaţă. De cele mai multe ori tinerii
sunt victime ale abuzurilor verbale, psihice, sexuale şi fizice şi aceste lucruri trebuie
evitate, iar cei tineri să fie învăţaţi cum să le evite.
Fericirea este o stare sufletească ideală către care năzuieşte fiecare om. Plăcerea şi
bucuria sunt bune în sine. Creştinismul este o religie a bucuriei. Bucuria în sine nu este
un păcat, ci abuzul de plăceri şi defătări.
Distracţiile sunt manifestări fireşti ale organismului. Ele sunt folositoare şi
necesare, previn extenuarea şi surmenajul, restabilesc liniştea, aduc uşurare, destindere,
înnobilează caracterul şi cultivă relaţiile sociale. Pentru a nu deveni păcate aceste
modalităţi de destindere trebuie să fie în conformitate cu învăţătura morală. În funcţie de
vârstă, sex, temperament, gusturi, distracţiile pot fi: sufleteşti, fizice şi mixte.
Încă de la începutul creştinismului muzica a fost considerată de origine divină.
Muzica este expresia bunătăţii sufleteşti. Se cuvine ca în cultul divin creştinii să se roage
cântând. Cântările religioase sunt o expresie a credinţei.
Muzica ziceau grecii este produsul naturii, nu al omului. Sufletul se exprimă prin
muzică. Muzica este o modalitate de exprimare a sentimentelor. Tinerii de azi sunt
influenţaţi de amici şi modă la alegerea genului de muzică. De multe ori alegerea genului
de muzică atrage după sine imitarea gesturilor şi comportamentului interpretului. De
multe ori imitându-şi idolii tinerii s-au abătut de la învăţătura creştină. Există azi o
muzică care prin mesaje îndeamnă pe tineri al violenţă, la sinucidere, al porniri animalice.
Acesta este motivul pentru care tinerii trebuie îndrumaţi în alegearea genurilor de muzică.
În legătură cu muzica stă dansul. Dacă acesta este cuviincios, dansul este îngăduit
de morala creştină. El este o formă de distracţie colectivă îndeplinind roluri sociale,
instructine şi educative.
Un alt pericol pentru tineri îl reprezintă drogurile sau „moartea albă”.
Consumatorii de droguri au probleme de comunicare cu cei din jur, se îndepărtează de
familie, de semeni şi de Dumnezeu.
Una din datoriile creştinului este datoria faţă de sine însuşi, adică datoria de a-şi
respecta trupul şi sufletul. Omul are datoria de a se îngriji de sănătatea şi integritatea
trupului. Omul când consuma substanţe nocive nu are grijă de sănătatea trupului. Din
consumul de droguri se naşte desfrânarea, violenţa, uciderea, sinuciderea. Consumul de
droguri în cantităţi mari şi în mod frecvent provoacă mai întâi plăcerea perversă, apoi
ajunge la obişnuinţă, apoi duce la dependenţă. Consumatorul nu poate renunţa la ele şi
încalcă porunca lui Dumnezeu. Patima este condamnată de Biserică şi este opera
diavolului. Nestăpânirea de sine, tentaţiile de tot felul slăbesc voinţa omului.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu raţiune, voinţă, sentiment. Omul gândeşte,
vorbeşte. El comunică cu semenii săi şi cu Dumnezeu. La început oamenii comunicau
prin viu grai, apoi prin scris. Astăzi sunt numeroase căi de transmitere a informaţiilor. Cu

149
cât omul este mai informat cu atât capacitatea de a lua cele mai bune decizii creşte. Cele
mai utilizate surse de informare sunt: presa scrisă, radioul, televiziunea, calculatorul.
Toate aceste mijloace de informare de multe ori pot reprezenta o sursă de conflict, de
distragere a atenţiei de la problemele importante, pot crea dependenţă, pot deforma
caractere. Calculatorul şi televizorul „răpesc” timpul tinerilor. Ei îşi neglijează astfel
datoriile faţă de familie, faţă de şcoală, faţă de Biserică, faţă de ei înşişi.
Omul are liber arbitru. El îşi poate alege singur informaţiile. Acestea trebuie alese
în conformitate cu învăţătura creştină. Fără a desconsidera cuceririle ştiinţei şi ale
tehnicii, morala creştină condamnă propagarea viciilor, a înstrăinării de valorile credinţei.
Puternic ancorat în credinţa sa, tânărul va şti să selecteze ajutat de părinţi, profesorii şi
alţii ceea ce îi este de folos.
Un alt pericol la care sunt supuşi tinerii îl reprezintă pornirile sexuale. Biserica
recomandă abstinenţa sexuală înainte de căsătorie, dar şi în timpul căsătoriei în zilele de
post, în duminici, de sărbători, sau când cei doi se pregătesc pentru Sfânta Împărtăşanie.
Credincioşia făcută între soţi la cununie, trebuie să rămână statornică până la moarte.
Relaţiile sexuale înainte de Cununie sunt numite de Biserică acte de desfrânare, iar
relaţiile extraconjugale sunt numite adulter. Relaţiile sexuale aduc după sine alte păcate.
Un rol deosebit în educarea tinerilor în viaţa intimă îl are familia, dar şi Biserica.
Tinerii vor fi îndrumaţi să păzească poruncile divine, să-şi păstreze fecioria, să-şi
disciplineze sentimentele şi instinctele. Astfel, ei vor putea merge pe calea care duce la
desăvârşire. În acest urcuş este nevoie de multă credinţă, răbdare, voinţă, post, rugăciune.
Biserica condamnă şi homosexualitatea şi incestul.
O altă problemă care îi preocupă pe tineri sunt manifestările magiei. Aceasta este
de 2 feluri: albă şi neagră. De asemenea mai sunt şi superstiţia, numerologia şi astrologia.
Superstiţia este o deformare a adevăratei credinţe şi a relaţiei dintre om şi
Dumnezeu. În superstiţie sunt prezente o atitudine şi o gândire de tip magic, în care se
denaturează relaţia om-Dumnezeu, dar şi cea dintre om-natură. Pentru a deosebi
superstiţia de actul religios autentic, trebuie făcută deosebirea între credinţă şi credulitate.
Credinţa se manifestă într-un mod de viaţă susţinut prin lucrarea harului şi care
valorifică integral puterile omului. Nu există opoziţie între credinţă şi luciditate. Prin
credinţă omul împărtăşeşte taine mai presus de ceea ce poate fi exprimat printr-o logică
formală.
Credulitatea este o denaturare a raţiunii şi a credinţei. Aceasta presupune de a
primi fără discernământ o serie de învăţături şi de practici. Credulitatea se fondează pe o
atitudine prin care se urmăreşte obţinerea unor rezultate facile şi imediate la diferite
probleme. Superstiţiile se dezvoltă plecând de la credulitatea oamenilor.
Astrologia este cunoscută încă din vremea asiro-babilonienilor, făcând o
corespondenţă între mişcările astrelor şi destinele oamenilor. În contemporaneitate
practicile astrologiei sunt asociate cu zodiacul şi horoscopul. Zodiacul arată luna în care
ne-am născut. Există 12 semne, unul pentru fiecare lună, cu diferite nume. Se crede că
există o corespondenţă între semnul zodiacal şi destinul omului. Horsocopul arată că
zilele din calendar depind de poziţia astrelor cereşti care influenţează în mod direct soarta
oamenilor. Horoscopul reprezintă o contestare a realităţii providenţei divine. Încrederea
în el reprezintă o contestare a realităţii providenţei divine.
Magia reprezintă o acţiune asupra naturii şi a omului în care forţele demonice sunt
invocate în scopul obţinerii unor rezultate. Magia se fundamenează pe posibilitatea

150
omului de a domina natura prin invocarea demonilor sau a spiritelor. Religia exprimă
legătura liberă dintre Dumnezeu şi om, răspunzând aspiraţiilor profunde ale omului.
Vrăjile şi farmecele acţionează contra voinţei persoanei care este supusă acestor
practici. Există o formă de vrajitorie prin care diavolii sunt invocaţi pentru a descoperi
oamenilor lucrurile pierdute sau ascunse, iar o alta de ghicire a celor viitoare.
Credinţa în magie este relaţionată cu forţa colectivă care o pune în mişcare. Magia
se exercită prin intermediul imaginaţiei, producând amăgiri colective. Prin magie nu se
dobândesc roadele Duhului Sfânt. Proliferarea magiei are loc datorită accesibilităţilor sale
facile şi rezultatelor imediate, dar şi datorită comodităţii duhovniceşti. Comoditatea
omului contemporan, favorizează o neasumare a Crucii, facilitează conturarea unei
mentalităţi în care magia prinde tot mai mult teren. Chiar în necazuri sau alte încercări
adevăratul creştin nu trebuie să recurgă la practici magice.
Printre modalităţile de lucru cu tinerii se enumeră: orele suplimentare, cercurile de
religie, catehezele, expoziţiile de artă religioasă şi altele. Este bine ca la aceste activităţi
ale profesorului de religie să ia parte şi preotul paroh. Aceste activităţi se pot organiza în
afara programului şcolar sau duminica după Sfânta Liturghie. Catehezele trebuie inspirate
din problemele care îi frământă pe tineri, dar şi din Biblie, Morală, Liturgică, Dogmatică
şi Istorie Bisericească. După cateheză este bine să urmeze o serie de întrebări puse de
tineri la care va răspunde preotul. Este bine ca preotul să ştie cu ce probleme se confruntă
tinerii din parohia sa şi este bine ca aceste probleme să fie rezolvate sau evitate. Prin
aceste întâlniri dintre preot, profesor de religie şi tineri se vor găsi mai uşor căi de a ajuge
la sufletul tinerilor, aceştia vor căpăta încredere în adulţi şi îşi vor deschide mai uşor
sufletul către ei.

III.IMPLICAŢIILE PASTORAL-MISIONARE ŞI EDUCATIVE ALE

COLABORĂRII PROFESORULUI DE RELIGIE CU PREOTUL PAROH.
Preliminarii: Educaţia – act sinergic şi teandric. Trebuie să precizăm din capul
locului că fiecare educator, care şi-a asumat responsabilitatea instruirii într-un anumit
domeniu, nu-şi poate aroga în nici un fel şi exclusivitatea actului educaţional. În
condiţiile complexităţii vieţii moderne, educarea tinerilor presupune efort de echipă,
propriu-zis, o conlucrare armonioasă între toţi factorii implicaţi. Din punctul de vedere al
educaţiei religioase, trei sunt factorii nominalizaţi în tratatele de specialitate: Familia,
Biserica şi Şcoala. Unii pedagogi adaugă, nu fără dreptate, un al patrulea: societatea, în
general, având în vedere influenţa ei majoră, mai ales asupra vârstelor fragede. Desigur,
aceşti patru factori conlucrează, cu timp şi fără timp, realizând actul sinergic educaţional,
reuşit sau nu, în funcţie de calitatea reprezentanţilor fiecăruia. Ceea ce se ignoră deseori,
însă, atunci când sunt se discută despre factorii nominalizaţi, este "Alfa şi Omega" a
actului pedagogic: Dumnezeu. El a creat cerul şi pământul, dar a întemeiat şi familia şi
Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat şi şcoala, mai întâi în familie şi în Biserică, cu
timpul câştigându-şi, desigur, autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă
legătură cu acestea, până în ziua de astăzi.
Parafrazând spusele lui Petre Ţuţea (1901-1991), neîntrecut în definiţii şi
formulări surprinzătoare, în legătură cu afirmaţia lui Newton "gravitaţia este
Dumnezeu!", plecăm şi noi de la premisa: "Educaţia este Dumnezeu!" Şi nu este doar
începutul şi sfârşitul ei, ci Factor şi Creator permanent. Toţi educatorii trebuie să aibă
conştiinţa că educaţia nu este un act sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei

151
divino-umane. Altfel spus, un act teandric. Cei care au încercat să facă "educaţie" fără
Dumnezeu, au eşuat lamentabil. Iar cel mai elocvent exemplu pentru noi, petrecut chiar
sub ochii noştri, a fost sistemul educaţional ateo-comunist din România. Dumnezeu a fost
alungat din şcoală pentru aproape o jumătate de veac, iar rezultatele se resimt dureros şi
astăzi, observându-se mai ales în mentalităţile ante-decembriste, opace, înguste, refractare
la orice demers moral creştin. Astfel de mentalităţi şi-au făcut loc, din păcate, chiar în
cercurile puterii politice şi în structurile decizionale din ministere, inspectorate, şcoli etc.
Numai aşa se poate explica incredibila susţinere a unor legi necreştine într-o ţară creştină
(ca, de exemplu, avortul şi homosexualitatea, iar mai nou dezbaterile cu privire la
prostituţie), totodată vulnerabilitatea acelor articole de lege cu privire la învăţământul
religios din şcoală. În stilul său cu totul original, Petre Ţuţea a spus într-un interviu
televizat că informaţiile privind legea atracţiei universale, care se leagă de numele
fizicianului englez Isaac Newton (1642-1727), au fost transmise şi preluate oarecum
denaturat. Povestea cu mărul care cade şi inteligenţa fizicianului care vede ceea ce alţii nu
văzuseră, are, desigur, un anumit procent de adevăr, dar e ţesută şi cu mult folclor.
"Newton, zicea Ţuţea, era un om smerit şi credincios. Întrebat admirativ cum a descoperit
el mecanismele gravitaţiei, el a pus totul pe seama lui Dumnezeu, zicând: Nu eu, ci
Dumnezeu. Gravitaţia este Dumnezeu!" Cu alte cuvinte, a vrut să spună, că El este
Creatorul cerului şi pământului, cu toate legile, inclusiv ale gravitaţiei...potrivit cărora un
părinte sau un tutore legal, nedus la biserică, poate cere în scris neobligativitatea
frecventării orei de religie pentru copilul său. De aceea, revenim: actul educaţional
complet şi eficient este teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de
a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, în general, ci şi în
educarea copiilor noştri, în familie, în biserică şi în şcoală. Acest dar dumnezeiesc a
devenit operant, cu deplinătate, prin întruparea lui Iisus Hristos, Piatra Unghiulară de la
care începe zidirea caracterului creştin a pruncului, clădindu-se apoi, piatră cu piatră,
virtuţile adolescenţei şi ale maturităţii, pentru ca, în final, opera pedagogiei divino-umane
să fie încununată cu aura înţelepciunii şi cu venerabilitatea bătrâneţii. Iată de ce, toţi
pedagogii înţelepţi vor mărturisi, smeriţi, că nu ei sunt factori decisivi, primi şi ultimi, ai
demersului educaţional, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea pedagogică" este zadarnică, după
cuvântul psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n. n.), în zadar s-ar osteni
cei ce o zidesc..." (Psalm126, v1). Cât de actuale sunt, de asemenea, cele scrise de Marele
(dar smeritul) Apostol - Pedagog Pavel: "Când unul zice: Eu sunt al lui Pavel! Iar altul:
Eu sunt al lui Apollo!... Ei bine, ce este Apollo? dar Pavel, ce este? Slujitori prin care voi
aţi crezut, şi după cum i-a dat fiecăruia Dumnezeu. Căci eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte e ceva, nici cel ce udă, ci
Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar fiecare-şi va
primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Cor.
c3, v4-9). Slujirea preotului în şi pentru şcoală, în bună conlucrare cu profesorul de
religie. Între factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preoţii
de la parohii. Ce pot face ei, practic? Răspundem, concret: pe lângă faptul cu unii au
predat Religia până la numirea titularilor, iar alţii predau în continuare, fie şi doar cu
statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de înrâurire asupra elevilor, părinţilor şi
chiar a profesorilor. Vom da câteva exemplificări: - pot, bunăoară, cu tactul necesar,
desigur, să-i convingă pe părinţii şi elevii care refuză iniţial această disciplină, s-o
accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti; - pot avea o bună conlucrare cu profesorii

152
de Religie, în special cu cei din şcolile care se află teritorial în raza parohiei. Dacă
profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi copiii la spovedanie şi
împărtăşanie, preotul trebuie să manifeste întreaga disponibilitate. Iar dacă profesorul de
Religie nu-l solicită, poate avea el aceste iniţiative. Mai mult, îl poate ajuta pe tânărul
profesor cu anumite materiale, ca de ex. icoane pentru clase, anumite cărţi şi reviste
pentru o mai bună informare (fie şi sub formă de împrumut) etc. Informarea poate fi, de
altfel, reciproc-benefică: preotul îi lămureşte profesorului începător anumite neclarităţi,
profesorul poate, la rândul său, să-l informeze pe preot asupra unor noi apariţii editoriale
din domeniul său, care este comun, în mare măsură. În acelaşi timp, după cum profesorul
de Religie trebuie să-i îndemne la clasă pe copii să frecventeze biserica, aşa preotul poate
în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin părinţii şi bunicii lor) să nu lipsească de
la ora de Religie.
În anul 2007, părintele Constantin Dragnea, profesor de religie titular la una din
şcolile bucureştene, a susţinut la Facultatea noastră teza de doctorat cu titlul, Slujirea
preotului în şcoală, în care prezintă, detaliat, cele mai importante aspecte ale implicării
preotului pentru reuşita orei de religie şi, în general, pentru educaţia religioasă a copiilor.
O recomandăm în mod deosebit pentru tema pe care o supunem acum dezbaterii. Cea mai
fericită situaţie este aceea în care preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.
Importanţa parteneriatelor în educaţie şi în recuperări educaţionale. Potrivit legii
272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, responsabilitatea revine
colectivităţii locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică, Şcoală, Poliţie, Servicii medicale,
Administraţia publică locală, Servicii judeţene. Este o expresie, iată, a sinergiei de care
vorbeam la început. Art. 103. al. 1, prevede că „Autorităţile administraţiei publice locale
au obligaţia de a implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor
comunităţii şi de soluţionare la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii”, iar
al. 2: „În acest scop, pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzând, dar fără a
se limita, oameni de afaceri locali, preoţi, cadre didactice, medici, consilieri locali,
poliţişti” (subl. n.). Periodic, pot avea loc seminarii comune, de importanţă practică reală.
În virtutea prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot fiinţa cabinete de consiliere
duhovnicească, ca expresie a drepturilor şi obligaţiilor privind aceleaşi parteneriate
educaţionale. În multe şcoli, mai ales în liceele de la oraşe, funcţionează cabinete de
consiliere psihologică, o măsură binevenită, în condiţiile în care tot mai mulţi elevi au
nevoie de un sfat la timp, în momentele de criză. Ei bine, în aceleaşi cabinete poate şi
preotul oferi consultanţă duhovnicească, cu acordul direcţiunii, după un orar prestabilit şi
în bună înţelegere cu psihologul şcolii respective. Se ştie, nu toţi copiii sunt dispuşi să-l
caute pe preot la biserică, iar preotul, aşa cum aleargă în parohie în găsirea „oii pierdute”,
aşa trebuie să procedeze şi în cazul copiilor, mai ales a copiilor! Fie şi numai 2-3 ore pe
săptămână, prezenţa preotului în şcoală va ajuta, cu siguranţă, măcar câteva suflete aflate
în derivă. Părintele Dragnea, implicat personal în astfel de acţiuni, ne dă exemple cât se
poate de ilustrative, pe care le vom reproduce în acest studiu. Slujba de la începutul
anului şcolar, săvârşită de preot în şcoala de pe teritoriul parohiei, poate constitui un bun
început al conlucrării lui cu profesorul de religie, ca de altfel cu toate cadrele didactice,
cu elevii şi, totodată, cu părinţii elevilor. De obicei, se săvârşeşte slujba sfinţirii apei celei
mici, la care se adaugă rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă
timpul nu îngăduie, se vor rosti doar rugăciunile începătoare şi una dintre rugăciunile
pentru şcolari. La sfârşit, preotul are prilejul (şi obligaţia!) de a rosti un foarte scurt

153
cuvânt, care, bine închegat, poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor
de faţă pentru cele sfinte, în general, şi pentru ora de religie, în special. Totodată, extrem
de important, pentru creşterea autorităţii duhovniceşti a preotului, fapt ce înseamnă,
practic, o contribuţie efectivă la recunoaşterea autorităţii şi prestigiului Bisericii
Ortodoxe. Am menţionat în mod expres precizarea foarte scurt cuvânt, pentru eficienţa
receptivităţii din partea auditoriului, mai ales a copiilor, foarte puţin dispuşi la cuvântări
lungi, fie ele cât de reuşite. Evident, această promisiune “foarte scurt...” va trebui
respectată întocmai, altfel efectul poate fi contrar şi, trebuie s-o spunem direct,
dezastruos. Timpul optim al unei astfel de cuvântări parenetice este de 5-7 minute. În
acest scop, oferim un model orientativ, care va trebui adaptat, desigur, datelor concrete de
la faţa locului:„Înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele
mai scumpe nu au valoarea ei (Pilde c8, v11).
Onoraţi profesori, iubiţi elevi (studenţi), iubiţi părinţi,
Se cuvine, întâi de toate, să-I mulţumim Domnului că ne-a prilejuit această bucurie de a fi
împreună, elevi, profesori şi părinţi, la un nou început de an şcolar. Drept mulţumire am
săvârşit o sfântă slujbă, prin care ne-am rugat ca Dumnezeu să binecuvânteze acest
început de drum pe cărările ştiinţei şi ale înţelepciunii. Suntem cu toţii adânc emoţionaţi.
Emoţia izvorăşte din bucurie momentului reîntâlnirii, desigur, dar este sporită şi de harul
sfânt, pogorât în sufletele noastre prin slujba ce s-a săvârşit. Acestei slujbe îi adăugăm un
foarte scurt cuvânt, în care vom încerca să evocăm câteva lucruri legate de educaţie,
văzute din punct de vedere creştin. Iubiţii noştri, să ne amintim, mai întâi, că noţiunea a
educa provine dintr-un verb latin, educo, care înseamnă, originar, “a scoate din”, „a
creşte”, “a ridica”, în procesul învăţământului înţelegând prin aceasta a-l scoate pe copil
din starea ignoranţei şi a-l călăuzi pe cărările ştiinţei şi ale bunelor purtări. Amintim,
totodată, că scopul creştin al educaţiei este formarea caracterului religios-moral. Pentru
împlinirea acestui scop este nevoie, desigur, de osteneală pe măsură. Nici o jertfă,
ofrandă, sau osteneală nu va rămâne, însă, fără rod. Biblia, Cartea noastră de căpătâi, ne
cheamă să râvnim dobândirea înţelepciunii, căci înţelepciunea, spune Sfânta Carte, este
mai bună decât pietrele preţioase (Pilde c8, v11). De aceea, la slujba care s-a făcut mai
înainte aţi auzit, la un moment dat: “Ne rugăm Domnului Dumnezeului nostru, ca să
caute cu milostivire asupra şcolarilor acestora, să le trimită în inimi, minte şi grai, duhul
înţelepciunii, al ştiinţei, al evlaviei şi al fricii Sale...”. Ştim, apoi, că Mântuitorul Iisus
Hristos S-a arătat în lume, nu numai ca Arhiereu şi Împărat, ci şi ca Învăţător. Pildele şi
sfaturile Lui sunt de o frumuseţe inefabilă, pe care voi, dragi tineri, le cunoaşteţi, datorită
faptului că acum se face religie în şcoală. Urmând acestor sfaturi, părinţii bisericii drept-
măritoare au evidenţiat, la rândul lor, importanţa capitală a studiului: “Îndeletniceşte-ţi
mintea cu învăţătura, ca să nu gândească la lucruri rele”, spunea Sf. Chiril al
Ierusalimului, într-o cateheză . Iar Sfântul Ioan, arhiepiscop al Constantinopolului, cel
numit “Gură de Aur” pentru vorbirea lui frumoasă, a spus că “Învăţătura cu cât se
răspândeşte mai mult, cu atât face mai puternice sufletele pe care acestea o primesc”. În
duhul învăţăturilor scripturistice şi patristice, marii dascăli ai neamului românesc s-au
pronunţat, la rândul lor, de la catedră sau prin scris, pentru ridicarea culturală a poporului,
ca unică şansă de progres şi civilizaţie. Dintre aceştia, am da un singur exemplu:
profesorul academician Simion Mehedinţi (1869-1962), unul dintre cei mai mari
pedagogi români, ignorat şi marginalizat de regimul comunist de tristă amintire, datorită
puternicelor sale convingeri naţional-creştine. Profesorul Simion Mehedinţi propune, ca

154
prim pas în cultura naţională, însuşirea şi folosirea corectă a limbii române: “Cel dintâi
semn vădit al pătrunderii în cultura românească, spune el, este cunoaşterea şi stăpânirea
deplină a limbii româneşti. Limba e haina sufletului. După limbă se poate vedea repede,
dacă cineva e din stânca de mijloc a poporului, sau este o biată ţărână mărginaşă,
frământată sub picioarele străinilor...”. Stăpânind bine limba, orice tânăr are şansa
asimilării corecte a învăţăturilor, cu ajutorul cărora va contribui, apoi, la prosperitatea
ţării, a familiei pe care o va întemeia şi a sa personală. Iubiţi elevi (studenţi), Strădaniile
voastre nu vor ţinti doar obţinerea unor note mari, ca o legitimare a apartenenţei voastre
la o şcoală. “Non scholae discimus, sed vitae”, a spus inspirat filozoful Seneca. Noi cu
toţii învăţăm pentru viaţă, cea de aici şi în perspectiva celei viitoare. Să reţinem, aşadar,
iubiţii noştri, că scopul suprem al educaţiei este formarea caracterului moral creştin. Să
deveniţi, adică, oameni de caracter. Şi e bine să ştim că acest cuvânt, “caracter”, vine de
la grecescul “haractir”, care înseamnă încrustătură, adâncitură sculptată, formă dăltuită,
într-un cuvânt amprenta imprimată în firea omului prin educaţie. Să ajute Dumnezeu ca
profesorii voştri să vă dăltuiască în suflete cele mai frumoase şi sfinte învăţături, spre
mântuirea voastră şi a poporului român! Amin.”
„Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de Religie”,
implementat iniţial în Arhiepiscopia Iaşilor, având aprobarea Sf. Sinod al BOR, din
ianuarie 2006. Acest proiect este iniţiat de WORDIRECT, o organizaţie creştină non-
profit, dezvoltată de „Gospel Light Worldwide” din S.U.A., cu scopul de a susţine
activitatea de catehizare a copiilor. În spaţiul ortodox, această iniţiativă s-a materializat
prin editarea în limba engleză a mai multor ghiduri catehetice, pentru vârste ale copiilor
cuprinse între 6 şi 17 ani. În total vor fi editate 12 volume, fiecare volum fiind împărţit în
două părţi (două cărţi distincte) a câte 18 lecţii fiecare. Noutatea pe care o aduc aceste
ghiduri catehetice propuse de Wordirect o reprezintă metoda modernă de predare a unor
cunoştinţe religioase (biblice, liturgice, istorice, aghiografice, iconografice), precum şi
accentul pe însuşirea şi aplicarea în viaţa de zi cu zi a acestor cunoştinţe. Fiecare lecţie
are, la sfârşit, o serie de îndrumări practice, strâns legate de conţinutul respectivei lecţii,
reunite sub titlul “Acasă şi în familie”. Proiectul de faţă este acum dezvoltat în colaborare
cu Bisericile Ortodoxe din Albania, Armenia, Bosnia, Egipt, Georgia, Liban şi Rusia. În
aceste ţări s-au tradus şi tipărit, cu adaptare la specificul şi tradiţia fiecărei Biserici locale,
ghidurile catehetice ortodoxe publicate în limba engleză, avându-i ca autori pe Pr. John
Matusiak, Dr. Constance Tarasar şi Valerie Zahirsky. Având în vedere că în aceste ţări nu
se predau ore de religie în învăţământul de stat, aşa cum se întâmplă în România, prima
întrebare analizată în cadru dezbaterilor noastre a fost: are nevoie şi Biserica Ortodoxă
Română de o astfel de iniţiativă de revigorare a activităţilor de catehizare? Răspunsurile
rezultate în urma mai multor întâlniri comune au clarificat raportul care există între ora de
religie din şcoală şi cea de cateheză din biserică, cei prezenţi evidenţiind următoarele
aspecte: activitatea de catehizare se desfăşoară în biserică, la iniţiativa preotului paroh,
pentru a spori cunoştinţele religioase ale enoriaşilor, în vederea întăririi lor în credinţă şi
în dragoste de Dumnezeu şi aproapele; activitatea de predare a religiei se circumscrie
unor norme aplicabile întregului învăţământ de stat şi urmăreşte predarea unor cunoştinţe
pe baza unei programe elaborată pentru acest domeniu, edificarea spirituală a copiilor
fiind deseori neglijată sau trecută în plan secund; deoarece nu i se impun restricţii şi rigori
specifice unui manual care trebuie să se înscrie în politica dusă în domeniul
învăţământului de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o mai mare flexibilitate,

155
fiind structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le interesul şi captându-le,
spre exemplu, atenţia prin jocuri şi aplicaţii care nu pot fi incluse într-un manual;
faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală (adică într-un spaţiul în care copilului i
se mai predau, de asemeni, biologia sau matematica), conferă orei de cateheză o
atmosferă aparte, cadrul oferit de sfintele lăcaşuri sporind atenţia, receptivitatea şi evlavia
copilului; pictura bisericii şi structura sa arhitectonică, mobilierul bisericesc sau vasele
liturgice constituie tot atâtea posibilităţi de a ilustra “pe viu” cele cuprinse în anumite
lecţii, aspect care facilitează asimilarea de cunoştinţe; cateheza poate fi făcută de preotul
paroh sau de către o persoană competentă delegată de acesta; oricum, parohul are prilejul
ca la această oră de cateheză să se poată apropia de micii săi enoriaşi, creându-se şi o
legătură de suflet, ca de la duhovnic la ucenic; în cazul în care se implică un laic în
activitatea de catehizare (eventual un absolvent al unei facultăţi de teologie), este de la
sine înţeles că acesta o va face de bunăvoie şi cu entuziasm, existând riscuri mai mici de
apariţie a unei rutine generată de o muncă prestată pentru un salariu, cum se mai întâmplă
uneori în cazul profesorului de religie; catehizarea efectuată după metoda propusă în
ghidurile „Hristos împărtăşit copiilor” creează o adevărată emulaţie religioasă în sânul
familiei, copilul fiind în permanenţă îndemnat să discute şi să aplice în viaţa de zi cu zi
cunoştinţele dobândite prin cateheză; Concluzia: ora de religie şi cateheza din parohii se
află în raport de complementaritate şi nu de concurenţă. La cele menţionate mai sus se
adaugă şi faptul că, până în 2006, nu exista nici un ghid catehetic pentru copii, care să
răspundă în mod eficient solicitărilor preoţilor care doresc să desfăşoare activităţi
catehetice în parohii. Este binecunoscut faptul că Sfântul Sinod a făcut, în mai multe
rânduri, recomandări în sensul revigorării acestei activităţi, mai ales în contextul unei
lumi atât de vulnerabile în faţa secularizării. Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, de
vrednică pomenire, a îmbrăţişat cu bucurie acest proiect, iniţiat la noi de actualul patriarh,
Preafericitul Părinte Daniel, şi a semnat prefaţa primului Ghid, tipărit deja. Se înţelege de
la sine că prin acordarea binecuvântării pentru acest program, nu sunt excluse apariţiile
altor ghiduri şi materiale, iar programul nu se va impune automat tuturor eparhiilor sau
parohiilor, el fiind doar o mână de ajutor întinsă celor preocupaţi de îmbunătăţirea
activităţii catehetice. Pentru a fi siguri că se vor imprima ghiduri de calitate
incontestabilă, toate volumele vor fi oferite, înainte de a intra în tipar, şi unor profesori
universitari de teologie (în special de Catehetică), pentru a aduce eventuale corecturi şi
sugestii. În acelaşi scop, conţinutul proiectului figurează şi pe agenda întrunirilor
profesorilor de Catehetică şi Omiletică de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă din ţară.
Datele proiectului au fost analizate, de exemplu, la întrunirile de la Arad, din mai 2006,
Bucureşti, mai 2007, şi Constanţa – mai 2008. În discuţiile ce au urmat, s-a convenit
asupra unei colaborări a profesorilor de Omiletică şi Catehetică din cadrul Facultăţilor de
Teologie la acest program, tocmai pentru ca acesta să-şi poată realiza obiectivele cât mai
bine. În acest sens, fiecare participant a primit, spre analiză şi critică, volumele editate în
cadrul programului amintit, volume care vin în sprijinul catehizării copiilor în parohii,
catehizare ce nu mai trebuie lăsată exclusiv pe seama orei de Religie din şcoli, pe alocuri
nu întru totul eficientă. Mai mult, în condiţiile în care prozelitismul sectar este din ce în
ce mai agresiv, iar capcanele imoralităţii întinse copiilor noştri devin tot mai numeroase,
considerăm că trebuie încurajată orice iniţiativă serioasă, care sprijină efectiv educaţia
morală ortodoxă. * Date recente privind programul „Hristos împărtăşit copiilor”.
Înfiinţarea birourilor de catehizare parohială. În zilele de 27-28 aug. 2008 s-a desfăşurat

156
un Seminar naţional având în atenţie acest program, cu scopul de a se găsi cele mai bune
căi de implementare în cadrul parohiilor. Lucrările s-au ţinut în sala de festivităţi a
Seminarului Teologic ”Nifon Mitropolitul” din Bucureşti. La finele întrunirii, părintele
dr. Constantin Naclad, inspector pentru cateheza parohială în cadrul Sectorului teologic
educaţional din Patriarhia Română, a întocmit un raport, înaintat Preafericitului Părinte
Patriarh Daniel, din care socotim util să spicuim aspectele care aduc un plus de informaţie
faţă de cele prezentate anterior. La simpozion au fost prezenţi delegaţi din toate eparhiile
de pe cuprinsul ţării, cei mai mulţi dintre ei fiind persoane desemnate de către ierarhi ca
responsabili pentru birourile de catehizare parohială, sau consilieri de resort, care au în
atribuţii şi activităţile culturale sau educaţionale. De asemenea, au mai fost prezenţi Dl
James Morgenroth din S.U.A., coordonator regional al proiectului Youth Bible
Curriculum, D-na Anita del Haas, Director Naţional al Organizaţiei World Vision
România, D-na Magda Cămănaru, Director Comunicare World Vision România, Dl
Vasile Timiş, Inspector General pentru educaţia religioasă în cadrul Ministerului
Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi reprezentanţi ai presei religioase şi laice. Agenda
întâlnirii a inclus prezentarea unui istoric al proiectului, dezbaterea constructivă a
metodologiei propuse de proiect, cu jalonarea câtorva principii clare pentru susţinerea
catehezei parohiale, stabilirea unei metode eficiente de coordonare, monitorizare şi
verificare a activităţii catehetice, elaborarea unui document comun privind organizarea
birourilor catehetice la nivelul eparhiei şi întocmirea unui calendar pentru organizarea
activităţii catehetice în Patriarhia Română până la nivelul parohiei. 1. Istoricul
proiectului a reliefat faptul că evenimentul care a avut loc este rodul unei activităţi de
aproape trei ani, în timpul cărora s-a probat posibilitatea susţinerii cursului de cateheză în
numeroase parohii şi valabilitatea metodologiei propuse de proiect. 2. Dezbaterea
metodologiei a subliniat necesitatea organizării, în viitorul apropiat, a unor sesiuni de
instruire de formatori pentru familiarizarea preoţilor cu ceea ce aduce nou acest proiect.
În acest sens s-au stabilit deja mai multe contacte, mai ales în eparhiile din Ardeal şi în
Sudul ţării, acolo unde nu a fost implementat proiectul, pentru susţinerea acestor sesiuni,
având şi promisiunea sprijinului financiar în acest sens.
Colaborarea cu Facultăţile de Teologie, acolo unde este posibil, pentru activitatea
catehetică din parohii (ca de ex. la Sibiu, unde pr. conf. Necula Constantin a implicat mai
mulţi studenţi în activitatea catehumenală); Organizarea de activităţi de teren, de două ori
pe lună, pentru inspectorul de catehizare parohială; Dezvoltarea relaţiilor directe cu cei
care aplică proiectul în teren; Întocmirea rapoartelor pentru activitatea catehetică, după un
format standard, care să ţină cont de specificul acestei activităţi; Întocmirea, la biroul de
catehizare, a unei baze de date iniţiale, care mai târziu să poată fi verificată pe teren
(modelul de la Sibiu şi de la Alba Iulia); Biroul de catehizare să elaboreze materiale
catehetice (începând cu cel de la Patriarhie); Model de control pluri-parohial, prin
implicarea cercurilor misionare preoţeşti (exemplul de la Arad, Sibiu şi alte câteva eparhii
din ţară); Întocmirea unui jurnal pastoral catehetic de către preotul paroh (exemplul
Mitropoliei Ardealului), sau a unui caiet de evidenţă catehetică; Înfiinţarea unei distincţii
”Hristos împărtăşit copiilor”, la nivel patriarhal, pentru preoţii merituoşi în activitatea
catehetică; Stabilirea unor indicatori prin care se poate cuantifica activitatea catehetică
din parohii, cum ar fi: diminuarea influenţei sectare (a fost subliniată mai ales la eparhiile
din Ardeal), înmulţirea numărului de proiecte, întocmirea unor fişe de evaluare a
activităţii catehetice, a unui ghid de evaluare pentru copii, părinţi, preoţi etc.; Necesitatea

157
cunoaşterii în prealabil a proiectului ”Hristos împărtăşit copiilor” de către responsabili,
colaboratori şi preoţi; Stabilirea unor criterii de selecţie pentru cei care vor să ocupe
biroul de catehizare; Dezvoltarea unor relaţii de colaborare între Biroul de catehizare şi
inspectoratele şcolare; Încercarea de a obţine de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării
aprobarea pentru un punctaj de 36 puncte (conform metodologiei de promovare) acordat
profesorilor de religie care se implică în activităţile proiectului ”Hristos împărtăşit
copiilor”; Includerea în procesul verbal anual de inspecţie a protopopului şi a activităţii
catehetice şi pe proiect; Stabilirea unei zile pe săptămână pentru susţinerea catehezei;
Acordarea unor stimulente pentru copiii care participă la proiect (excursii, tabere, etc.).
Am subliniat acest punct, pentru a evidenţia faptul că profesorul de religie, la rândul său,
poate sprijini efectiv catehizarea din biserică.
Susţinerea, la Centrele eparhiale, a unor conferinţe sau întâlniri cu cei care aplică
proiectul ”Hristos împărtăşit copiilor”. În ceea ce priveşte elaborarea documentului
comun privind organizarea catehezei parohiale, în acord cu deciziile Sfântului Sinod, s-au
hotărât următoarele: a. Biroul de catehizare trebuie să aibă o structură autonomă în cadrul
unui sector al Centrului Eparhial, cum ar fi cel cultural, pentru învăţământ sau misionar,
după specificul fiecărei eparhii; b. Trebuie elaborată o fişă a postului care sa cuprindă
obiectivele acestei funcţii. c. Înaintarea unui raport către ierarh pentru acordarea
binecuvântării în vederea înfiinţării acestui birou; d. Denumirea funcţiei să fie cea de
inspector pentru catehizarea parohială; Biroul să poarte denumirea comună de Birou
pentru catehizarea tineretului. Referitor la întocmirea unui calendar de activităţi pentru
aplicarea Hotărârii Sfântului Sinod, s-au hotărât de comun acord următoarele: a.
Organizarea Biroului pentru catehizarea tineretului în fiecare eparhie şi numirea unui
inspector pentru catehizarea parohială, până la data de 15 septembrie 2008; b. Numirea
responsabililor pentru cateheza parohială, la nivelul fiecărui protopopiat, conform
Hotărârii Sfântului Sinod, până la data de 1 octombrie 2008; c. Trimiterea unei
recomandări din partea Patriarhiei Române, prin care, la temele conferinţelor preoţeşti din
această toamnă, aflate la dispoziţia eparhiilor, să fie adăugată şi tema ”Proiectul Hristos
împărtăşit copiilor”. d. Organizarea la nivelul parohiilor: stabilirea grupelor de copii care
vor participa la orele de cateheză, acolo unde vor avea loc, până la data de 1 decembrie
2008; e. Întocmirea, după data de 1 decembrie 2008, a unui calendar de distribuţie a
ghidurilor catehetice, după solicitările exprimate.
Importanţa legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic. Câteva studii de caz. Biserica
şi şcoala trebuie să lucreze în armonie, pentru că una o completează pe cealaltă: una
cultivă credinţa, alta ştiinţa. Şcoala lipsită de credinţă, adică izolată de Biserică, poate da
naştere unei ştiinţe egoiste, imorale şi chiar ucigătoare. Biserica are nevoie de şcoală, de
ştiinţă, pentru că altfel poate cădea uşor în superstiţii. De asemenea, Biserica are nevoie
de şcoală şi pentru armele ce-i dă ştiinţa pentru apărarea sa. Opinii furnizate de Pr. Dr.
Constantin Dragnea, profesor de Religie la Şcoala nr. 58 din Capitală îndeplinirea marii
sale misiuni. Şcoala răspândeşte cunoştinţele necesare omului cult şi dezvoltă facultăţile
sufleteşti; Biserica “cultivă spiritul şi îl înalţă, îl deşteaptă şi nutreşte sentimentele cele
mai nobile, care fac pe om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Şcoala “are nevoie
de Biserică pentru multiplele contribuţii în formarea personalităţii umane”, în vederea
unei bune integrări în viaţa socială. Prin disciplina religie din şcoală este înlesnită
întărirea legăturii dintre şcoală şi Biserică. De asemenea, prin ora de religie se urmăreşte
ridicarea nivelului de educaţie religioasă şi morală a societăţii începând cu elevii din

158
şcoala primară şi continuând cu cei din gimnaziu şi liceu. “Influenţele educative la
disciplina religie completează misiunea Bisericii şi, astfel, vine în ajutorul societăţii în
ansamblu deoarece promovează valorile fundamentale, dragostea, prietenia, pacea,
înţelegerea şi întrajutorarea între semeni”. Din “Rânduiala slujbei de la începerea anului
şcolar”, aflăm că preotul se roagă pentru ca Domnul Dumnezeu să trimită asupra elevilor
“în inimi, în minte şi în grai duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al evlaviei şi al fricii Sale; să-i
lumineze cu lumina cunoştinţei Sale, să le dea putere şi tărie pentru înţelegerea Legii Lui
celei dumnezeieşti şi a toată învăţătura cea bună şi folositoare”. De asemenea, preotul se
roagă ca Domnul Dumnezeu „să insufle elevilor duhul cel bun, care povăţuieşte pe calea
cea dreaptă şi aduce spor de înţelepciune, de ştiinţă, şi de toate faptele cele bune, spre
slava Preasfântului Său nume”. Aşadar, Sfânta Biserică are în vedere, pe de o parte,
curăţirea sufletului copilului, povăţuirea acestuia pe calea cea dreaptă şi dobândirea
înţelegerii legii lui Dumnezeu, pe de altă parte, se roagă şi pentru dobândirea învăţăturii
celei bune şi folositoare. Cu alte cuvinte, se roagă şi pentru pregătirea duhovnicească a
elevilor, dar şi pentru pregătirea lor profesională spre „întărirea Bisericii şi a ţării”. Însă,
pe lângă rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar sau cele care se pot face la fiecare
Sfântă Liturghie sau alte slujbe ale Bisericii, preotul trebuie să se implice şi mai mult în
şcoală pentru ca rugăciunea să aibă o susţinere faptică. Acest lucru ar presupune o
cunoaştere mai profundă a elevilor de către preotul din parohie şi se poate realiza fie prin
deplasarea profesorului de religie cu elevii la Biserică pentru a se întâlni cu preotul, fie
prin venirea acestuia în şcoală la ora de religie, desigur cu acordul conducerii şcolii.
Pentru ca ora de religie să fie eficientă trebuie întărită legătura duhovnicească între elev şi
preot, între fiu duhovnicesc şi părintele duhovnicesc; văzându-l pe preot vorbindu-le cu
căldură, dialogând pe diferite teme duhovniceşti, elevii să se poată deschide sufleteşte.
Nu este suficientă o spovedanie în grabă făcută de Crăciun şi de Paşti, când sunt foarte
mulţi credincioşi. Este nevoie de mult mai mult. De asemenea, la biserică, duminica,
chiar de ar vrea să vină toţi la slujbă n-ar putea. Există, de regulă, două sau trei şcoli cu
peste 400 de elevi în fiecare parohie. Într-o şcoală cel mult 20% dintre elevi merg la
biserică duminică de duminică şi au o legătură mai strânsă cu părintele duhovnic. Însă
ceilalţi, cum am mai spus, ajung, poate, de Crăciun şi de Paşti. Cei care merg la biserică
duminică de duminică sunt, de obicei, mai cuminţi, învaţă mai bine, nu creează probleme.
În şcoală sunt însă şi elevi care deranjează atmosfera din timpul orelor şi din pauze şi
scad foarte mult eficienţa actului pedagogic. Comportamentele negative care ies în
evidenţă sunt mai ales minciuna, refuzul de a învăţa, refuzul de a intra la ore, violenţa
fizică şi verbală, fuga de acasă şi de la şcoală ş.a. De aceştia trebuie să ne ocupăm în mod
special pentru a-i aduce pe calea cea bună pentru că îi deranjează atât pe profesori cât şi
pe colegii lor. Chiar mai mult, sunt foarte dese situaţiile în care dacă sunt lăsaţi să se
comporte greşit, unii colegi care sunt la oarecare limită îi vor copia, îi vor lua ca modele
şi se vor pierde. Mai există în şcoală o altă categorie de elevi şi anume cei cu probleme de
sănătate, care au diferite afecţiuni medicale, anumite boli, au suferit accidente, operaţii. Şi
aceştia au mare nevoie de ajutor din partea preotului. Dintre cei care ridică probleme de
comportament şi care au probleme de sănătate atât ei, elevii cât şi părinţii nu merg la
biserică şi nu se spovedesc în proporţie de peste 90%. În marea majoritate a acestor
cazuri rezolvarea problemelor vine dacă părinţii acceptă să meargă la biserică şi să se
spovedească. Spre exemplificare vom da câteva cazuri concrete:
1.Un elev în clasa a VIII-a începuse să fure din casă bani, pe care îi folosea la jocuri de

159
noroc. Nu se mai întâmplase să fure. Până atunci era un elev silitor care îşi vedea de
şcoală. De când începuse să fure din casă, lipsea de la şcoală şi nu-l mai interesa
învăţătura. Mama acestui elev s-a dus la şcoală şi a cerut ajutorul dirigintelui şi al
consilierului şcolar. Însă copilul părea că nu aude şi nu înţelege. Mama, deznădăjduită, s-
a întâlnit şi cu preotul şi i-a spus că ea se va sinucide dacă fiul ei va mai fura bani din
casă şi nu se va hotărî să înveţe, întrucât la sfârşitul clasei a VIII-a urma un examen
important. Preotul i-a spus că soluţia nu este sinuciderea, ci spovedania. Şi dacă copilul
fură este foarte posibil ca ei ca părinţi să fi furat ceva şi să nu se fi spovedit. La auzul
acestor cuvinte, mama elevului i-a mărturisit preotului că, într-adevăr, ea fură de la locul
de muncă, pentru că salariul este foarte mic şi atunci mai ia de acolo ce produce şi vinde
pentru a-şi mări veniturile. Preotul i-a spus că nu trebuie să mai ia nimic de la locul de
muncă, dacă va vrea să se îndrepte fiul său. I-a cerut măcar o vreme, câteva săptămâni, să
se abţină, pentru a vedea dacă îşi schimbă sau nu comportamentul. Mama copilului a
acceptat imediat îndemnul preotului spunând că nu şi-a dat seama că poate fi vreo
legătură între furtul ei şi furtul fiului ei. A doua zi elevul nostru l-a căutat pe preot
cerându-i să se spovedească şi făgăduindu-i că nu se va mai întâmpla să fure. Într-adevăr
de atunci şi-a îndreptat comportamentul şi nu s-a mai întâmplat să fure. Şi-a reluat
vechiul obicei de elev silitor şi pregătindu-se cum se cuvine a luat examenul de la
sfârşitul clasei a VIII-a cu bine.
2.Un elev din primii ani de liceu fura bani din casă. Oriunde îi găsea, îi lua. A
spart şi caseta cu bani a familiei. Au încercat părinţii să-i explice şi cu binele, l-au şi
pedepsit, dar nimic n-au rezolvat. În cele din urmă, mama i-a cerut sfatul preotului
duhovnic. Acesta a spus că dacă fiul fură este foarte probabil că părinţii au furat ceva şi
nu s-au spovedit. Într-adevăr, tatăl elevului lucra pe un şantier şi lua de acolo câte ceva
din ce putea folosi acasă: ciment, nisip, gresie, faianţă. Preotul le-a spus să nu mai ia
nimic de la locul de muncă, măcar o vreme, să vedem ce se întâmplă. Din momentul
spovedaniei tatălui, copilul n-a mai luat nici un ban din casă. După două luni tatăl l-a
sunat pe preot cerându-i îngăduinţa să mai ia ceva de pe şantier pentru a-şi termina o
lucrare începută în casă. A insistat foarte mult spunând că toţi colegii mai iau şi şefii ştiu
de aceasta şi îngăduie. Atunci preotul i-a spus să ia ceea ce vrea şi vom vedea ce spune
Dumnezeu. În ziua respectivă când a luat ce avea nevoie până să ajungă acasă deja fiul
său furase banii pe care îi găsise la îndemână. Au înţeles părinţii ce au de făcut şi fiul lor
s-a îndreptat.
3.Un elev în clasa a VI-a a fugit de acasă. Timp de trei luni părinţii n-au ştiut
nimic de el. Au aflat apoi de la un coleg de-al lui că el dormea în canale şi au anunţat
poliţia. Astfel a fost adus acasă. La scurt timp a fugit în acelaşi loc. A fost din nou adus
acasă şi iar a plecat. Concluzia la care au ajuns cei care sau ocupat de acest caz, de la
poliţie, a fost una categorică: singura soluţie este şcoala de corecţie pentru că s-a învăţat
cu drumurile. În aceste condiţii, mama elevului s-a dus la şcoala unde învăţa copilul să-i
ia transferul. Acolo mama s-a întâlnit „întâmplător” cu preotul şi i-a spus şi acestuia
supărarea ce o apăsa. Preotul a îndemnat-o să amâne transferul câteva zile pentru a mai
încerca ceva: să-i ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru că El are soluţii la toate problemele.
A fost îndemnată mama să se spovedească şi să ducă o viaţă curată, să meargă la biserică
duminică de duminică. S-a spovedit şi fiul ei care spunea că nu ştie de ce îi vine să plece
de acasă. Auzea însă o voce care îi „comanda” să plece de acasă şi pleca… A doua zi
elevul s-a dus la şcoală şi nu a mai lipsit de la şcoală şi de acasă timp de aproape un an şi

160
jumătate. În acest timp foarte important este faptul că elevul a început să fie foarte atent
la ore şi să ia note foarte bune, lucru care i-a uimit pe profesori. După un an şi jumătate
mama elevului l-a sunat pe preot că fiul ei a plecat de acasă şi nu ştie unde este. Preotul a
întrebat-o dacă a respectat ceea ce făgăduise şi mai ales dacă a mers la biserică duminica.
Aceasta a spus că de două luni nu s-a mai dus la biserică. Preotul a sfătuit-o să-şi ţină
făgăduinţa de a merge la biserică duminica. A înţeles şi a acceptat acest lucru. A doua zi
copilul s-a întors acasă. Fusese plecat cu trenul prin ţară. A doua zi a venit şi la şcoală,
făgăduind în faţa clasei că nu va mai fugi de acasă şi de la şcoală şi nu-i va mai supăra pe
părinţi şi profesori.
4.Un elev ce se afla la începutul clasei a VIII-a a refuzat să mai meargă la şcoală.
Deşi terminase clasa a VII-a cu media 9,70, deci era un elev foarte bun, după cum spunea
mama sa n-a mai vrut să înveţe. Mergea cu unii colegi prin baruri şi discoteci, cheltuind.
Mama acestui elev s-a dus la psiholog cu el şi după cinci şedinţe, văzând că nu se
îndreaptă, doamna psiholog le-a spus să ajungă şi la un preot. Ajungând la preot, acesta i-
a spus mamei că trebuie întâi de toate să se spovedească ea şi să îndrepte ce este de
îndreptat în viaţa ei. Pentru că părinţii elevului erau necununaţi, au fost îndemnaţi să se
cunune. Era sfârşitul lunii octombrie şi au zis că nu pot face pregătirile până în postul
Crăciunului. Preotul le-a spus să făgăduiască că imediat ce se va putea, după post, să
solicite cununia. Au fost de acord. După câteva zile, preotul a sunat să vadă ce mai face
copilul şi i s-a spus că nu-i ajunge timpul cât ar vrea să înveţe. Se îndreptase. În luna
martie, mama copilului l-a sunat pe preot să-i spună că fiul ei de cinci zile nu mai vine
acasă şi nu ştie unde este. Preotul a întrebat-o pe mamă dacă s-au cununat şi aceasta a
spus că deoarece fiul se îndreptase nu şi-a ţinut făgăduinţa. În aceste condiţii, preotul a
îndemnat-o pe mamă să nu mai amâne, însă ea a spus că se apropie examenul de clasa a
VIII-a şi sunt foarte multe cheltuieli şi ar vrea să amâne cununia până după examen.
Preotul i-a spus că totuşi, după examen, trebuie să rezolve această problemă. Mama a
acceptat, fiul şi-a revenit foarte repede, a reluat şcoala şi a intrat la un liceu foarte bun cu
o medie foarte mare. În luna octombrie a clasei a IX-a la două săptămâni după începerea
anului şcolar mama a constatat că fiul ei nu fusese deloc pe la şcoală în afara primei zile
de deschidere. N-a mai întrebat preotul ce trebuie făcut. În trei zile, a şi organizat
cununia, ştiind că lipsa acesteia trebuie să fie cauza eşecului şcolar al fiului ei. Imediat
după cununie fiul şi-a venit în fire şi de atunci n-au mai fost probleme cu absenţele şi cu
învăţătura. Sunt mai bine de trei ani de atunci.
5.Un elev din clasele primare avea mari probleme de sănătate. Dintr-un an şcolar
a mers mai puţin de două luni la şcoală. Mai mereu internat, operat, iar internat cu
probleme de sănătate. Atunci mama îndemnată de învăţător a ajuns la preot, cerându-i
ajutorul. Părinţii spuneau că trebuie să fie blesteme mari asupra familiei lor, dacă au aşa
mari necazuri cu copilul. Preotul însă le-a spus că dacă se spovedesc lucrurile se vor
îndrepta, pentru că Dumnezeu are soluţii la toate problemele. Însă la spovedanie preotul a
constat că ambii părinţi aveau amant şi amantă şi că mai stăteau împreună doar pentru
copil. În aceste condiţii preotul le-a spus cu hotărâre să înceteze acest tip de vieţuire, dacă
ţin la copilul lor şi la viaţa lor. Ei au înţeles şi s-au îndreptat. De atunci au trecut patru ani
şi copilul n-a mai avut probleme de sănătate...
Câteva remarci. Au fost întâlnite cazuri în care elevii se purtau foarte urât cu
părinţii lor, prin violenţă verbală şi chiar fizică. La spovedanie, preotul a aflat că şi
părinţii elevilor, la rândul lor, au avut un comportament asemănător şi nu s-au spovedit de

161
aceste păcate. De aceea am prezentat câteva exemple din multele întâlnite ca profesor de
religie. Ca o concluzie parţială, am sublinia că în toate cazurile în care elevii aveau
probleme, fie de furt din casă sau de la şcoală, fie de violenţă, de absenţe de la şcoală, de
fugă de acasă, de boală, părinţii acestora aveau păcate de spovedit, nu mergeau regulat la
biserică. Mai concluzionăm că în toate cazurile în care părinţii au acceptat, în urma unei
cateheze, să se mărturisească şi apoi să se îndrepte înaintea lui Dumnezeu, copiii lor s-au
îndreptat foarte repede. În toate celelalte cazuri, mai puţine, în care părinţii au refuzat
spovedania, sau dacă s-au spovedit, nu si-au îndreptat viaţa spre Hristos (în special cei
care nu au vrut să se cunune), copiii lor nu şi-au revenit, creând probleme mari şcolii
unde erau şi familiilor lor. Au fost şi cazuri, mai puţine, în care copiii mergând la
biserică, încet, încet, i-au adus şi pe părinţi, care s-au spovedit. Unii chiar au ajuns să se
cunune. Aşadar, şi copiii prin vieţuirea lor în Hristos, rugându-se la Dumnezeu şi
mergând la biserică pot să-i ajute pe părinţi să meargă pe drumul cel bun. De aceea, este
deosebit de importantă legătura şcolii cu Biserica, a cadrelor didactice cu preotul din
parohie. Această legătură o poate face cel mai bine profesorul de religie care cunoaşte
cazurile grave din şcoală. Însă este şi aici o problemă. Foarte puţini dintre părinţii ai căror
copii au probleme merg la biserică să-l caute pe preot. O posibilitate mai eficientă ar fi ca
prima întâlnire dintre preot şi părinţi să se facă în şcoală, cu acordul direcţiunii. Aceasta
se poate face, de regulă în cabinetul de religie, unde părinţii copilului vin mai uşor.
Şcoala este un mediu deja cunoscut. Avantajul legii 272. Există în acest sens, cu puţină
bunăvoinţă din partea şcolii, şi un cadru legislativ. Prin legea nr. 272/2004, privind
Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului, se urmăreşte realizarea interesului superior
al copilului prin respectarea drepturilor acestuia, printre care amintim: libertatea de
exprimare (art. 23.1), libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 25.1), să fie
crescut în condiţii care să-i permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială (art. 32). De toate acestea sunt responsabili părinţii, care au principala răspundere
(art. 5.2) în îngrijirea şi dezvoltarea copilului. În al doilea rând, responsabilitatea revine
comunităţii locale (art. 5.3). În viziunea legiuitorului, colectivitatea locală sau
comunitatea locală este alcătuită din: Biserică, Şcoală, Poliţie, Servicii medicale,
Administraţie publică locală, Servicii judeţene. Pentru implementarea legii 272/2004,
privind Protecţia şi promovarea drepturilor copilului, s-au organizat seminarii la care au
participat grupuri profesionale alcătuite din preoţi, profesori, psihologi, asistenţi sociali,
poliţişti, medici pediatri, judecători pentru dezvoltarea abilităţilor de lucru în echipă, cu
scopul de a proteja şi promova drepturile copilului. Din această echipă mixtă prezentă la
aceste seminarii, în şcoală s-ar putea alcătui din profesor, preot şi consiliul şcolar. Iată de
ce am afirmat că ar fi posibil, pe baza acestei legi 272/2004, ca, o dată pe săptămână, să
se întrunească această echipă formată din preotul din parohie, profesorul de religie,
profesorul diriginte sau învăţătorul şi consiliul şcolar, pentru cazurile mai grave din
şcoală. Oricum, esenţial rămâne imperativul întâlnirii dintre preot şi părinţii elevului. În
urma întâlnirii este deosebit de utilă o cateheză, care să ducă la dorinţa părinţilor elevului
de a se spovedi şi de a se îndrepta în faţa lui Dumnezeu. Iar pentru preot, dacă va fi
posibil, să cerceteze la părinţi în special acele păcate pe care le săvârşesc şi copiii.
Posibile cauze, care, eliminate, duc la îndreptarea copilului. Iniţiative recomandate
profesorilor de religie. În buna conlucrare cu preotul de parohie, se pot ivi cazuri în care
se impune ca iniţiativele să aparţină profesorului. Cele mai fericite situaţii sunt acelea în
care preotul respectiv este şi duhovnic pentru profesorul de religie. Conlucrarea poate da

162
însă roade şi atunci când nu avem această fericită situaţie. Notăm câteva iniţiative
binevenite: să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun
acord cu direcţiunea, desigur; să mijlocească prezenţa preotului în şcoală, în cadrul
parteneriatului privind implementarea legii 272, inclusiv pentru deschiderea unui cabinet
de consultanţă duhovnicească; să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru
spovedanie şi împărtăşanie; să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, susţinând
la nevoie strana şi cântarea în comun; să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor
catehetice din biserică: Hristos împărtăşit copiilor, cateheza şi dialogul pentru adulţi etc.;
să-l sprijine pe preot în alte activităţi pastoral-catehetice, cum ar fi: redactarea unui
buletin parohial, alcătuirea unui site pe internet, amenajarea bibliotecii parohiale etc.;
Conlucrarea strânsă dintre preot şi profesorul de religie nu trece neobservată, nici de
copii, nici de părinţii lor, fapt care va spori şansele de a se ataşa profund, atât de ora de
religie, cât şi de slujbele bisericii. De altfel, se ştie, copiii care frecventează biserica, sunt
mai receptivi la orele de religie, decât cei care nu merg la sfintele slujbe. Concluziile
studiului de faţă se desprind de la sine şi pot fi creionate în câteva cuvinte: educaţia
religioasă este un act sinergic şi teandric, presupunând un efort de echipă, în care „Alfa şi
Omega” este Învăţătorul Desăvârşit, Iisus Hristos; conlucrarea armonioasă dintre profesor
şi preot duce nu numai la un ataşament benefic al copiilor faţă de ora de religie, ci şi la o
integrare a lor în cultul Bisericii, realizându-se, astfel, ambele deziderate ale
învăţământului religios: informarea (luminarea credinţei) şi formarea (trăirea credinţei);
în sfârşit, modalităţile practice de conlucrare sunt la îndemâna educatorilor, realizabile,
pe de o parte, prin râvna acestora şi a copiilor, pe de alta, prin suportul legislativ al
învăţământului religios (Legea 84/1995 şi completările ulterioare), dar şi al
parteneriatelor educaţionale (Legea 272/2004 etc.).

IV.EDUCAŢIA RELIGIOSĂ ÎN SISTEMELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT DIN

EUROPA

Statutul educaţiei religioase în ţările europene

Ţara Numele Statutul Niveluri Pon Abordare/ tip Responsabil Alte observaţii
disciplinei discipli le de dere de religie de curricula
şcolare în nei învăţă nr.
planul de mânt în ore/
învăţă care se săpt.
mânt predă
Albania - - - - - - Nu există educaţie
religioasă în
învăţământul public;
funcţionează câteva şcoli
confesionale.
Anglia Religie Obligato Primar 1 oră Non- Cooperare Stat Există Standing Council
şi Ţara riu Secundar confesional – comunităţi on Religious Education,
Galilor (tradiţii religioase care elaborează
creştine, programa-cadru, pe baza
religiile lumii căreia Comitetele
etc.) regionale elaborează
programe specifice
(există aproximativ 150

163
 programe locale). Accent
pe abordarea multi-
religioasă.
Austria Instruire Obligato Primar 2 ore Confesional Cooperare Stat Abordarea confesională
religioasă riu Secundar (comunităţi – comunităţi este preponderentă.
religioase religioase
recunoscute de
stat)
Belgia Religie / Obligato Primar 2 ore Confesional Comunităţile 52% dintre şcoli sunt
Etică riu (cu dis Secundar (comunităţi religioase catolice.
ciplină al religioase
ternativă) recunoscute de
stat)
Belarus - - - - - - În unele şcoli se predă
istoria religiilor.
Bosnia- Religie Obligato ? ? Confesional Reglementări
Herze riu / (islamic, la nivel
govina opţional catolic, regional
(statut ortodox,
diferit în iudaist,
diferite adventist)
părţi ale fe
deraţiei )
Bulga Religie Opţional Primar ? Confesional ?
ria Secundar (ortodox)
Croaţia Religie Opţional Secundar 1 oră Confesional Comunităţile
(catolic, religoase
islamic)
Cipru Religie Obligato ? ? Confesional Comunităţile
riu (ortodox) religoase
Cehia Religie Opţional ? ? Confesional Comunităţile
(comunităţi religoase
religioase
recunoscute de
stat)
Dane Religie Obligato Înv. Obli 1 oră Non- Autorităţi
marca riu gatoriu confesional centrale şi
(Folkes locale în
kole) educaţie,
Secundar asociaţii ale
superior profesorilor de
(Gymna religie
sium)
Elveţia Educaţie Obligato Primar ? Confesional Biserica +
religioasă / riu Secundar autorităţile
Ştiinţe (cu disci regionale
biblice plină alter
nativă)
Estonia Religie Opţional Primar ? Confesional ?
Secundar (luteran etc.)
Finlan Religie / Obligato Primar 1 oră Confesional Cooperare stat 97% luterani
da Etică riu (cu Secundar (luteran, – biserică
disciplină ortodox)
alterna
tivă)

164
Franţa - - - - - - În şcolile de stat nu
există educaţie religioasă
(excepţie Alsacia şi
Lorraine).
Unele elemente de
instruire religioasă sunt
cuprinse în programe
şcolare ale altor materii
de studiu. Este în
pregătire disciplina
Cultura religiilor.
Germa Religie Obligato Primar 53- Confesional Cooperare stat Unele regiuni fac
nia / Etică / riu (cu Secundar 56 (evanghelic, – biserică excepţie de la
Norme şi discipline ore catolic, obligativitatea Religiei
valori, alterna 62 islamic, (Berlin, Bremen,
filosofie tive) ore ortodox etc.) Branderburg).
(an)
Geor Religie Opţional ? ? Confesional ?
gia
Grecia Religie Obligato Primar 2 ore Confesional Biserica,
riu Secundar (ortodox, comunităţile
comunităţi religioase
islamice)
Islanda Studii Obligato Primar 1 oră Non- Cooperare stat 93% protestanţi
religioase riu Secundar confesional – biserică
(elemente de
creştinism,
ştiinţe
religioase,
etică)
Irlanda Religie Obligato Primar 92 Confesional Biserica
riu ore (romano-
(an) catolic)
Italia Religie Opţional Primar 2 ore Confesional Biserica
catolică / Secundar 1 oră (romano-
Etică catolic)
Letonia Religie / Opţional ? ? Confesional ?
Etică (romano-
catolic,
luteran)
Litua “Educaţie Obligato Primar 1 oră Confesional Comunităţile 75% catolici
nia morală”: riu (cu Secundar religioase
Religie / disciplină
Etică alterna
tivă)
Luxem Educaţie Obligato Primar 3 ore Confesional ? Numai educaţie catolică
burg religioasă / riu (cu Secundar (catolic)
Formare disciplină
morală şi alterna
socială tivă)
Macedo - - - - - - Populaţie majoritar
nia ortodoxă şi islamică
Malta Cunoştinţe Opţional Primar 2 ore Confesional ? Numai educaţie catolică
religioase Secundar (romano-
catolic)

165
Moldo - - - - - - Populaţie majoritar
va ortodoxă
Norve Cunoştinţe Obligato Primar 78 Non- Statul
gia creştine şi riu Secundar ore confesional
religioase (an) (elemente de
şi educaţie creştinism,
etică filosofie
religiei şi
morală)
Olanda Iniţiere în Obligato Primar Non- Şcoli creştine 75% dintre şcoli sunt
curentele riu Secundar confesional şcoli creştine.
intelectuale (elemente de
şi creştinism,
religioase / islamism,
Religie fiosofie)
Polonia Religie / Opţional 2 ore Confesional Biserica
Etică
Portu Morală şi Obligato Primar 1 oră Confesional ?
galia religie / riu(cu Secundar
Dezvoltare disciplină
personală şi alterna
socială tivă)
Româ Religie Obligato Primar 1 oră Confesional Cooperare stat
nia riu Secundar (ortodox, – biserică
catolic,
protestant)
Rusia Religie Obligato ? ? Parţial ?
(Fed. riu confesional
Rusă)
Scoţia Religie Obligato ? ? Non- Cooperare stat
riu confesional / – biserică
confesional în
şcolile
romano-
catolice
Slova Religie Opţional Primar 1 oră Confesional Biserica
cia Secundar (catolic,
protestant)
Slove - - - - - - Teme de educaţie
nia religioasă sunt cuprinse
în programele şcolare ale
altor materii de studiu.
Este în curs de pregătire
o nouă materie: Religii şi
etică.
Spania Religie Obligato Primar 1,5 Confesional Biserica Educaţie religioasă
catolică / riu (cu Secundar ore (romano- majoritar catolică, foarte
Activităţi disciplină inferior catolic) puţin protestantă
socio-cultu alterna Secundar
rale tivă) superior
Suedia Studii Obligato Primar 1 oră Non- Cooperare stat
religioase riu Secundar confesional – biserică
Turcia Religie şi Obligato Primar 2 ore Confesional Biserica
etică riu Secundar 1 oră

166
 Ucrai Religie Opţional ? ? Confesional ?
na (ortodox,
protestant)
Unga Religie Opţional ? ? Confesional ?
ria

II. METODICA PREDĂRII RELIGIEI

I.RELIGIA CA DISCIPLINĂ DE ÎNVĂŢĂMÂNT

1.LOCUL ŞI ROLUL PREDĂRII DISCIPLINEI RELIGIE LA NIVELUL
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR
Noua formă a curriculum-ului de Religie-cultul ortodox pentru clasele I-IV vine
în întâmpinarea atât a dorinţei de cunoaştere a elevilor, cât şi a idealurilor Bisericii
noastre în ceea ce priveşte educaţia tinerilor în spiritul credinţei ortodoxe. Aceste idealuri
vizează formarea unor caractere moral-creştine de unde să pornească o nouă concepţie
asupra relaţiei Dumnezeu-om, om-semeni şi, nu în ultimul rând, o atitudine morală şi
obiectivă faţă de propria persoană.
Structura întregului curriculum la disciplina Religie urmăreşte ridicarea nivelului
de educaţie religioasă şi morală al societăţii, începând cu tânăra generaţie. Influenţele

167
educative de la disciplina religie completează misiunea Bisericii şi, astfel, vine în ajutorul
societăţii în ansamblu deoarece promovează valorile fundamentale: dragostea, prietenia,
pacea, înţelegerea şi întrajutorarea între semeni. Toate acestea sunt şi virtuţiile de bază ale
credinţei creştine. Revizuirea programei de Religie – cultul ortodox, pentru clasele I - IV-
a, a pornit de la următoarele premise:
• necesitatea revizuirii programelor şcolare anterioare, aprobate prin OMEC în
anii 2001- 2004 şi la finalul unui ciclu de 4 ani de utilizare a acesteia în sistemul de
învăţământ şi în contextul schimbării structurii sistemului de învăţământ, respectiv al
coborârii vârstei de debut al şcolarităţii la 6 ani;
• abordarea religiei dintr-o perspectivă ecumenică şi confesională;
• asigurarea coerenţei la nivelul ariei curriculare Om şi societate, prin corelarea cu
schimbările intervenite la nivelul celorlalte programe şcolare.
Structura programei cuprinde: obiective-cadru comune pentru ciclul primar,
obiective de referinţă, exemple de activităţi de învăţare, conţinuturi specifice acestui an
de studiu, anexe precum şi standarde de performanţă pentru finalul fiecărui ciclu.
Obiectivele cadru au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi se referă la
formarea unor capacităţi şi atitudini specifice, de-a lungul ciclului primar şi secundar
inferior. Acest set de obiective cadru este comun pentru programele şcolare de Religie ale
tuturor celorlalte culte.
Obiectivele de referinţă specifică rezultatele aşteptate ale învăţării la nivelul
fiecărei clase şi urmăresc formarea progresivă de capacităţi şi acumularea unui sistem de
cunoştinţe. Organizarea conţinuturilor respectă principiile didactice specifice religiei dar
şi pe cele ale didacticii. În prezenta programă s-au efectuat o serie de schimbări la nivelul
obiectivelor de referinţă, cu scopul de a asigura o mai bună corelare a acestora cu toate
conţinuturile.
Exemplele de activităţi de învăţare propun modalităţi de organizare a activităţii în
clasă, în vederea realizării obiectivelor prevăzute. Programa oferă cel puţin un exemplu
de activitate de învăţare, pentru fiecare obiectiv de referinţă. Modificările realizate la
nivelul unor exemple de activităţi de învăţare au scopul de a accentua valorificarea
experienţei concrete a elevilor în activităţile didactice şi integrarea unor strategii de
predare-învăţare diverse. Pe baza exemplelor propuse de programa şcolară, cadrul
didactic poate elabora exemple de învăţare variate, adecvate specificului fiecărei situaţii
de învăţare.
Conţinuturile sunt mijloace prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor
prevăzute.
Unităţile de conţinut sunt organizate tematic, în corelaţie cu conţinuturile claselor
I – IV.
Standardele curriculare de performanţă la sfârşitul ciclului primar, în calitatea lor
de standarde naţionale, de sistem de referinţă pentru evaluarea calităţii procesului de
învăţare, la sfârşitul învățământului primar.
Titlurile domeniilor au fost accesibilizate pentru a orienta şi structura manualelor
şi a materialelor auxiliare. Volumul cunostinţelor a fost mult diminuat pentru a lăsa timp
suficient de a parcurge fiecare temă, de a sistematiza, repeta şi evalua fiecare unitate de
învăţare şi de a realiza, pe deplin, cît mai eficient, partea educativă a fiecărui demers
didactic, obiectiv major al disciplinei.

168
 Realizarea obiectivelor fiecărui domeniu din programă are importanţa sa bine
determinată astfel încât, la sfârşitul ciclului gimnazial, elevul să poată avea un cumul de
cunoştinţe şi deprinderi religioase bine formate, urmând să fie un bun creştin implicat
activ în Biserică şi societate.
Prezentul document conţine Programele şcolare revizuite de Religie – Cultul
Ortodox şi se adresează profesorilor care predau această disciplină în gimnaziu, la
clasele a V-a – aVIII-a.
Programa şcolară de Religie – Cultul Ortodox vizează formarea elevilor în
spiritual valorilor moral-creştine care să stea la baza concepţiei asupra relaţiei Dumnezeu-
om, om-semeni şi, nu în ultimul rând, la baza atitudinilor faţă de propria persoană.
Programa urmăreşte să vină în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a elevilor, cât şi a
idealurilor Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte educaţie tinerilor în spiritul credinţei.
Programele şcolare sunt concepute pentru trunchiul comun.
Revizuirea programei de Religie – Cultul Ortodox a avut în vedere următoarele
aspecte:
- descongestionarea programelor şcolare;
- abordarea religiei dintr-o perspectivă ecumenică;
- utilizarea modelului de proiectare curriculară centrată pe obiective, dezvoltarea
unei strategii didactice pornind de la obiective, asigurarea continuităţii şi a progresiei de
la o clasă la alta;
- asigurarea calităţii educaţiei şi compatibilizarea curriculumului naţional cu cel
european, cu standardele europene prin formarea domeniilor de competenţe - cheie,
îndeosebi a competenţelor interpersonale, interculturale, sociale şi civice, indispensabile
vieţii active într-o societate a cunoaşterii specifică secolului XXI.
- asigurarea coerenţei la nivelul ariei curriculare Om şi societate, prin corelarea cu
schimbările intervenite la nivelul celorlalte programe şcolare.
Structura programei cuprinde: obiective-cadru, obiective de referinţă, exemple
de activităţi de învăţare, conţinuturi specifice fiecărui an de studiu şi standarde curriculare
de performanţă:
- obiectivele cadru, urmărite pe întreg parcursul învăţământului gimnazial, având
un grad ridicat de generalitate şi complexitate se referă la formarea unor capacităţi şi
atitudini generate de specificul disciplinei. Acest set de obiective cadru este comun pentru
programele şcolare de Religie ale tuturor celorlalte culte.
- obiectivele de referinţă, formulând rezultatele aşteptate ale învăţării pentru
fiecare an de studiu şi urmărind progresia în formarea de capacităţi şi achiziţia de
cunoştinţe ale elevului de la un an de studiu la altul; în prezenta programă s-au efectuat o
serie de schimbări la nivelul obiectivelor de referinţă, cu scopul de a asigura o mai bună
corelare a acestora la nivelul claselor a V-a – a VIII-a şi o formulare explicită, în termeni
concreţi, observabili şi măsurabili, care să constituie un sprijin real în evaluarea elevilor.
- exemplele de activităţi de învăţare, care propun modalităţi de organizare şi de
realizare a demersului didactic cu elevii; modificările realizate la nivelul unor exemple de
activităţi de învăţare au scopul a accentua valorificarea experienţei concrete a elevilor în
activităţile didactice şi integrarea unor strategii de predare-învăţare diverse. Pe baza
exemplelor propuse de programa şcolară, cadrul didactic poate elabora exemple de
învăţare variate, adecvate specificului fiecărei situaţii de învăţare.

169
 - conţinuturile învăţării, pe ani de studiu, ca mijloace prin care se urmăreşte
atingerea obiectivelor cadru şi a obiectivelor de referinţă propuse;
- standardele curriculare de performanţă la sfârşitul ciclului gimnazial, în calitatea
lor de standarde naţionale, de sistem de referinţă pentru evaluarea calităţii procesului de
învăţare, la sfârşitul gimnaziului.
Proiectarea activităţii didactice, elaborarea de manuale şcolare alternative trebuie
să fie precedate de lectura integrală a programei şcolare şi de urmărirea logicii interne a
acesteia. În cadrul programei, fiecărui obiectiv cadru îi sunt asociate obiective de
referinţă; atingerea obiectivelor de referinţă se realizează cu ajutorul conţinuturilor.
Cadrul didactic poate opta pentru utilizarea activităţilor de învăţare recomandate prin
programă sau poate propune alte activităţi adecvate colectivului de elevi şi condiţiilor
concrete din clasă. Strategiile de lucru propuse trebuie să ţină seama de experienţa
elevilor la această vârstă şi să permită valorizarea pozitivă a acesteia.
Centrarea pe elev, ca subiect al activităţii instructiv – educative presupune
respectarea unor exigenţe ale învăţării durabile aşa cum sunt:
-utilizarea unor metode active care pot contribui la dezvoltarea capacităţii de
comunicare, de manifestare a spiritului ecumenic, deschis, critic, tolerant şi creativ;
-exersarea lucrului în echipă, a cooperării şi/sau a competiţiei;
-realizarea unor activităţi tip proiect (de exemplu, project citizen, proiecte în
beneficiul comunităţii), prin care elevii sunt implicaţi în exerciţii de luare a deciziei, de
propunere a unei strategii de rezolvare a unei probleme din colectivul din care fac parte,
din şcoală sau din comunitate. Menţionăm că revizuirile au avut caracter uniform la
nivelul programelor şcolare ale tuturor cultelor.
Obiectivul general al disciplinei Religie – cultul ortodox constă în formarea
personalităţii în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase
în structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa
proprie şi a comunităţii. Prin cunoştinţele, atitudinile şi valorile promovate, disciplina
Religie contribuie la formarea competenţelor cheie stabilite la nivelul Comisiei Europene,
cu precădere la formarea celor care vizează domeniile: a învăţa să înveţi, competenţe
interpersonale, interculturale, sociale şi civice şi „sensibilitate la cultură”. Contribuţia
Religiei la aceste domenii este prezentată detaliat astfel:

• a învăţa să înveţi
-abilităţi: manifestarea autonomiei, a perseverenţei şi a disciplinei în procesul de
învăţare, reflecţia critică asupra diferitelor aspecte ale învăţării, din perspectiva propriei
identităţi religioase şi a atitudinii ecumenice;
-atitudini: aprecierea pozitivă a învăţării şi a importanţei acesteia pentru
dezvoltarea proprie;
-adaptabilitate şi flexibilitate în raportarea la cele învăţate; automotivaţie şi
iniţiativă în procesul de învăţare; dorinţă de dezvoltare şi perfecţionare permanentă;
• competenţe interpersonale, interculturale, sociale şi civice
-cunoştinţe: informaţii despre propria credinţă şi despre alte credinţe şi
convingeri; cunoştinţe referitoare la principalele evenimente din istoria Bisericii; noţiuni

170
referitoare la atitudini şi comportamente creştine în relaţia cu aproapele şi în raportarea la
comunitate; modele biblice de comportament şi de viaţă;
-abilităţi: asumarea şi susţinerea propriei identităţi religioase; integrarea în
comunităţi variate din punct de vedere al convingerilor; respectarea opiniilor şi a
comportamentelor semenilor; eliminarea din comportament a oricărei forme de violenţă
pe criterii religioase; medierea situaţiilor conflictuale care pot apărea la nivelul
comunităţii;
-atitudini: înţelegerea diferenţelor dintre valorile specifice diferitelor religii;
respectul faţă de cei de alte credinţe şi convingeri; responsabilitate în raport cu propriul
comportament; acceptarea diversităţii şi susţinerea coeziunii la nivelul comunităţii;
implicarea în viaţa comunităţii;
• „sensibilitate la cultură”
-cunoştinţe: contribuţia religiei la cultura şi civilizaţia universală (istorie, limbă,
literatură, artă, civilizaţie etc.);
-abilităţi: analizarea, compararea şi dezbaterea vizând rolul religiei în cultura
universală;
-atitudini: asumarea propriei identităţi religioase şi manifestarea respectului
pentru alte credinţe; manifestarea unor atitudini pozitive faţă de formele de expresie
culturală.

Disciplina Religie face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i se alocă 1
oră pe săptămână în trunchiul comun pentru toate filierele şi profilurile învăţământului
liceal.
Religie - Cultul ortodox, clasele a IX-a – a XII-a , Liceu .
Programa şcolară de Religie este structurată pe următoarele componente:
• competenţe generale – comune pentru programele şcolare de Religie ale tuturor
cultelor;
• valori şi atitudini – comune pentru programele şcolare de Religie ale tuturor
cultelor;
• competenţe specifice asociate cu conţinuturile;
• conţinuturi ale învăţării;
• sugestii metodologice;
• sugestii bibliografice pentru lectura suplimentară;
• sugestii pentru repertoriul de cântece şi pentru audiţii muzicale.

COMPETENŢE GENERALE
1.Definirea specificului propriei credinţe, în raport cu alte credinţe şi convingeri
2.Utilizarea adecvată a conceptelor specifice religiei, în diferite contexte de
comunicare
3.Integrarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în structura propriilor atitudini
şi comportamente
4.Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii
5.Corelarea cunoştinţelor religioase cu cele dobândite la alte discipline de
învăţământ
VALORI ŞI ATITUDINI
• conştientizarea rolului învăţăturilor Bisericii în viaţa personală şi a comunităţii

171
 • dezvoltarea respectului faţă de cele sfinte
• asumarea propriei identităţi religioase
• responsabilitate în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din
apartenenţa la diferite identităţi (confesiune, naţiune, comunitate, profesie, cultură etc.)
• respect şi înţelegere faţă de semenii de alte credinţe şi convingeri
• grija faţă de aproapele
• interesul pentru aprofundarea cunoştinţelor religioase în vederea permanentei
deveniri spirituale.

2.CURRICULUM NAŢIONAL PENTRU DISCIPLINA RELIGIE.

SPECIFICUL PROIECTĂRII CURRICULARE PE NIVELURI DE STUDIU
(MODELUL CENTRAT PE OBIECTIVE, MODELUL CENTRAT PE
COMPETENŢE)
Prin Curriculum în sens larg se defineşte sistemul de procese decizionale,
manageriale şi de monitorizare care preced, însoţesc şi urmează proiectarea, elaborarea,
implementarea, evaluarea şi revizuirea permanentă şi dinamică a setului de experienţe de
învăţare oferire de şcoală.
Prin Curriculum în sens restrâns se defineşte sistemul documentelor de tip
reglator sau de altă natură, în cadul cărora se consemnează experienţele de învăţare
recomandate prin şcoală elevilor.
În România Curriculum naţional cuprinde:
►Cadrul Curricular (planul de învăţământ pentru calsele I-IX/XII);
►Programele şcolare, elaborate conform tradiţiei româneşti – pe cicluri (primar,
secundar inferior şi secundar superior);
►Diverse tipuri de reglementări ghiduri de implementare, etc pentru şcoli, profesori, etc;
►Manuale alternative pentru clasele I-IV şi unice pentru celelalte clase;
►Materialele-suport folosite la clasă (caiete pentru elevi, culegeri de probleme, texte
suplimentare, etc);
►Ghidurile pentru profesori.
CURRICULUM
Etimologie: Curriculum: scurtă alergare, trecere prin...

ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
Conceptul de curriculum
Tradiţional:
►Ceea ce învaţă în şcoală (conţinuturile, cunoştinţele),
►Documentele care arată ceea ce şi cât timp se învaţă în şcoală;
Actualmente:
►Ansamblul experienţelor de învăţare pe care şcoala le oferă elevului spre a-l
asista în descoperirea şi actualizarea eficientă a propriilor disponibilităţi.
►Ansamblul demersurilor:
▪de planificare;
▪de colaborare;
▪de implementare;

172
 ▪de management;
▪de monitorizare;
▪de evaluare;
▪de revizuire.
►Ansamblul actelor reglatoare, normative care consemnează elementele „ciclului
curricular”.
CURRICULUM OFICIAL (FORMAL)
Curriculum de bază (trunchi comun):
►Idealul educaţional şi finalităţile educaţiei;
►Obiectivele generale ale învăţământului obligatoriu;
►Sistemul obiectelor de studiu şi schemelor orare destinate parcurgerii acestora;
►Obiectivele terminale ale diverselor arii curriculare;
►Conţinuturile aferente acestor obiective;
►Standardele de competenţă.
Curriculum la decizia şcolii:
►Curriculumul extins – şcoala urmează sugestiile oferite de autoritate;
►Curriculum aprofundat – şcoala aprofundează zona curriculum-ului de bază;
►Curriculum adăugat (elaborat de şcoală) – se optează pentru zone trans şi
interdisciplinare.
Curriculum ascuns:
►Mesajul pe care şcoala îl transmite elevilor:
▪selectarea elevilor;
▪selectarea obiectelor de studiu şi importanţa relativă acordată anumitor obiecte;
▪modul în care se predă materia;
▪relaţia profesor – elev;
▪modul de organizare al şcolii;
►Valorile şi aşteptările pe care le dobândesc elevii ca rezultat al frecventării
cursurilor.
CURRICULU NAŢIONAL
Curriculum nucleu: obligatoriu (oferit de autoritatea centrală)
testat / examinat prin evaluare externă. 75% CN 25%CDS
Curriculum la decizia şcolii:
1.Curriculum extins – şcoala urmează sugestiile oferite de autoritatea centrală pentru
cele 30 de procente;
2.Curriculum nucleu aprofundat – şcoala nu abordează deloc cele 30 de procente, ci
aprofundează zona acoperită de cele 70 de procente;
3.Curriculum elaborat de şcoală – se optează pentru zone cross-curriculare
interdisciplinare considerate a fi motivate în contextul respectivei unităţi şcolare activităţi
proiect, activităţi în echipă, micro-cercetare, alte activităţi.
Caracteristicile unui bun curriculum naţional:

COERENT Demers unitar pentru toate obiectele de studiu.

Obiective comune (nucleu) pentru toate disciplinele

Continuitate de la clasa I la clasa a XIIa.

FLEXIBIL Să vină în întâmpinarea diverselor nevoi ale elevilor, şcolii,
Comunităţii;

173
 PRACTIC Pentru: profesori, elevi, părinţi.

TIPURI DE CURRICULUM
Curriculum de bază cuprinde cunoştinţe, capacităţi, aptitudini, abilităţi şi
comportamente obligatorii pentru toţi elevii cuprinşi într-un ciclu de învăţământ.
Curriculum obligatoriu este planul cadru cuprinzând:
►un curriculum cu discipline obligatorii (75%-80%);
►un curriculum cu discipline opţionale (20-25%), la decizia şcolii;
Curriculum formal este elaborat de MEC şi instituţiile de învăţământ şi
concretizat în curriculum naţional şi în planul cadru;
Curriculum nonformal cuprinde activităţi educaţionale extraşcolare, spre
exemplu pentru vizite şi excursii;
Curriculum informal conţine activităţi educaţionale din cadrul mass-media,
familie, muzee, etc;
Curriculum naţional este alcătuit dintr-un curriculum nucleu şi un curriculum la
decizia şcolii;
Curriculum zonal (local) reprezintă oferte educaţionale pentru unii elevi dintr-o
anumită zonă pe elementele ei specifice;
Planul cadru este un plan de învăţământ generativ, care permite şcolilor şi
claselor să realizeze scheme orare proprii. Astfel, în locul unui plan de învăţământ unic
pentru toate clasele din şcolile de acelaşi tip, prin Planul-cadru, şcolile se raportează la un
curriculum comun (discipline şi număr de ore obligatorii pentru toţi elevii, în proporţie
de 75-80% din plan), având posibilitatea de a decide, conform principiului descentralizării
curriculare, asupra unei proporţii de circa 20%-25% din programul şcolar al elevilor lor.
Aria curriculară reprezintă un grupaj de discipline, care au în comun anumite
obiective de formare. Curriculum-ul este structurat în şapte arii curriculare, între care
există un echilibru dinamic. Raportul între ariile curriculare se modifică în funcţie de vârsta
elevilor şi de specificul ciclurilor curriculare.
Ariile curriculare din planul cadru sunt:
1.Limbă şi comunicare
2.Matematică şi ştiinţe ale naturii
3.Om şi societate
4.Arte
5.Educaţie fizică şi sport
6.Tehnologii
7.Consiliere şi orientare.
Ciclurile curriculare reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani
de studiu, uneori chiar din cicluri şcolare diferite. Aceste periodizări ale şcolarităţii se
suprapun peste structura sistemului de învăţământ cu scopul de a focaliza obiectivul
major al fiecărei etape şcolare şi de a regla prin modificări curriculare (care nu afectează
structura) procesul de învăţământ.
Ciclurile curriculare sunt:
►Ciclul de achiziţii fundamentale: grupa pregătitoare şi clasele I-II;
►Ciclul de dezvoltare: clasele III-VI,

174
 ►Ciclul de observare şi orientare: clasele VII-VIII;
►Ciclul de aprofundare: clasele IX-X;
►Ciclul de specializare: clasele XI-XII.
Număr de ore minim şi maxim pe săptămână. Planul-cadru de învăţământ
specifică numărul minim şi maxim de ore pe săptămână pentru o anumită clasă.
Număr de ore minim şi maxim pe arie curriculară (plaja orară). Planul-cadru
de învăţământ specifică numărul minim şi maxim de ore pe săptămână, pentru o anumită
arie curriculară.
Număr de ore minim şi maxim pe discipline (plaja orară). Planul-cadru de
învăţământ specifică numărul minim şi maxim de ore pe săptămână, pentru disciplinele
de învăţământ.
Trunchiul comun este o componentă a planului-cadru care, pentru clasele I-VIII,
conţine discipline şi număr de ore obligatorii pentru toţi elevii, oferind în acelaşi timp
posibilitatea şcolii de a asigura elevilor şi parcursuri diferenţiate.
Trunchiul comun cuprinde numărul minim de ore prevăzut pentru fiecare
disciplină obligatorie în parte. La numărul de ore incluse în trunchiul comun, în
construirea schemei orare proprii (care reuneşte scheme orare pe fiecare clasă din fiecare
an de studiu) şcoala va adăuga, de la caz la caz:
►fie una sau mai multe ore din plaja orară indicată prin Planu-cadru de
învăţământ pentru o anumită disciplină;
►fie ore alocate pentru disciplinele opţionale, în cadrul diverselor arii curriculare;
►fie mai multe ore din plaja orară, alături de ore pentru disciplinele opţionale.
Raportul trunchi comun, număr minim şi maxim de ore pe săptămână:
Clasa Trunchi comun Număr minim de Număr maxim de ore pe
ore pe săptămână săptămână
1. 16 18 (+2) 20 (+4)
2. 16 18 (+2) 20 (+4)
3. 18 20 (+2) 22 (+4)
4. 19 21 (+2) 23 (+4)
5. 19 22 (+3) 25 (+6)
6. 20 23 (+3) 26 (+6)
7. 22 25 (+3) 28 (+6)
8. 23 26 (+3) 29 (+6)
9. 24 28 (+4) 32 (+8)
Astfel, raportul dintre trunchiul comun şi posibilităţile de diferenţiere a
schemelor orare, prin adăugarea la acestea a unor ore, ca extinderi ale trunchiului comun
pentru disciplinele obligatorii din Planul cadru de învăţământ, sau a unor discipline
opţionale, se schimbă de la 80%-20% în clasele primare, la 75%-25% în clasele
gimnaziale.
Schema orară reprezintă modalitatea concretă prin care clasele şi şcolile îşi
alcătuiesc programul la realizarea schemei orare, se porneşte de la tabelul care
explicitează truchiul comun. La acestea se adaugă ore în funcţie de opţiunile privind:
numărul minim sau maxim de ore pe săptămână, câte extinderi, la ce discipline, câte
opţionale, din care arii.
DOCUMENTE CURRICULARE:
CURRICULULM NAŢIONAL
PLANURI CADRU

175
 METODOLOGII ŞI GHIDURI DE IMPLEMENTARE
PROGRAME ŞCOLARE
MANUALE ALTERNATIVE
MATERIALE SUPORT.
PLANUL CADRU – principii generale –
►Principiul selecţiei şi al ierarhizării culturale (decupajul domeniilor
cunoaşterii în domenii ale curriculum-lui şcolar: arii curriculare)
►Principiul funcţionalităţii (racordarea diverselor discipline la vârstele şcolare
şi la psihologia vârstelor ciclurilor curriculare)
►Principiul coerenţei (caracterul omogen al parcursului şcolar)
►Principiul egalităţii şanselor
►Principiul flexibilităţii şi al parcursului individual
►Principiul racordării la social
Planul – cadru
1.Pentru clasele I-VIII conţine un trunchi comun cu discipline şi număr de ore
obligatorii pentru toţi elevii;
2.Pentru liceu, M.E.C. a conceput planuri-cadru diferenţiate pe filiere, profiluri şi
specializări.

3.TAXONOMIA OBIECTIVELOR EDUCAŢIONALE.

OPERAŢIONALIZAREA OBIECTIVELOR.
1.TAXONOMIA OBIECTIVELOR EDUCAŢIONALE
Taxonomia (gr.”taxos” – ordine, clasificare) a apărut din nevoia raţionalizării,
sistematizării şi evaluării unei acţiuni pedagogice. De maximă utilitate teoretică şi
practică este tipologizarea obiectivelor didactice. În pedagogie, taxonomiile s-au impus
mai ales prin B.S. Bloom (1969).
Până în prezent, cel mai elaborat inventar al obiectivelor pedagogice este cel al lui
D’ Hainaut care are statutul unei tipologii interdisciplinarea a demersurilor intelectuale.
Se vor menţiona câteva dintre cele mai cunoscute şi mai utilizate clasificări/taxonomii ale
obiectivelor educaţionale.
Din punct de vedere al nivelului de generalitate şi al timpului necesar atingerii lor, se enumeră:
►obiectivele didactice generale (cu valoare prospectivă medie, specifice
întregului sistem de învăţământ);
►obiectivele didactice specifice profilurilor/tipurilor de pregătire şi nivelurilor
de şcolaritate (cu generalitatea mai redusă şi realizabile pe termen relativ mediu);
►obiectivele didactice generale şi specifice disciplinelor de învăţământ (mai
puţin generale ca cele anterioare dar mai concrete, realizabile pe termen relativ scurt);
►obiectivele didactice specifice temelor şi sistemelor de lecţii (operaţionale sau
neoperaţionale), realizabile pe termen scurt, aproximativ concrete;
►obiectivele didactice specifice lecţiei (operaţionale – imediat realizabile şi
foarte concrete).
Din punct de vedere al tipului de comporament care se formează sau a dimensiunii personalităţii
care se transformă, se cunosc:
►modele taxonomice aferente domeniului cognitiv;
►modele taxonomice specifice domeniului psihomotor;
►modele taxonomice referitoare la domeniul afectiv.

176
 În 1951, Bloom formula modelul taxonomic al obiectivelor didactice pentru
domeniul cognitiv cuprinzând 6 clase: achiziţia de informaţie sau cunoaştere,
comprehensiunea sau înţelegerea informaţiilor, aplicarea sau capacitatea de a transpune în
practică, analiza sau capcitatea de a identifica părţi componente cu principii de
organizare, sinteza sau capacitatea de a produce noul, evaluarea sau capacitatea de a
judeca critic. În 1972 A Harrov descria taxonomia obiectivelor din domeniul psihomotor
incluzând 6 clase: mişcări reflexe, fizice, abilităţi motrice, mişcări expresive. Adoptarea
unuia dintre modele presupune respectarea principiului conform căruia
utilitatea/eficacitatea lor este condiţionată de o abordare plurifuncţională, flexibilă,
adecvată în raport cu elementele componente ale procesului instructiv educativ.
2.OPERAŢIOANLIZAREA OBIECTIVELOR
Operaţionalizarea obiectivelor didactice:
Orice activitate de proiectare didactică trebuie să definească operţional obiectivele
pedagogice. Acestea vor fi comunicate celor care sunt instruiţi căci, pe de o parte, acestea
oriectează învăţarea, pe de alta o motivează.
Operaţionalizarea semnifică „transpunerea, respectiv derivarea scopurilor
procesului didactic în obiective specifice şi a acestora în obiective concrete, prin
precizarea unor componente cognitive şi/sau psihomotorii direct observabile şi
măsurabile”.
Operaţionalizarea presupune:
►din punct de vedere teoretic – transpunerea unui obiectiv în termeni de acţiune,
manifestări direct observabile;
►din punct de vedere „tehnic”- enunţarea obiectivului sub formă de comportamente
cu ajutorul unor „verbe de acţiune”. D’ Hainaut susţine că „a defini obiectivele
operaţionale nu înseamnă nimic altceva decât de a preciza cu cea mai mare grijă
activităţile graţie cărora cel care învaţă va progresa spre desăvârşirea educaţiei sale;
aceasta înseamnă a căuta comportamentele scopurilor educative în termeni de activităţi
mintale, afective şi psihomotori, ale celui care învaţă. A specifica un obiectiv în termeni
operaţionali implică şi cuprinde definirea unei situaţii, în care cel care învaţă exersează
pentru a stăpâni o deprindere sau un comportament sau în care dă dovadă că a atins acel
obiectiv.”.
Operaţionalizarea oricărui obiectiv didactic trebuie să satisfacă trei citerii:
►să precizeze modificările cantitative/calitative ale capacităţilor celor care învaţă
►să precizeze situaţiile de învăţare sau condiţiile de învăţare care determină
modificările educative preconizate (solicitate);
►să specifice nivelul realizării.
După R. Mager obiectivul operaţional trebuie să cuprindă trei specificaţii:
►denumirea comportamenttului observabil;
►enunţarea condiţiilor în care se va exersa şi se va demonstra atingerea
(schimbarea) comportamentului preconizat în prima specificaţie;
►criteriul de reuşită.
G.de Landshere descrie obiectivul operaţionalizat utilizând 5 specificaţii:
►subiectul care va produce comportamentul;
►comportamentul observabil care se va obţine/care este aşteptat;
►performanţa care se realizează cu ajutorul comportamentului;
►condiţiile (interne şi externe) de învăţare în care se va produce comportamentul;

177
 ►nivelul performanţei standard.
Observaţii referitoare la criteriile operaţionalizării:
►obiectivul operaţional se referă întotdeauna a activitatea celui care învaţă, nu la
activitatea cadrului didactic;
►”verbele de acţiune” trebuie alese astfel încât să desemneze doar acţiuni, acte,
operaţii, observabile nu procese psihice interne care nu pot fi observate direct şi implicit,
nu pot fi evaluate;
►este mai util ca obiectivul să conţină cât mai puţini termeni comportamentali
expliciţi („verbe de acţiune”) care să vizeze o operaţie, o acţiune singulară, astfel se
facilitează evaluarea gradului lui de realizare;
►specificarea condiţiilor de învăţare presupune indicarea facilităţilor/restricţiilor
specifice realizării comportamentului şi relevării atingerii obiectivului, acestea se referă
la materialul didactic, informaţii, instrucţiuni, mijloace tehnice;
►este foarte importantă specificarea acestor condiţii de manifestare a
comportamentului cognitiv, psihomotor, căci, astfel, cei care învaţă pot fi puşi în situaţii
egale de acţiune, exersare şi verificare;
►criteriul de reuşită/de evaluare vizează nivelul performanţei, atât din punct de
vedere cantitativ cât şi calitativ îndicând cât de eficient trebuie să fie comportamentul, la
ce nivel trebuie să se situeze cunoştinţele, deprinderile, etc; în optica pedagogilor
contemporani obiectivele pot fi formulate pe mai multe nivele de performanţă; este vorba
despre performanţa-standard minimal accesibilă, performanţa-standard maximal
accesibilă, performanţa standard optimală.
Definirea şi clasificarea obiectivelor didactice specifice disciplinei religie.
Finalităţile Religiei sunt cuprinse în programe specifice. Ele sunt elaborate de
specialişti ai domeniilor respective, pe criterii de generalitate, temporalitate şi, în funcţie
de tipurile de comportamente care se formează. Obiectivul principal al religiei este
„Educaţia tinerilor în spiritul credinţei ortodoxe”. Pornind de la el sunt apoi derivate
obiectivele specifice fiecărei trepte de învăţământ. Sunt formulate obiectivele generale şi
specifice din care sunt derivate obiectivele operaţionale şi nonoperaţionale.

Operaţionalizarea obiectivelor didactice specifice religiei.

Operaţionalizarea se poate realiza relativ uşor dacă educatorii „vor folosi cel puţin
3 instrumente ştiinţifice: o taxonomie de obiective preconstituite, o procedură standard de
operaţionalizare şi inventarul verbelor care definesc comportamentele observabile şi
măsurabile pentru fiecare clasă de comportament din Taxonomia adoptată”. Oricât de
complexă ar fi instruirea nu ne putem permite eludarea exigenţelor metodologice impuse
de o operaţionalizare corectă a obiectivelor didactice. Formarea deprinderii de a
operaţionaliza corect obiectivele educative presupune utilizarea informaţiei psihologice
referitoare la învăţarea umană şi a celei pedagogice specifice.

MODEL DE OPERAŢIONALIZARE A OBIECTIVELOR PEDAGOGICE DE

CONŢINUT

- aplicabil la orice nivel de disciplină de învăţământ –

178
 Obiectivul pedagogic concret capacitatea
vizată în / termeni de conţinut
1.Desprinderea intelectuală
-primul instrument al instruirii
-solicită diferite niveluri de performanţă –
competenţă
vezi obiective concrete a-e
2.Strategia cognitivă
-un ansamblu de deprinderi intelectuale deplin
integrate în activitatea de învăţare...
-„o deprindere intelectuală superioară”,
specializată la nivel de aptitudine / capacitate
în elaborarea şi rezolvarea problemelor şi a
situaţiilor problemă
3.Informaţie verbală
-învăţarea noţiunilor
-învăţarea judecăţilor (raporturi între noţiuni)
-învăţarea raţionamentelor (raporturi între
judecăţi)
4.Deprindere motorie
-capacitate exprimată prin: rapiditate,
acurateţe, forţă sau supleţe a mişcărilor –
calităţi implicate într-o activitate de învăţare...
5.Atitudine cognitivă
-stare internă care înfluenţează elevul /
studentul în alegerea acţiunii / operaţiilor
didactice pe criterii valorice
MODEL DE OPERAŢIONALIZARE A OBIECTIVELOR PEDAGOGICE CONCRETE
DE ORDIN COGNITIV
- aplicabil la orice nivel, formă, disciplină de învăţământ –
COMPETENŢE VIZATE
1.Cunoaştere (date, termeni, clasificări, a defini...
metode, teorii, categorii)
179
Acţiunea elevului exprimată printr-un verb
care confirmă realizarea obiectivului
pedagogic concret
discriminează (sesizeză stimulii care diferă
prin una sau mai multe dimensiuni)
identifică (o clasă de proprietăţi a unui
obiect...)
clasifică (ordonează ierarhic, demonstrează
conceptual, exemplifică - noţiuni, categorii)
demostrează (prin reguli constante în situaţii
variate)
generează (utilizează reguli complexe care
permit rezolvarea unor probleme noi)
elaborează probleme şi situaţii problemă
rezolvă probleme şi situaţii problemă
inventează probleme şi situaţii problemă
enunţă denumiri, fapte, cunoştinţe
defineşte exprimând verbal relaţia dintre două
sau mai multe evenimente sau generalizări
(noţini, judecăţi)
raportează stabileşte relaţii între...
execută (acţiune – mişcare corporală care
implică activitate musculară în anumite
standarde – vezi calităţile deprinderii motrice)
alege (optează pentru o clasă de acţiuni /
operaţii personale care exprimă tendinţe
pozitive – negative faţă de anumite „obiecte,
evenimente sau persoane” – de exemplu:
gândire convergentă – divergentă, etc)
PERFORMANŢE POSIBILE
acţiunea elevului /studentului
a recunoaşte...
 a distinge...
a identifica...
a aminti...
2.Înţelegere / capacitatea de raportare a noilor a „traduce”, a transforma, a ilustra, a redefini;
cunoştinţe la cunoştinţele anterioare prin: a interpreta, a reorganiza, a explica, a
traducere demonstra;
interpretare a extinde, a extrapola, a estima, a determina;
extrapolare
3.Aplicare (a noilor cunoştinţe) a explica, a generaliza;
a utiliza, a se servi de...;
a alege, a clasifica;
a restructura;
4.Analiza pentru: a distinge, a identifica, a recunoaşte;
căutarea elementelor a proiecta, a compara, a deduce;
căutarea relaţiilor a distinge, a analiza, a detecta;
căutarea principiilor de organizare
5.Sinteza pentru: a scrie, a relata, a produce;
crearea unei opere personale a proiecta, a planifica, a propune;
elaborarea unui plan de acţiune a deriva, a formula, a sintetiza;
derivarea unor relaţii abstracte dintr-un
ansamblu
6.Evaluarea prin: a judeca, a argumenta, a evalua, a valida, a
►critica internă decide
►critica externă a compara, a contrasta, a standardiza;
a judeca, a compara, a evalua.

MODEL DE OPERAŢIONALIZARE A OBIECTIVELOR PEDAGOGICE

CONCRETE DE ORDIN AFECTIV

- aplicabil la orice nivel, formă, disciplină de învăţământ –

COMPETENŢE VIZATE PERFORMANŢE POSIBILE

acţiunea elevului / studentului
1.Receptarea prin: a diferenţia, a separa, a izola, a diviza;
►conştientizarea mesajului a accepta, a acumula, a combina;
►voinţa de a recepta a alege, a răspunde corporal, a asculta, a controla;

180
►atenţie dirijată sau preferenţială
2.Reacţia / răspunsul prin:
►asentiment
►voinţa de a răspunde
►satisfacţia de a răspunde
3.Valorizarea prin:
►acceptarea unei valori
►preferinţa pentru o valoare
►angajare
4.Organizarea prin:
►conceptualizarea unei valori
►organizarea unui sistem de valori
5.Caraterizare (valorică) prin:
►ordonarea generalizată
►caracterizare globală –
autocaracterizare globală
MODEL DE OPERAŢIONALIZARE A OBIECTIVELOR PEDAGOGICE
CONCRETE DE ORDIN PSIHOMOTOR
- aplicabil la orice nivel, formă, disciplină de învăţământ -
COMPETENŢE VIZATE
1.Percepţia prin:
►stimularea senzorială
►selecţia indicilor
►traducere
2.Dispoziţia:
►mintală
►fizică
►emoţională
3.Reacţia dirijată prin:
a se conforma, a urma, a aproba;
a oferi spontan, a discuta, a practica a (se) juca;
a aplauda, a aclama, a-şi petrece timpul liber într-o
activitate;
a-şi spori competenţa prin..., a renunţa, a specifica;
a ajuta, a încuraja, a acorda asistenţă, a subveţiona;
a argumenta, a dezbate, a protesta, a nega;
a discuta, a abstrage, a compara, a teoretiza o temă;
a organiza, a defini, a formula, a armoniza, a
omogeniza;
a revizui, a schimba, a completa, a fi apreciat;
a face aprecieri valorice legate de o activitate, o
acţiune;
a dirija, a rezolva, a evita, a-şi asuma o sarcină, o
acţiune, o activitate;
a colabora conform unor norme manageriale (ierarhie
pe verticală şi pe orizontală);
a rezista la condiţii de schimbare.
PERFORMANŢE POSIBILE
acţiunea elevului / studentului
a auzi, a vedea, a pipăi, a gusta, a mirosi, a simţi;
a descoperi defectul unei maşini după zgomot;
a traduce impresia muzicală în dans;
a cunoaşte instrumentele necesare unei lucrări de
atelier;
a lua poziţia necesară pentru a arunca bila la popice;
a fi dispus să execuţi o opraţie tehnologică;
a executa un pas de dans imitând;
181
 ►imitaţie a descoperi procedeul cel mai eficient pentru a
►încercări şi erori executa o operaţie practică de caligrafie;
4.Automatism a fi capabil să execuţi un lanţ de mişcări la
►deprinderi gimnastică;
5.Reacţia complexă cu: a monta un aparat şi a te folosi de el fără ezitare
►înlăturarea nesiguranţei a şti să cânţi la vioară conform unor norme estetice;
►performanţa automată
6.Adaptarea a modifica voluntar mişcările în condiţii dificile fără a
pierde eficienţa;
7.Creaţia a coordona mişcarea în condiţii noi cu randament
superior.

Problematica obiectivelor operaţionale în învăţământul românesc

Perioada scursă de la conturarea şi aplicarea teoriei operaţionalizării obiectivelor
educaţiei a clarificat suficient, a echilibrat preocupările şi a conturat avantajele şi limitele.
Noile perspective de analiză a procesului de învăţământ relevă faptul că scopurile
trebuie echilibrate, că domeniul cognitiv nu mai poate fi limitat numai la obiective
operaţionale de însuşire a materiei. Se aşteaptă ca să fie operaţionalizate şi obiectivele de
valorizare, de transfer, de exprimare creativă, de structurare, etc., pentru a permite
operarea cu cunoştinţe, comprimarea învăţării la valorile individuale manifeste.
Totuşi, trebuiesc evitate cele 2 atitudini externe:
►excesul de operaţionalizare – afectează unitatea şi coerenţa conţinutului
învăţării;
►subestimarea operaţionalizării – diminuează rolul şi funcţiile obiectivelor
pedagogice.

4.PREDAREA-ÎNVĂŢAREA RELIGIEI ÎN CONTEXT INTRA ŞI

INTERDISCIPLINAR
A.PREDAREA INTERDISCIPLINARĂ (aspecte metodologice)
Noul - cerinţa fundamentală a creaţiei de orice fel - apare totdeauna din vechi, din
cunoscut; el izvorăşte din examinarea minuţioasă a realităţii externe şi dintr-o muncă
stăruitoare, creatoare.”
(Pierre Derone-Inventica)
“Interdisciplinaritatea este o formă a cooperării între discipline diferite cu
privire la o problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o
convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere.”
(C.Cucoş,1996)
Predarea se realizează prin abordare interdisciplinară, intradisciplinară,
pluridisciplinară şi transdisciplinară.
Atunci când se predau succesiv diferite concepte şi principii în interiorul aceleiaşi
discipline avem abordare intradisciplinară.
Ex: Pornind de la un cuvânt cu mai multe sensuri, se caută sinonime, antonime; se
descrie un obiect sau fenomen. Atunci sunt evidentiate raporturile intradisciplinare.
Abordare pluridisciplinară avem când se abordează o temă prin mai multe
discipline autonome.
Abordarea transdisciplinară transcede disciplinele, care nu mai constituie
punctul de focalizare al formării, ci modalităţile sau situaţiile de învaţare.

182
 Ex. Tema”Toamna”se poate realiza pe durata a două săptămâni.
Abordare interdisciplinară avem când predarea conceptelor se face în cadrul mai
multor discipline.
În abordarea interdisciplinara exerciţiile premergătoare stau la baza realizării orei
interactive.
Pentru a ajunge la elementul de interdisciplinaritate trebuie să ne schimbam noi
înşine, să ne autoperfecţionăm, să fim deschisi la nou, capabili să aplicăm o noua
strategie didactică.
Activităţile interdisciplinare
1.Contribuie la dezvoltarea intelectuală, socială, emoţională, fizică şi estetică;
2.Cultivă încrederea în forţele proprii;
3.Sprijină spiritul de competiţie.
Cea mai sigură cale de acces spre sufletul copilului este jocul didactic, care se
aplică la orice disciplina.
Jocul didactic:
1.Îmbogăţeşte cunoştinţele;
2.Formează capacităţi;
3.Dezvoltă atenţia, spiritul de observaţie, memoria şi imaginaţia;
4.Formează motivaţii şi atitudini faţă de diferite activităţi;
5.Cultivă perseverenţa şi spiritul cooperant.
Religie :
Copiii primesc informaţii despre sărbătorile religioase din primăvară :
* care sunt acestea ;
* data când se sărbătoresc ;
* care este semnificaţia acestor evenimente ;
* cum trebuie să se pregatească pentru întâmpinarea acestor sărbători.

INTERDISCIPLINARITATEA
OBIECTIVE
La sfârşitul activităţii, participanţii vor fi capabili:
-să definească noţiunile: intradisciplinaritate, interdisciplinaritate,
pluridisciplinaritate şi transdisciplinaritate;
-să stabilească avantajele şi dezavantajele fiecărei perspective de abordare a
conţinuturilor învăţământului;
-să realizeze proiectarea unor activităţi interdisciplinare predate în echipă.
INTERDISCIPLINARITATEA constituie o soluţie importantă în efortul de
organizare modernă a conţinuturilor învăţământului. Prof. belgian D’ Hainaut propune o
nuanţare între abordările:
1.INTRADISCIPLINARĂ atunci când se predau succesiv diferite concepte şi
principii în interiorul aceleiaşi discipline.
2.INTERDISCIPLINARĂ propriu-zisă atunci când predarea conceptelor,
principiilor se face în cadrul mai multor discipline.
Abordarea interdisciplinară a conţinuturilor îl ajută pe elev să-şi formeze o
imagine unitară asupra realităţii.
Interdisciplinaritatea poate fi:

183
 -conceptuală;
-metodologică;
-axiologică;
-limitrofă;
- de tip integrativ;
3.PLURIDISCIPLINARĂ atunci când mai multe discipline autonome abordează

o temă, o situaţie sau o problemă, fiecare cu perspectivă,

logică şi metode distincte.
4.TRANSDISCIPLINARĂ (sau TEMATICĂ) atunci când centrarea se face nu
pe materii, ci pe demersurile intelectuale, afective şi psihomotorii ale elevului.
Transdisciplinaritatea poate fi:
-pe orizontală;
-pe verticală;
-tematică;
- instrumentală
Multidisciplinaritatea:
•se centrează pe conţinuturi/ cunoştinţe;
• se realizează prin învăţare tematică;
• se axează pe conexiuni între conţinuturi
În perspectiva multidisciplinară, o temă este abordată cu ajutorul mai multor
discipline, ce concură la analiza/ explicarea ei. Fiecare dintre disciplinele implicate
abordează tema din punctul ei specific de vedere, facilitând realizarea unor conexiuni
între conţinuturi.
Interdisciplinaritatea:
•se centrează pe competenţele generale;
•se realizează prin învăţarea bazată pe probleme;
• se axează pe formarea şi perfecţionarea unor competenţe transferabile;
În perspectiva interdisciplinară sunt abordate probleme complexe ce nu pot fi
lămurite de o singură disciplină. Aceste probleme pot fi explicate doar cu ajutorul mai
multor disciplne, care conlucrează, cooperează, “se intersectează”.
Transdisciplinaritatea:
•se centrează pe valori şi atitudini;
• se realizează prin învăţarea bazată pe proiect;
• se axează pe soluţii la probleme ale vieţii reale;
În perspectiva transdisciplnară, o problemă importantă a vieţii reale este abordată
prin intermediul întrepătrunderii dintre discipline. În această situaţie are loc o “ fuziune”
a acestor discipline pe fondul unei “ unificări conceptuale şi axiomatice”, ce poate
conduce la naşterea unor discipline noi. Transdisciplinaritatea abordează probleme ce au
o semnificaţie deosebită în viaţa reală şi pot contribui la formarea competenţelor,
valorilor, atitudinilor necesare pentru o existenţă individuală de succes.

PERSPECTIVA AVANTAJE DEZAVANTAJE

184
Intradisciplinară -oferă elevului şi
profesorului o
structură care
respectă ierarhia
cunoştinţelor anterior
dobândite;
-oferă siguranţă elevului.
-disciplina nu are o singură structură posibilă;
-structura ei nu e neapărat cea mai bună;
-nu stimulează motivaţia învăţării;
-transferul se produce greu, ceea ce duce la ruptura
dintre teorie şi practică;
-nu este centrată pe utilitatea disciplinei pentru
elev.

PERSPECTIVA AVANTAJE DEZAVANTAJE

Interdisciplinară -permite transferul şi rezolvarea de noi -apare tendinţa de generalizare
probleme; abuzivă;
-decompartimentează şi reduce tentaţia -neglijează dimensiunea
dogmatismului; verticală, conducând la
-constituie o abordare economică d.p.d.v. al cunoştinţe sau deprinderi
raportului dintre cunoştinţe şi volumul disparate.
de învăţare prin caracterul larg de
aplicabilitate al principiilor/conceptelor
generale.

PERSPECTIVA AVANTAJE DEZAVANTAJE

Pluridisciplinară -prezintă un fenomen sub toate
sau tematică faţetele, în globalitatea sa;
-motivează elevul prin racordarea la
realităţile pe care le întâlneşte;
-decompartimentează şi reduce
tentaţia dogmatismului;
-asigură un transfer al cunoştinţelor
dobândite în situaţii noi.
-afectează,în anumite situaţii,
construirea progresivă a structurilor
cognitive necesare procesului de
învăţare;
-conduce, uneori, la simplificări
agresive, care dau naştere unor
generalizări pripite din partea elevului.

PERSPECTIVA AVANTAJE DEZAVANTAJE

Transdisciplinară -este centrată pe demersurile a)-schema de organizare este arbitrară;
intelectuale şi afective ale elevului; b)-nu schimbă fundamental punctul de
a) pe orizontală -stimulează interesul elevului focalizare al educaţiei;
b) pe verticală pentru învăţare. -există riscul de a reveni la predarea
c) tematică -desfiinţează compartimentele şi interdisciplinară;
favorizează transferul. -rămâne compartimentată şi nu
-deplasează punctul de focalizare favorizează transferurile;
al educaţiei; c)-ar putea duce la separarea educaţiei
-se sprijină pe structurile oferite de profesionale de educaţia generală, prima
discipline. riscând să devină un învăţământ exclusiv

185
 -permite o libertate totală faţă de intradisciplinar, iar cealaltă un mozaic
disciplină . sociocultural.

B.INTRADISCIPLINARITATEA
Integrarea intradisciplinară vizează organizarea şi predarea unor conţinuturi
interdependente aparţinând aceluiaşi domeniu de studiu, în vederea rezolvării unei
probleme, studierii unei teme sau dezvoltării unor abilităţi. Această modalitate de
abordare a conţinuturilor oferă agenţilor educaţionali parcurgerea rapidă a unui volum de
cunoştinţe însă dintr-o singură direcţie.
Organizarea şi predarea intradisciplinară a conţinuturilor au reprezentat şi
reprezintă încă axele curriculum-ului tradiţional. Integrarea intradisciplinară „este
operaţia care constă în a conjuga două sau mai multe conţinuturi interdependente
aparţinând aceluiaşi domeniu de studiu, în vederea rezolvării unei probleme, studierii
unei teme sau dezvoltării abilităţilor. Spre exemplu, integrarea datelor istorice ale câtorva
ţări pentru a înţelege dinamica de ansamblu a unei epoci.”
(Dictionnaire actuelle de l’education, Guerin, 1993)
Avantaje:
-justificarea pedagogică a acestui mod de abordare a conţinuturilor constă în aceea
că ea oferă în mod direct, atât profesorului cât şi elevului, o structură care respectă
ierarhia cunoştinţelor anterioare dobândite;
-în plus, abordarea intradisciplinară este securizantă: pe măsură ce avansează în
materie, elevul îşi dă seama de drumul pe care l-a parcurs.
Dezavantaje:
-transferul orizontal de la o disciplină la alta al celor ce învaţă se produce puţin şi
de regulă la elevii cei mai dotaţi;
-perspectiva intradisciplinară a condus la paradoxul „enciclopedist specializat”,
care închide elevul şi profesorul într-o tranşee ;
în devotamentul său pentru disciplină, profesorul tinde să treacă în planul doi –
elevul.

II.PRINCIPIILE DIDACTICE ÎN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ

1.PRINCIPIILE DIDACTICE GENERALE
PRINCIPIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE.
Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de
învăţământ, asigurând condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le
urmăreşte în desfăşurarea sa.
1.PRINCIPIILE DIDACTICE ŞI CATEHETICE APLICATE ÎN STUDIUL
RELIGIEI
1.1. Principiul intuiţiei.
Principiul intuiţiei indică faptul că accesul în lumea credinţei trece prin simţuri,
cunoaşterea concretă, senzorială fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor.
1.2.Principiul accesibilităţii.
Principiul accesibilităţii (al respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ale
elevilor) este impus de specificul perioadei copilăriei şi cere ca profesorul să respecte

186
legile dezvoltării psiho-fizice a acestora. Profesorul trebuie să fie un bun psiholog pentru
a putea cunoaşte individualitatea elevilor şi să adapteze conţinutul învăţării la gradul de
dezvoltare psiho-fizică a lor.
1.3.Principiul învăţării active şi conştiente.
Principiul învăţării active şi conştiente este impus de natură psihică a elevilor şi
cere ca atunci când sunt transmise cunoştinţe, ele să trezească activitatea sufletească a lor.
Profesorul va transmite cunoştinţele astfel încât elevii să le asimileze participând cu
raţiunea, voinţa şi sentimentul, pentru înţelegerea şi învăţarea lor conştientă.
1.4. Principiul sistematizării continuităţii cunoştinţelor.
Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor trebuie respectat atunci când
se întocmesc planurile-cadru, programele şi manualele şcolare, dar şi activitatea concretă
de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor.
Pentru a putea fi predate sistematic şi continuu, cunoştinţele vor fi întegrate într-
un sistem, astfel încât să fie învăţate prin raportarea şi întegrarea lor la experienţa şi
cunoştinţele anterioare ale elevilor. Pentru fiecare disciplină de învăţământ se alcătuiesc
documente şcolare care cuprind volumul şi ritmul în care vor fi transmise cunoştinţele, iar
apoi se trece la transpunerea lor în practică.
1.5. Principiul îmbinării teoriei cu practica.
Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor
cunoştinţe să le legăm de viaţă şi să le transpunem în viaţă. Creştinismul nu este teorie, ci
viaţă.
1.6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor.
Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor îndreaptă preocuparea profesorului
asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ. Însuşirea cunoştinţelor este
temeinică atunci când este făcută profund, complet şi durabil. Principiul însuşirii
temeinice se referă cu predilecţie la finalităţile educaţiei:
-cunoştinţele esenţiale şi profunde, reprezentative pentru disciplina şcolară
studiată;
-priceperi şi deprinderi practice care să asigure o bună adaptabilitate la condiţile
concrete ale vieţii;
-capacitate şi voinţă de autoinstruire.

1.7.Principiul asigurării conexiune inverse.

Principiul asigurării conexiunii inverse (al retroacţiunii, al feed-back-ului)
exprimă cerinţa reîntoarcerii şi a îmbunătăţirii rezultatelor şi proceselor în funcţie de
înformaţia primită despre rezultatele anterioare.
Avantajele acestui principiu sunt:
-arată gradul de înţelegere a noilor cunoştinţe;
-stimulează învăţarea prin faptul că elevii sunt „testaţi” în mod conţinuu;
-oferă profesorului posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile făcute de
elevi sau sesizate de ei;
-ajută la depăşirea dificultăţilor de înţelegere ivite pe parcursul predării;
-reglează şi ameliorează dificultăţile de înţelegere ivite pe parcursul predării;
-evită suprasolicitarea elevilor.
1.8.Principiul motivaţiei.

187
 Motivaţia învăţării este definită ca totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor
care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează desfăşurarea activităţii de învăţare.
Motivaţia, numită şi „motorul învăţării”, pune în mişcare raţiunea, voinţa şi sentimentul
elevilor şi menţine acţiunea voluntară. Motivaţia învăţării poate fi exterioară sau
interioară.
2.PRINCIPIILE DIDACTICE SPECIALE PENTRU PREDAREA RELIGIEI:
PRINCIPIUL HRISTOLOGIC, PRINCIPIUL ECLESIOLOGIC
1.9.Principiul eclesiocentric.
Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoştinţele
conform învăţăturii Bisericii noastre strămoşeşti şi în legătură cu viaţa Bisericii. Biserica
poartă pecetea infailibilităţii întrucât conducătorul ei nevăzut este Iisus Hristos.
1.10.Principiul hristocentric.
Principiul hristocentric cere ca educaţia religioasă să se orienteze în jurul
Persoanei lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

III.STAREGII DIDACTICE LA ORA DE RELIGIE

1.METODE DIDACTICE FOLOSITE ÎN PREDAREA RELIGIEI.
CLASIFICAREA METODELOR, EXEMPLE PRACTICE
I.METODE DE COMUNICARE ŞI ASIMILARE A CUNOŞTINŢELOR.
I.1.METODE DE COMUNICARE ORALĂ:
Metodele de comunicare orală sunt acele metode care prin comunicarea noilor
cunoştinţe se face de către profesor, prin expunere sau conversaţie.
I.1.1.Metode expozitive
Expunerea este metoda de predare care constă în prezentarea pe cale orală a noilor
cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi
expunerea cu oponent.
1.Povestirea
Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte,
evenimente reale petrecute într-un anumit timp şi spaţiu, cu scopul însuşirii noilor
cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi.

2.Descrierea
Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice
obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor, etc. Urmărind, în special, aspectele fizice
ale acestora.
Descrierea se realizează pe baza observaţiei, motiv pentru care trebuie să
indeplinească anumite cerinţe legate de dirijarea de către profesor a observării:
-să se bazeze pe intuiţie,
-să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor,
-să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor,
- să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.
3.Explicaţia.

188
 Explicaţia este metoda expozitivă prin care se lămureşte o noţiune (un nume
propriu, un termen necunoscut, o idee, sau un concept), un fapt (o naraţiune, o parabolă, o
figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală).
Explicaţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
-să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei,
-să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar,
-să fie completă şi sigură,
-să fie clară,
-să fie convingătoare,
-să fie făcută cu căldură.
4.Argumentarea.
Argumentarea este metoda prin care se formează şi se întăresc convingerile despre
adevărurile religioase şi se înlătură convingerile greşite.
Profesorul trebuie să stăpânească arta de a aduce argumente, de a convinge,
respectând anumite cerinţe:
-să ţină cont de pregătirea elevilor,
-să argumenteze cu claritate,
-să folosească dovezi din autoritate (din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Istoria
Bisericii), dovezi raţionale şi dovezi din experienţă.
5.Prelegerea.
Prelegerea constă în expunerea neîntreruptă şi sistemică a unei teme religioase
timp de una sau mai multe ore, pe baza unui plan, dat de obicei la începutul acesteia.
Această metodă are mai multe variante: prelegerea magistrală (foloseşte comunicarea
orală cu scrisul pe tablă); prelegerea dialog (imbină comunicarea orală şi conversaţia
euristică); prelegerea cu ilustraţii (comunicarea orală este îmbinată cu folosirea
materialului intuitiv).
6.Expunerea cu oponent.
Expunerea cu oponent este o variantă a expunerii. Aceasta se deosebeşte de
prelegerea obişnuită, prin modalitatea specifică de organizare: un elev intervine în cursul
expunerii, formulând întrebări sau solicitând lămuriri, prin care se simulează un dialog cu
profesorul de la catedră.

I.1.2.METODE INTEROGATIVE.
Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor şi elevi.
1.Conversaţia.
Conversaţia este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des
utilizată în procesul de învăţământ. Prin intermediul dialogului realizat între profesor şi
elevi se transmit cunoştinţe şi se oferă posibilitatea atingerii unui nivel moral mai înalt.
Conversaţia are mai multe forme:
a.Conversaţia catehetică.
Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin
intermediul întrebărilor şi răspunsurilor cu scopul de a reproduce cele observate,

189
descoperite şi asimilate de ei, sub conducerea profesorului. Conversaţia catehetică se
foloseşte de obicei, în verificarea cunoştinţelor şi în fixarea cunoştinţelor.
b.Conversaţia euristică.
Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă şi se
foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele
anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material
intuitiv. Se foloseşte în verificarea cunoştinţelor, în actualizarea cunoştinţelor şi
introducerea în tema nouă a lecţiei, în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în
asociere.
c.Dezbaterea sau discuţia colectivă.
Dezbaterea este o formă a conversaţiei caracterizată printr-un schimb de opinii,
impresii, informaţii, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu
scopul de a consolida, clarifica şi sintetiza cunoştinţele, de a analiza anumite cazuri sau
texte, de a soluţiona unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta
capacitatea de exprimare a elevilor, etc.
2.Problematizarea.
Problematizarea este metoda interogativă prin care se crează în mintea elevilor o
întrebare sau o situaţie problemă, cu scopul de a le stimula efortul personal în
surprinderea diferitelor relaţii între cunoştinţele dobândite anterior şi noile cunoştinţe,
care să conducă la elaborarea soluţiei, sub îndrumarea profesorului.
Problematizarea cunoaşte următoarele tipuri:
Întrebarea problemă produce o stare conflictuală intelectuală şi spirituală de
complexitate medie şi indică spre rezolvare o singură chestiune.
Situaţia problemă produce o stare conflictuală intelectuală şi spirituală mai mare,
prin faptul că ea conţine două sau mai multe întrebări problemă care se cer rezolvate.
Problema produce o stare conflictuală intelectuală şi spirituală mare, deoarece
conţine mai multe întrebări – problemă şi include, pe lângă elementele cunoscute şi
elemente necunoscute.
I.2.METODE DE COMUNICARE SCRISĂ
1.Compunerea.
2.Lectura.
Lectura este metoda de comunicare scrisă prin care se urmăreşte învăţarea propriu
- zisă, informarea şi documentarea în vederea rezolvării unor sarcini precise de învăţare şi
în scopul susţinerii unui efort de autoinstruire permanentă.

1.1.Lectura explicativă.
Lectura explicativă, prima şi principala formă a acestei metode, este utilizată la
clasele mici şi constă în citirea textului din manual însoţită de explicaţiile profesorului şi
de prezentarea materialului intuitiv adecvat. Urmează discutarea conţinutului textului cu
desprinderea ideilor principale şi adâncirea sensului noţiunilor întâlnite, prin fixarea
cunoştinţelor, apreciere, asociere, generalizare.
În lectura explicativă se parcurg următoarele etape:
1.pregătirea clasei în vederea înţelegerii lecţiei,
2.citirea textului din manual,
3.analiza textului din manual,

190
 4.formularea ideilor principale,
5.recitirea textului în întregime,
6.povestirea conţinutului lecţiei după ideile principale.
1.2.Luarea notiţelor.
Luarea notiţelor se face sub îndrumarea profesorului. Se notează definiţii, idei
principale, exemple, scurte rezumate ale celor citite, cuvinte noi şi desene care apar în
lecţia nouă. La clasele mici notiţele sunt sumare.
1.3.Studiul individual.
Studiul individual se desfăşoră atât în clasă, cât şi acasă.
În clasă studiul individual poate înlocui lectura explicativă cu condiţia ca
profesorul să-i orienteze pe elevi asupra ideilor de bază, să le explice cuvintele noi, să le
prezinte materialul intuitiv. Elevii vor citi de mai multe ori textul din manual cu scopul de
a-i înţelege sensul şi conţinutul, apoi îl vor împărţi pe fragmente şi vor încerca să
formuleze ideile principale. Urmează fixarea cunoştinţelor, asocierea, aprecierea şi
generalizarea.
Pentru o informare completă, studiul individual poate să cuprindă pe lângă
manual şi alte lucrări de specialitate. La clasele mari, profesorul va prezenta elevilor
metoda R.I.C.A.R., propusă de Derek Rowntree, pentru formarea deprinderii de a studia
cărţile: R=răsfoire, I=întrebări, C=citire, A=aducere aminte, R=recapitulare.
1.4.Efectuarea activităţii suplimentare.
Activitatea suplimentară se efectuează acasă, după ce elevii şi-au format anumite
deprinderi de muncă independentă.
3.Lectura şi interpretarea textului biblic.
Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor.
Citirea Sfintei Scripturi este foarte veche şi a fost întotdeauna urmată de
explicarea textului biblic, care se face pe baza regulilor fixate de Ermeneutica biblică şi
cu ajutorul Exegezei biblice.
Ermeneutica biblică este disciplina teologică ce oferă regulile ce ne permit
descoperirea şi descifrarea adevăratului sens al unui text din Sfânta Scriptură.
Ermeneutica biblică are trei părţi: Noematica (teoria sensurilor), Euristica (descoperirea
înţelesului) şi Proforistica (expunerea înţelesului sau sensului descoperit)
Exegeza biblică ne dă explicarea textului aşa cum autorul l-a înţeles. Nu trebuie să
se facă o exegeză falsă prin ajungerea la text după interesul personal, ci din text să se
extragă adevărul şi astfel să se ajungă la actualizarea lui la condiţiile timpului şi societăţii.
Domnul Iisus şi Apostolii Săi au cunoscut modul în care evreii interpretau
Vechiul Testament.
Odată cu scrierea cărţilor Noului Testament, a apărut necesitatea înterpretării
corecte a textului. Primele reguli contra interpretării libere a Sfintei Scripturi au fost
formulate de Sfântul Apostol Petru care a explicat că Apostolii au vestit puterea
Domnului Iisus Hristos, nu luându-se „după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava
Lui cu ochii noştrii.(...) Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând
aminte, (...). Aceasta ştiind mai dinaite că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte
după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci
oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru c1,
v16; c19, v20-21).

191
 Sfinţii Părinţi s-au pronunţat în privinţa canonului biblic şi a interpretării textului
Scripturii, din motive misionare şi apologetice. Astfel, regulile primite de la Sfinţii
Apostoli au fost adaptate şi dezvoltate la condiţiile concrete ale epocii lor.
Aceste reguli sunt:
1.citirea versetului respectiv în contextul în care a fost scris,
2.citirea locurilor paralele care reprezintă acele texte din Sfânta Scriptură ce
întrebuinţează cuvinte şi expresii asemănătoare sau tratează aceleaşi lucruri,
3.consensul unanim al Sfinţilor Părinţi.
Interpretarea Sfintei Scripturi în primele secole creştine a fost puternic influenţată
de şcolile exegetice din Alexandria şi Antiohia. Şcoala din Alexandria propunea
interpretarea alegorică a Sfintei Scripturi, iar Şcoala din Antiohia propunea interpretarea
literară.
4.Referatul.
Referatul este elaborat de către elevi, sub îndrumarea profesorului de religie. Dat
fiind faptul că referatul presupune un nivel de cunoştinţe mai ridicat, referatul va fi folosit
în special la clasele mari sau la cercul de religie.
Referatul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-să clarifice anumite aspecte din viaţa religios-morală a elevilor,
-să fie o bază de discuţii, în vederea clarificării temei propuse,
-să fie elaborat pe baza bibliografiei indicate de către profesor şi/sau identificate
de către elevi.
5.Eseul.
Eseul religios este un studiu de mică întindere, în jurul unor adevăruri religioase.
Această metodă de comunicare scrisă se foloseşte mai ales la liceu.
Subiectul eseului poate fi propus de elevi sau profesor. Eseul cu subiect propus de
profesor poate fi elaborat individual, în grup sau de întreaga clasă. Alcătuirea şi
redactarea unui eseu presupune întocmirea unui plan care:
-cuprinde diviziunile mari ale eseului: introducerea, cuprinsul şi concluzia,
-se referă la subiect,
-este gândit prin raportarea la întreaga semnificaţie a enunţului.
II.METODE DE CUNOAŞTERE A REALITĂŢII RELIGIOASE:
Metode de cunoaştere a realităţii religioase: observarea directă, studiul
simbolurilor, studiul de caz, cultul divin, meditaţia religioasă, etc.
Cunoaşterea realităţii religioase înseamnă, în modul cel mai direct căutarea lui
Dumnezeu.

1.Observarea directă a realităţii religioase.

Observarea directă a realităţii religioase este metoda prin care profesorul de
religie urmăreşte să-i conducă pe elevi spre cunoaşterea lui Dumnezeu prin contemplarea
creaţiei. Omul nu trebuie să se rezume doar la contemplarea creaţiei, ci să stăruie spre o
viaţă religios-morală în care să pună pe primul plan căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
2.Studiul şi interpretarea simbolurilor.
Studiul şi interpretarea simbolurilor este metoda de cunoaştere a realităţii
religioase prin care se transmit elevilor cunoştinţe în mod treptat, cu ajutorul unui simbol
(semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noţiune, un sentiment).

192
 În Sfânta Scriptură, simbolul este des întâlnit.
În Vechiul Testament apar multe simboluri: rugul care ardea şi ne se mistuia
(Ieşire, c3,v2), mana (Ieşire, c16, v14-16), etc.
În paginile Sfintelor Evanghelii întâlnim atât simboluri: apa cea vie (Ioan,
c4,v10), etc, cât şi minuni şi acţiuni cu valoare de semn: prefacerea apei în vin (Ioan, c2,
v6-9), convorbirea cu femeia samarineancă (Ioan, c4, v10-15).
În predarea-învăţarea religiei, această metodă se utilizează astfel:
-atunci când conţinutul lecţiei cuprinde semne, minuni şi acţiuni cu valoare de
semn, profesorul va explica semnificaţia lor,
-la lecţiile cu caracter liturgic profesorul va explica semnificaţia simbolurilor
întâlnite (simbolistica unor acte de cult din Sfintele Slujbe, a obiectelor de cult, a
veşmintelor liturgice, a materiilor folosite în cult, etc.),
-atunci când profesorul foloseşte icoana ca material intuitiv, va explica
simbolurile folosite în aceste reprezentări: simbolistica locului, a structurii şi a culorilor,
etc.
3.Analiza documentelor.
Prin analiza documentelor legate de Istoria biblică şi de Istoria bisericească, se
atestă vechimea creştinismului pe un teritoriu şi se demonstrează faptul că învăţătura
Bisericii Ortodoxe este în conformitate cu adevărul revelat.
Documentele sunt materiale de orice fel, care pot servi la cunoaşterea faptelor
istorice. Acestea se clasifică în: documente obiectuale (pietre funerare, podoabe cu
însemne creştine, obiecte de cult, piese numismatice, piese heraldice); urme de construcţii
(bazilici paleocreştine, catacombe, mănăstiri aşezări omeneşti), documente scrise (vechi
inscripţii creştine, manuscrise, cărţi vechi).
Analiza documentelor parcurge următoarele etape:
1.precizarea obiectivelor urmărite,
2.prezentarea documentului,
3.observarea elementelor semnificative,
4.descrierea documentului, explicarea semnificaţiei elementelor şi, eventual,
prezentarea legăturii dintre elemente,
5.desprinderea concluziilor.
4.Studiul de caz.
Studiul de caz este metoda de cunoaştere a realităţii religioase, care constă în
analiza unui caz real, fiind suport al cunoaşterii inductive şi bază pentru cunoaşterea
deductivă.
În studierea cazului, se parcurg mai multe etape:
1.prezentarea cazului la propunerea profesorului şi/sau elevilor,
2.organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au
determinat declanşarea evenimentului analizat şi evoluţia acestuia,
3.dirijarea de către profesor a dezbaterilor care au loc,
4.stabilirea unor concluzii.
5.Exemplul.
Domnul Iisus este modelul prin excelenţă. Prin lucrarea Sa mântuitoare, El S-a
făcut pe Sine pildă vie. Comportamentul exemplelor are efect sugestiv asupra elevilor
care încearcă să le urmeze şi îi îndeamnă pe aceştia la fapte sau acţiuni morale. Exemplul
acţionează în mod permanent asupra comportamentului moral al elevilor.

193
 În utilizarea exemplului, profesorul va avea în vedere:
-să asigure în clasă un climat care să facă receptarea de către elevi a mesajelor
pozitive care pornesc de la modelul prezentat,
-să folosească modele opuse (pozitive şi negative).
6.Rugăciunea.
Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu.
Domnul Iisus S-a rugat de nenumărate ori, atât pentru Sine cât şi pentru noi. El
însuşi ne-a învăţat să ne rugăm. Rugăciunea particulară trebuie completată de rugăciunea
liturgică care-i învaţă pe elevi să se roage dincolo de propriile interese, pentru toată
lumea, întrucât mântuirea este posibilă numai în comunitate.
7.Meditaţia religioasă.
Meditaţia religioasă este o lucrare prin care creştinul reflectă profund asupra unei
probleme religioase, cu speranţa de a-şi întări viaţa religioasă, de a dobândi linişte şi pace
lăuntrică. În momentele de reculegere, atenţia omului poate fi îndreptată asupra
problemelor fundamentale ale vieţii creştine.
Confruntarea cu propria conştiinţă, prin meditaţia religioasă, poate conduce la
clarificarea neliniştilor interioare, la spiritualizarea vieţii religioase şi la cunoaşterea lui
Dumnezeu.
8.Deprinderile morale.
Deprinderile morale sunt faptele şi virtuţiile duhovniceşti ale creştinului.
Practicarea lor, în conlucrarea cu harul divin, conduce pe om la cunoaşterea lui
Dumnezeu.
Formarea deprinderilor morale la elevi începe din copilărie, în familie, este
dezvoltată în Biserică şi în şcoală şi continuă pe tot parcursul vieţii.
Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi,
sunt aprobarea şi dezaprobarea.
Aprobarea sau aprecierea favorabilă este modalitatea prin care se realizează o
întărire pozitivă a manifestărilor morale ale elevilor de către o autoritate externă.
Formele pe care le poate lua aprobarea sunt variate: acordul, lauda, exprimarea
recunoştinţei, recompensa.
Dezaprobarea este modalitatea prin care profesorul consemnează că faptele,
conduita şi atitudinea morală a elevilor nu sunt corespunzătoare în raport cu morala
creştină.
Formele pe care le poate lua dezaprobarea sunt: dezacordul, observaţia,
avertismentul, sancţiunea.

9.Cultul divin.
Cultul divin ortodox se compune din cele şapte Laude bisericeşti, rânduielile celor
şapte Sfinte Taine şi ale Ierurgiilor, având în centru Sfânta Liturghie. În cadrul cultului,
lectura biblică şi cântarea religioasă au un rol deosebit de important.
9.1.Cele şapte Laude bisericeşti.
Slujbele celor şapte Laude reproduc în mod tainic, zi de zi, an de an, momentele
vieţii pământeşti a Mântuitorului, continuând rugăciunea şi învăţătura Sa. În slujbele
bisericeşti sunt expuse cu claritate şi profunzime toate adevărurile dogmatice.
9.2.Sfânta Liturghie.

194
 Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viaţă religioasă şi de cunoaştere a
realităţii religioase. Ea este o „şcoală” a educaţiei şi desăvârşirii creştine, în care elevii îşi
pot forma un mod de viaţă creştin pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.
Sfânta Liturghie dezvoltă elevului sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele. Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată şi de prezenţa
reală a Domnului Iisus în Sfânta Euharistie.
9.3.Sfintele Taine.
Pentru realizarea idealului creştin, Mântuitorul a lăsat Bisericii Sale Sfintele
Taine. Prin Sfintele Taine se reface comuniunea omului cu Dumnezeu şi se revarsă peste
el energiile necreate, care-l unesc cu Hristos Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă recunoaşte un număr de şapte Sfinte Taine: Botezul,
Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia şi Maslul,
a)Spovedania sau Pocăinţa oferă posibilitatea descătuşării resorturilor sufleteşti, în
vederea limpezirii vieţii sufleteşti, pentru a putea intra în Împărăţia Cerurilor.
Pentru ca Taina Spovedaniei să contribuie la educaţia religioasă, profesorul va
arăta elevilor care sunt etapele ce se parcurg în săvârşirea acestei Taine:
1.conştiinţa stării de păcat şi hotărârea de a pune început nou,
2.mărturisirea propriu-zisă a păcatelor,
3.canonul sau epitimia,
4.dezlegarea.
b)Sfânta Euharistie este o cină a iubirii Mântuitorului pentru oameni. Prin
împărtăşire, creştinul primeşte pe Însuşi Hristos ca adevărată mâncare şi băutură şi toate
darurile Sale.
9.4.Cântarea religioasă.
Cântările religioase sunt însăşi credinţa cântată şi reprezintă o teologie practică.
Scopul cântării este de a da textului o eficacitate mai mare.
Criteriile în selecţionarea cântăriilor religioase sunt:
1.vârsta copiilor,
2.întinderea vocilor,
3.tematica programei şcolare.
Etapele învăţării după auz a unei cântări religioase sunt:
a.prezentarea cântării, b.învăţarea cântării după auz.

III.METODE FUNDAMENTATE PE ACŢIUNE

Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i
pregăti pe elevi în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.
1.Jocul didactic.
Jocul didactic este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop
didactic disponibilitatea elevilor pentru joc. Definitoriu pentru copil, jocul didactic îi
dezvoltă capacitatea de a se adapta la situaţii noi care apar şi de a acţiona independent pe
parcursul jocului. Propus şi condus de profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor

195
obiective religios–morale, prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un
conţinut conform cu obiectivele propuse.
La ora de religie pot fi propuse diverse tipuri de jocuri didactice:
1.jocul de decizie,
2.jocul de arbitraj,
3.jocul de competiţie.
2.Dramatizarea.
Dramatizarea este metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau
elevii exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a
sublinia idei şi sentimente şi de a adânci înţelegearea semnificaţiei unor situaţii.
3.Exerciţiul moral.
Exerciţiul moral constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi
acţiuni, în condiţii relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor
deprinderi bisericeşti şi de comportament moral.
Utilizarea acestei metode presupune două momente importante:
a)formularea cerinţelor,
b)exersarea propriu-zisă.
4.Metoda îndrumării teoretice şi practice.
Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau însoţeşte
desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de comportare a
elevilor în anumite condiţii şi la deprinderea unor reguli de comportament. Această
metodă se utilizează în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa efectuării activităţii
intelectuale şi/sau practice.

METODOLOGIA: DE LA TRADIŢIE LA INOVAŢIE

1.Prelegerea – o perspectivå modernå
Prelegerea este fårå îndoialå cea mai frecventå alegere într-o abordare didacticå
tradiţionalå. În acest sens este tipicå imaginea profesorului la catedrå (sau la tablå) care
vorbeşte elevilor care stau cuminţi în bancå şi ascultå sau scriu dupå dictare. Am våzut cå
aceastå abordare este foarte puţin eficientå pentru învåţare.
Cu puţinå „sare şi piper“ prelegerea poate fi recondiţionatå înså, şi introduså într-
un demers didactic modern, centrat pe achiziţiile elevului. Din aceastå perspectivå,
dascålul trebuie så se preocupe de:
■ stimularea interesului elevilor prin:
❍ intrarea în prelegere prin intermediul unei poante, poveşti, imagini captivante
şi în deplinå relaţie cu ceea ce urmeazå så fie predat prin intermediul prelegerii
❍ prezentarea unei probleme/unui studiu de caz pe care se focalizeazå
prezentarea
❍ lansarea unei întrebåri incitante (astfel încât elevii så fie atenţi la prelegere
pentru a afla råspunsul)
■ aprofundarea înţelegerii elevilor prin:
❍ folosirea de exemple şi analogii pe parcursul prezentårii (pe cât posibil cu
trimiteri la viaţa realå)
❍ dublarea verbalului cu alte coduri–oferirea de imagini, grafice şi alte materiale
ilustrative; folosirea limbajului corporal
■ implicarea elevilor pe parcursul prelegerii prin întreruperea prelegerii:

196
 ❍ pentru a incita elevii la a oferi exemple, analogii, experienţe personale
❍ pentru a da råspunsuri la diferite întrebåri
❍ pentru a efectua o sarcinå scurtå care clarificå diverse poziţii enunţate
■ evitarea unui punct final la final!
❍ încheierea prelegerii prin intermediul unei probleme/aplicaţii care urmeazå så
fie rezolvate de elevi
❍ solicitarea elevilor pentru a rezuma cele prezentate sau pentru a concluziona
2.Brainstorming
Brainstorming-ul (sau asaltul de idei) reprezintå formularea a cât mai multor idei
– oricât de fanteziste ar putea pårea acestea – ca råspuns la o situaţie enunţatå, dupå
principiul cantitatea genereazå calitatea. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la
idei viabile şi inedite este necesarå o productivitate creativå cât mai mare.
O asemenea activitate presupune o serie de avantaje:
■ implicarea activå a tuturor participanţilor
■ dezvoltarea capacitåţii de a tråi anumite situaţii, de a le analiza, de a lua decizii
privind alegerea soluţiei optime
■ exprimarea personalitåţii
■ eliberarea de prejudecåţi
■ exersarea creativitåţii şi a unor atitudini deschise la nivelul grupului
■ dezvoltarea relaţiilor interpersonale, prin valorizarea ideilor fiecåruia (şi, în
consecinţå, prin înţelegerea calitåţilor celor din jur)
■ realizarea unei ambianţe pline de prospeţime şi de emulaţie
Pentru derularea optimå a unui brainstorming se pot parcurge urmåtoarele etape:
■ Alegerea temei şi a sarcinii de lucru
■ Solicitarea exprimårii într-un mod cât mai rapid, în fraze scurte şi concrete, fårå
cenzurå, a tuturor ideilor –chiar tråznite, neobişnuite, absurd, fanteziste, aşa cum vin ele
în minte legate de rezolvarea unei situaţii-problemå conturate. Se pot face asociaţii în
legåturå cu afirmaţiile celorlalţi, se pot prelua, completa sau transforma ideile din grup,
dar, sub nici un motiv, nu se vor admite referiri critice. Nimeni nu are voie så facå
observaţii negative.
■ Inregistrarea tuturor ideilor în scris (pe tablå, flipchart)
■ Anunţarea unei pauze pentru aşezarea ideilor (de la 15 minute pânå la o zi)
■ Reluarea ideilor emise pe rând şi gruparea lor pe categorii, simboluri, cuvinte
cheie, imagini care reprezintå diferite criterii etc.
■ Analiza criticå, evaluarea, argumentarea, contraargumentarea ideilor emise
anterior, la nivelul clasei sau al unor grupuri mai mici
■ Selectarea ideilor originale sau a celor mai apropiate de soluţii fezabile pentru
problema supuså atenţiei. În aceastå etapå se discutå liber, spontan, riscurile şi
contradicţiile care apar.
■ Afişarea ideilor rezultate în forme cât mai variate şi originale: cuvinte,
propoziţii, colaje, imagini, desene, cântece, joc de rol etc.
Sfaturi practice
■ Încurajaţi exprimarea ideilor
■ Nu permiteţi intervenţii inhibante
■ Stimulaţi explozia de idei

197
 ■ Puteţi recurge la variante prescurtate amintindu-vå cå obiectivul fundamental
constå în exprimarea liberå a opiniilor prin eliberarea de orice prejudecåţi
■ Motivaţi învåţarea elevilor începând o lecţie nouå cu un brainstorming
3.Ştiu/vreau så ştiu/am învåţat
Cu grupuri mici sau cu întreaga claså, se trece în revistå ceea ce elevii ştiu deja
despre o anumitå temå şi apoi se formuleazå întrebåri la care se aşteaptå gåsirea
råspunsului în lecţie.
Pentru a folosi aceastå metodå puteţi parcurge urmåtoarele etape:
■ Cereţi-le la început elevilor så formeze perechi şi så facå o listå cu tot ce ştiu
despre tema ce urmeazå a fi discutatå. În acest timp, construiţi pe tablå un tabel cu
urmåtoarele coloane: Ştiu/Vreau så ştiu/Am învaţåt
ŞTIU (CE CREDEM CÅ ŞTIM?)
VREAU SÅ ŞTIU (CE VREM SÅ ŞTIM?)
AM ÎNVÅŢAT (CE AM ÎNVÅŢAT?)
■ Cereţi apoi câtorva perechi så spunå celorlalţi ce au scris pe liste şi notaţi
lucrurile cu care toatå lumea este de acord în coloana din stânga. Poate fi util så grupaţi
informaţiile pe categorii.
■ În continuare ajutaţi-i pe elevi så formuleze întrebåri despre lucrurile de care nu
sunt siguri. Aceste întrebåri pot apårea în urma dezacordului privind unele detalii sau pot
fi produse de curiozitatea elevilor. Notaţi aceste întrebåri în coloana din mijloc.
■ Cereţi-le apoi elevilor så citeascå textul.
■ Dupå lectura textului, reveniţi asupra întrebårilor pe care le-au formulat înainte
de a citi textul şi pe care le-au trecut în coloana „Vreau så ştiu“. Vedeţi la care întrebåri s-
au gåsit råspunsuri în text şi treceţi aceste råspunsuri în coloana „Am învåţat“. În
continuare, întrebaţi-i pe elevi ce alte informaţii au gåsit în text, în legåturå cu care nu au
pus întrebåri la început şi treceţi-le şi pe acestea în ultima coloanå.
■ Întoarceţi-vå apoi la întrebårile care au råmas fårå råspuns şi discutaţi cu elevii
unde ar putea cåuta ei aceste informaţii.
■ În încheierea lecţiei elevii revin la schema S/V/I şi decid ce au învăţat din lecţie.
Unele dintre întrebårile lor s-ar putea så råmânå fårå råspuns şi s-ar putea så aparå
întrebåri noi. În acest caz întrebårile pot fi folosite ca punct de plecare pentru investigaţii
ulterioare.
4.Jurnalul cu dublå intrare
„Jurnalul cu dublå intrare“ este o metodå prin care cititorii stabilesc o legåturå
strânså între text şi propria lor curiozitate şi experienţå. Acest jurnal este deosebit de util
în situaţii în care elevii au de citit texte mai lungi, în afara clasei.
Pentru a face un asemenea jurnal, elevii trebuie så împartå o paginå în douå,
trågând pe mijloc o linie verticalå. În partea stângå li se va cere så noteze un pasaj sau o
imagine din text care i-a impresionat în mod deosebit pentru cå le-a amintit de o
experienţå personalå, pentru cå i-a surprins, pentru cå nu sunt de acord cu autorul, sau
pentru cå o considerå relevantå pentru stilul sau tehnica autorului. În partea dreaptå li se
va cere så comenteze acel pasaj: de ce l-au notat? La ce i-a fåcut så se gândeascå? Ce
întrebare au în legåturå cu acel fragment? Ce i-a fåcut så-l noteze? La ce i-a fåcut så se
gândeascå? De ce i-a intrigat? Pe måsura ce citesc, elevii se opresc din lecturå şi noteazå
în jurnal. Unii profesori cer un numår minim de fragmente comentate, în funcţie de
dimensiunile textului.

198
 Dupå ce elevii au realizat lectura textului, jurnalul poate fi util în faza de reflecţie,
dacå profesorul revine la text, cerându-le elevilor så spunå ce comentarii au fåcut în
legåturå cu pasaje diverse. Şi profesorul ar trebui så fi fåcut comentarii, pentru a atrage
atenţia asupra unor pårţi din text pe care ţine neapårat så le discute cu elevii.
5.„SINELG“
„Sistemul interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii şi gândirii“
(SINELG) este o modalitate de codificare a textului care permite celui care învaţå så
citeascå şi så înţeleagå în mod activ şi pragmatic un anumit conţinut.
Ca metodå este tipicå pentru etapa de realizare a sensului (învåţare,
comprehensiune). Cunoştinţele anterioare ale elevilor evidenţiate prin activitåţi specifice
de evocare se folosesc ca bazå de plecare pentru lectura/ascultarea textului.
SINELG presupune urmåtoarele etape:
■ În timpul lecturii elevii marcheazå în text (sau noteazå pe hârtie în timpul
prelegerii):
❍ cunoştinţele confirmate de text v
❍ cunoştinţele infirmate/contrazise de text –
❍ cunoştinţele noi, neîntâlnite pânå acum +
❍ cunoştinţele incerte, confuze, care meritå så fie cercetate?
■ Dupå lecturå, informaţiile se trec într-un tabel: v – + ?
■ Informaţiile obţinute individual se discutå în perechi/grupuri etc., apoi se
comunicå de cåtre perechi/grupuri profesorului care le centralizeazå într-un tabel similar
la tablå.
■ Cunoştinţele incerte pot råmâne ca temå de cercetare pentru lecţiile urmåtoare.
6.Eseul de cinci minute
Eseul este o modalitate eficientå de a încheia ora, pentru a-i ajuta pe elevi så-şi
adune ideile legate de tema lecţiei şi pentru a-i da profesorului o idee mai clarå despre
ceea ce s-a întâmplat, în plan intelectual, în acea orå.
Acest eseu le cere elevilor douå lucruri: så scrie un lucru pe care l-au învåţat din
lecţia respectivå şi så formuleze o întrebare pe care o mai au în legåtura cu aceasta.
Profesorul strânge eseurile de îndatå ce elevii le-au terminat de scris şi le foloseçte
pentru a-şi planifica la aceeaşi claså lecţia urmåtoare.
7.Ciorchinele
Ciorchinele este o metodå de brainstorming neliniarå care stimuleazå gåsirea
conexiunilor dintre idei şi care presupune urmåtoarele etape:
1. Se scrie un cuvânt/temå (care urmeazå a fi cercetat) în mijlocul tablei sau a foii
de hârtie;
2. Se noteazå toate ideile, sintagmele sau cunoştinţele care vå vin în minte în
legåturå cu tema respectivå în jurul acestuia, trågându-se linii între acestea şi cuvântul
iniţial;
3. Pe måsurå ce se scriu cuvinte, idei noi, se trag linii între toate ideile care par a fi
conectate;
4. Activitatea se opreşte când se epuizeazå toate ideile sau când s-a atins limita de
timp acordatå;
Etapele pot fi precedate de brainstorming în grupuri mici sau în perechi. În acest
fel se îmbogåţesc şi se sintetizeazå cunoştinţele. Rezultatele grupurilor se comunicå
profesorului care le noteazå la tablå într-un ciorchine fårå a le comenta sau judeca.

199
 În etapa finalå a lecţiei, ciorchinele poate fi reorganizat utilizându-se anumite
concepte supraordonate gåsite de elevi sau de profesor.
8.Turul galeriei
Turul galeriei presupune evaluarea interactivå şi profund formativă a produselor
realizate de grupuri de elevi.
1. În grupuri de trei sau patru, elevii lucreazå întâi la o problemå care se poate
materializa într-un produs (o diagramå, de exemplu), pe cât posibil pretându-se la
abordåri variate.
2. Produsele sunt expuse pe pereţii clasei.
3. La semnalul profesorului, grupurile se rotesc prin claså, pentru a examina şi a
discuta fiecare produs. Îşi iau notiţe şi pot face comentarii pe hârtiile expuse.
4. Dupå turul galeriei, grupurile îşi reexamineazå propriile produse prin
comparaţie cu celelalte şi citesc comentariile fåcute pe produsul lor.
9.Cubul
Metoda presupune explorarea unui subiect, a unei situaţii din mai multe
perspective, permiţând abordarea complexå şi integratoare a unei teme.
Sunt recomandate urmåtoarele etape:
■ Realizarea unui cub pe ale cårui feţe sunt scrise cuvintele: descrie, comparå,
analizeazå, asociazå, aplicå, argumenteazå.
■ Anunţarea temei, subiectului pus în discuţie
■ Impårţirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva
cerinţei de pe una dintre feţele cubului
❍ Descrie: culorile, formele, mårimile etc.
❍ Comparå: ce este asemånåtor? Ce este diferit?
❍ Analizeazå: spune din ce este fåcut, din ce se compune
❍ Asociazå: la ce te îndeamnå så te gândeşti?
❍ Aplicå: ce poţi face cu aceasta? La ce poate fi folositå?
❍ Argumenteazå: pro sau contra şi enumerå o serie de motive care vin în
sprijinul afirmaţiei tale
■ Redactarea finalå şi împårtåşirea ei celorlalte grupe
■ Afişarea formei finale pe tablå sau pe pereţii clasei
10.Bulgårele de zåpadå (Piramida)
Metoda presupune reducerea numårului de elemente, aspecte, faţete ale unei
probleme/situaţii pentru focalizarea asupra celor esenţiale.
Se recomandå urmåtoarele etape:
■ Împårţirea grupului în echipe de 7-8 persoane
■ Enunţarea temei
■ Notarea ideilor: Fiecare membru noteazå pe un post-it ideea sa şi o pune pe
centrul mesei
■ Ierarhizarea ideilor: Fiecare membru citeşte toate ideile şi le ierarhizeazå (1-8).
Se vor reţine primele 2-3. Se reuneşte apoi tot grupul cu cele 2 idei de la fiecare şi se
repetå algoritmul. Astfel se vor reţine doar ideile/aspectele pe care tot grupul le considerå
relevante.
11.Mozaicul
Mozaicul presupune învåţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea
achiziţiilor dobândite de cåtre fiecare membru al grupului unui alt grup.

200
 Ca toate celelalte metode de învåţare prin cooperare şi aceasta presupune
urmåtoarele avantaje:
■ stimularea încrederii în sine a elevilor
■ dezvoltarea abilitåţilor de comunicare argumentativå şi de relaţionare în cadrul
grupului
■ dezvoltarea gândirii logice, critice şi independente
■ dezvoltarea råspunderii individuale şi de grup
■ optimizarea învåţårii prin predarea achiziţiilor altcuiva
Mozaicul presupune urmåtoarele etape:
■ Împårţirea clasei în grupuri eterogene de 4 elevi, fiecare dintre aceştia primind
câte o fişå de învåţare numerotatå de la 1 la 4. Fişele cuprind pårţi ale unei unitåţi de
cunoaştere.
■ Prezentarea succintå a subiectului tratat
■ Explicarea sarcinii care constå în înţelegerea întregii unitåţi de cunoaştere
■ Regruparea elevilor, în funcţie de numårul fişei primite, în grupuri de experţi:
toţi elevii care au numårul 1 vor forma un grup, cei cu numårul 2 vor forma alt grup
s.a.m.d. În cazul în care se lucreazå cu toatå clasa se vor forma douå grupuri pentru
fiecare numår.
■ Învåţarea prin cooperare a secţiunii care a revenit grupului din unitatea de
cunoaştere desemnatå pentru orå: elevii citesc, discutå, încearcå så înţeleagå cât mai bine,
hotåråsc modul în care pot preda cea ce au înţeles colegilor din grupul lor originar.
Strategiile de predare şi materialele folosite råmân la latitudinea grupului de experţi. Este
foarte important ca fiecare membru al grupului de experţi så înţeleagå cå el este
responsabil de predarea secţiunii respective celorlalţi membri ai grupului iniţial.
■ Revenirea în grupul iniţial şi predarea secţiunii pregåtite celorlalţi membri.
Dacå sunt neclaritåţi, se adreseazå întrebåri expertului. Dacå neclaritåţile persistå se pot
adresa întrebåri şi celorlalţi membri din grupul expert pentru secţiunea respectivå. Dacå
persistå dubiile, atunci problema trebuie cercetatå în continuare.
■ Trecerea în revistå a unitåţii de cunoaştere prin prezentare oralå cu toatå
clasa/cu toţi participanţii
Atenţie
Este important så monitorizaţi predarea pentru ca achiziţiile så fie corect transmise.
12.Discuţia
Discuţia constå într-un schimb organizat de informaţii şi de idei, de impresii şi de
påreri, de critici şi de propuneri în jurul unei teme sau chestiuni determinate în scopul
examinårii şi clarificårii în comun a unor noţiuni şi idei, al consolidårii şi sistematizårii
datelor şi conceptelor, al explorårii unor analogii, similitudini şi diferenţe, al soluţionårii
unor probleme care comportå alternative.
Discuţia cu clasa este fundamentalå pentru învåţarea interactivå. Din perspectiva
unui participant, discuţia presupune avansarea unor idei şi receptarea unei multitudini de
alte idei, unele în acord, altele în dezacord cu pårerile proprii, dar tocmai aceastå varietate
este aceea care provoacå gândirea la acţiune.
Din aceastå perspectivå, discuţia prezintå o serie de avantaje:
■ Crearea unei atmosfere de deschidere
■ Facilitarea intercomunicåriii şi a acceptårii punctelor de vedere diferite
■ Conştientizarea complexitåţii situaţiilor în aparenţå simple

201
 ■ Optimizarea relaţiilor profesor-elevi
■ Realizarea unui climat democratic la nivelul clasei
■ Exersarea abilitåţilor de ascultare activå şi de respectare a regulilor de dialog
Etape
■ Stabilirea regulilor discuţiei şi reamintirea acestor reguli (cu ocazia fiecårei noi
discuţii sau pe parcursul discuţiei)
■ Dispunerea elevilor în cerc sau semicerc
■ Prezentarea subiectului discuţiei cu claritate şi într-un mod care så încurajeze
exprimarea ideilor
■ Moderarea discuţiei, facilitând exprimarea punctelor de vedere
Într-o discuţie, rolul profesorului este de facilitare a fluxului coerent de idei al
elevilor ceea ce presupune încurajarea lor de a se exprima – adecvat şi la obiect.
Urmåtoarele acţiuni sunt de naturå så faciliteze discuţia:
1. Parafrazarea–astfel încât elevul så simtå ca a fost înţeles iar colegilor såi så li se
faciliteze înţelegerea printr-un rezumat esenţializat a ceea ce a fost spus pe larg;
2. Verificarea înţelegerii–prin adresarea unei întrebåri de clarificare astfel încât
elevul så reformuleze ceea ce a spus;
3. Complimentarea unui punct de vedere interesant sau pertinent;
4. Sugerarea unei noi perspective sau a unui contraexemplu pentru a contracara –
fårå a critica înså – un punct de vedere nerealist;
5. Energizarea discuţiei – folosind o glumå sau solicitând în mod explicit luarea
de poziţii din partea celor tåcuţi;
6. Medierea divergenţelor prin reformularea punctelor de vedere opuse din
perspectiva toleranţei;
7. Evidenţierea relaţiilor dintre intervenţiile diferiţilor elevi – ceea ce va oferi
coerenţå şi pertinenţå temei de discutat şi comentariilor elevilor, facilitând înţelegerea
conceptelor vehiculate;
8. Rezumarea ideilor principale.
De maximå importanţå pentru derularea unei discuţii profitabile este maniera de a
adresa întrebåri stimulative pentru elevi:
■ Întrebåri la care pot fi date mai multe råspunsuri, evitând întrebårile cu råspuns
Da/Nu
■ Întrebåri de genul „de ce credeţi asta?“, „de ce credeţi cå…?“ (pentru a
aprofunda problema puså în discuţie)
■ „Ce s-a întâmplat?“ (o astfel de întrebare îi ajutå pe elevi så-şi clarifice
perspectiva asupra problemei în discuţie)
■ „De ce s-a întâmplat aceasta?“ (se încurajeazå înţelegerea cauzelor şi a
efectelor, se deplaseazå accentul spre cåutarea motivelor)
■ „Se putea întâmpla şi altfel? Cum?“ (se subliniazå ideea cå acţiunile sunt de
fapt rezultatul unei alegeri sau sunt influenţate de faptul cå nu s-a ales cea mai bunå
alternativå)
■ „Ce ai fi fåcut tu într-o astfel de situaţie? Ce crezi cå a simţit persoana
respectivå? Ce ai fi simţit tu într-o astfel de situaţie?“ (elevii sunt antrenaţi så exprime
empatie)
■ „A fost corect? De ce“ (sunt întrebåri esenţiale pentru stimularea dezvoltårii
morale la elevi)

202
 Sfaturi practice:
■ Acordaţi elevilor suficient timp de reflecţie pentru a-şi organiza råspunsurile
■ Nu permiteţi monopolizarea discuţiei de cåtre anumiţi elevi şi încurajaţi elevii
timizi så participe la discuţie
■ Formulaţi întrebåri care presupun analiza, sinteza şi evaluarea elementelor
situaţiei
■ Accentuaţi în mod pozitiv partea de råspuns care este corectå
■ Evitaţi comportamente de genul:
❍ acapararea discuţiei pe baza convingerii cå profesorul are mai multe de spus
pentru cå este adult şi specialist!
Inventar metodologic interactiv
Este de dorit så se facå acest lucru împreunå cu elevii, la începutul anului.
❍ criticarea unor puncte de vedere sau a unui elev
❍ intervenţia dupå fiecare elev
❍ impunerea unui punct de vedere
13.Organizatorul grafic
Organizatorul presupune esenţializarea unui material informativ care urmeazå så
fie exprimat sau scris, prin schematizarea, sistematizarea şi vizualizarea ideilor.
Avantajele organizatorului:
1.Eliminarea redundanţei din informaţie;
2.Reprezentarea vizualã a unor noţiuni, fenomene;
3.Concepte-structurarea informaţiei.
Organizatorul grafic poate fi structurat pe diferite domenii:
■ comparaţia
■ descrierea
■ structurarea pe secvenţe
■ relaţia cauzå-efect
■ detectarea problemei şi gåsirea soluţiei.
14.Tehnica Lotus (Floarea de nufăr)
Tehnica florii de nufăr presupune deducerea de conexiuni între idei, concepte,
pornind de la o temă centrală. Problema sau tema centrală determină cele 8 idei secundare
care se construiesc în jurul celei centrale, asemenea petalelor unui nufăr.
Cele 8 idei secundare sunt trecute în jurul temei centrale, urmând ca apoi ele să
devină la rândul lor teme centrale se vor construi apoi alte noi 8 idei secundare. Astfel,
pornind de la o temă centrală, sunt generate noi teme de studiu pentru care trebuiesc
dezvoltate conexiuni noi şi noi concepte.
Etapetele tehnicii florii de nufăr:
1.Construirea diagramei
2.Scrierea temei centrale în centrul diagramei
3.Participanţii se gândesc la idei sau aplicaţii legate de tema centrală
Acestea se trec în cele 8 „petale” ce înconjoară tema centrală.
4.Folosirea celor 8 idei deduse, drept noi teme centrale pentru cele 8 cadrane
5.Etapa construirii de noi conexiuni pentru cele 8 noi teme centarale şi
consemnarea lor în diagramă

203
 6.Etapa evaluării ideilor. Se analizează diagramele şi se asociază rezultatele din
punct de vedere calitativ şi cantitativ. Ideile emise se pot folosi ca sursă de noi aplicaţii şi
teme de studiu în lecţiile viitoare.
Lotus de grup
Etape:
1.Profesorul anunţă tema centrală
2.Elevii au câteva minute de gândire în mod individual, după care se va preoceda
la completarea orală a celor 8 idei secundare ale temei centrale, pe baza dialogului şi
consensului desfăşurat între elevi şi profesor. Ideile secundare se trec în diagramă
3.Colectivul se împarte apoi în 8 grupe de câte: 3, 4 sau 5 elevi fiecare. Acolo
unde un grup este deficitar profesorul va prticipa ca membru al acelui grup
4.Ideile secundare devin teme centrale pentru fiecare din cele 8 grupuri
constituite. Astfel fiecare grup lucrează independent, la dezvoltarea uneia dintre ele,
exerciţiu creat la care participă toţi membrii grupului
5.Prezentarea în faţa colectivului a rezultatelor fiecărui grup în parte. Completarea
diagramei pe baza ideilor expuse de fiecare grup şi a discuţiilor purtate între memebrii
grupurilor cu scopul clarificării şi corectări
6.Evaluarea muncii colaborative în grup, aprecierea participării şi folosirii
rezultatelor obţinute în activităţile următoare.
Tehnica Lotus stimulează munca colaborativă în echipă şi efortul creativ al
fiecărui membru al grupului în soluţionarea sarcinii date. Există şi o oarecare competiţie
între grupe. Scopul central este participarea tuturor elevilor la un exerciţiu creator şi la
găsirea unei soluţii la o problemă dată. Elevii lucrează cu plăcere, mai ales dacă grupurile
au fost alese preferenţial.
15.Starbursting (Explozia stelară)
Starbursting (eng. „Star” = stea, „burst” = a exploda), este o metodă nouă de
dezvoltare a creativităţii, similară Brainstormingului. Începe din centru conceptului şi se
împrăştie în afară cu întrebări asemeni exploziei stelare.
Cum se porcedează:
Se scrie ideea sau problema pe o foaie de hârtie şi se înşiră cât mai multe întrebări
care au legtură cu ea. Un bun punct de plecare îl constituie cele de tipul: Ce?, Cine?,
Unde?, De ce?, Când?. Lista de întrebări iniţiale poate genera altele, neaşteptate, care cer
şi o mai mare concentrare.
Problema:
Scopul metodei este de a obţine cât mai multe întrebări şi astfel cât mai multe
conexiuni între concepte. Este o modalitate de stimulare a creativităţii individuale.
Organizat în grup, Explozia stelară facilitează participarea întregului colectiv,
stimulează crearea de întrebări la întrebări.
Etape:
1.Propunerea unei probleme
2.Colectivul se poate organiza în grupuri prefenţiale
3.Grupurile lucrează pentru a elabora o listă cu cât mai multe întrebri şi cât mai
diverse
4.Comunicarea rezultatelor muncii de grup
5.Evidenţierea celor mai interesante întrebări şi aprecierea muncii în echipă.

204
 Metoda Starbursting este uşor de aplicat oricărei vârste şi unei palete largi de
domenii. Nu este costisitoare şi nici nu necesită explicaţii amănunţite.
16.Metoda „Schimbă perechea” (Share-Paire Circles)
Share-Paire Circles este o metodă de lucru în perechi. Se împarte clasa în două
grupuri egale ca număr de participanţi. Se formează două cercuri concentrice, elevii fiind
faţă în faţă pe perechi.
Profesorul pune o întrebare sau dă o sarcină de lucru în perechi. Fiecare pereche
discută şi apoi comunică ideile. Cercul din exterior se roteşte în sensul acelor de
ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche.
Elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare membru al clasei. Fiecare se implică în
actvitate şi îşi aduce contribuţia la rezolvarea sarcinii.
Etapele:
1.Etapa organizării colectivului de elevi în două grupe egale
Fiecare elev ocupă un scaun, fie în cercul interior, fie în cercul exterior.
Elevii stau faţă în faţă fiecare elev are un partener. Dacă numărul de elevi este
impar poate participa şi profesorul
2.Etapa prezentării şi explicării problemei
Profesorul oferă cazurile pentru studiu, problemele de rezolvat sau situaţiile
didactice şi explică importanţa comunicării.
3.Etapa de lucru în perechi
Elevii lucrează doi câte doi pentru câteva minute. Apoi elevii din cercul exterior
se mută un loc mai la dreapta pentru a se schimba partenerii. Jocul se continuă până se
ajunge la partenerii iniţiali sau se termină întrebările.
4.Etapa analizei ideilor şi a elaborării concluziilor
În acest moment, clasa se regrupează şi se analizează ideile emise. Profesorul face
împreună cu elevii o schemă a concluziilor obţinute.
Avantajele metodei Share-Pair Circles:
►este o metodă interactivă de grup, care stimulează participarea tuturor elevilor
la activitate;
►elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare dintre membrii colectivului;
►stimulează cooperarea în echipă, ajutorul reciproc, înţelegerea şi toleranţa faţă
de opinia celuilalt;
►este o metodă uşor de aplicat la orice vârstă şi adaptabilă oricărui domeniu şi
obiect de învăţământ;
►dezvoltă inteligenţa logică-matematică, inteligenţa interpersonală ce crează
oportunităţi în munca colectivă.

2.MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPECIFICE RELIGIEI ŞI

MODALITĂŢI DE INTEGRARE A ACESTORA ÎN CADRUL ACTIVITĂŢILOR
DIDACTICE
Mijloace utilizate pentru predarea Religiei: textul biblic, icoana, harta, documente
şi vestigii, literatura religioasă, mijloace moderne audio-vizuale, calculatorul, etc.
Mijloacele de învăţământ sunt instrumente didactice auxiliare, care uşurează
transmiterea şi asimilarea informaţiei didactice, înregistrarea şi evaluarea rezultatelor
obţinute. Ele nu se substituie activităţilor de predare, învăţare, evaluare, oricât de
performante ar fi.

205
 Importanţa mijloacelor de învăţământ este dată de funcţiile acestora:
1.funcţia informativă. Cu ajutorul mijloacelor de învăţământ se pot transmite mai
multe informaţii, în acelaşi interval de timp;
2.funcţia formativă. Prin folosirea mijloacelor de învăţământ creşte gradul de
organizare a informaţiei transmise şi, în consecinţă, se dezvoltă capacităţile intelectuale
ale elevilor;
3.funcţia de evaluare. Această funcţie o îndeplinesc mijloacele de învăţământ de
evaluare;
4.funcţia de raţionalizare a efortului depus de profesor şi elevi sau funcţia
ergonomică. Folosirea mijloacelor de învăţământ reduce efortul intelectual şi fizic depus
de elevi şi profesor în procesul de predare-învăţare.
Funcţiile secundare ale mijloacelor de învăţământ sunt:
1.funcţia estetică.
2.funcţia de şcolarizare substitutivă sau de realizare a învăţământului la distanţă
(prin programe tv şi radio, etc).
Mijloacele de învăţământ specifice religiei se clasifică după natura şi
funcionalitatea lor în:
1.mijloace informativ - demonstrative (cu mesaj informaţional):
-Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,
-obiecte de cult,
-machetele unor Biserici, fotografii, icoane, vederi, desene didactice, scheme,
planşe, hărţi, tabele cronologice, elemente de istorie locală,
-dogme şi versete scripturistice,
-mijloace de învăţământ pe suport scris,
-mijloace de învăţământ tehnice audio, vizuale, audio-vizuale: discuri, casete
audio, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete
video, C.D.-uri, D.V.D.-uri, etc
2.mijloace de exersare şi formare: calculatorul;
3.mijloace de evaluare: chestionare, teste.
Toate aceste obiecte devin mijloace de învăţământ numai în momentul în care
răspund unei finalităţi pedagogice.
1.TEXTUL BIBLIC.
În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar
desfăşurării orei, în verificarea, comunicarea şi fixarea cunoştinţelor, în asociere,
apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor.

2.ICOANA.
Sfânta icoană este o prezenţă harică.
Dintre funcţiile icoanei amintim:
1.funcţia catehetică sau didactică.
2.funcţia contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut.
3.funcţia de mijlocire sau harică.
4.funcţia latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea;
5.funcţia educativ-religioasă.
Analiza icoanei se face prin:

206
 -pregătirea elevilor pentru înţelegerea ei,
-analiza propriu-zisă.
3.PORTRETUL
Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalităţi. Analiza
portretului începe cu expresia feţei, continuă cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor
semnificative şi se încheie cu detalii care întregesc imaginea şi cu descifrarea mesajului
global.
4.HARTA
Harta este folosită la lecţiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul
Testament, Istoria Bisericească Universală, Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
În predarea religiei se pot folosi:
1.hărţi geografice;
2.hărţi istorice:
a)generale;
b)tematice.
Harta se foloseşte de către profesor în timpul comunicării noilor cunoştinţe, sau de
către elevi, în fixarea şi verificarea cunoştinţelor.
5.TABELUL CRONOLOGIC.
Tabelul cronologic este mijlocul de învăţământ folosit la lecţiile de religie cu
subiecte de istorie biblică sau bisericească. Prin folosirea lui, elevii îşi fixează
principalele evenimente istorice, prezentate în ordinea desfăşurării lor.
6.ELEMENTE DE ISTORIE LOCALĂ.
Elementele de istorie locală care pot fi utilizate ca mijloace de învăţământ sunt:
urmele arheologice, monumentele de arhitectură, documentele istorice, folclorul.
7.LITERATURA RELIGIOASĂ.
Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învăţământ în cadrul orelor de
religie.
Profesorul de religie va selecta din literatura religiosă acele fragmente care sunt
accesibile elevilor şi care corespund scopurilor urmărite.
Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecţiilor:
1.verificarea cunoştinţelor,
2.pregătirea pentru lecţia nouă,
3.comunicarea noilor cunoştinţe,
4.fixarea cunoştinţelor,
5.asociere,
6.generalizare.

8.CASETE AUDIO.
Folosind mijloace tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să
dezvolte în sufletul elevilor dorinţa de a asculta, de a învăţa, de a interpreta muzica
religioasă.
Audiţia se poate face în diferite etape ale lecţiei şi anume: în pregătirea pentru
lecţia nouă, în comunicarea noilor cunoştinţe, în fixarea cunoştinţelor, în asociere.
9.DIAPOZITIVELE.

207
 Diapozitivele sunt mijloace de învăţământ statice, iar utilizarea lor este deosebit
de importantă deoarece imaginea vizuală fixă solicită din partea ochiului observatorului o
atitudine de contemplare.
În timpul proiecţiei, analiza fiecărei imagini se face prin conversaţie, descriere,
explicaţii, cu evidenţierea amănuntelor semnificative.
10.FILMUL.
Filmul este un mijloc de învăţământ dinamic. Pentru ca utilizarea filmului să îşi
atingă scopul didactic, profesorul va ţine cont de aspectele care ţin de conţinutul şi
calitatea tehnică a proiecţiei:
-secvenţele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credinţă,
-profesorul va opta pentru acele filme care sunt o sursă de trăire, nu numai izvor
de informaţie,
-proiecţia poate fi făcută integral sau pe secvenţe întrerupte de anumite explicaţii.
11.EMISIUNILE RELIGIOASE TELEVIZATE.
Profesorul de religie are obligaţia să-i îndrume pe elevi spre vizionarea
emisiunilor educative şi să discute cu ei aspectele pozitive şi negative surprinse.
12.CALCULATORUL.
Calculatorul este unul din mijloacele tehnice folosite tot mai des. Calculatorul
oferă elevilor condiţiile unei participări active la procesul de învăţământ, dar şi ale unei
învăţări active. Ca instrument de transmitere şi asimilare a cunoştinţelor, calculatorul
contribuie la creşterea randamentului învăţării prin modul sistematic şi atractiv în care
sunt prezentate informaţiile.
Folosirea calculatorului ca mijloc de învăţământ poate contribui la o mai bună
receptare şi fixare a noilor cunoştinţe, asigurând interdisciplinaritatea.

IV. PROIECTAREA DIDACTICĂ:

1PROGRAMA ŞCOLARĂ: STRUCURA PROGRAMEI ŞCOLARE,
UTILIZAREA PROGRAMEI ÎN PROIECTAREA ŞI REALIZAREA
ACTIVITĂŢILOR DIDACTICE, MANUALELE ŞI BIBLIOGRAFIA
PROGRAMA ŞCOLARĂ
Programele şcolare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educaţiei
Naţionale şi Consiliul Naţional pentru Curriculum şi stabilesc:
-modelul curricular, prezintă o imagine sintetică a structurii interne a disciplinei,
semnificativă pentru procesul de predare-învăţare;
-obiectivele cadru, sunt obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi
finalităţilor educaţiei şi se armonizează cu cele ale altor discipline conexe,
-obiectivele de referinţă, reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul
disciplinei la nivelul fiecărui an de studiu;
-activităţile de învăţare, sunt exemple ale unor demersuri care conduc la învăţarea,
întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective,
-conţinuturile învăţării, sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor
cadru şi de referinţă propuse;
-recomandările făcute profesorilor;
-standardele curriculare de performanţă pentru ciclurile de învăţământ,

208
 Sunt sisteme de referinţă comune pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui nivel de
şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii procesului de învăţare şi au caracter
normativ.

PROIECTAREA DIDACTICĂ: PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ,

PROIECTAREA LECŢIEI.
A.PROIECTAREA DIDACTICĂ.
I.Stabilirea obiectivelor.
1.Obiective operaţionale.
2.Obiective formativ - educative.
3.Sarcina didactică dominantă a lecţiei.
II.Analiza resurselor.
1.Conţinutul materiei de învăţământ.
2.Resursele psihologice ale clasei.
3.Mijloace de învăţământ.
III:Strategia didactică.
1.Sistemul metodologic
a.Metodele alese după:
-obiective operaţionale
-obiective formativ - educative
-sarcina dominantă a lecţiei
-resurse
-competenţa profesorului
-unitatea metodă - conţinut.
b.Procedee.
c.Tehnici.
2.Mijloace de învăţământ.
3.Organizarea elevilor.
IV:Elaborarea proiectului didactic.
B.REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECŢIEI.
C.EVALUAREA LECŢIEI.
D.REGLAREA SAU AMELIORAREA.

Elaborarea uni proiect didactic.

Proiectarea unei lecţii de religie.
Proiectarea didactică constă în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului
învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării precesului instructiv
-educativ.

1.Proiectul didactic.
Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei.
Orice proiect didactic are două părţi: date generale şi defăşurarea lecţiei.
I.Datele generale cuprind:
-Data:.................
-Clasa:......................

209
 -Disciplina: Religie
-Subiectul (titlul lecţiei):.............
-Tipul lecţiei:..............
-Obiective operaţionale:.........................
-Obiective formativ - educative:...............

-Strategia didactică:
-mijloace de învăţământ folosite la lecţie:.................
-metode de învăţământ utilizate la lecţie:................
-forme de organizare a clasei:....................
-Bibliografia folosită la lecţie:............................
II.Desfăşurarea lecţiei se poate reprezenta sub diferite forme: forma desfăşurată
(se trec una sub alta etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului
pentru fiecare etapă în parte) sau sub forma tabelară.
Pentru forma tabelară, se propun tabele cu diferite structuri:
a)-Etapele lecţiei;
-Activitatea profesorului;
-Activitatea elevului;
-Obiectivele operaţionale;
-Metode şi mijloace folosite în lecţie.
b)-Etapele lecţiei;
-Obiective operaţionale;
-Elemente de conţinut;
-Strategia didactică: metode, mijloace şi forme de organizare a clasei;
-Instrumente de evaluare a rezultatelor.
2.Schiţa de lecţie.
Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale
lecţiei.
a)Datele generale cuprind:
-Data:.....
-Clasa:......
-Disciplina: Religie
-Subiectul (titlul lecţiei):.....
-Tipul lecţiei:............
-Durata lecţiei:.................
-Obiective operaţionale:...........
-Obiective formativ - educative:..........
-Strategia didactică:
-mijloace de învăţământ folosite la lecţie:..........
-metode de învăţământ utilizate la lecţie:..........
-fome de organizare a clasei:.................
-Bibliografia folosită la lecţie:...................
b)Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de
tipul de lecţie, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi
modalităţile de evaluare a cunoştinţelor.
LECŢIA, TIPURI DE LECŢIE.

210
 1.LECŢIA DE RELIGIE.
Lecţia de religie este principala formă de organizare a educaţiei religioase
realizată în şcoală. Lecţia este alcătuită dintr-o succesiune de etape care se desfăşoară
într-un anumit interval de timp.
Conţinutul educaţiei religioase este împărţit în unităţi de conţinut care vor fi
transmise şi asimilate pe parcursul unei lecţii.
1.1.Tipuri de lecţii de religie.
Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de lecţii este sarcina didactică
dominantă care poate fi: comunicarea/dobândirea de cunoştinţe; formarea priceperilor şi
deprinderilor; recapitularea şi sistematizarea; verificarea rezultatelor.
În funcţie de obiectivul didactic predominant există diferite tipuri de lecţii: lecţia
de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe; lecţia de formare a deprinderilor intelectuale
şi practice; lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor; lecţia de evaluare a
cunoştinţelor şi lecţia mixtă.
a)Lecţia mixtă.
În predarea religiei, lecţia mixtă este cel mai des utilizată în condiţiile în care, pe
de o parte, comunicarea cunoştinţelor urmăreşte formarea unor capacităţi intelectuale şi
deprinderi practice, iar pe de altă parte, se asigură verificarea şi evaluarea cunoştinţelor
acumulate de elevi de la o oră la alta.
Etapele lecţiei mixte sunt:
1.Moment organizatoric. Este momentul în care profesorul ia contact cu clasa.
După rostirea rugăciunii de început, se interesează de motivul absenţelor elevilor.
2.Verificarea cunoştinţelor. Se verifică activitatea suplimentară şi lecţia de zi.
3.Pregătirea pentru lecţia nouă. În această etapă, profesorul crează atmosfera
adecvată în vederea atingerii obiectivelor propuse.
4.Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse. Această etapă
are drept scop trezirea şi dezvoltarea interesului elevilor pentru tema propusă,
conştientizarea finalităţilor lecţiei de către elevi şi orientarea învăţării către scopuri
precise.
5.Comunicarea noilor cunoştinţe. Cunoştinţele transmise elevilor trebuie să fie în
concordanţă cu programa şcolară şi să fie conforme cu adevărul religios.
6.Fixarea noilor cunoştinţe. Fixarea cunoştinţelor trebuie să vizeze ideile
esenţiale, fără a intra în detalii minuţioase. În cazul în care profesorul a omis ceva, sau
elevii nu au înţeles anumite elemente de conţinut în această etapă se pot face corecturile
şi completările neceasre.
7.Aprecierea, asocierea, generalizarea. Aprecierea presupune analiza elementelor
pozitive şi negative (fapte, comportamente; etc), urmând deliberarea lor conştientă şi
tragerea unor concluzii raţionale.
Asocierea urmăreşte stabilirea de corelaţii între atitudinile personajelor din lecţie
sau între ele şi alte personaje cunoscute.
Aprecierea şi asocierea îl conduc pe elev la desprinderea concluziei finale, spre
generalizare care se constituie într-un enunţ, un îndreptar pentru viaţa ceştină.
8.Evaluare. Profesorul trebuie să evalueze activitatea elevilor pe tot parcursul orei.
9.Activitatea suplimentară. Împlică indicarea activităţii suplimentare pe care
elevii o pot desfăşura acasă. Uneori se pot da indicaţii referitoare la modul de rezolvare a
activităţii suplimentare.

211
 10.Încheierea. Aceasta este etapa în care elevii rostesc împreună cu profesorul
rugăciunea.
b)Lecţia de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe.
La acest tip de lecţie, rolul preponderent revine profesorului. În acest tip de lecţie
se parcurg etapele:
1.moment organizatoric;
2.anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse;
3.transmiterea noilor cunoştinţe;
4.fixarea noilor cunoştinţe;
5.aprecierea, asocierea, generalizarea;
6.activitatea suplimentară;
7.încheierea.
c)Lecţii de formare a deprinderilor.
În aceste lecţii se urmăreşte şi formarea unor deprinderi întelectuale şi practice. În
aceste lecţii se parcurg mai multe etape:
1.moment organizatpric;
2.anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse;
3.actualizarea unor cunoştine;
4.efectuarea activităţii intelectuale şi /sau practice;
5.analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
6.activitatea suplimentară;
7.încheierea.
d)Lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor.
Lecţia de recapitulare se realizează la sfârşitul unui capitol, unui semestru, unui an
şcolar. Recapitularea se organizează prin conversaţie, prin activitarea personală a
elevului, prin expuneri de sinteză ale profesorului. Se recapitulează noţiunile de bază şi se
completează lacunele observate la elevi.
Lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor se desfăşoră după etapele:
1.moment organizatoric;
2.anunţarea titlurilor lecţiilor care urmează a fi recapitulate şi prezentarea
obiectivelor propuse;
3.recapitularea, sistematizarea şi sinteza cunoştinţelor;
4.aprecierea, asocierea, generalizarea;
5.concluziile;
6.activitatea suplimentară;
7.încheierea.
e)Lecţia de verificare şi evaluare a cunoştinţelor.
La religie se urmăreşte verificarea cunoştinţelor acumulate (oral sau scris) şi
verificarea modului de formare a deprinderilor. Această lecţie este strâns legată de lecţia
de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor.
În lecţia de verificare şi evaluare a cunoştinţelor se parcurg următoarele etape:
1.moment organizatoric;
2.prezentarea obiectivelor propuse;
3.verificarea cunoştinţelor elevilor;
4.aprecierea rezultatelor, concluzii;
5.activitatea suplimentară.

212
 6.încheierea.

3.ALTE FORME DE ORGANIZARE EXTRAŞCOLARĂ A EDUCAŢIEI

RELIGIOASE: CATEHEZE, SERBAREA RELIGIOASĂ, VIZITELE ŞI
PELERINAJELE, EXPOZIŢIILE, PARTICIPAREA LA SLUJBELE BISERICII
1.CATEHEZA.
Cateheza la începutul Bisericii însemna activitatea de iniţiere în învăţătura şi viaţa
Bisericii a celor care doreau să îmbrăţişeze creştinismul.
Primul înţeles al catehezei era de pregătire a candidaţilor la Botez, prin iniţierea în
învăţătura religioasă şi morală a creştinismului.
După anul 1948 Religia este interzisă în şcoli, iar învăţământul religios revine
exclusiv Bisericii. În octombrie 1950 Sfântul Sinod a hotărât ca în cadrul cultului divin,
în duminici şi sărbători, preotul să ţină cateheze. Această practică se menţine de atunci
până astăzi. Catehizarea se adresează tuturor credincioşilor din Biserică indiferent de
vârstă şi de pregătire.
Cateheza trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
-să se încadreze într-un ciclu de cateheze, pe o anumită temă din Vechiul sau Noul
Testament, Istoria Bisericească, Morală, Dogmatică, Liturgică, etc;
-să se desfăşoare după un plan stabilit de către preot;
-să urmărească formarea religios-morală a credincioşilor, desăvârşirea lor;
-să ţină cont de nivelul de cunoştinţe şi de vârsta credincioşilor;
-să nu fie lungi, pentru a nu-i obosi pe credincioşi;
-să aibă ca finalitate întărirea credinţei şi creşterea moralităţii credincioşilor.
2. SERBAREA RELIGIOASĂ.
MANIFESTĂRI CULTURAL RELIGIOASE.
Manifestările cultural religioase antrenează un număr foarte mare de elevi. Aici
sunt incluse serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, vizionările de filme cu
subiect religios, întâlnirile cu marii duhovnici, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă
bisericească, lansările de carte religioasă.
Educaţia religiosă din şcoală are o importanţă deosebită întrucât conduce la un
nivel înalt de dezvoltare a personalităţii religios - morale a elevilor. Activităţile
extraşcolare pun accent într-o mare măsură pe latura exterioară şi expresivă, urmărind
formarea primelor impresii personale, dezvoltarea vieţii afective a elevilor. Atât
activităţile şcolare, cât şi cele extraşcolare contribuie, la realizarea scopurilor educaţiei
religioase
3.VIZITELE ŞI EXCURSIILE LA BISERICI ŞI MĂNĂSTIRI.
Vizitele la Biserici şi Mănăstiri oferă elevilor posibilitatea dobândirii sau
aprofundării cunoştinţelor religioase. Elevii pot afla direct modul în care a fost şi este
trăită credinţa ortodoxă.
Formă de organizare a procesului de învăţământ, vizitele şi excursiile urmăresc
dobândirea şi fixarea cunoştinţelor. Astfel se pot distinge următoarele tipuri de vizite şi
excursii:
a)vizite şi excursii introductive;
b)vizite şi excursii organizate în vederea comunicării cunoştinţelor;
c)vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştinţelor.
4.CERCUL DE RELIGIE.

213
 Activitatea cercului de religie este independentă de activitatea la clasă: lecţia este
suportul pe care se sprijină activitatea la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei
religioase realizată la lecţii.
Participarea la cercul de religie nu este obligatorie, iar tematica cercului se
stabileşte la începutul anului şcolar, pe baza opţiunilor, intereselor şi aptitudinilor
elevilor. La cercul de religie se dezvoltă spiritul comunitar prin antrenarea tuturor
participanţilor în pregătirea şi defăşurarea activităţilor propuse. La cerc se pot prezenta
referate, articole, albume, se pot organiza expoziţii, ţine scenete, se pot întocmi rebusuri,
poezii, etc.
5.CONSULTAŢIILE ŞI MEDITAŢIILE.
Consultaţiile şi meditaţiile sunt forme de organizare a activităţii didactice care se
desfăşoară în afara orelor prevăzute în planul cadru.
Consultaţiile au următoarele caracteristici:
-se desfăşoară la cererea elevilor;
-au caracter facultativ;
-lămuresc întrebări şi probleme care nu fac obiectul lecţiilor de religie cuprinse în
programa şcolară;
-acordă îndrumări suplimentare pe marginea unor teme alese de elevi.
Meditaţiile au următoarele caracteristici:
-se desfăşoară la cererea profesorului;
-urmăresc pregătirea unor examene;
-sprijină pe elevii care întâmpină greutăţi în învăţare;
-se poate lucra individual, pe grupe de elevi sau frontal;
-se referă strict la programa şcolară.
6.EXPOZIŢIILE
7.PARTICIPAREA LA SLUJBELE BISERICII

V. EVALUAREA CA FACTOR DE REGLARE ŞI OPTIMIZARE A

EDUCAŢIEI RELIGIOASE
1.PRINCIPIILE, OBIECTIVELE, ŞI FUNCŢIILE EVALUĂRII ÎN
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ
Principiile şi obiectivele evaluării.
I.PRINCIPIILE EVALUĂRII REZULTATELOR ŞCOLARE
1.Orientării evaluării rezultatelor şcolare la personalitatea elevului. În pregătirea
procesului de evaluare, la realizarea lui şi la analiza rezultatelor sale se vor lua în
consideraţie trebuinţele de dezvoltare ale elevului, particularităţile psihologice de vârstă
şi individuale şi drepturile lui personale.
2.Realizării evaluării pe fondul relaţiilor de colaborare între elev şi profesor.
3.Transparenţei şi informării oportune a persoanelor interesate (părinţi, elevi,
factori de decizie, public) asupra scopului, timpului, procedurii şi rezultatelor evaluării.
4.Utilizării adecvate şi echilibrate a diferitelor strategii de evaluare.
5.Centrării pe rezultatele pozitive ale evaluării şi nesancţionării celor negative.
6.Deschiderii evaluării spre mai multe perspective ale spaţiului şcolar
(competenţele relaţionale, comunicarea profesor - elev, disponibilităţile de integrare în
social); se vor lua în calcul, în afară de achiziţiile cognitive, şi alţi indicatori cum ar fi
conduita, personalitatea, sistemul de valori, atitudini etc.

214
 7.Asigurării coerenţei dintre diferite tipuri de evaluare (iniţială, curentă,
sumativă).
8.Diversificării tehnicilor de evaluare şi intensificării gradului lor de adecvare la
situaţii didactice concrete.
9.Stimulării capacităţilor de autoevaluare a elevilor şi implicării acestora în
procesul de evaluare.
10.Aplicării operative a rezultatelor evaluării în procesul educaţional, structurării
feed-back-ului, a drumului de la diagnosticare la ameliorare.
11.Evidenţierii diferenţelor dintre rezultatele evaluării precedente şi ale celei
actuale ca indicator central al progresului şcolar pentru fiecare elev.
12.Apropierii curriculumului evaluat de curriculumul prescris pentru predare /
învăţare.
PRINCIPIILE EVALUĂRII
1.Este o activitate centrală a unui proces eficient de instruire şi învăţare;
2.Nu poate fi separată de instruire şi învăţare;
3.Trebuie să aibă obiective clar definite, metode şi tehnici eficiente şi moderne,
metode de investigare şi comunicare a rezultatelor şcolare pentru fiecare elev;
4.Să arate profesorilor dacă au fost atinse obiectivele curriculare;
5.Să ajute profesorii să realizeze o diagnoză a progresului elevilor, să adapteze
activităţile propuse şi acţiunile elevilor la posibilităţile lor proprii.
6.Să orienteze elevii în alegerea celei mai bune căi de afirmare;
7.Să ajute profesorii să-şi evalueze propria activitate;
8.Să furnizeze feed-back către părinţi.
OBIECTIVELE GENERALE ALE EVALUĂRII REZULTATELOR
ŞCOLARE
1.Stabilirea nivelurilor de formare / dezvoltare a personalităţii elevului în raport cu
obiectivele curriculare.
2.Acumularea şi utilizarea informaţiei pentru formarea - dezvoltarea elevului,
perfecţionarea procesului educaţional a cadrelor didactice şi al documentelor directoare în
domeniu.
3.Informarea comunităţii locale, judeţene, naţionale cu privire la sistemul
educaţional şi eficienţa lui.

Importanţa şi funcţiile evaluării.

Evaluarea face parte din procesul de învăţământ şi are ca scop cunoaşterea şi
aprecierea nivelului de cunoştinţe, a dezvoltării capacităţilor şi deprinderilor elevilor,
oferind o imagine şi asupra competenţelor şi aptitudinilor profesorului.

Evaluarea are anumite funcţii:

1.funcţia educativ - formativă. Urmăreşte obţinerea unor performanţe superioare
în pregătirea elevilor, urmare a influenţelor psiho-motivaţionale ale rezultatelor obţinute
în urma evaluării şi se bazează pe conştientizarea rezultatelor evaluării.Când aceasta este
făcută corect şi obiectiv, elevii se pot mobiliza pentru obţinerea unor performanţe.
2.funcţia de constatare şi apreciere a rezultatelor propuse. Furnizează date despre
rezultatele propriu-zise ale elevilor şi despre judecata de valoare cu care sunt asociate
aceste rezultate.

215
 3.funcţia de diagnoză şi prognoză. Funcţia de diagnoză oferă date despre factorii
şi situaţiile care au condus la obţinerea rezultatelor constatate, iar funcţia de prognoză
este complementară şi conduce la valorificarea acestor rezultate.
4.funcţia de clasificare şi selecţie a elevilor. Această funcţie presupune
ierarhizarea elevilor din clasa superioară, recompensarea elevilor în urma rezultatelor
obţinute la concursuri şi olimpiade, admiterea prin concursuri la formele de învăţământ
superioare.
5.funcţia de conexiune inversă. Evaluarea este una dintre componentele
procesului de învăţământ, alături de proiectare şi predare şi conduce la ameliorarea
acestuia.
6.funcţia socială. Evaluarea are în vedere informarea societăţii cu privire la
rezultatele procesului instructiv – educativ.
a.Tipuri de evaluare(predictivă, orală, scrisă, etc).
Tipurile sau strategiile de evaluare rezultă din modul specific de integrare a
evaluării cu predarea şi învăţarea. Pentru ca evaluarea să fie corectă, continuă şi
sistematică este necesar ca ea să intervină în procesul didactic în diferite momente ale
acestuia. Pot fi determinate diferite tipuri sau strategii de evaluare: iniţială, curentă şi
finală.
1.Evaluarea iniţială.
Este evaluarea parţială făcută la începutul anului şcolar sau atunci când un
profesor preia un colectiv de elevi. Este făcută cu scopul de a identifica/diagnostica
nivelul de cunoştinţe al elevilor, în vederea organizării procesului didactic ulterior.
Calificativele sau notele nu se trec în catalog. Subiectele vor fi de dificultate medie. Cel
mai simplu mod de realizare a evaluării iniţiale este testul de cunoştinţe.
2.Evaluarea curentă.
Se face în mod continuu, pentru a evidenţia pregătirea sistematică şi dificultăţile
întâmpinate de către elevi în pregătirea lor. Evaluările curente vor fi trecute în caietul
personal al profesorului, iar calificativele sau notele consemnate în catalog, vor fi,
rezultatul mai multor evaluări.
Evaluarea curentă nu se anunţă dinainte. Nu sunt anunţaţi elevii care vor fi
ascultaţi în orele următoare. Evaluarea curentă se poate realiza prin toate modurile de
evaluare.
3.Evaluarea finală.
Se realizeză la sfârşitul unei perioade de studiu mai lungi, pentru a aprecia nivelul
cunoştinţelor acumulate de elevi. Prin verificarea finală se vizează capacitatea de sinteză
privind aspectele esenţiale din materia studiată în perioada respectivă şi aplicarea
acestora. Evaluarea se va face scris sau prin colocvii în legătură cu temele importante.

2.METODE DE EVALUARE LA ORA DE RELIGIE. METODE ŞI

ÎNSTRUMENTE COMPLEMENTARE DE EVALUARE (REFERETUL,
PROIECTUL, PROTOFOLIUL, AUTOEVALUAREA)
Forme de evaluare (testul, concursul, etc)
I.Moduri de realizare a evaluării:
1.Observarea curentă.

216
 Prin observarea curentă, profesorul urmăreşte modul în care elevii îşi îndeplinesc
sarcinile muncii zilnice:
1.dacă sunt atenţi la explicaţiile profesorului,
2.dacă sunt atenţi la oră atunci când nu sunt ascultaţi,
3.dacă elevii realizează activitatea individuală,
4.modul în care pun în practică cunoştinţele religios - morale dobândite la orele de
religie.
2.Verificarea orală.
Verificarea orală este o formă a conversaţiei prin care profesorul urmăreşte
volumul şi calitatea cunoştinţelor dobândite de elevi şi modul de formare a deprinderilor
teoretice şi practice. În funcţie de modul de organizare a activităţii, verificarea orală poate
fi individuală şi frontală.
3.Verificarea activităţii suplimentare.
Privită ca etapă a lecţiilor, verificarea vizează atât activitatea suplimentară, cât şi
verificarea cunoştinţelor.
4.Verificarea prin lucrări scrise.
Lucrarea scrisă sau testul de evaluare permite verificarea cunoştinţelor întregii
clase, dar se referă strict la subiectul dat şi nu oferă o imagine de ansamblu asupra
cunoştinţelor elevilor. Verificarea scrisă favorizează pe elevii foarte emotivi şi pe cei
care, oral, se exprimă cu dificultate. Aprecierea se face prin calificative sau note.
5.Referatul
6.Proiectul
Proiectul începe în clasă prin definirea temei, a sarcinii de lucru, uneori chiar
rezolvarea acesteia. Demersul continuă acasă pe parcursul câtorva săptămâni şi
finalizează sub forma unui raport asupra rezultatelor obţinute.
Demersul de realizare a unui proiect impune parcurgerea unor paşi:
►stabilirea demersului de interes;
►stabilirea premiselor iniţiale;
►identificarea şi selectarea resurselor materiale;
►precizarea elementelor de conţinut.
Strucutura proiectului poate fi:
►pagina de titlu;
►cuprinsul (structura);
►introducerea;
►dezvoltarea elementelor de conţinut;
►concluziile;
►bibliografia;
►anexe (grafice, tabele, chestionare, fişe de observaţie).

7.Portofoliul
Portofoliul reprezintă o colecţie de lucrări şi informaţii cu privire la procesul
şcolar al unui elev şi este întocmit cu scopul de a se crea o imagine complexă asupra
evoluţiei acestuia pe o anumită perioadă de timp, orientată de obiective. Întocmirea
protofoliului permite profesorului realizarea unei evaluări adecvate.

217
 Studiile realizate asupra utilizării portofoliului evidenţiază o serie de cerinţe ce
trebuie îndeplinite:
►stabilirea obiectivelor;
►adecvarea conţinutului cu scopul /obiectivele prestabilite;
►stabilirea criteriilor de evaluare şi a standardelor de performanţă;
►implicarea elevilor, a părinţilor şi organizarea propriu-zisă a portofoliilor;
►comunicarea rezultatelor.
8.Autoevaluarea
Autoevaluarea este un element esenţial din procesul de evaluare şi ajută elevul să
se orienteze într-un domeniu dat; îi oferă informaţii despre ce a realizat şi ce trebuie să
mai realizeze. La fel de important este faptul că, atunci când elevii participă la activităţi
de autoevaluare, au ocazia de a reflecta la modul în care învaţă şi în ce fel învaţă cel mai
eficient; de exemplu, elevii îşi dezvoltă abilităţile metacognitive. Nu doar elevii au de
câştigat de pe urma autoevaluării, ci şi profesorii, care obţin la fel de multe beneficii din
reflecţie precum elevii lor.
La fel ca majoritatea activităţilor de învăţare, autoevaluarea este o abilitate care
trebuie formată. Elevii care nu s-au autoevaluat vreodată au nevoie de îndrumare pentru a
se obişnui cu procesul, a alege întrebările pe care să şi le pună şi pentru a interpreta
rezultatele autoevaluării. Mai mulţi cercetători sugerează că cel mai bine se începe printr-
o formulă scrisă. Planurile personale de acţiune, care fac parte din seria de module,
reprezintă un format ideal pentru această activitate. Alte forme recomandate sunt:
· Discuţie - toată clasa sau în grupuri mici;
· Jurnale de autoreflecţie;
· Autoevaluări săptămânale;
· Interviuri elev-profesor.
Toate recomandările de mai sus au mai multe aspecte în comun:
· Cer elevilor să treacă în revistă ceea ce au învăţat;
· Cer elevilor să identifice elementele pe care le stăpânesc;
· Cer elevilor să identifice elementele ce necesită ameliorare;
· Cer elevilor să analizeze şi evalueze progresele pe care le-au făcut
Atât elevii, cât şi profesorii au nevoie de exersare pentru o reflecţie coerentă, iar
profesorii trebuie să sprijine elevii, oferindu-le periodic timp pentru autoevaluare şi
neîntrerupându-i din activitate. Iată câteva întrebări tipice pentru autoevaluare:
· Ce am învăţat azi?
· Ce am făcut bine?
· Ce neclarităţi am?
· La ce am nevoie de ajutor?
· Despre ce vreau să aflu mai multe?
· La ce urmează să lucrez?
Aşa cum am mai văzut şi în unitatea anterioară, stabilirea obiectivelor este o etapă
importantă din procesul de învăţare. S-a dovedit că exersând, elevii devin din ce în ce mai
conştienţi de trebuinţele, abilităţile, stilurile lor de învăţare etc. Profesorii pot ajuta elevii
exersând împreună cu ei tehnici de stabilire a obiectivelor precum cadranul SMART.
Conceptul de autoevaluare poate fi extins la cel de inter-evaluare, prin care elevii
îşi dau note reciproc şi îşi formulează observaţii sub îndrumarea profesorului. Priestly
(2004) a descoperit că avantajele inter-evaluării sunt:

218
 · Acceptarea elevilor: elevii acceptă critica de la colegi aşa cum nu ar accepta-o
de la profesor.
· Limbaj prietenos: inter-evaluarea se efectuează într-un limbaj prietenos.
· Angajamente prin dezvoltarea sentimentului de responsabilitate: învăţarea
este lăsată în mâinile elevilor.
· Libertatea profesorului: eliberează profesorul de anumite activităţi pentru a
observa şi interveni acolo unde este necesar.
· Ocazii mai multe pentru clarificări: este mult mai probabil ca elevii să-şi
întrerupă colegii pentru clarificări, decât să-l întrerupă pe profesor.
9.Concursurile
Concursurile sau examenele de verificare şi selecţie a participanţilor. Concursurile
de cunoştinţe religioase se desfăşoară cu scopul măsurării rezultatelor învăţării şi
urmăresc câteva obiective:
-verificarea cunoştinţelor la un moment dat,
-aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor,
-selecţia pentru intrarea într-un nou tip de şcoală.
Organizarea unui concurs are trei faze: pregătirea, desfăşurarea propriu-zisă,
valorificarea rezultatelor.

3.MODALITĂŢI DE ELABORARE A PROBELOR DE EVALUARE ŞI A

ITEMILOR
Tehnici de elaborare a instrumentelor de evaluare.
a.Testele docimologice.
Testul se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi). În funcţie de modul în
care profesorul aşteaptă să primească răspunsul, testele docimologice se clasifică în teste
cu itemi închişi şi deschişi, iar în funcţie de momentul evaluării, în teste de evaluarea
iniţiale, de progres şi finale.
I.Teste docimologice elaborate în funcţie de modul în care profesorul aşteaptă să
primească răspunsul:
a)teste cu itemi închişi. Presupun răspunsuri: binare (corect-greşit, adevărat-fals,
da-nu), cu alegere multiplă (un enunţ cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere; un
enunţ cu un singur răspuns corect, la alegere) şi cu răspunsuri corelate (de potrivire:
solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondenţe între
elementele date).
b)teste cu itemi deschişi. Presupun din partea elevilor: construirea unor răspunsuri
logice, argumentate, care să evidenţieze capacitatea de exprimare corectă, gradul de
însuşire a vocabularului specific; completarea propoziţiilor lacunare; completarea
desenelor lacunare; elaborarea unor eseuri.

II.Teste docimologice în funcţie de momentul evaluării.

În funcţie de momentul evaluării, distingem teste de evaluare didactică:
1.iniţiale. Se dau la începutul unui an şcolar, la începutul unui semestru, sau când
profesorul preia o clasă de elevi;
2.de progres. Se dau în mod curent şi periodic, pentru ca profesorul să evidenţieze
progresul făcut de elevi;
3.finale. Se dau la sfârşitul unui capitol, semestru sau an şcolar.

219
 b.Portofoliul.
Portofoliul reprezintă o colecţie de lucrări şi informaţii cu privire la procesul
şcolar al unui elev şi este întocmit cu scopul de a se crea o imagine complexă asupra
evoluţiei acestuia pe o anumită perioadă de timp, orientată de obiective. Întocmirea
protofoliului permite profesorului realizarea unei evaluări adecvate.

VI. PROFILUL PROFESORULUI DE RELIGIE. ROLUL MODELELOR

ÎN EDUCAŢIE. DINAMICA RELAŢIEI PROFESOR-ELEV ÎN CADRUL
EDUCAŢIEI RELIGIOASE
PROFILUL PROFESORULUI DE RELIGIE
Pentru buna reuşită a educaţiei religioase este nevoie ca profesorul de religie,
factorul cel mai important al educaţiei religioase să corespundă anumitor cerinţe.
Profesorul de Religie trebuie să aibă o personalitate deosebită. Un educator adevărat
poate fi numai acela care se implică în viaţa socială, fiind stăpânit de o mare iubire pentru
Dumnezeu şi pentru oameni.
Pentru un bun educator se cer anumite calităţi spirituale:
a)vocaţia,
b)dragostea,
c)smerenia,
d)răbdarea,
e)blândeţea,
f)profesionalismul,
g)sinceritatea,
h)bunătatea,
i)evlavia,
j)umorul,
k)optimismul.
Dinamica relaţiei profesor-elev în cadrul educaţiei religioase
Relaţiile cadrului didactic cu elevii:
1.Un cadru didactic trebuie să acţionze în aşa fel încât relaţiile private pe care el le
întreţine cu elevii săi să nu-l îndepărteze niciodată de la principiile deontologice. Trebuie
să fie precaut atunci când se implică în acţiuni sociale, pentru ca actele sale să nu fie luate
drept un gir pentru activităţi nespecifice (politice, economice, etc). Un cadru didcatic
invitat la ceremonii comunitare trebuie să se asigure că participarea sa nu poate fi
interpretată abuziv de cei interesaţi.
2.Cadrul didactic trebie să fie atent când anumiţi elevi sunt rude de-ale sale, ale
colegilor săi, ale superiorilor săi pe cale ierarhică. El îşi va înterzice să transmită acestor
categorii de elevi informaţii care să le aducă avantaje de care alţii ar fi privaţi.
3.Cadrul didactic nu poate să invoce motive legate de funcţia sau statutul lui
pentru a atrage confidenţe ilegitime sau a „smulge” confesiuni din partea elevilor. Dreptul
la intimitate trebuie garantat în relaţia cu educaţii.
4.Cadrul didactic se va limita să discute cu elevii (frontal sau individual) doar
acele probleme specifice, care ţin de învăţare, şcoală, educaţie. Atunci când sesizează că
unii elevi au nevoie de o consiliere specializată, acesta îi va orienta pe elevii respectivi
spre specialişti capabili să răspundă la întrebările care ies din aria lui de competenţă.

220
 5.Cadrul didactic are dreptul să refuze a ţine cursuri unor elevi ai căror
comportamente perturbă buna transmitere a cunoştinţelor. Excluderea unui elev nu poate
nici într-un caz să se întemeieze pe nivelul său şcolar. Un cadru didactic nu poate
niciodată să sugereze întreruperea studiilor unor persoane pe motivul rezultatelor prea
slabe, dezinteresului, etc.
6.Orice cadru didactic se angajează să îndeplinească în întregime programul
şcolar şi să atingă obiectivele anunţate pentru o perioadă determinată.
7.Nici un cadru didactic nu poate să invoce o penurie de mijloace de învăţământ
pentru o transmitere de cunoştinţe incorecte sau pentru alte neglijenţe. Nici un motiv
statutar sau pecuniar nu poate să justifice o diluare a deontologiei didactice.
8.Când un cadru didactic judecă cazul unui elev pe plan disciplinar, el nu poate să
se bazeze decât pe comportamentul acestuia în timpul studiilor. Nu trebuie să decidă
niciodată în locul autorităţilor adiministrative sau juridice, chiar pentru nişte fapte apărute
în timpul programului şcolar.
9.Datoria de a fi discret şi obligaţia secretului profesional se aplică în egală
măsură informaţiilor pe care el le deţine de la foştii lui elevi sau colaboratori. Nu este
permisă divulgarea unor informaţii despre cei care nu mai sunt în sistem (colegi, elevi).
Din cea mai fragedă vârstă copilul manifestă predispoziţie religioasă. Această
predispoziţie se poate cultiva şi dezvolta prin educaţia religioasă. Educaţia religioasă
trebuie să înceapă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul creşte ascultând cel mult de
legea morală naturală.
În educaţia religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască şi să ţină cont de
etapele dezvoltării psiho-fizice ale copilului. În etapa micii copilării rolul hotărâtor în
educaţia religioasă a copilului îl are familia. La această vârstă, copilul este capabil să
memoreze mecanic poezioare şi istorioare. Trăirile religioase din această etapă pot deveni
hotărâtoare pentru întreaga viaţă. Copilul crede că tot ce face omul matur este bine.
În perioada preadolescenţei şi adolescenţei elevul evoluează treptat. În cadrul
educaţiei religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente nobile şi adânci. Este
perioada în care se prezintă copiilor Istoria Biblică, evenimentele principale din Istoria şi
viaţa Bisericii, noţiuni fundamentale de credinţă. Elevii asimilează şi pun în practică
norme de comportament religios moral. Perioada adolescenţei se caracterizează prin
schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică. Este perioada în care acesta îşi poate forma
convingerile religios-morale sau poate să cadă pradă multor tentaţii cu urmări negative
asupra personalităţii sale.
Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieţii şi concepe planuri
pentru reforme religioase, morale, politice, sociale. Se manifestă simţul critic şi al
aprecierii. Acum apare interesul pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile
naturii, ale istoriei, ale vieţii morale, pentru filosofie, pentru ceea ce este abstract. El nu
se mulţumeşte doar cu asimilarea cunoştinţelor, el le prelucrează şi le aprofundează. În
această perioadă, adolescentul are nevoie de modele în viaţă şi îşi conturează un ideal.
Cele mai mari schimbări apar în plan voliţional. Adolescentul este capabil de tărie, de
voinţă, de îndreptarea acesteia spre scopuri morale – condiţie esenţială pentru formarea
caracterului moral.
În această perioadă, viaţa religioasă trece printr-o criză de multe ori foarte
periculoasă. Soluţionarea acestui conflict depinde de felul în care educatorul ştie să-şi
îndeplinească în mod conştiincios activitatea educativă. În adolescenţă apar spiritul critic,

221
îndoiala şi căutarea argumentelor raţionale. Pentru a contracara consecinţele nefaste ale
criticismului, profesorul va utiliza în mod special metoda argumentării. Acum este
momentul să i se predea tânărului fundamentele de credinţă şi de morală. Practica
religiosă face mult bine tânărului în această perioadă. Ea îi îndreaptă privirile spre idealul
sfinţeniei, îi purifică sentimentele, mai ales pe cel al iubirii, îi trezeşte nostalgia spre
idealuri înalte şi-i înnobilează sufletul conducându-l spre lumea frumosului, binelui şi
sfinţeniei.

222