Ingrijirea pacientului cu luxatie

2018

1
 CUPRINS

I. ARGUMENT.......................................................................................................................4
II. Ingrijirea pacientului cu luxatie..............................................................................................5
CAPITOLUL 1
NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A SISTEMULUI OSOS........................................5
Aspecte generale privind sistemul osos......................................................................................................5
Rolul oaselor in organism...........................................................................................................................6
Structura oaselor.........................................................................................................................................6
Osteogeneza................................................................................................................................................9
Morfologia oaselor....................................................................................................................................10
Scheletul – prezentare generala................................................................................................................12
CAPITOLUL 2
LUXATIILE..................................................................................................................................26
DEFINITIE...............................................................................................................................................26
CLASIFICARE.........................................................................................................................................26
DIAGNOSTIC CLINIC SI PARACLINIC..............................................................................................36
EVOLUTIE, PROGNOSTIC SI COMPLICATII....................................................................................36
ETIOPATOGENIA..................................................................................................................................36
PATOGENIE............................................................................................................................................37
MANEVRE INAINTE DE IMOBILIZAREA PROVIZORIE................................................................37
TRATAMENT..........................................................................................................................................40
CAPITOLUL 3
Rolul asistentei medicale în pregătirea pacientului pentru explorări specifice.............................42
FISA TEHNICA NR. 1..................................................................................................................46
FISA TEHNICA NR. 2..................................................................................................................56
FISA TEHNICA NR. 3..................................................................................................................59
FISA TEHNICA NR. 4..................................................................................................................67
FISA TEHNICA NR. 5..................................................................................................................68
CAPITOLUL 4
PROCESUL DE INRIJIRE AL UNUI PACIENT CU LUXATIE…..........................................72
a. Interviu…...................................................................................................................................72
b. Nevoi fundamentale dupa V.Henderson…................................................................................72
c. Plan de îngrijire..........................................................................................................................73
CAPITOLUL 5
EDUCATIE PENTRU SANATATE….........................................................................................81
III. BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................82

2
 I. ARGUMENT

Luxaţia este o afecţiune traumatică de gravitate mai mare care constă în deplasarea permanentă a
extremităţilor articulare fără revenirea în mod spontan a suprafeţelor articulare, pierzându-şî raporturile
normale între ele.
Scopul prezentului proiect este de a identifica problemele de îngrijire specifice pentru un pacient
cu luxatie.
Problemele pe care le poate prezenta un pacient cu luxatie și de care trebuie să țina seam
asistentul medical la întocmirea planului de îngrijire sunt: durere vie care mai scade din intensitate in
repaus, dar se accentueaza la cea mai mica miscare.
Capitolele prezentului proiect sunt:
CAPITOLUL 1. NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A SISTEMULUI OSOS
CAPITOLUL 2. LUXATIILE
CAPITOLUL 3. ROLUL AUTONOM ȘI DELEGAT AL ASISTENTEI MEDICALE ÎN
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU LUXATIE
CAPITOLUL 4. PROCESUL DE INGRIJIRE AL UNUI PACIENT CU LUXATIE
CAPITOLUL 5. EDUCATIE PENTRU SANATATE
Dezvoltarea obiectivelor proiectului au la baza urmatoarele competențe profesionale:
1. Urmărirea si notarea în foaia de observaţie a funcţiilor vitale și vegetative.
2. Realizarea educaţiei în scopul prevenirii complicaţiilor și menţinerea unui grad ridicat de
sănătate.
Aplicarea procesului de îngrijire la pacientul cu luxatie s-a finalizat prin analiza unui caz cu
luxatie – caz pentru care s-a elaborat un interviu. Pe baza interviului realizat s-au evidențiat problemele de
dependență specifice la nivelul celor 14 nevoi fundamentale – conform principiului Virginiei Henderson.
În final a fost elaborat planul de îngrijire la un pacient cu luxatie respectând obiectivele generale
ale proiectului. Pe plan au fost evidențiate problemele de dependență, obiectivele de îngrijire, interventiile
autonome și delegate aplicate, precum și evaluarea intervențiilor aplicate.

3
 II. Ingrijirea pacientului cu luxatie
CAPITOLUL 1
NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A SISTEMULUI OSOS

Aspecte generale privind sistemul osos

Aparatul locomotor este constituit din sistemul osos si sistemul muscular, ambele asigurand
sustinerea corpului si posibilitatea de deplasare.
Sistemul osos reprezinta totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la numar) legate intre ele prin
articulatii. El reprezinta partea pasiva a aparatului locomotor.
Forma, structura si modul de legatura al oaselor pentru a forma scheletul corpului uman, reprezinta
expresia adaptarii la statiunea bipeda si locomotoare.
Datorita compozitiei chimice si arhitecturii substantei osoase, ele au proprietatea de a rezista la:
 presiune
 tractiune
 torsiune

Fig. 1 Sistemul osos

4
 Rolul oaselor in organism

1. determina forma corpului, iar impreuna cu articulatiile dintre ele, asigura suportul partilor
moi;
2. participa la formarea cavitatilor de protectie a unor organe (cutia craniana, canalul
verteberal, cutia toracica, bazinul );
3. sunt organe ale miscarii pentru ca pentru ca participa la formarea articulatiilor si servesc ca
punct de insertie pentru muschi;
4. maduva rosie (din epifizele oaselor lungi, din oasele late si scurte) are rol in hematopoeza;
5. depozit de substante fosfocalcice, pe care organismul le poate mobiliza la nevoie (sarcina).

Structura oaselor

Oasele sunt organe tari si elastice. In structura lor predomina tesutul osos.
Tesutul osos este cel mai dur si rezistent tesut mecanic conjunctiv. Tesutul osos este un tesut
conjunctiv metaplaziat.

Fig. 2 Structura osului in sectiune

TESUTUL OSOS ESTE FORMAT DIN:

- celule osoase
- substanta fundamentala

5
- substanta osoasa

6
 CELULA OSOASA – numita in stadiul tanar osteoblast, iar in stadiul adult osteocit, deriva din
celula mezenchimala.
Osteocitele au forma ovala, turtita, cu numeroase prelungiri.
Ele sunt adapostite in mici cavitati stelate (fiziforme) sapate in substanta fundamentala, numita
osteoplasta.
Din peretii osteoplastelor pleaca numeroase canalicule subtiri care se anostomazeaza cu canaliculele
osteoplastelor vecine.
Osteblastii au o bogata activitate secretorie, participand la formarea oscinei si a unei fosfatoze.
Osteoblastul se poate forma in osteoclast si invers.
Osteoclastul este o celula care intervine in procesul de formare a osului, indeplinind rolul de
distrugere si limitare a formarii tesutului, in functie de necesitatile fiziologice.
Pe masura ce osteocitul imbatraneste, activitatea lui secretorie scade ca si volumul sau.

Fig. 3 Celule osoase

SUBSTANTA FUNDAMENTALA – a osului se compune din:

- o parte organica
- o parte minerala / anorganica
Componenta organica reprezinta 34% si este formata din oseina (substanta secretata de osteoblaste).

7
 Componenta minerala reprezinta 66% din substanta fundamentala si este formata din
minicristale de fosfat tricalcic la subrafata caruia sunt absorbite cristale foarte fine de carbonat de
Mg si carbonat Na.
TESUTUL OSOS –formeaza scheletul corpului si reprezinta aparatul de sustinere a partilor moi ale
organismului; este totodata un important rezervor de substante fosfocalcice.
In functie de structura si arhitectura sa, exista doua varietati de tesut osos:
- TESUTUL OSOS COMPACT
- TESUT OSOS SPONGIOS
TESUTUL OSOS COMPACT – formeaza diafiza vaselor lungi, portiunea externa a epifizelor si
oselor scurte, lama externa si interna a oaselor late.
Pe sectiunea transversala, diafiza osului lung este formata:
- in portiunea centrala de canalul medular
- la exterior de periost.
Microscopic, substanta osoasa a diafizei, prezinta o serie de canale numite canalele Havers, si
contin:
- capilare sanguine
- terminatii nervoase
- tesut conjunctiv lax in cantitate redusa.
In jurul canalelor Havers, substanta ososa este dispusa in lamele osoase concentrice, in grosimea carora se
gasesc osteoblaste ce contin osteocitele.
Scheletul lamelelor este format din oseina si fibre de calogen paralele intre ele. Fibrele de calogen
din lamelele vecine au directii oblice, spiralate sau circulare.
Aceasta structura asigura o deosebita rezistenta a osului.
Un canal Havers impreuna cu lamelele din jur formeaza osteonul / sistemul Havers unitatea
morfofunctionala a osului.
Intre sistemele haversiene se gasesc arcuri de lamele osoase, resturi de osteoane rezultate in urma
remanierii osoase, formand sistemele internaversiene.
TESUTUL OSOS SPONGIOS – formeaza epifizele oaselor lungi, scurte si late. Este format din lame
osoase numite trabecule, alcatuite la randul lor din mai multe lamele.
Lamelele osoase delimiteaza cavitati cu aspecte si marimi diferite, numite areole, care dau osului
aspect de burete.
Areolele si lamelele osoase sunt sisteme haversiene incomplete.
Areolele comunica intre ele si contin maduva osoasa.

8
 Fig. 4 Tesutul osos

Osteogeneza

Procesul de formare a osului se numeste osteogeneza.

Formarea scheletului osos caracteristic adultului, din scheletul cartilaginos al embrionului si fatului,
presupune un lung proces care se incheie in jurul varstei de 25 ani.
Osteogeneza este de doua tipuri:
1. OSIFICARE DE MEMBRANA / DESMALA, prin care in modelul conjunctiv al osului, apar
puncte de osificare care se intind in pete de ulei.
Celulele conjunctive se transforma in osteoblasti si secreta oseina. Prin impregnare cu saruri de Ca,
in prezenta fosfatazelor alcaline, se formeaza osul primar.
In faza urmatoare acesta va fi modelat prin procese de distrugere, de remaniere osoasa sub actiunea
osteoplastelor si a fostfatazei acide formandu-se osul definitiv.
Acest tip de osificare este caracteristic oaselor cutiei craniene, oaselor fetei; prin osificare de
membrana se face cresterea in grosime a osului si se formeaza calusul dupa fracturi.
2. OSIFICARE DE CARTILAJ / ECONDRALA, prin care celulele cartilaginoase se hipertrofiaza si
degenereaza. Substanta fundamentala a carilajului se distruge partial iar restul se va impregna cu Ca.
In faza urmatoare, membrana care inveleste matricea cartilaginoasa a osului (pericondru), pleaca
muguri conjuctivi vasculari spre celulele cartilaginoase distruse de osteogeneza.
Celulele acestui tesut devin osteoblasti si secreta oseina care se impregneaza saruri de Ca si

9
formeaza osul primar.

10
 In oasele lungi, mugurii conjunctivi vasculari formeaza canalul medular.
In ultima faza are loc distrugerea si remanierea osoasa, sub actiunea osteoblastelor si se formeaza
osul definitiv.
Acest tip de osificare este caracteristica majoritatii tipurilor oaselor corpului si totodata se face
cresterea in lungime a osului, la nivelul cartilajelor de crestere (diafiza – epifizari).
Este un proces general al organismului controlat de sistemul nervos care coordoneaza activitatea
mai multor factori:
- mecanici;
- endocrini (hormoni hipofizari, tiroidieni, sexuali);
- vitamine (vitamina D);
- enzimatici (fosfatazele alcalina si acida);
- factori metabolici.

Fig. 5 Osteogeneza

Morfologia oaselor

Formarea oaselor este adaptatata functiilor pe care le indeplinesc in organism. Se impart in trei
categorii:
- oase lungi (humerus, radius, femur, tibie)
- oase late (oasele calotei craniene, omoplatul)
- oase scurte (oasele carpiene, tarsiene, vertebrele)
In canalul medular si canalele tesutului spongios se gaseste maduva oaselor care se prezinta sub trei
varietati:
a) maduva rosie / hematopietica se gaseste in majoritatea oaselor fatului si in oasele scurte ale
adultului. Au rol in formarea gobulelor sangelui in perioada de dezvoltare a osului, maduva
rosie participa la procesul de osteogeneza prin osteoblastii si osteoclastii diferentiati din
celulele conjunctive medulare. In fracturi intervine formarea calusului.
11
 Fig. 6 Maduva rosie hematogena

b) maduva galbena se afla in toate oasele adultului, exceptie facand oasele late si scurte. Se
caracterizeaza prin continutul de celule adipoase, care ii dau culorea galbena. Este un
depozit al organismului.

Fig. 7 Maduva galbena

c) maduva cenusie se gaseste in oasele varstnicului. Este formata preponderent din tesut
conjunctiv si are rol de umplutura.
Maduva oaselor alcatuieste cu osul un intreg morfofunctional, avand aceeasi inervatie si
vascularizatie.
Periostul este o membrana conjunctiva care inveleste osul cu exceptia suprafetelor articulare. Este
bogat inervat si vascularizat. Prin stratul extern, periostul participa la formarea osului, celulele sale
transformandu-se in osteoblasti atat in procesul de dezvoltare a osului cat si in cazul de fracturi, formand

12
calusul.

13
 Vascularizatia osului este asigurata de artere si vene.
Rolurile importante ale maduvei sunt:
1. participa la formarea tesutului osos in timpul osificarii, rol osteogen;
2. rol hematopoietic, contribuie la formarea elementelor figurate ale sangelui;
3. constituie un factor mecanic, diminuand greutatea oaselor;
4. ca orice tesut adipos serveste ca substanta de rezerva.

Scheletul – prezentare generala

SCHELETUL este alcatuit din vase grupate pe regiuni, formand elementul de sustinere si de
protectie ale diverselor aparate:
Scheletul axial (format din craniu, coloana vertebrala) si scheletul toracelui membrelor (superioare
si inferioare).

Fig. 8 Scheletul

SCHELETUL CAPULUI este format din oasele cutiei craniene (neurocraniu) si oasele masivului
facial (crescerocraniu).
14
 NEUROCRANIUL (craniul cerebral) este alcatuit din opt oase: patru neperechi (frontal, etmoid,
sfenoid si occipital) si patru perechi (doua parietale si doua temporale fiecare cu detalii caracteristice).
VISCEROCRANIUL (splahnocraniu) este alcatuit din 14 oase diverse dintre care doua neperechi:
vomerul si mandibula si sase perechi: maxilar, zigomatic, nazal, lacrimal, palatin si conca nazala
inferioara.

Fig. 9 Scheletul capului

SCHELETUL TRUNCHIULUI este format din piesele osoase ale coloanei vertebrale, toracelui si
bazinului osos.

15
 Fig. 10 Scheletul trunchiului

COLOANA VERTEBRALA: formata din 33 – 34 vertebre suprapuse, avand fiecare caracteristici

speciale. Pe regiuni se disting 7 vertebre cervicale, 12 toracale, 5 vertebre lombare, 5 vertebre sacrale
sudate intr-un singur os, osul sacru si 4 sau 5 vertebre invaluate si sudate intre ele formend osul coccis.

Fig. 11 Coloana vertebrala

16
 SCHELETUL TORACELUI – o componeta a scheletului trunchiului este format din coloana
toracala, de care se prind cele 12 perechi de coaste: primele 7 perechi de coaste adevarate, 5 perechi de
coaste false, dintre care 2 perechi sunt coaste flotante.
Acestea la randul lor se articuleaza pe resa anterioara si mediana – sternul – prin intermediul
cartilajelor costale exceptand coastele flotante (11-12).
SCHELETUL BAZINULUI cuprinde centura pelviana formata din cele doua oase coxale, articulate
posterior cu osul sacru (articulatia sacroiliaca), iar anterior articulate intre ele prin semifiza pelviana.
Bazinul (pelvisul) incheie terminal cavitatea trunchiului. Osul coxal este format, prin sudarea la pubertate
a 3 oase: ilium, ischium, pubis unite prin cartilajul in Y, menajand intre ele si gaura obturata, inchisa de
membrana obturatoare. Prin fata lor interna contribuie la constituirea foselor iliace si a stramtorii
superioare a bazinului care formeaza limita intre bazinul mare si bazinul mic, pe fata lor externa si central
aflandu-se o cavitate scobita prin care se face articulatia cu capul femural.

Fig. 12 Scheletul bazinului

SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR este alcatuit din osoase proprii fiecarui segment.
Umarul este format din oasele centurii toracale (scapulare), clavicula care fixeaza membrul superior
de torace (articulatia sternoclaviculara) si scapula (omoplatul) os plat de forma triungiulara.
Scapula se muleaza cu fata sa anterioara pe fata posterioara si superioara a toracelui (unghiul sau
inferior corespunde coastei a 12–a si se articuleaza cu capul humeral prin intermediul cavitatii glenoide.
Bratul – prin osul humerus, se leaga prin extremitatea sa distala cu antebratul care prezinta osul
radius, iar medial vena in pozitia de sustinere a mainii. Acestea, prin extremitatea distala se articuleaza cu
oasele mainii: oase carpiene (8), metacarpiene (5) si falange.

17
 Fig. 13 Scheletul membrului superior

SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR

Membrul inferior are trei segmente:
- coapsa, al carui schelet este format din femur;
- gamba, al carui schelet este format din tibie si fibula;
- piciorul, in scheletul caruia gasim tarsul, metatarsul si falangele

18
Fig. 14 Scheletul membrului inferior

19
 FEMURUL: este cel mai lung os din intregul schelet. El are un corp si doua extremitati.
Extremitatea superioara este formata din cap, gat si trohantere.
- capul femurului are forma sferica si este orientat in sus si medial, se articuleaza cu
cavitatea cotiloida;
- gatul femurului este aproape cilindric, lung de 6 cm si orientat de pas in pas;
- trohanterele sunt doua proeminente asezate la locul de unire a gatului cu corpul.
La marginea superioara a gatului exista o proeminenta mare cu contur patrulater care prezinta
trohanterul mare; pe parte dorsala a limitei dintre gat si corp se gaseste o proeminenta mai mica care
prezinta trohanterul mic. De la trohanterul mare porneste spre trohanterul mic, creasta intrahanterica.
Trohanterele si creasta intrahanterica servesc pentru insertii musculare.
Corpul femurului are forma de prisma triungiulara si prezinta o curbura cu concavitatea indreptata
posterior. Cele trei fete sunt convexe si netede. Dintre muchii numai cea posterioara prezinta caractere
particulare si poarta denumirea de linie aspra.
In partea mijlocie, linia aspra se prezinta ca o creasta groasa; extremitatea superioara este trifurcata,
iar extremitatea inferioara este bifurcata.
Pe linia aspra se insereaza muschi ai coapsei. Extremitatea inferioara este alcatuita din doua mase
voluminoase ovoide, numite codili, un codil intern si unul extern.
Pe fata anterioara, codilii se unesc si formeaza o suprafata articulara forma de scripete, trahela
femurala care se articuleaza cu rahela iar pe fata posterioara, ei sunt despartiti printr-o mare scobitura,
incizura intercondiliana. Suprafata condililor serveste pentru articularea cu oasele gambei.
Cand calcaiele sunt alipite, cele doua femure se ating prin epifizele lor inferioare. Aceasta
oblicitate este mai accentuata la femei, deoarece pelvisul este mai larg decat la barbate.
ORIENTARE - se aseaza in sus extremitatea cotita, medial suprafata sferica si articulara a acestei
extremitati posterior marginea cea mai aspra a osului.
CORPUL - prezinta o usoara curbura cu concavitate posterioara. Corpul este prismatic triunghiular si
vom avea de descris trei fete si trei margini.
FATA ANTERIOARA - concava si neteda, este acoperita de muschiul vast intermediar, fata laterala da
insertie muschiului vast intermediar, fata mediala nu are nici o particularitate.
MARGINEA POSTERIOARA - este rugoasa, groasa, proeminenta si se numeste linia aspra. Ea strabate
de sus in jos corpul femurului si ne-a servit la orientarea lui. Linia aspra prezinta o buza laterala si o buza
mediala. Cele doua buze si interstitial dintre ele dau insertii unei serii de muschi: vartual lateral, vartual
medial, adductorul mare, adductorul lung, adductorul scurt si bicepsul femural.
In portiunea superioara linia aspra se trifurca dand:

20
1. O ramura laterala, numita tuberoritatea gluteala pentru muschiul gluteu mare, r amura se termina la
nivelul epifizei superioare a osului langa trohanterul mare transformandu- se la acest nivel uneori intr-un
adevarat tubercul numit trohanterul al treilea.
2.Ramura mediala, ce se continua cu linia intertrohanterica de pe epifiza superioara; pe ea se insira
muschiul vast medial.
3.Ramura mijlocie pe care se insera muschiul pectineu. In portiune inferioara linia se bifurca delimitand o
suprafata triunghiulara numita fata poplitee.

Fig. 15 Femurul

EPIFIZA SUPERIOARA prezinta capul, colul si doua tuberoritati numite marele si micul trohanter.
Epifiza superioara este legata de corp printr-un col chirurgical.
COLUL FEMURAL-intra in constitutia anatomica a epifizei proximale sau a extremitatii superioare a
osului femur, purtand inca numele de gat femural.
COLUL (COLLUM FEMORIS). este o coloana osoasa puternica, turtita anteroposterior, care uneste
capul femurului cu restul osului.
Directia osului e oblica de sus in jos dinauntru si afara formeaza cu corpul osului un unghi de
117o - 130o .
Din punct de vedere descriptiv colul femurului prezinta:
a. fata anterioara care este limitata in afara de linia intertrohanteriana pe care se insera capsula anterioara
b. fata posterioara concava transversal convexa de sus in jos, limita ei externa fiind formata de linia
intertrohanteriana posterioara. Pe linia intertrohanteriana posterioara nu se insera capsula articulara,

21
insertia facandu-se inauntrul acestei linii, nu toata fata posterioara a colului este in raport cu capsula
articulara.
c. marginea interioara mai lunga si oblic indreptata spre trohanterul mic. Extremitatea interna este
ingusta, cilindrica si se uneste cu capul. Extremitatea externa se confunda cu corpul osului si cu
trohanterii.
Axul colului cu axul transversal al extremitatii inferioare ce trece prin cei doi condili determina
unghiul de declinatie, de 12o in mediu. Aceasta impreuna cu unghiul de inclinatie au mare rol in
determinarea atitudini membrului inferior.
Marirea unghiului de inclinatie duce membru in abductie, deformatie ce se numeste coxa valga.
Micsorarea lui va da adductia, ce se numeste coxa vara.
Marirea unghiului de declinatie imprima membrului o rotatiune interna, iar micsorarea sau
reducerea lui la 0o il duce la rotatia externa.

Fig. 16 Colul femural

STRUCTURA INTERIOARA A COLULUI FEMURAL

Extremitatea superioara este formata din tesut spongios. Trabeculele osoase constitutive, plecate de
pe cilindrul epifizor, cu origine interna si externa, prin incrucisarea lor dau nastere la un sistem de bolti cu
o mare importanta arhitectonica.
Trabeculele interne plecand de pe partea interna a cilindrului diafizar, sunt depuse in doua grupe:
1.grupul inferior ce formeaza fascicolul, trohanterian mergand in afara, descrie niste arcade cu
concavitatea in jos si in afara in drumul lui spre marele trahanter unde ajunge
2.grupul superior ce se indreapta inauntru catre cap, fiind numit de catre Delbet si Basset "evantaiul de
sustinere"

22
 Trabeculele externe pleaca de pe partea externa a cilindruli diafizar, sub marele trohanter, de
unde mergand spre cap, descrie o curba cu concavitatea in jos si inauntru. Aceste trabecule au fost numite
de Gallois si Bosquette "fascicol arciform".
Din incrucisarea trabeculelor externe cu grupul inferior al trabeculelor interne rezulta un sistem de
bolte numit sistem ogival de catre Delbet si Basset.
Extremitatea superioara a femurului este invelita de un tesut compact care prezinta la partea
inferioara a colului o ingrosare considerabila ce apare ca o continuare a peretelui intern al diafizei.
Aceasta ingrosare poarta numele de arcul lui Adams.
Aceasta lama de la nivelul peretelui inferior al colului pleaca perpendicular in sus si se pierde in
plin tesut al fetei posterioare a colului.
Portiunea de la nivelul subtrohanterian a acestei lame poarta numele de eperonul lui Merccel.
Ca puncte de osificare, femurul are unul pentru corp si patru complimentare pentru extremitatii
dintre care trei pentru extremitatea superioara.
De la varsta de 50 de ani, in extremitatea superioara a femurului, se incepe un fenomen de
resorbtie care distruge trabeculi si are ca rezultat formarea de cavitati in interiorul lor. Acest fenomen de
resortie joaca un rol important in producerea fracturilor si explica frecventa lor la o varsta mai inaintata.
In primul rand aceasta rarefractie intereseaza sistemul ogival si tesutul spongios al
trohanterului.Cercetarile anatomice ale lui Tuvar (1949) Trueta si Harrison (1953), Judet R, Judet
J, Dunoyer si Lagrance (1954) au precizat modalitatile de vascularizare a gatului si a capului
femural.
Vascularizarea capului femural este asigurata prin artera ligamentului rotund si prin
pediculii care nasc din arterele circumflexe.
ARTERA LIGAMENTULUI ROTUND Artera ligamentului rotund, ramura din artera acetabulara,
patrunde in ligamentul rotund si la nivelul capului femoral se divide in 3-4 arteriole care se
anastomoreaza cu celelalte sisteme vasculare.
Aceasta artera iriga numai 1/4 sau 1/5 din capul femoral si aportul sanguin pare sa creasca cu varsta
intru-cat artera nu exista la copii decat in 33% din cazuri, dar la adult este prezenta in 70% din cazuri.
ARTERELE CAPSULARE Sunt numeroase si se grupeaza in patru pediculii:Pediculul superior este
cel mai important si el ia nastere din artera circumflexa posterioara. Acest pedicul alcatuit din 3-4 vase,
merge pe fata posterioara a colului intr-un repliu sinovial si patrunde in capul femural la marginea
cartilajului articular.
Acest pedicul superior asigura 4/5 din irigarea capului femoral. In traiectul intraosos, acest pedicul
se ramifica intr-un manuchi de arteriole care se anastomoreaza cu acelea ale ligamentului rotund si cu
vasele pedicului inferior si intern. Pediculii inferiori sunt reprezentati de pediculul inferoextern care iriga

23
colul si pintenul Merval si pediculul inferointern care patrunde in capul femoral anastomozandu-se cu
ramurile pedicului superior.
Arterele fetelor sunt mai putin importante si ele se distribuie la carticala anterioara si cea
posterioara a gatului femoral.
Dintre toate aceste surse vasculare, arterele pedicului superior sunt cele mai importante si
totodata cele mai frecvent lezate in cursul fracturilor gatului femoral.
Necroza capului femoral este consecinta directa a lezarii acestui pedicul si ea se intalneste intr-o
proportie ce poate sa mearga pana la 40% din cazuri.
Musculatura coapsei se imparte in trei grupe functionale: extensori, flexori si aductori.
Muschii extensori:
a. muschiul croitor este flexor si slab aductor al articulatiei coxofemurale in locomotie,
flexor al gambei pe coapsa si rotator intern al genunchiului (cand gamba este partial flexata).
b. muschiul cvadriceps femural, este extensor al articulatiei genunchiului.
Muschii flexori
a. muschiul semitendinos situat pe partea mediala a fetei posterioara a coapsei, este flexor al
genunchiului, efectueaza o rotatie interioara daca genunchiul se afla in flexie.
b. muschiul semimembranos situat sub muschiul precedent si are aceasi actiune ca si
muschiul semitendios.
c. muschiul bicept femural actioneaza ca flexor al genunchiului, efectueaza si o rotatie
laterala, daca genunchiul se afla in flexie.
Muschii aductori sunt situati in partea mediala a coapsei:
a. muschiul pectineu are o slaba actiune de aductie, este mai mult un flexor si un rotor
exterior al coapsei.
b. muschiul aductor lung are actiune de aductie, flexie si rotatie a coapsei.
c. muschiul aductor scurt, similar cu muschiul aductor lung.
d. muschiul gracilis, situat pe partea mediana a coapsei. Ca actiune are o componenta de
aductie si de rotatie interna a gambei, daca genunchiul se afla in flexie.
e. muschiul aductor mare, muschi profund, situat in partea mediala a coapsei, este cel mai
puternic aductor al coapsei, avand insa o actiune de rotatie interna. Un mic fascicol cu
origine pe puleib, face flexia coapsei.

24
 Fig. 17 Musculatura coapsei

OASELE GAMBEI:
Scheletul gambei este format din doua oase asezate paralel: tibia si fibula.
TIBIA - os lung situat in partea interna a gambei; este mai voluminoasa decat fibula.
Prezinta un corp si doua extremitati.
Extremitatea superioara – este mai columnioasa decat cea inferioara, este formata din doua
tuberozitati, care sunt niste condili: condilul lateral si condilul mediu.
Pe fata lor superioara condilii au suprafete articulare, cavitatile glenoide ale tibiei care se articuleaza
cu condili femurali.
Pe partea anterioara a acestei extremitati exista o proeminenta, tuberozitatea anterioara, pe care
fixeaza tendonul radelei. Corpul tibiei are forma de prisma triungiulara. Pe fata posterioara prezinta o
creasta care porneste din dreptul condilului lateral si merge in jos si medial; ea se numeste linia oblica a
tibiei si serveste pentru insertia muschiului sobar si tibial posterior. Pe fata inferioara are o creasta foarte
ascutita in partea ei mijlocie, creasta anterioara.
Extremitatea inferioara este mai putin voluminoasa decat cea superioara. Ea prezinta o fata
articulara pentru trahelea astrogalului.
La partea interna, extremitatea inferioara se prelungeste sub forma unei apofize numita maleola
mediala, care se articuleaza tot cu astrogalul. Pe fata laterala a acestei extremitati se gaseste o fateta
articulara, fibula.
FIBULA – este cunoscuta si sub denumirea veche de peroneu. Este un os lung, mai subtire decat
tibia, asezat pe partea laterala a gambei. Prezinta un corp si doua extremitati prin care se articuleaza cu
tibia.
Extremitatea superioara se prezinta ca o ingrosare numita capul fibulei. Pe fata superioara are o
articulatie pentru condilul lateral al tibiei, iar lateral de acesta este apofiza piramidala, apofiza tibiala.
Corpul fibulei este subtire si are forma de prisma triunghiulara cu suprafete neregulate, pentru insertia
muschilor.
25
 Extremitatea inferioara formeaza maleola laterala si se prezinta ca o ingrosare ovala, turtita lateral,
care coboara sub nivelul extremitatii inferioare a tibiei. Pe fata mediala are suprafete articulare pentru
tibie si pentru astrogal.

Fig. 18 Tibia si fibula

ROTULA – os scurt, turtit, antero-posterior, (patela) asezat in partea anterioara a genunchiului. Are
forma aproximativ triunghiulara, prezentand o baza si un varf. Pe suprafetele articulare de pe fata
posterioara se articuleaza cu condilii femurului iar pe ea se insera muschi si ligamente. Este cuprinsa in
grosimea tendonului, muschiul cvadicepsla nivelul genunchiului, din care cauza este considerata un os
sesanoid.

Fig. 19 Rotula
OASELE PICIORULUI
Piciorul este ultimul segment al membrului inferior, format din 26 de oase. Ca si la mana, oasele
sunt asezate in trei grupe: tarsul, metatarsul si falangele.

26
 TARSUL – format din 7 oase scurte, numite oase tarsiene, aceste oase sunt mai mari si mai
puternice decat oasele corpului datorita rolului pe care il au in sustinerea greutatii corpului. Oasele
tarsiene sunt dispuse pe doua randuri:
1. In randul 1 (proximal) sunt doua oase cele mai mari suprapuse: astrogalul si
calcaneul.
- Astrogalul (talus) are forma neregulata si este asezat sub extremitatile inferioare ale
tibiei si fibulei deasupra calcaneului. El are fete articulare pentru aceste oase si pentru osul scafoid.
Pentru articularea cu tibia, pe fata superioara se afla o parte lombata trahea astrogalului.
- Calcaneul (calcanus) este cel mai mare os tarsian, este asezat sub astrogal si are
forma cuboida alongit antero-posterior. Pe fata superioara are o fateta articulara pentru astrogal, iar prin
fata anterioara se articuleaza cu osul cuboid. Pe fata posterioara prezinta o ingrosare, tuberculul
calcaneului, pe care se insereaza tendonul lui Ahile
2. In randul al II-lea (distal), se afla cubidul, la exterior scofoidul, la interior
inaintea scofoidului se afla trei oase cumiforme (I, II, III)
METATARSUL – este format din 5 oase metatarsiene. Un os metatarsian prezinta: baza, corp si
cap. Prin baza se articuleaza cu osul tarsian corespunzator, iar prin cap cu falanga corespunzatoare.
Oasele metatarsiene se numeroteaza de la I la V, incepand din interior spre exterior, astfel ca primul
metatarsian este cel intern corespunzator, iar al V-lea cel extern.
Considerate in totalitatea lor tarsul si metatarsul alcatuiesc o bolta, cu o fata dorsala, convexa si
una plantara, concava.
SCHELETUL DEGETULUI PICIORULUI – este format din falange. Ele sunt oase lungi, turtite
dorso-plantar. Fiecare falanga are o baza, un corp si un cap. Falangele se numeroteaza incepand de la
baza degetelor, degetul mare de doua falange (1,2,3). In general falangele degetelor de la picioare sunt
mai putin dezvoltate decat falangele degetelor mainii. Baza primelor falange (1) se articuleaza cu
metatarsienele, corespunzatoare.

27
Fig. 20 Oasele piciorului uman. Anatomia gleznei

28
 CAPITOLUL 2
LUXATIILE

DEFINITIE

Leziunile traumatice ale oaselor cuprind: entorsa, fractura şi luxaţia.

Entorsa este afecţiunea traumatică a unei articulaţii provocată de executarea bruscă a unei mişcări
ce depăşeşte amplitudinea fiziologică a acesteia cu o întindere a ligamentelor şi a capsulei articulare care
poate merge până la ruperea acestora cu revenirea suprafeţelor articulare în contact normai la sfârşitul
accidentului.
Fractura este întreruperea continuităţii unui os prin acţiunea directă sau indirectă a unui agent
traumatic.
Luxaţia este o afecţiune traumatică de gravitate mai mare care constă în deplasarea permanentă a
extremităţilor articulare fără revenirea în mod spontan a suprafeţelor articulare, pierzându-şî raporturile
normale între ele.

Fig. 21 Luxatia

CLASIFICARE

Luxaţia poate să fie:

- completă , atunci când cele 2 suprafeţe articulare nu mai au nici un contact între
ele;
- incompletă (subluxaţie) dacă mai există un grad de contact între cele două suprafeţe
29
articulare.

30
 Diastozis sau disfuncţie se întâlneşte la o sinartroză atunci când se produce o dizlocare între 2
suprafeţe articulare foarte strânse între ele (oasele pubiene sau articulaţia acromeo - claviculară).

Fig. 22 Luxatia completa si incompleta

Luxaţiile pot fi:

- închise atunci când pielea rămâne integră;
- deschise atunci când extremităţile articulare se vizualizează în plaga creată prin accident.
Luxaţiile mai pot fi recente sau tardive după timpul scurs până la prezentare. Unele luxaţii se pot
repeta mai ales dacă prima dată nu s-a aplicat un tratament corect. Ele se numesc recidivante, denumite şi
habituale, care se pot repune uşor chiar de către pacient.
Amintim şi luxaţii netraumatice care pot fi de 2 tipuri.
- luxaţii congenitale care se datoresc unor malformaţii, în
special amintim luxaţia de şold;

31
 Fig. 22 Luxatia de sold

- luxaţii patologice care sunt urmare a unor afecţiuni care

distrug unul din elementele care compun articulaţia făcând ca cele două extremităţi osoase să nu
mai aibă contact.
Aceste tipuri de luxaţii apar mai des în tuberculoza osteo -articulară, poliomielită şi tabes (leziune
terţiară în sifilis).
Forma clinică simplă de luxatie este o luxaţie care după reducere şi tratament corect îşi reia în
totalitate funcţionalitatea. Luxaţiile recidivante şi habituale pot duce la un grad de invaliditate a
bolnavului şi pot fi supuse unor intervenţii chirurgicale prin care se separă capsula articulară şi se întăresc
ligamentele de menţinere a celor două suprafeţe articulare osoase.
Luxaţiile congenitale, în special luxaţia de şold la nou născut este o problemă deosebită care
necesită un tratament ortopedic îndelungat sau chiar chirurgical. în cazul luxaţiilor patologice sechelele
sunt de multe ori evidente şi iasă persoana cu o invaliditate pe toată viaţa.
Cele mai des întâlnite luxaţii sunt:
A. Luxatia scapulo-humerala - tipul cei mai frecvent de luxaţie, survenind aproape în
exclusivitate la adulţi, fiind favorizată de combinaţia particulară a articulaţiei scapulohumerale:
disproporţia suprafeţelor articulare, aparatul capsulo-ligamentar slab, precum şi marea mobilitate
articulară.

32
 Fig. 23 Luxatia scapulohumerala

Anatomopatologic luxaţiile scapulohumerale au următoarele variante:

a) Luxaţia antero-internă, subcoracoidiană este cea mai frecventă. Bolnavul prezintă "semnul
epoletului" dat de proeminenţa acromionului, în timp ce braţul este abdus şi rotat extern. Abducţia
braţului este ireductibilă şi dureroasă, cotul neputând fi apropiat de trunchi (semnul Berger).

Fig. 24 Luxaţie antero-internă (forma subcoroidiana)

b) Luxaţia extracoracoidiană, iniracoracoidiană şi subclaviculară

Cea mai frecventă este luxaţia extracoracoidiană. de fapt o subluxaţie, capul numeral fiind călare
pe marginea anterioară a glenei.
Luxaţia antero - inferioară este rarisimă şi apare când şocul surprinde braţul în abducţie
exagerată.

33
 Luxaţia poaterioara apare în timpul unei crizede epilepsie. Este mai frecventă de cât se crede şi
poate preta uneori ia confuzii.
Capul numeral luxat înapoia cavităţii clenoide ocupă regiunea subacromială.
B. Tot la nivelul umărului mai întâlnim luxatia acromioclaviculară. mai ales la tineri, în
condiţiile accidentelor de muncă sau sportive. Ele se produc prin căderi pe umăr. iar contractura violentă
a muşchiului trapez şi stemocleidomastoidianul dizloacă articulaţia.
Anatomopatologic prezintă 2 forme:
- luxatia incompletă în care numai capsula acromioclaviculară este ruptă;
- luxaţia completă în care leziunile interesează capsula articulară, mai ales ligamentele
coracoclaviculare conoid şi trapezoid.

Fig. 25 Luxatie acromioclaviculară

C. Luxatia sternoclaviculară este cu mult mai rară şi survine în urma unui traumatism puternic la
umăr. După situaţia clavicului faţă de stern deplasarea poate fi înainte şi în jos şi mult mai rar apare
deplasarea supra şi retro-sternală.
Luxaţia poate să fie incompletă sau completă, atunci când este rupt ligamentul costoclavicular şi
meniscul intraaiticular. După Allman se diferenţiază 3 grade de leziuni:
- gradul I (entorsă simplă);

34
 Fig. 26 Entorsa glenzei

- gradul II (ruptura ligamentului sternoclavicular)

Fig. 27 Ruptura ligamentului sternoclavicular

- gradul III (când sunt rupte şi ligamentele costoclaviculare ceea ce realizează luxatia
propriu-zisă)

35
 Fig. 28 Schema unei luxaţii sternoclaviculare operate

Luxatia cotului, mai puţin frecventă, ce cuprinde două categorii distincte de luxaţie: luxaţia
propriu-zisă atunci când scheletul antebraţului solidar (radius şi cubitus) se deplasează în bloc faţă de
humerus;

Fig. 28 Luxatia cotului

Luxaţii parţiale când radiusul şi cubitusul se deplasează izolat sau divergent între ele luxându-se în
raport cu humerusul.
Anatomopatologic cuprinde 4 forme de luxaţii: posterioare, anterioare, externe şiinterne.
Luxatia posterioară trece la rândul ei prin 2 faze: faza de luxaţie incompletă când se rupe numai
ligamentul lateral intern;
- cea de luxaţie completă când cedează şi muşchiul anconeu şi ligamentul lateral extern.
Astfel că ciocul coronoidei se află în gropiţa olecraneană, iar cupuşoara radială în spatele
condilului.
Luxația anterioară uneori contestată este posibil o dată cu fractura olecranului, deşi se pot întâlni

36
şi în formă pură. In luxaţiile complete antebraţul este în flexie totală şi scurtat.

37
 Fig. 29 Luxație posterioară a cotului

D. Luxaţia externă în varianta completă are antebraţul în pronaţie foarte marcată şi în semiflexie,
iar în varianta incompletă deformarea este mai puţin marcată.

Fig. 30 Luxație externă de cot

Luxaţia internă mult timp contestată prezintă cotul uşor flectat, iar antebraţul în pronaţie sau
suprinaţie, este deviat înăuntru.
E. Luxaţia mâinii este unică sau multiplă, pură sau complicată cu alte leziuni. Cele mai frecvente
luxaţii pure ale corpului sunt cele la interlinia între cele două rânduri de oase carpiene întrucât legătura în
articulaţia radios şi primul rând de carpiene şi între al doilea rând de carpiene şi metacarpiene legăturile
sunt mai puternice.
F. Luxaţiile traumatice ale şoldului sunt destul de frecvente cauzate fiind de un traumatism
puternic, accidente de circulaţie, căderi de la mare înălţime. în urma violenţei traumatismul
anatomopatologic se produce următorul mecanism, capul femural iese printr-o breşă capsulară situată la
partea inferioară. Din această poziţie instabilă capul femural urcă sau înainte sau înapoi, deplasarea fiind
reglată de integritatea ligamentului Berlin şi de contracţia musculară.
38
 Astfel se deosebesc 2 tipuri de luxaţii:
- luxaţia posterioară în care capul femural urcă înapoia cotilului ocupând fosa iliacă externă cu
ligamentul Bertin intact;
- luxaţia anterioară, luxaţia ibopubiană în care capul femural se situează înaintea raruri orizontale a
pubelui.

Fig. 31 Luxație traumatică posterioară a șoldului

G. Luxaţia genunchiului este leziune rar întâlnită şi se găseşte de obicei la adulţi. Se produce
prin acţiunea directă a agentului traumatic asupra genunchiului producând deplasarea anterioară,
posterioară sau laterală a tibiei faţă de condili femurali.
Anatomopatologic prezintă trei tipuri de luxaţii:
- luxaţia anterioară cea mai frecventă, însoţită de rupturi ale capsulei, a ligamentelor încrucişate şi
a muşchilor gemeni şi uneori de elongare de nerv sciatic - popliteul extern. Platoul tibial se găseşte
înaintea condililor femurali şi au 2-3 cm deasupra lor, iar rotula îşi aplică faţa articulară pe faţa articulară
a tibiei.
Luxaţia posterioară poate să fie completă cu platoul tibial urcat înapoia condililor femurali, iar
leziunile părţilor capsulo- ligamentare sunt asemănătoare cu cele din luxaţia anterioară. Luxaţia
posterioară incompletă mai frecventă în care platoul tibial trece înapoia condililor femurali în acelaşi plan
orizontal.
Luxaţiile laterale sunt mai rare, cel mai adesea incomplete cu ruptură de ligamente încrucişate şi
a unuia sau a ambelor ligamente laterale.

39
 Fig. 32 Luxația genunchiului

H. Luxaţia traumatica a rotulei este mai rară decât luxatiile congenitale

Anatomopatologic se deosebesc două tipuri de luxaţii:
- luxaţia laterală produsă prin extensia genunchiului: luxaţie laterală externă incompletă când rotula trece
peste buza externă a trohleei femurale care se opune reveniri sale la loc şi luxaţie laterală externă
completă când rotula se basculează în jurul marginei interne şi suprafaţa articulară a acesteia se găseşte în
raport cu faţa exterioară a condilului femural.
- luxaţia orizontală când traumatismul actionează asuprafeţei anterioare a genunchiului. Se poate produce
Iuxaţie orizontală inferioară când rotula se deplasează în spaţiul femuro-tibial şi luxaţie orizontală
superioară când vârful rotulei se deplasează în interlinia articulară.

Fig. 33 Luxația de rotula

40
DIAGNOSTIC CLINIC SI PARACLINIC

In majoritatea cazurilor diagnosticul clinic este simplu. Pe baza simtomatologiei comune şi a

simtomatologiei specifice şi examenul obiectiv local putem să spunem că este vorba despre o entorsă,
fractură şi o luxaţie. Dar, de multe ori ele pot coexista în special luxaţia cu fractura.
Examenul radiologie este util în orice leziune traumatică a oaselor. El ne ajută să facem diferenţa
clară între entorsă, fractură sau luxaţie, în special în regiunile din jurul articulaţiei. Examenul radiologie
arată modul de deplasare a capetelor luxate într-o luxaţie. Ne arată de asemenea dacă leziunea traumatică
este pe un os sănătos sau pe un os patologic.
Examenul ecografic ne poate arăta în unele cazuri dacă sunt leziuni sau rupturi de menise sau
rupturi de tendoane.
Diagnosticul diferenţial se mai face şi cu o infecţie localizată la nivelul părţilor moi de obicei
acută de tipul celulitei sau flegmonului, a unei artrite localizată la nivelul articulaţiei(infecţioasă sau
reumatismală) pe baza semnelor locale care sunt însoţite de semnele celsiene.

EVOLUTIE, PROGNOSTIC SI COMPLICATII

Evoluţia unei luxaţii recente repusă corect şi mai ales fără durere şi la care s-a făcut o imobilizare
corectă cu reluarea mişcărilor în articulaţie şi gimnastică poate fi simplă, fără urmări.
In cazul luxaţiilor vechi, a celor recidivante sau habituale determină o invaliditate mai mult sau
mai puţin accentuată fapt care obligă la tratarea corectă a primei luxaţii şi într-un timp cât mai scurt de la
producere.
Intervenţiile chirurgicale sunt intervenţiile plastice ortopedice de separare a capsulei articulare şi
de întărire a ligamentelor, de menţinere pe aceste luxaţii vechi şi recidivante nu duc totdeauna la un
rezultat scontat rămânând cu redoare şi cu limitarea mişcărilor în articulaţie.
Luxaţiile pot produce compresiune pe pachetul vasculo-nervos ai membrului respectiv dând
uneori complicaţii severe cum ar fi: tromboflebitele, sindromul de ischemie periferic, pareze şi paralizii
distale.

ETIOPATOGENIA

Entorsa, fractura şi luxaţia se datoresc traumatismelor care pot fi casnice, la locul de muncă, în
cadrul unor accidente de circulaţie, accidentelor sportive sau prin agresiune.

41
 Luxaţia este produsă de un traumatism mai violent ce produce leziuni importante a capsulei
articulare şi a ligamentelor făcând excepţie luxaţia de mandibulă şi articulaţia scapulo - humerală unde
datorită suprafeţelor de contact relativ, reduse agentul violent poate să aibă intensitate mai mică

PATOGENIE

Forma clinică simplă de luxatie este o luxaţie care după reducere şi tratament corect îşi reia în
totalitate funcţionalitatea. Luxaţiile recidivante şi habituale pot duce la un grad de invaliditate a
bolnavului şi pot fi supuse unor intervenţii chirurgicale prin care se separă capsula articulară şi se întăresc
ligamentele de menţinere a celor două suprafeţe articulare osoase.

MANEVRE INAINTE DE IMOBILIZAREA PROVIZORIE

Înainte de imobilizare, primele manevre de prim ajutor la locul accidentului in entorse, luxaţii,
fracturi închise sunt de o importanţă deosebită. Acordarea greşită a primului ajutor poate întârzia timpul
de vindecare, ori poate provoca infirmităţi sau chiar moartea traumatizaţilor.
Manevrele de prim ajutor care trebuie avute în vedere inaintea aplicării mijloacelor de imobilizare
sunt:

-eliberarea sau degajarea membrului accidentat,

-executarea la nevoie a manevrelor de prim ajutor de importanta vitală; resuscitarea cardio-
respiratorie,aplicarea garoului,îndepărterea îmbrăcămintii devine necesară numai când există suspiciunea
prezentei unor răni care trebuie curătate si pansate, sau când transportul accidentatului va dura o perioadă
de câteva ore.
Imobilizarea provizorie la locul accidentatului sau în camerele de gardă ale spitalelor a
entorselor,luxatiilor si fracturilor se bazează pe aceleasi principii,cu toate că aceste leziuni sunt diferite ca
gravitate si ca potential de evolutie.
Măsuri de imobilizare identice se impun si pentru faptul că în afara spitalului,la locul accidentului
si chiar într-un cabinet medical este uneori foarte greu de deosebit tipul de leziune. Necunoscând de la
început diagnosticul exact, pentru mai multă sigurantă, trebuie reactionat ca si cum ar fi vorba de cea mai
gravă leziune posibilă.
Scopul oricărei imobilizări este:
-de a împiedica miscările active si pasive, pentru a pune in repaus organele si tesuturile
traumatizate:

42
 -de a mentine axarea corectă a membrului atunci când fragmentele nu sunt deplasate, sau când au
putut fi reduse corect, cu ocazia acordări primului ajutor;
-de a diminua durerile, care în cazul fracturilor sunt deosebit de chinuitoare;
-de a evita complicatiile pe care le poate provoca miscarea în focar a unui fragment osos rupt si
devenit tăios:- sectionări ale unor nervi si vase de sânge; sfâsierea musculaturii din jurul osului;
perforarea tegumentului si transformarea fracturii închise într-una deschisă.
-suprimarea sau atenuarea reflexelor nociceptive si ameliorerea unor tulburări functionale.
Principiile unei imobilizări corecte:
-asigurarea functiilor vitale are prioritate fată de alte manevre (de exemplu nu se face imobilizarea
fracturilor de umăr sau a claviculei dacă este asociat si un traumatism toracic grav);
-se va căuta obtinerea unei axări relative a segmentului de imobilizare, prin tractiune atraumatică
în ax în momentul aplicării imobilizării;
-pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici lateral, nici în jurul axului longitudinal,
imobilizarea trebuie să prindă în mod obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesuptul focarului de
fractură;
-sa fie adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate;
-aparatul gipsat sau atela de imobilizare nu trebuie să fie compresive, pentru a nu îngreuna
circulaţia sanguină într-un segment în care există deja tulburări circulatorii secundare traumatismului.
Mijloacele pe care le putem folosi pentru imobilizare provizorie a fracturilor sunt:
-atelele Cramer (făcute din sârmă),care au avantajul că sunt lungi si pot fi mulate pe membrul
rănit. În vederea apilcării atelei, în scopul imobilizării,se aşează un strat de vată pe una din feţele atelei
care vine în cotact cu tegumentul, strat ce se fixează la atelă cu ture circulare de faşă;
-aparat gipsat circular,atelă ghipsata;
-atele de lemn(captuşite cu vată fixată pe atela cu faşă);
-atele din material plastic simplu sau gomflabil;
-mijloace improvizate care pot folosi orice obiect rigid(scândure din lemn, rigle,
placaj,beţe,bastoane,schiuri,etc.).
Fixarea segmentului care urmează sa fie imobilizat la atela se face cu feşi sau cu alte mijloace
improvizate : fâşii de pânză ,baticuri, prosoape, fulare,etc.
Se consideră că cea mai bună atelă pentru imobilizare este atela ghipsata.Ea ar trebui să fie
folosită la toate unităţile sanitare pentru că poate fi executată de orice cadru mediu sanitar in orice
situaţie,dacă dispune de materialul necesar(ghips, feşi).
Imobilizarea umărului:

43
 -indiferent dacă este vorba de entorsă, luxaţie sau fractură, imobilizarea umărului se poate face cu:
mijloace improvizate(bucăţi de pânză, bucăţi de scândură, bastoane) sau cu materiale specifice:
imobilizare prin bandaj moale tip Desault, atelă metalică Cramer, atelă gipsată.
Imobilizarea antebraţului:
-oricare ar fi sediul fracturii, cotul traumatizatului trebuie să rămână în unghi drept. Se pregăteşte
o atelă Cramer sau gipsată cu o lungime calculată pe membrul sănătos, să ajungă de la jumătatea braţului
până pe faţa ulmnara a mâini pe care o îmbracă şi pâna pe faţa posterioară a antebraţului şi mâinii în cazul
atelei Cramer.
-atela se îndoaie pentru a corespunde curburii de la cot.
-atela se aşază pe braţ si antebraţ cu ajutorul unor ture circulare,de faşă simplă.
Imobilizarea oaselor încheieturii mâinii:
-fracturile oaselor carpiene se imobilizează cu o atelă aşezată palmar ce se întinde de la vârful
degetelor până la mijlocul antebraţului având grijă ca degetele să ramână în poziţia lor de repaus,care este
poziţia de flexie moderată interfalangiană.
Imobilizarea colului femural:
-se pregăteste o atelă lungă,care să ajungă din axilă până la picior.
-se aplică atela pe faţa laterală a membrului inferior după ce s-a introdus vată pudrată cu talc în
axilă.

-atela se fixează prin legături circulare la torace,bazin,coapsă,genunchi si gambă.

-suplimentar este bine să se completeze fixarea atelei cu circulare de faşă lată petrecute in jurul
membrului inferior si în jurul trunchiului.
Imobilizarea femurului:
-este nevoie de o atela lungă externă.
-o atelă mai scurtă,ce se aplică pe partea internă a membrului inferior bolnav,care se intinde de la
regiunea inghinală tot până la călcâi.
-peste ambele atele se aplică legături dispuse în jurul toracelui în jurul
bazinului,coapsei,genunchiului,gambei de aceeaşi parte.
-se face bandajarea circulară,cu faşa a membrului inferior si a toracelui,precum şi fixarea
piciorului.
Imobilizarea genunchiului:
-se face cu ajutorul unei atele gipsate sau cu un alt material rigid care se aplică de la radăcina
coapsei, respectiv pliul fesier până la gleznă. Atela se aşează pe faţa posterioră a membrului inferior.
Imobilizarea în fracturile claviculei:
-imobilizarea de urgenţă poate fi făcută prin tehnici diferite:

44
-imobilizarea prin tehnica Desau,

45
 -imobilizarea cu pânza dreptunghiulară,
-imobilizarea prin tehnica inelelor inextensibile,
-imobilizarea cu „opturi’’de faşă,
-metoda „camerei de bicicletă’’,
-la copilul mic fixarea membrului superior de partea bolnavă răsucit la spatele traumatizatului,
-imobilizarea cu un batic triunghular.

TRATAMENT

Tratamentul leziunilor osoase este foarte diversificat şi complex după gravitatea leziunii.
Tratamentul unei luxaţii constă în reducerea luxaţiei. Cu cât o luxaţie se reduce mai repede şi în
condiţii bune cu atât recuperarea morfofuncţională va fi mai bună. Reducerea se face de preferinţă sub
anestezie generală şi curarizare (relaxare musculară) care permite cel mai bine executarea manevrelor de
reducere fără mari tracţiuni şi fără leziuni sau distrugeri osoase, articulare, musculo-vasculare sau
nervoase.
La fiecare articulaţie luxată sunt metode proprii de reducere a luxaţiei, iar manualele de
specialitate descriu aceste metode purtând numele celor care le-au descris şi le-au executat pentru prima
dată. în esenţă, tehnica de reducere este următoarea: sub anestezie generală şi administrare de
microrelaxante se face extensia segmentului luxat şi contraextensia pe celălalt segment. După ce se
apreciază că s-a făcut o îndepărtare suficientă între cele două segmente luxate se aplică o presiune pe
pegmentul luxat care astfel este introdus în articulaţie pe aceeaşi cale pe unde a ieşit. Dacă luxaţia s-a
redus corect dispar aproape complet durerile, iar mişcările din articulaţie se pot executa în amplitudinea
lor normală.
După reducerea luxaţiei este obligatoria să se facă întotdeauna un control radiografic care ne dă
certitudinea calităţii reducerii şi pune în evidenţă eventual unele fracturi din jurul articulaţiei care dacă nu
au existat anterior înseamnă că s-au produs în timpul executării manevrelor de reducere. Aceasta a
constituit manevra ortopedică de reducere a luxaţiei. Dacă reducerea luxaţiei nu a reuşit se recurge la
calea chirurgicală (sângerândă) de reducere a luxaţiei. De obicei, în luxaţiile vechi, neglijate, aproape
întotdeauna este obligatoriu să se recurgă la această metodă.
Dacă constatăm că s-au produs rupturi importante capsulare de ligamente sau musculare în timpul
reducerii ortopedice este nevoie de intervenţie chirurgicală reparatorie, cu atât mai mult când sunt
prezente leziuni vasculare sau nervoase.
După reducerea ortopedică sau chirurgicală articulaţia se imobilizează pe o perioadă de 2-3
săptămâni pentru menţinerea extremităţilor osoase în contact normal şi pentru repararea rupturilor de

46
capsulă articulară şi ligamentară. Urmează apoi un tratament complex de recuperare balneo-fizio-
kinetoterapeutică pentru a obţine o cât mai bună recuperare funcţională a articulaţiei.

47
 CAPITOLUL 3
Rolul asistentei medicale în pregătirea pacientului pentru explorări specifice

3.1. Internarea pacientului în spital

Internarea se face pe baza biletelor de trimitere de la medicul de familie. Bolnavii internaţi sunt
înscrişi la Biroul serviciului de primire în registrul de internări, unde se completează şi foaia de observaţie
clinică cu datele de identitate ale bolnavului.
Bolnavii vor fi examinaţi la internare de medicul de gardă, care va culege datele anamnetice de
la bolnav sau însoţitor şi le va nota în foaia de observaţie, stabilind diagnosticul prezumtiv, necesar şi din
punctul de vedere al dirijării bonavului în secţiile de spital. În vederea examinării clinice, efectuată de
medicul de gardă, asistenta medicală ajută bolnavul să se dezbrace.
După stabilirea diagnosticului prezumtiv şi repartizarea bolnavului în secţie, asistenta medicală
însoţeşte bolnavul la baie, îl ajută să se dezbrace, observă tegumentele şi fanerele (la nevoie deparazitează
bolnavul), îl ajută să-şi facă baie (dacă acesta nu poate), apoi îl conduce în camera de îmbrăcare unde îl
ajută să se îmbrace cu hainele de spital (pijama, ciorapi, papuci, halat).
Hainele şi efectele bolnavului vor fi preluate şi înregistrate cu grijă în vederea înmagazinării,
eliberându-se bolnavului sau însoţitorului un bon de preluări (la nevoie şi hainele vor fi supuse
deparazitării).
Astfel pregătit, asistenta conduce bolnavul la salon unde îl prezintă celorlalţi pacienţi, îl
informează asupra regulamentului de ordine interioară a spitalului şi îl ajută să se aşeze în patul pregătit
cu lenjerie curată.
După ce a fost culcat bolnavul în pat, asistenta medicală întocmeşte foaia de temperatură,
determină greutatea bolnavului, măsoară T0, pulsul, T.A., iar datele obţinute le notează în foaie de
observaţie.

3.2 Asigurarea condiţiilor de mediu

Saloanele trebuie să fie luminoase şi cu o ventilaţie ireprosabilă, curate si dotate cu mobilierul

stric necesar. Se vor inlatura toţi excitanţii: auditivi, vizuali, olfactivi sau gustativi cu efecte negative
asupra sistemului nervos.
Asistenta verifică şi explică pacientului cea mai bună poziţie pe care trebuie sa o adopte în pat, va
asigura lenjerie de pat şi corp uscata şi curată de câte ori este nevoie şi va urmări pacientul să nu apară
complicaţii.
48
 Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi

Pregătirea patului şi a accesoriilor lui

Paturile pacienţilor vor fi cât mai comode pentru a evita poziţiile forţate şi pentru a asigura
confortul necesar pe o durată mai lungă de spitalizare.
Este important ca paturile să fie cu somieră mobilă,transformabile în fotolii şi prevăzute cu
rezemătoare de spate pentru a se putea aduce pacienţii în poziţii corespunzătoare necesităţilor lor de
respiraţie în cursul dispneei.
În acelaşi scop saloanele trebuie să fie prevăzute şi cu mese adaptabile de pat.
Patul pacientului trebuie să aibă o saltea confecţionată dintr-o singură,din două sau trei bucăţi,din
burete sau material plastic care se curăţă şi se dezinfectează mai uşor.
Pernele trebuie să fie în număr de două,una umplută cu păr de cal sau iarbă de mare,alta cu burete
sau puf,iar pătura să fie confecţionată din lînă moale.
Lenjeria patului trebuie să conţină două cearceafuri, unul simplu şi celălalt plic, două feţe de
pernă, o aleză sau traversă, muşama.
Schimbarea lenjeriei de pat
Se va efectua zilnic sau ori de cîte ori este nevoie. Avem nevoie de lenjerie curată completă şi
schimbarea se va face în funcţie de gravitatea stării pacientului.
Dacă pacientul nu este dependent de aparate şi se poate mobiliza,shimbarea lenjeriei se va face
fără pacient în pat. Dacă starea pacientului nu permite mobilizarea lui atunci schimbarea lenjeriei se va
face cu pacientul în pat. Cînd pacientul se poate întoarce în decubit lateral schimbarea lenjeriei se va face
în lungimea patului, iar cînd poate fi sprijinit în poziţie şezîndă schimbarea se face în lăţime.
Asigurarea igienei personale, corporale şi vestimentare a pacientului
Pacienţii care se pot mobiliza vor fi instruiţi să folosească duşul şi să se spele pe mîini după
fiecare folosire a toaletei. Dacă medicul permite îmbăierea pacientului, atunci acesta se va face la o
temperatură indiferentă, plăcută pentru pacient care se situează de obicei între 34-36C.
La această temperatură se evită reacţiile vasomotorii şi creşterea masei circulante,cea ce la
pacienţii cardiovasculari nu este de dorit.
Băile să nu depăşească 10-25 cel mult 20 de minute. Toracele în timpul băii să rămînă liber,
deasupra nivelului apei.
Baia este importantă pentru menţinerea tegumentelor într-o stare perfectă de curăţenie în vederea
prevenirii unor complicaţii cutanate, pentru stimularea funcţiilor pielii care au un rol important în
apărarea organismului şi pentru a asigura starea de confort necesară pacientului.

49
 Asistenta are misiunea delicată de a controla în mod discret şi de a îndruma cînd este cazul ca
pacientul neimobilizat să-şi facă zilnic toaleta de dimineaţă şi de seară ce constă în spălarea feţei, a
urechilor, a gîtului, a membrelor superioare, regiunii axilare, toaleta cavităţii bucale şi îngrijirea părului.
După terminarea băii, pacientului i se va face o frecţie cu alcool pentru închiderea porilor şi
stimularea circulaţiei, este ajutat să se îmbrace cu lenjerie de corp curată, halat şi papuci.
Efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a pacientului imobilizat
Toaleta zilnică trebuie executată în aşa fel încît să pretindă cît mai puţine eforturi din partea
pacientului, dar acest lucru nu poate fi un pretext de a neglija spălarea lui parţială. Se va face prin
ştergerea tuturor regiunilor corpului cu mănuşă de baie umezită în apă călduţă. Trebuie să avem trei
mănuşi de baie, una pentru faţă, una pentru corp iar una pentru extremităţi.
Se vor proteja regiunile lezate sau escarele de decubit. Toaleta cavităţii bucale este obligatorie. La
pacienţii conştienţi cu ajutorul asistentei iar la pacienţii inconştienţi efectuată de asistentă cu tampon
îmbibat în glicerină boraxată ştergîndu-se limba, bolta palatină, suprafaţa internă şi externă a arcadelor
dentare cu mişcări dinăuntru în afară. Se şterg dinţii cu un alt tampon, iar la sfîrşit se ung buzele. Toaleta
pacientului face parte din îngrijirile de bază, adică din îngrijirile acordate de asistenta medicală cu scopul
de a asigura confortul şi igiena bolnavului.
Constă în menţinerea pielii în stare de curaţenie perfectă şi în prevenirea apariţiei leziunilor
cutanate, fiind o condiţie esenţială a vindecării.
Toaleta pacientului poate fi:
- zilnică pe regiuni;
- săptămanală sau baia generală;
În funcţie de tipul îngrijirii pacientului, acesta:
- nu are nevoie de ajutor;
- are nevoie de sprijin fizic şi psihic;
- are nevoie de ajutor parţial ;
- necesită ajutor complet.
Etapele toaletei:
Se va respecta următoarea succesiune: se începe cu faţa, gâtul şi urechile; apoi braţele şi mâinile,
partea anterioară a toracelui, abdomen, faţa anterioara a coapselor; se întoarce bolnavul în decubit lateral
şi se spală spatele, fesele şi faţa posterioară a coapselor, din nou în decubit dorsal, se spală gambele şi
picioarele, organele genitale externe, toaleta cavităţii bucale.
Obiective :
 îndepartarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos descuamat şi împregnat cu
secreţiile glandelor sebacee si sudoripare, amestecată cu praf, alimente, resturi de dejecţie şi alte substanţe
straine, care adera la piele ;
50
  deschiderea orificiilor de escreţie ale glandelor pielii;
 înviorarea circulaţiei cutanate şi a intregului organism;
 producerea unei hiperemii active a pielii, care favorizează mobilizarea anticorpilor;
 liniştirea bolnavului, crearea unei stări placute de
confort; Tehnică:
 se verifică temperatura ambiantă, pentru a evită răcirea bolnavului ;
 se evită curenţi de aer prin închiderea geamurilor şi a usilor;
 se izolează bolnavul de anturajul său;
 se pregătesc în apropriere materialele necesare toaletei, schimbării lenjeriei a patului
şi a bolnavului pentru a preveni escarele;
 bolnavul va fi dezbrăcat complet şi se va acoperi cu cearşaf şi pătură;
 se descoperă progresiv numai partea care se va spăla;
 se stoarce corect buretele sau mănuşa de baie, pentru a nu se scurge apă în pat sau pe
bolnav;
 se săpuneşte şi se clăteşte cu o mână fermă, fără brutalitate pentru a favoriza
circulaţia sanguină;
 apa caldă trebuie să fie din abundenţă, schimbată ori de câte ori este nevoie, fără a se
lăsa săpunul în apă;
 se insistă la pliuri, sub sâni, la mâini şi în spaţiile interdigitale, la coate şi axile
 se imobilizează articulaţiile în toată amplitudinea lor şi se masează zonele predispuse
escarelor;
 ordinea în care se face toaleta pe regiuni: spălat, clătit, uscat;
 se mută muşamaua şi aleza de protecţie în funcţie de regiunea pe care o spălăm.
Observarea poziţiei pacientului în pat
Asistenta trebuie să ţină sub supraveghere toţi pacienţii din salon. Numai astfel poate sesiza orice
schimbare în starea pacienţilor şi să facă o apreciere corectă în ceea ce priveşte evoluţia bolii.
Pentru pacientul cu luxaţie de cot trebuie asigurat maximum de confort.
Repausul fizic îndelungat, prin reducerea vitezei de circulaţie, favorizează formarea trombozelor
venoase la nivelul membrelor inferioare, de unde pot porni embolii pulmonare. Este indicat tratament
anticoagulant şi masajul gambelor şi picioarelor.
Se va ţine seama întotdeauna de tendinţa la formarea edemelor de stază în părţile declive ale
corpului şi se va căuta,în măsura în care starea pacientului o permite, să se ţină ridicate părţile edemaţiate.
Schimbarea poziţiei şi mobilizarea pacientului
În funcţie de evoluţia bolii poziţia pacientului trebuie schimbată în pat după indicaţiile
medicului,dar fără indicaţie poziţia pacientului în pat trebuie lăsată la latitudinea lui.
51
 Numeroşi pacienţi respiră mai uşor în poziţie semişezîndă sau şezîndă, alţii cu aceeaşi afecţiune
preferă poziţia orizontală.
Unii pacienţi în cursul acceselor de dispnee se aşează pe marginea patului,cu picioarele
atîrnate,alţii se apleacă pe genunchii ridicaţi sau pe marginea mesei.
Asistenta nu trebuie să insiste pentru readucerea pacientului într-o poziţie standard. Scopul
îngrijirii este reducerea cauzelor care îl obligă pe pacient să adopte aceste poziţii neobişnuite.
Mobilizarea pacienţilor în pat poate fi efectuată numai la stricta indicaţie a medicului.O
imobilizare prelungită la pat predispune organismul la complicaţii vasculare, flebotromboze sau flebite
latente, generatoare de embolii. Din acest motiv se permit mişcări dirijate de respiraţie, precum şi ale
membrelor.
Asistenta medicală se va îngriji de masajul extremităţilor pentru înviorarea moderată a circulaţiei.
Captarea eliminărilor
Asistenta medicală trebuie să ţină evidenţa exactă a lichidelor consumate şi eliminate.
Diureza trebuie determinată zilnic prin măsurarea volumetrică şi nu prin apreciere. Restul
pierderilor de lichide ca transpiraţia, scaunul în special după purgative, vor fi de asemenea ţinute în
evidenţă.
Repausul la pat favorizează constipaţia. În cazuri de insuficienţe uşoare, stările de constipaţie vor
fi ameliorate prin clisme, iar în cazuri mai grave cu purgative ca sulfatul de magneziu (30g) care prin
crearea unui mediu hipertonic în lumenul intestinal realizează un aflux abundent de apă din vase spre
intestine.

FISA TEHNICA NR. 1

Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative

Definitie:Temperatura corpului este rezultatul dinte procesul d termogeneza si termoliza.

Măsurarea şi notarea temperaturii

Scop: evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză.
Locuri de măsurat:
-cavităţi semi închise: axila, plica inghinală, cavitatea bucală;
-cavităţi închise: rect, vagin.
Temperatura = rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de caldura prin
dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglare = funcţia organismului care menţine echilibrul între producerea căldurii
(termogeneza) şi pierderea căldurii (tremoliza) pentru păstrarea valorilor constante.

52
 Fig. 34 Termometru

Materiale necesare:
 termometru digital;
 casoletă cu tampoane de vată şi comprese sterile;
 recipient cu soluţie dezinfectantă (alcool sanitar, alcool iodat, )
 tăviţă renală;
 ceas;
 foaie de observaţie;
 pix de culoare albastră;
 carneţel individual.
Intervenţiile asistentei medicale:
- pregătirea materialelor lângă bolnav;
- pregătirea psihică a bolnavului;
- spălarea pe mâini;
- se scoate termometrul din cutie şi îl deschide prin apasarea unicului buton,
- se verifică ca acesta să afişeze pe ecranul digital gradaţia o.
A). Pentru măsurarea în axilă:
- se aşează pacientul în poziţie de decubit dorsal sau în poziţie sezândă;
- se ridică braţul bolnavului;
- se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului;
- se aşează termometrul cu senzorul ( vârful metalic) în centrul axilei, paralel cu toracele;
- se apropie braţul de trunchi,cu antebraţul flectat pe suprafaţa anterioară a toracelui;
- la pacienţii slăbiţi, agitaţi, precum şi la copii, braţul va fi menţinut în această poziţie de către
asistenta medicală;
- termometrul se menţine pînă la semnalul sonor
B). Pentru măsurarea în cavitatea bucală
53
 - se introduce termometrul în cavitatea bucală, sub limbă sau pe latura externă a arcadei dentare;
- pacientul este rugat să închidă gura şi să respire pe nas;
- se menţine termometrul timp de 5 min.
C). Pentru măsurarea rectală:
- se lubrefiază termometrul;
- se aşează pacientul în decubit lateral,cu membrele inferioare însemi flexie,asigurandu-i
intimitatea;
- se introduce tubul termometrului în rect, prin mişcări de rotaţie şi înainte;
- termometrul va fi ţinut cu mâna tot timpul măsurării;
- se menţine termometrul timp de trei minute;
- după terminarea timpului de menţinere,se scoate şi se şterge cu o compresă;;
- se dezinfetează partea de plastic cu soluţia dezinfectantă;
- se notează valoarea obţinută pe foaia de temperatură;
- notarea unui punct pe verticală,corespunzătoare datei şi timpului zilei, scoţând pentru fiecare
linie orizontală, două diviziuni de grad;
- se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară, pentru obţinerea curbei termice;
- în alte documente medicale se notează cifric.
Interpretarea rezultatelor
Temperatura normală (fiziologică) = 36-37° C
Valori patologice:
a) starea de hipertermie:
- subfebrilitate 37-38° C
- febră moderată 38-39° C
- febră ridicată 39-40° C
- hiperpirexie 40-41° C
b) starea de hipotermie < 36° C
Recomandări:
- măsurarea temperaturii dimineaţa între orele7-8 şi seara între orele 18-19
- susţinerea termometrului la copii, bătrâni, inconştienţi, agitaţi şi măsurarea în cavităţile
semi închise;
- în situaţia unor valori prea ridicate sau scăzute, neprăvăzute, repetaţi măsurarea
temperaturii sub supraveghere.

54
 Observarea şi măsurarea respiraţiei
Scop: evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului, fiind un indiciu al evoluţiei bolii, al apariţiei
unor complicaţii şi al prognosticului.
Elemente de apreciat:
- tipul respiraţiei;
- amplitudinea mişcărilor respiratorii;
- ritmul;
- frecvenţa.
Materiale
necesare:
- ceas cu secundar;
- pix cu pastă verde;
- foaie de temperatură.
Intervenţiile asistentului:
- aşează bolnavul în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi efectuată;
- plasarea mâinii cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui;
- numărarea inspiraţiilor timp deun minut;
- consemnarea valorii obţinute printr-un punct p foaia de temperatură ( fiecare linie orizontală
a foii reprezintă două respiraţii);
- unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară, pentru obţinerea curbei;
- în alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută, cât şi caracteristicile
respiraţiei ( R = 18 resp/min, amplitudine medie);
- aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla observare a
mişcărilor respiratorii.
Calităţile respiraţiei:
1. Frecvenţa: reprezintă numărul respiraţiilor pe minut
- nou-născut : 30-50 R/min;
- 2 ani: 25-35 R/min;
- 12 ani: 15-25 R/min;
- adult: 16-18 R/min;
- vârstnic: 15-25 R/min.
2. Amplitudinea: este dată de volumul de aer ce pătrunde şi se elimină din plămâni la fiecare
respiraţie. Poate fi:
- profundă;
- superficială.

55
3. Ritmul: reprezintă pauzele dintre respiraţii.

56
 4. Simetria: ambele hemitorace prezintă aceeaşi mişcare de ridicare şi coborâre în timpul
inspiraţiei şi expiraţiei.

Măsurarea pulsului arterial

Scop: evaluarea funcţiei cardio-vasculare.
Elemente de apreciat:
- ritmicitatea;
- frecvenţa;
- amplitudine.
Locuri de măsurat:
- orice arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan osos:
- artera radială,
- artera carotidă,
- artera temporală,
- artera humerală,
- artera femurală,
- artera poplitee.
Materiale necesare:
- ceas cu secundar;
- pix cu pastă roşie;
- foaia de temperatură.
Intervenţiile asistentului:
- pregătirea psihică a pacientului;
- asigurarea repausului fizic şi psihic 10-15 min;
- spălarea pe mâini;
- reperarea arterei;
- fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;
- exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor;
- numărarea pulsaţiilor timp de un minut;
- consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foia de temperatură, ţinând cont că fiecare
linie orizontală a foii reprezintă patru pulsaţii;
- unirea valorii prezente cu cea anterioară cu o linie, pentru obţinerea curbei;
- consemnarea în alte documente medicale a valorii obţinute şi a caracteristicilor pulsului
( AV = 82 b/min, puls regulat);

57
 Măsurarea tensiunii arteriale
Scop: evaluarea funcţiilor cardio-vasculare ( forţa de contracţie a inimii, rezistenţă determinată de
elasticitatea şi calibrul vaselor).
Elemente de evaluat:
- tensiunea arterială sistolică ( maximă);
- tensiunea arterială diastolică ( minimă).
Materiale necesare:
- aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale (tensiometru);
- stetoscop biauricular;
- tampon de vată cu alcool;
- pix cu pastă roşie.
Metode de determinare:
- palpatorie;
- ascultătorie.

Fig. 35 Masurarea tensiunii arteriale

Intervenţiile asistententei medicale:

- pregătirea psihică a pacientului;
- asigurarea repausului fizic şi psihic timp de 15 minute;
- spălarea pe mâini;
- se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului, sprijinit şi în extensie;
- se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei;
- se introduc olivele stetoscopului în urechi ( care în prealabil au fost dezinfectate);
- se pompează aer în manşeta pneumatică, cu ajutorul parei de cauciuc, până la dispariţia
zgomotelor palsatile;

58
 - se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei, până când se percepe
primul zgomot arterial ( care prezintă valoareatensiunii arteriale maxime);
- se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului, pentru a fi
consemnată;
- se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice;
- se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul manometrului, în momentul în
care zgomotele dispar, aceasta reprezentând tensiunea arterială minimă;
- se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de culoare roşie,
socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur;
- se unesc liniile orizontale cu liniile verticale şi se haşurează spaţiul rezultat;
- se dezinfectează olivele.
Valori normale:
Valorile fiziologice ale tensiunii arteriale

Vârsta Tensiunea maximă (mm Hg) Tensiunea minimă (mm Hg)

1-3 ani 75-90 50-60
4-11 ani 90-110 60-65
12-15 ani 100-120 60-75
adult 115-140 75-90
vârstnic >150 >90

Monitorizarea diurezei

Pentru a putea furniza datele necesare stabilirii diagnosticului şi conducerii tratamentului asistenta
medicală va urmări:
1.Tulburările de emisie urinară
2.Cantitatea de urină emisă în 24 de ore
3.Caracterele calitative ale urinii
1.Emisia urinii este declanşată de senzaţia de micţiune,în mod normal în decurs de 24 de ore este
de 5-6 micţiuni la bărbaţi şi 4-5 micţiuni la femei.
Asistenta urmăreşte următoarele tulburări de micţiune: polachiuria, nicturia, disuria, incontinenţa
urinară, retenţia de urină.
2.Pentru determinarea cantităţii de urină emisă în 24 de ore se va instrui pacientul să urineze
numai în urinar timp de 24 de ore..Vasele cilindrice gradate vor fi bine acoperite şi ţinute la răcoare
pentru a împiedica procesele de fermentaţie.

59
 Tot în acest scop se va adăuga la urina colectată cîteva cristale de timol care nu modifică reacţiile
chimice ale urinii.
Alături de înregistrarea valorii diurezei se va nota şi cantitatea de lichide ingerate.Raportul dintre
cantitatea de lichide ingerate şi cele eliminate reflectă bilanţul circulaţiei apei în organism.
Valoarea normală este circa 1500 ml/24 de ore,la bărbaţi este ceva mai mare 1200-1800 ml/24 de
ore,la femei 1000-1400 ml/24 de ore.
3.Asistenta trebuie să cunoască caracterele calitative ale urinei:
- culoare-urina normală are o culoare galben deschis ca paiul pînă la brun închis.
- aspect-urina normală la emisie este clară,transparentă,după un timp poate deveni tulbure.
- miros-acizii bolatili din urină îi conferă un miros asemănător cu cel al bulionului.
- reacţie-în stare normală are o reacţie acidă PH=6,5
- densitate-trebuie determinată imediat după emisie cu urodensiometrul.Valoarea normală
1015-1020 în funcţie de cantitatea substanţei dizolvate.
Se va nota atent cantitatea de lichide ingerate,primite prin perfuzii şi cantitatea de urină emisă,
făcîndu-se bilanţul pe fiecare 24 de ore. Acest bilanţ fiind foarte important deoarece de cele mai multe ori
aceşti pacienţi prezintă edeme datorită reţinerilor de apă şi sare în organism.

Alimentaţia pacientului

Regimul alimentar urmăreşte menţinerea greutăţii corporale corespunzătoare înălţimii pacientului.

Raţia zilnică de alimente va fi împărţită în 4-5 mese,variată şi bogată în vitamine, regim
hipocaloric la obezi. Fumatul trebuie interzis.
Alimentaţia trebuie să fie săracă în ioni de sodiu pentru a împiedica reţinerea apei în organism.
Lipsa clorurii de sodiu din alimente trebuie corectată cu alte substanţe sapide, lipsite de sodiu ca: lămîia,
într-o oarecare măsură ceapa sau oţetul.
În cazul în care pacientul suportă regimul hiposodat este permis cantitate normală de lichide pe 14
de ore între 1,5-2 litri.
Este important eliminarea alimentelor cu conţinut de colesterol. Dacă pacientul primeşte diuretice
trebuie asigurată o alimentaţie bogată în potasiu ca: bananele, ceaiurile.
În cazuri mai grave se va pregăti pacientului şi pîine fără sare sau se va acorda un regim format
numai din orez 300g, fructe şi dulciuri care nu aduc mai mult de 0,5g de sodiu pe zi.
In funcţie de starea bolnavului, alimentarea lui se face:
● activ - pacientul mănâncă singur la sala de mese sau în salon
● pasiv - pacientul i se introduc alimente în gura

60
 Alimentaţia pasivă
 se aşează pacientul în poziţie semişezând cu ajutorul rezematorului de pat sau în
decubit dorsal cu capul uşor ridicat şi aplecat înainte pentru a uşura deglutiţia;
 i se protejează lenjeria cu un prosop curat;
 se aranjează un prosop în jurul gâtului;
 se adaptează masuţa la pat şi i se aşeaza mâncarea astfel încat să vadă ce i se
introduce în gură;
 asistenta se aşeaza în dreapta pacientului şi îi ridică uşor capul cu perna;
 verifica temperatura alimentelor;
 îi serveşte supa cu lingura sau din cana cu cioc, taie alimentele solide;
 supravegheaza debitul lichidului pentru a evita încarcarea peste puterile de deglutiţie
ale pacientului;
 este şters la gură, i se aranjează patul;
 se îndepartează eventualele resturi alimetare care ajunse sub bolnav pot contribui la
eventualele escare;
 schimbă lenjeria dacă s-a murdărit;
 acoperă pacientul şi aeriseşte salonul;
 strange vesela şi o transportă la oficiu.

Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului

Administrarea medicamentelor trebuie făcută cu mare punctualitate căci orice întîrziere cît de
mică provoacă emoţii inutile acestor pacienţi.
Cu toate că medicamentele se administrează la indicaţia medicului asistenta va trebui să intervină
de urgenţă în unele cazuri extreme pînă la sosirea medicului.
Asistenta trebuie să sesizeze cît mai repede supradozarea sau efectul nefavorabil ca inapetenţa,
greţurile, bradicardia, tahicardia, lipotimia, şoc anafilactic ce pot interveni ca o supradozare.
 Rolul asistentei medicale în administrarea medicamentelor:
Doza de administrare
În funcţie de doza administrată, acelaşi produs poate acţiona ca aliment, medicament sau toxic.
Prescrierea medicamentelor
Medicamentele sunt prescrise de medic şi notate în foaia de observaţie a pacientului internat sau
pe reţete în cazul pacientului ambulator.
Prescrierea constă în:
- numele medicamentului;
61
 - concentraţie şi cantităţi;
- doza unică sau pe 24 h;
- mod de administrare;
- orarul administrărilor;
- administrare în raport cu servitul meselor.
Administrarea medicamentelor
Asistenta medicală trebuie să cunoască şi să controleze:
- medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv
- doza corectă de administrare;
- acţiunea farmacologică a medicamentelor;
- frecvenţa de administrare şi intervalul de dozare;
- efectul ce trebuie obţinut;
- contraindicaţiile şi efectele secundare;
- interacţiunea dintre medicamente.
Asistenta medicală verifică şi identifică:
- calitatea medicamentelor;
- integritatea medicamentelor;
- culoarea medicamentelor;
- decolorarea sau supracolorarea;
- sedimentarea, precipitarea sau existenţa flocoanelor în soluţie;
- lichefierea medicamentelor solide;
- opalescenţa soluţiilor.
Asistenta medicală respectă :
- calea de administrat prescrisă de medic;
- dozajul prescris, orarul de administrare şi somnul pacientului;
- incompatibilitatea de medicament;
- administrarea rapidă a medicamentelor deschise;
- ordinea de administrare a medicamentelor
- servirea pacientului cu doza unică de medicamente pe cale orală.
Asistenta medicală informează şi anunţă :
- pacientul pentru medicamentele prescrise, în ceea ce priveşte modul de administrare,
cantitatea, efectul scontat şi eventualele reacţii secundare;
- medicul asupra efectelor secundare şi eventualelor greşeli de administrare a
medicamentelor.

62
 Pentru hidratarea organismului se va lua în seamă bilanţul pe 24 de ore prin ingerarea şi
eliminarea lichidelor.
Eliminarea apei din organism se face prin mai multa căi:1000-1500 ml se elimină prin urină,500-
1000 ml prin transpiraţie,350-500 ml sub formă de vapori prin plămîni şi 100-200 ml prin scaun,nevoia
de apă a adultului fiind de 2000-2500 ml/24 de ore.
Hidratarea organismului se poate face pe cale orală, cale duodenală, cale rectală, cale subcutanată,
cale intravenoasă prin numeroase soluţii ca: ser fiziologic, soluţie izotonică bicarbonat de sodiu 1,4%,
soluţie izotonică lactat de sodiu 1,9%, glucoză soluţie izotonică 4,7%, soluţie hipertonă 5-10-20-33-40%,
soluţie Krebs, soluţie Dextran, soluţia Locke.
Restabilirea echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic este o urgenţă majoră de îngrijire a
pacientului.

FISA TEHNICA NR. 2

Recoltarea produselor biologice şi patologice

Definiţie: Puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui ac
de puncţie.
Scop:
 Explorator - recoltarea sângelui petru examenele de laborator precum cele biochimice,
hematologice, serologice şi bacteriologice;
 Terapeutic:
o administrarea unor medicamente sub forma injecţiei şi a perfuziei intravenoase
o recoltarea sângelui în vederea transfuzarii sale
o executarea tranfuziei de sânge sau derivate ale
sângelui Locul puncţiei
 venele de la pliul cotului (cefalica si bazilica), în locul unde se formează un "M" prin
anastomozarea lor
 venele antebraţului
 venele de pe faţa dorsală a mâinii
 venele subclaviculare
 venele femurale
 venele maleolare interne
 venele jugularei şi epicraniene (de regulă se execută la sugar şi copil mic)
Pregătirea pacientului:

63
 - psihic- se explică procedura şi riscurile;
- fizic- se asează pacientul pe scaun sau pat, într-o poziţie comodă care să faciliteze
accesul venos.
Pregatirea puncţiei:
Pentru protecţie se foloseşte o pernă elastică pentru sprijinirea braţului, muşama şi aleză. Pentru a
dezinfecta locul unde va fi executata punctia se foloseşte alcool medicinal şi tampoane.
Se utilizează ace de 25-300 mm, diamentrul 6/10, 7/10, sau 10/10 (în fucţie de scop), seringi de
capacitate, pense, mănuşi chirurgicale.Toate aceste materiale sunt de unică folosinţă.
Execuţia puncţiei:
Pacientul se aşează într-o pozitie confortabila atât pentru el cât şi pentru cel care execută puncţia.
Se examinează calitatea şi starea venelor având grijă ca hainele să nu împiedice circulaţia de întoarcere la
nivelul braţului. Braţul pacientului se aşează pe perniţă şi muşama în abducţie şi extensie maximă, se
dezinfectează tegumentele şi se aplică garoul la distanţa de 7-8 cm deasupra locului unde se va executa
puncţia, strângându-l astfel încât să oprească circulaţia venoasă fără a comprima artera. Este recomdat ca
pacientul să strângă pumnul, venele devenind astfel turgescente. Asistenta medicală îmbracă mănuşile
sterile şi se aşează vizavi de bolnav. Se fixează vena cu policele mâinii stângi, la 4-5 cm sub locul
puncţiei, exercitând o uşoară compresiune şi tracţiune în jos asupra ţesuturilor vecine. Se fixează acul la
holder, acul ataşat cu bizoul în sus, în mâna dreapta, între police şi restul degetelor. Se pătrunde cu acul
traversând, în ordine tegumentul - în direcţie oblică, unghiul să fie de 30 de grade, apoi peretele venos -
învingându-se o rezistenţă elastică până când acul înaintează în gol. În lumenul venei, se schimbă direcţia
acului 1-2 cm. Se continuă tehnica in functie de scopul punctiei venoase - precum injectarea
medicamentelor, recoltarea sangelui sau perfuzie.. Dupa executarea puncţiei se îndepartează staza
venoasa prin desfacerea garoului şi a pumnului. Se aplică tamponul îmbibat în soluţie dezinfectantă la
locul de pătrundere a acului şi se retrage brusc acul din vena.Se comprimă locul puncţiei timp de 1-3
minute, braţul fiind în poziţie verticală.
Accidente:
În timpul punctiei pot aparea cateva efecte adverse sau se pot declanşa accidente:
 Hematom (infiltrarea sangelui în ţesutul perivenos). Asistenta medicală trebuie să intervină
şi să retraga acul, apoi să comprime locul puncţiei timp 1-3 minute
 Străpungerea venei (perforarea peretului opus). Se retrage acul în lumenul venei
 Ameţeli, paloare, lipotimie
Este important îngrijirea pacientului după tehnică, i se asigură repaus la pat pe o perioadă
prescrisă de medic, se supraveghează funcţiile vitale, culoarea tegumentelor, se informează medicul în
cazul apariţiei cianozei, dispneei, tahicardiei, se controlează locul puncţiei şi aspectul pansamentului la
nevoie ( hemoragie,hematom, roşeaţă ).
64
 Recoltarea sîngelui pentru:
- examen biochimic - puncţie venoasă pe nemîncate, 5-10 ml sînge în seringă
heparinizată.
• ureea sangvină: valorea normala 20-40 mg%;
• acidul uric: V.N.3-5 mg%;
• creatinina: V.N.0,6-1,3 mg%
• Na+ =135-150 mEq/1 sau 15-21 mg%;
• K+ = 3,5 mEq/1 sau 15-21 mg%;
• Ca+ = 4,5/5,5 mEq/1 sau 9-11 mg%;
- glicemie: prin puncţie venoasă, se recoltează 2 ml sînge pe 4 mg florură de natriu.
Valorile normale sunt: 80-120 mg/l.
- V.S.H.: prin puncţie venoasă, se recoltează 1,6 ml de sînge pe 0,4 ml citrat de sodiu
3,8%. Valorile normale sunt1 oră 4-6 mm,2 ore 7-15 mm.
hemoleucogramă: prin puncţie venoasă, se recoltează 2 ml de sînge pe E.D.T.A.Valorile normale
sunt: eritrocite la bărbaţi 4,5-5,5mil/mm³ iar la femei 4,2-4,8 mil/mm³, hemoglobină la bărbaţi 15±2
g/100ml iar la femei 13±2g/100ml, leucocite 4000-8000/mm³.

Fig. 36 Punctia venoasa

65
FISA TEHNICA NR. 3
Aplicarea gipsului

Principiile imobilizării gipsate

Succesul imobilizării gipsate depinde în mare măsură de respectarea cu stricteţe a unor principii
fundamentale care pot fi rezumate astfel:
- respectarea, indiferent de forma gipsului, a poziţiei funcţionale a membrului care nu coincide
întotdeauna cu poziţia anatomică;
- lăsarea liberă a extremităţilor mâinilor şi picioarelor pentru a putea supraveghea şi urmări
starea circulatorie şi inervaţia;
- gipsul trebuie să fie bine mulat, menajând zonele sensibile sau susceptibile de leziuni
compresive;
- gipsul trebuie să fie căptuşit cu un jerseu textil izolator între tegument şi gipsul propriu-zis;
- gipsul trebuie să fie suficient de strâns pentru a nu permite mişcări în interiorul său, la nivelul
focarului, fără a genera însă tulburări vasculo-nervoase sau trofice;
- aparatul gipsat trebuie să fie solid, dar în acelaşi timp uşor şi estetic;
- orice aparat gipsat trebuie obligatoriu supravegheat 24-72 ore în mediu spitalicesc pentru a
decela orice eventuală tulburare de ordin vascular, nervos sau trofic, situaţie în care aparatul gipsat trebuie
despicat pe toată lungimea sa, inclusive bandajul izolator sau chiar suprimat în totalitate.
Confecţionarea şi aplicarea unui aparat gipsat
Materialele utilizate actualmente sunt foarte diverse. Clasic se foloseşte gipsul, un sulfat de
calciu anhidru cu proprietăţi higroscopice adică absoarbe umiditatea şi îşi schimbă consistenţa din pulbere
într-un conglomerat dur, solid. Pulberea de gips este impregnată pe suport de tifon, constituind benzile
gipsate. Rezistenţa acestor benzi este variabilă şi depinde de grosimea straturilor succesive în care sunt
aşezate pentru a constitui o atelă gipsată sau un gips circular. Se estimează că o atelă cu 4-6 straturi de
grosime suportă după umezire şi întărire o sarcină de 50-60kgf/cm2.
Alte materiale mai noi utilizate pentru imobilizarea şi contenţia după fracturi sunt reprezentate de
materialele sintetice termoplastice (polimeri de izopropilen) a căror proprietăţi mecanice variază în
funcţie de temperatură, de unde şi denumirea de „materiale termolabile”, precum şi de materiale pe bază
de răşini sintetice. Aceste tipuri de materiale asigură o contenţie rigidă şi rezistentă în timp (spre
deosebire de gips care se deteriorează rapid), sunt mai uşoare, mai bine suportate de pacienţi şi mai
estetice. Dezavantajul utilizării lor constă în rigiditatea excesivă a aparatului de contenţie care, pe de o
parte poate antrena leziuni tegumentare şi de părţi moi (eroziuni, escare) şi, pe de altă parte, prin
rigiditatea şi duritatea lor, nu permit nici un fel de corecţie după confecţionare. Astfel, orice corecţie a

66
reducerii care este uşor posibilă prin gipsotomie, devine practic imposibilă în cazul utilizării materialelor

67
de imobilizare şi contenţie pe bază de răşini sintetice. În plus, costul ridicat al acestor tipuri de materiale
limitează, actualmente, utilizarea lor sistematică în toate cazurile în care se impune reducerea ortopedică
şi imobilizare de contenţie.
De aceea, diferite tipuri de gipsuri, cu prize variabile (intervalul de timp necesar întăririi
gipsului), sunt utilizate curent şi larg răspândite în toate serviciile de ortopedie din lume. Confecţionarea
unui aparat gipsat se poate face în diverse maniere, dar principiile de aplicare ale unui aparat gipsat, care
vor fi enunţate ulterior, trebuiesc respectate cu stricteţe. Modalităţile de aplicare unui aparat gipsat diferă
după tipul de gips aplicat şi segmentul de membru sau membrul care este imobilizat. Etapele clasice ale
confecţionării unui aparat gipsat rămân însă aceleaşi:
Confecţionarea atelei gipsate
Orice aparat gipsat conţine în structura sa o zonă de maximă rezistenţă care este suportul real al
gipsului şi care este reprezentat de atela gipsată. Aceasta se confecţionează trecând succesiv 4-6 benzi
gipsate una peste alta. Se constituie astfel o bandă gipsată mult mai groasă şi mai solidă a cărei lungime
va fi egală cu lungimea gipsului circular şi variabilă în funcţie de lungimea segmentului de membru
imobilizat şi tipul de aparat gipsat confecţionat. Ea va fi aşezată pe faţa volară sau dorsală a membrului,
de regulă acolo unde se doreşte obţinerea unei zone de maximă rezistenţă
Înmuierea gipsului
Benzile de tifon impregnate cu gips vor fi înmuiate în apă călduţă (20-30º), fie înainte de
confecţionarea atelei gipsate fie după. Imersia este necesară pentru un interval scurt de timp şi are drept
scop umidificarea uniformă a benzii gipsate. În principiu, se lasă în imersie câteva zeci de secunde, de
regulă până la dispariţia bulelor de aer de la suprafaţa apei. După imersie excesul de apă se elimină prin
stoarcere uşoară astfel încât, eliminând excesul de apă să nu se elimine în exces şi gipsul impregnat pe
bandă.
Confecţionarea aparatului gipsat propriu-zis
După ce atela gipsată a fost confecţionată şi înmuiată se aplică pe segmentul de membru sau
membru care va fi imobilizat, constituind un element principal de rezistenţă a viitorului aparat gipsat.
Definitivarea gipsului se face prin trecerea circular, în axul membrului, a benzilor de tifon impregnate cu
gips, în prealabil înmuiate. Banda gipsată se derulează cu o mână în timp ce cu cealaltă mână se etalează
partea derulată pentru a facilita manopera de aplicare circulară a gipsului, gest fundamental în
confecţionarea aparatului gipsat. Banda bine înmuiată se mulează de la sine. Se vor evita realizarea de
pliuri, corzi sau strângerea gipsului. Pe de altă parte, în anumite puncte ale aparatului se pot realiza
întăriri prin trecerea succesivă, de mai multe ori, a benzii gipsate muiate prin acelaşi loc.
La nivelul pliurilor de flexie trebuie evitat ca marginea benzii să treacă transversal deoarece riscă
să formeze bride după întărirea gipsului. În aceste zone banda va fi trecut larg, în forma cifrei 8 sau în
evantai.
68
 Bandajul în forma cifrei ,,8”: se începe cu ture circulare sub articulaţie, după care turele sunt
conduse oblic peste articulaţie, continuând cu alte ture circulare deasupra articulaţiei. Se revine oblic pe
faţa opusă, încrucişând prima tură ascendentă, după care se continuă în 8 acoperind jumătate din tura
anterioară. Se continuă de câteva ori şi se termină bandajul deasupra articulaţiei cu ture circulare.

Fig. 37 Bandajul în forma cifrei ,,8”

Bandajul în evantai: se începe cu ture circulare aplicate deasupra articulaţiei după care se
efectuază o tură oblică deasupra articulaţiei, următoarele ture fiind conduse din ce în ce mai puţin oblic,
ajungând circulare la nivelul liniei articulare. Sub articulaţie se continue din nou cu ture oblice , pâna la
acoperirea completă a regiunii

69
Fig. 38 Bandajul in evantai

70
 Modelajul
Odată aplicat, gipsul trebuie să fie mulat de către operator. Această operaţie nu se face niciodată
direct cu degetele ci se foloseşte toată palma, eminenţele tenare şi policele. La nivelul cotului, pumnului,
genunchiului şi gleznei gipsul trebuie să deseneze formele anatomice pe care le acoperă cu proeminenţele
şi depresiunile caracteristice. Marginea cubitală a mâinii operatorului de gips şi prima comisură
interdigitală vor fi utilizate apoi pentru a netezi şi fasona gipsul, utilizând în acest scop apa rece cu care se
îmbibă suprafaţa gipsului. Această manoperă este cu atât mai facilă, utilă şi estetică, cu cât benzile gipsate
au fost corect aplicate.
Îngrijiri ulterioare
Uscarea gipsului – survine în următoarele 24-48 de ore de la confecţionarea gipsului în funcţie
de temperatură şi umiditate. În această perioadă gipsul nu trebuie solicitat prin punere în sarcină maximă.
De aceea se recomandă pacienţilor care au gips la membru inferior să nu se sprijine imediat deoarece
gipsul aparent întărit nu este şi uscat, riscând deteriorarea sa imediată. De asemenea, contactul ulterior cu
apa a gipsului va antrena fragilizarea sa;
Urmărirea gipsului
Aparatul gipsat constrictiv este o complicaţie redutabilă a imobilizării gipsate şi trebuie avută
întotdeauna în vedere în momentul confecţionării gipsului.
Într-adevăr, datorită, în principal, instalării rapide a edemului posttraumatic, chiar şi un gips
corect confecţionat şi poziţionat poate deveni constrictiv, îndeosebi dacă nu se respectă o serie de reguli
de conduită după imobilizare. Alteori, gipsul este constrictiv de la început datorită unei erori de tehnică,
când, fie stratul izolator este prea strâns, fie gipsul propriu-zis este incorect mulat, în ambele situaţii
instalându-se complicaţia.
Simptomatologia acestei complicaţii este caracteristică şi trebuie cunoscută obligatoriu de
medicul responsabil de acest act terapeutic.
Primul simptom care apare este durerea, cu un caracter specific de tip ischemic care creşte în
intensitate, nu se calmează la antalgice puternice şi provoacă pacientului o stare de agitaţie şi panică.
Extremităţile îşi modifică aspectul, devin edemaţiate, reci şi cianotice.
Dacă constricţia persistă şi nu se iau măsuri, apar parestezii care ulterior într-o fază evoluată de
constricţie şi ischemie se transformă în hipo sau anestezie iar tegumentele extremităţilor, iniţial cianotice,
datorită stazei venoase, devin palide prin spasm arterial reflex.
Posibilitatea apariţiei fenomenelor constrictive trebuie cunoscută şi semnalată explicit
pacientului căruia i s-a aplicat un aparat gipsat.
Pentru a preveni aceste fenomene, trebuie luate o serie de măsuri preventive care, în principal,
constau în:
- menţinerea poziţiei proclive a membrului imobilizat în primele ore şi zile după imobilizare;
71
 - mobilizarea activo-pasivă a degetelor mâinii sau piciorului imobilizat;
- supravegherea atentă, permanentă şi susţinută a aspectului tegumentelor în primele 24-48 ore şi
prezentarea de urgenţă la medic la primele simptome de gips constrictiv.
Dacă fenomenele persistă, se scoate gipsul complet, abandonându-se reducerea fracturii.
Membrul se aşează în poziţie proclivă şi se administrează local şi general medicaţie vasodilatatoare.
Complicaţii aparatului gipsat
Reproşurile care i se aduc sunt legate în principal de riscurile sechelelor funcţionale şi a
complicaţiilor pe care această tehnică le presupune.
Deplasarea secundară
Reprezintă o complicaţie relativ frecventă la producerea căreia se pot asocia mai mulţi factori:
dispariţia edemului posttraumatic, amiotrofie prin absenţa contracţiilor musculare, gips larg de la început,
fragilizarea gipsului în cursul perioadei de imobilizare. Aprecierea deplasării se face prin control
radiografic sistematic, la intervale regulate după imobilizare.
Compresiunea nervoasă
Interesează îndeosebi membrul superior, nervul cubital, radial şi mai rar median. La membrul
inferior cel mai des interesat este nervul sciatic popliteu extern. Simptomele constau în parastezii ale
extremităţilor, tulburări de sensibilitate şi modificări trofice ale pielii. Aceste manifestări pot conduce
către perturbări motorii grave şi amiotrofii ireversibile ale unor muşchi.
Compresiunea vasculară
Este complicaţia cea mai redutabilă a aparatului gipsat. Se manifestă prin cianoza extremităţilor,
răcirea lor, absenţa pulsului, furnicături în degete, durere cu un caracter particular, de tip ischemic. Acesta
este tabloul clasic al unui sindrom Volkmann la debutul său, complicaţie care se instalează în primele ore
şi zile după imobilizarea gipsată.
Consecinţele pe termen lung sunt grave şi greu recuperabile. De aceea, poziţiile extreme în
imobilizare gipsată sunt de evitat iar supravegherea sistematică a oricărui gips după confecţionare este
obligatorie.
Redoarea articulară
Orice imobilizare gipsată, chiar şi de scurtă durată, predispune la redoare articulară şi amiotrofie.
Redoarea articulară este o sechelă redutabilă care se instalează relativ precoce şi persistă uneori pentru
perioade lungi de timp, necesitând reeducare funcţională susţinută şi îndelungată. Redoarea poate fi
minimalizată prin amânarea momentului imobilizării, realizată prin utilizarea tracţiune-extensie continue
urmată de gips. Exerciţiile sub gips şi aplicare unor mai recente metode de percuţie vibratorie tendinoasă
pot împiedica instalarea lor. Gipsul articulat (Mooney) sau ortezarea după Sarmiento pot, de asemenea,
contribui la limitarea acestei complicaţii.

72
 Atrofia musculaturii membrului superior
Este o altă sechelă care însoţeşte frecvent imobilizarea. Într-adevăr, după scoaterea gipsului se
constată adesea o modificare de tonus şi troficitate sau/şi aderenţa hematomului perifracturar la muşchiul
colat pe os, sechele persistente, durabile şi greu remisibile în timp.
Algoneurodistrofia
Constă într-o demineralizare osoasă antrenând o osteoporoză localizată, cel mai adesea în zona
metafizo-epifizară care a fost imobilizată. Ea asociază o reacţie cutanată regională cu fenomene dureroase
vii şi este refractară tratamentului antalgic şi antiinflamator. Pielea este destinsă, lucioasă, violacee.
Instalarea fenomenelor de algodistrofie poate fi prevenită prin efectuarea de contracţii musculare
sistematice sub gips asociate unui tratament antiinflamator eficace. După instalarea sa, algodistrofia
beneficiază de un complex tratament balneofizical, antalgic, antiinflamator, decontracturant, alfa-beta
blocant, sedativ şi anxiolitic, calciterapie. Tratamentul este de lungă durată cu remisiune, adesea lentă şi
dificilă, a simptomatologiei şi persistenţa îndelungată a sechelelor funcţionale.
Complicaţii trombo-embolice
Sunt grave şi relativ frecvente după imobilizarea gipsată. Prevenţia lor este obligatorie şi constă
în administrarea obligatorie şi sistematică a unui tratament anticoagulant permanent pe perioada
imobilizării concomitent cu mobilizarea precoce, masaj, contracţii musculare.
Leziuni trofice şi escare
Pot apare când un aparat gipsat a fost foarte strâns mulat, îndeosebi pe zone proeminente osos
sau cu tegumente fragile sau cu tulburări trofice, îndeosebi la vârstnici. Pacientul acuză dureri şi
disconfort permanent, simptome care în timp pot diminua, în timp ce leziunea sub gips persistă sau se
agravează. În măsurile de supraveghere ale aparatului gipsat trebuie avută în vedere şi această
complicaţie, care poate fi prevenită printr-o tehnică riguroasă, folosind un aparat gipsat bine căptuşit şi
protector al proeminenţelor sau după constatarea ei prin gipsotomie parţială şi fereastră în gips la nivelul
zonei interesate.
Complicaţii infecţioase
Pot succede unei iritaţii cutanate sau unei plăgi infectate acoperită de gips. Aceste complicaţii
sunt mai frecvente în cazul fracturilor deschise şi a celor tratate prin broşaj percutan sau tracţiune-extensie
continuă transosoasă, tracţiune bipolară anterioară sau concomitentă gipsului. Dramatică, sub raportul
gravităţii şi al prognosticului, este gangrena gazoasă, diagnostic ce trebuie evocat întotdeauna în faţa unui
caz de fractură deschisă, contaminată brutal iniţial (cu pământ), imobilizată gipsat, care acuză dureri
violente cu febră mare şi modificarea rapidă a stării generale. Măsurile care se iau sunt de maximă
urgenţă şi constau în ablaţia imediată a gipsului pentru a explora starea membrului imobilizat.

73
 Reducerea luxaţiei cotului şi asigurarea poziţie funcţionale a membrului
Pentru reducerea luxaţiilor cotului este necesară o anestezie generală de scurtă durată pentru
obţinerea relaxării musculare.
a) Luxaţia posterioară a cotului, recentă, fără complicaţii trebuie redusă imediat astfel: ajutorul
execută o tracţiune în axul longitudinal al antebraţului (asupra braţului executându-se o contra extensie cu
ajutorul unei chingi), uşurată de o tracţiune concomitentă cu flexia progresivă a antebraţului până când
acesta ajunge în unghi drept. În acest timp chirurgul execută o presiune directă asupra olecranului cu
ajutorul policelor, împingând olecranul în jos şi înainte.
După obţinerea reducerii (se face control clinic şi obiectivarea radiografică a reducerii), membrul
superior se imobilizează într-o eşarfă sprijinită de gât timp de 8-10 zile, până la dispariţia durerilor, a
tumefierii şi căldurii locale.
b) Luxaţia anterioară a cotului recentă şi necomplicată beneficiază de reducerea ortopedică
imediată:
 luxaţia incompletă se reduce prin executarea unei flexii progresive a antebraţului pe
braţ, în timp ce cu ajutorul policelui se execută o presiune directă asupra olecranului care este împins în
jos şi înapoi; se controlează radiografic reducerea luxaţiei;
 luxaţia completă necesită tracţiunea asupra antebraţului aflat în semiflexie
(contraextensia exercitându-se cu ajutorul unei chingi trecută pe faţa ventrală a braţului, imediat deasupra
pliului de flexie al cotului); chirurgul execută o presiune directă asupra feţei ventrale a antebraţului
imediat sub pliul de flexie al articulaţiei cotului, împingând (trăgând) antebraţul în jos şi înapoi (se face
controlul radiografic al articulaţiei luxate);

c) luxaţia lateral-externă a cotului - trebuie redusă imediat (datorită riscului mare de a

deveni ireductibilă) prin tracţiunea antebraţului aflat în supinaţie şi uşoară flexie. După obţinerea
reducerii (se face control clinic şi radiografic) se imobilizează membrul superior cu ajutorul unei
74
atele gipsate posterioare (uluc, jgheab gipsat) pentru 3 săptămâni;

75
 d) luxaţia lateral-internă a cotului este rară şi se reduce prin tracţiunea asupra
antebraţului aflat în supinaţie şi semiflexie, concomitent cu o presiune directă asupra olecranului
care este împins către înafară; nu necesită anestezie generală.
Îngrijiri ulterioare după reducerea luxaţiei cotului
Membrul superior care va fi imobilizat trebuie spălat şi dezinfectat, îndeosebi în pliurile
de flexie a cotului. El va fi apoi „îmbrăcat” într-un jerseu tubular lejer care să permită
mobilitatea articulară. Acest jerseu de bumbac sau faşă trecută circular şi secţionată la fiecare tur
are rolul de strat izolator între tegumentul acoperit de pilozitate şi banda gipsată, aderentă şi
iritantă în momentul întăririi gipsului. Stratul izolator nu trebuie să fie prea larg dar nici prea
strâns, compresiv. În plus, proeminenţele osoase susceptibile de a veni în contact direct cu gipsul
precum şi zonele de trecere a unor elemente nobile (vasculo-nervoase) susceptibile de a fi iritate
sau lezate, vor fi protejate cu pernuţe de vată şi tifon
Imobilizarea:
 Cotul se imobilizează în flexie de 90 cu vată îmbibată în talc la nivelul pliului de
flexie (derularea feşilor în forma cifrei 8)
 Antebraţul în semipronaţie
 Pumnul se imobilizează în general într-o poziţie de flexie dorsală de 10.

Fig. 40 Imobilizarea

76
 FISA TEHNICA NR. 4
Efectuarea injecţiei intramusculare
DEFINIȚIE: Injecția musculară introduce substanță medicamentoasă adânc în țesutul muscularîn
organism prin intermediul unui ac.Administrarea intramusculară este aleasă atunci când pacientul nu
poate înghiți medicație orală.

Pentru efectuarea injecţiei intramusculare se utilizează seringi de unică folosinţă sau seringi
obişnuite de tip Recod sau Luer, prevăzute cu ace lungi de 6-8 cm. Acele trebuie să fie foarte bine ascuţite
şi prevăzute cu un vârf lung.
Locul elecţiei îl constituie muşchii voluminosi, lipsiţi de trunchiuri importante de vase şi nervi, a
căror lezare ar putea provoca accidente. În muşchii fesieri se evită lezarea nervului sciatic:
- cadranul supero-extern fesier care rezultă din intretăierea unei linii orizontale, care trece prin
marginea superioară a marelui trohanter,până deasupra şanţului interfesier, cu alta vertical perpendiculară
pe mijlocul celei orizontale;
- când pacientul este culcat,se caută ca repere punctuale Smirnov şi Barthelmy ( punctul Smirnov
situat la un lat de deget deasupra şi înapoia marelui trohanter şi punctul Barthelmy situat la unirea treimii
externe cu cele 2 treimi interne a unei linii care uneşte splina iliacă antero-superioară cu extremitatea
şanţului interfesier);
- când pacientul este în poziţie şezând, injecţia se poate face în toată regiunea fesieră,deasupra
liniei de sprijin.
Pregătirea injecţiei:
materiale:
-seringi sterile cu o capacitate în funcţie de cantitatea de soluţie medicamentoasă
- tampoane sterile din vată
-solutie dezinfectantă alcool
-se incarcă seringa.
Pregatirea pacientului:
- se informează pacientul
- se recomandă să relaxeze musculatura
-se ajută să se aşeze comod în poziţie de decubit ventral,decubit lateral,ortostatism,şezândă
(pacienţii dispneici)
- se dezbracă regiunea.
Executarea injecţiei:
-asistenta işi spală mâinele cu apă şi săpun;
-dezinfectează locul injecţiei

77
 -se întinde pielea între indexul şi policele mâinii stângi şi se înţeapă perpendicular pielea cu
rapiditate şi siguranţă, cu acul montat la seringa
- se verifică poziţia acului prin aspirare

78
 -se injecteaza lent soluţia
-se retrage brusc acul cu seringa şi se dezinfectează locul
-se masează uşor locul injecţiei pentru a activa circulaţia,favorizând resorbţia.
Îngrijirea ulterioară a pacientului:
- se aşează pacientul în poziţie comodă,rămânând în repaos fizic 5-10 minute.
Incidente şi accidente:
-durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale
- paralizia prin lezarea nervului sciatic
-hematom prin lezarea unui vas
-ruperea acului
-supuraţie septică
-embolie prin injectarea accidental într-un vas a soluţiilor uleioase.
Intervenţii:
-retragerea acului, efectuarea injecţiei în altă zonă
-se evită prin respectarea zonelor de elecţie a injecţiei
-extragerea manuală sau chirurgicală
-se previne prin folosirea unor ace suficient de lungi pentru a pătrunde în masa musculară
-se previne prin verificarea poziţiei acului.

Fig. 41 Injectia intramusculara

FISA TEHNICA NR. 5

Hidratarea organismului prin perfuzie endovenoasă
Hidratarea organismului se poate face pe cale orală, cale duodenală, cale rectală, cale
subcutanată, cale intravenoasă prin numeroase soluţii ca: ser fiziologic, soluţie izotonică bicarbonat de
sodiu 1,4%, soluţie izotonică lactat de sodiu 1,9%, glucoză soluţie izotonică 4,7%, soluţie hipertonă 5-10-
20-33-40%, soluţie Krebs, soluţie Dextran, soluţia Locke. Soluţiile se administrează prin perfuzie picătură
cu picătură după un ritm stabilit de medic.

79
 DEFINITIE: Perfuzia reprezintă introducerea pe cale parenterală (intravenoasă), picatură
cu picatură, a soluţiilor medicamentoase pentru reechilibrarea hidroionică şi volemică a
organismului.
Introducerea lichidelor se poate face prin ace metalice fixate direct în venă, prin canule de
material plastic ce se introduc transcutanat prin lumenul acelor (acestea apoi se retrag) sau chirurgical,
prin evidenţierea venei în care se fixează o canulă de plastic ce se menţine chiar câteva săptămâni
(denudare venoasă).
Scop : hidratarea şi mineralizarea organismului; administrarea medicamentelor la care se
urmareşte un efect prelungit; depurativ - diluând şi favorizând excreţia din organism a produşilor toxici;
completarea proteinelor sau altor componente sangvine, alimentaţie pe cale parenterală.
Pregătirea materialelor necesare:

Fig. 42 Perfuzia

- tavă medicală acoperită cu un câmp steril;

- trusa pentru perfuzat soluţii ambalată steril;
- soluţii hidrante în sticle R.C.T. închise cu dop de cauciuc şi armătură metalică sau în pungi
originale de material plastic, riguros sterilizate şi incalzite la temperatura corpului;
- garou de cauciuc;
- taviţă renală;
- stativ prevăzut cu braţe, cu cleme pentru fixarea flacoanelor;
- 1 - 2 seringi cu ace pentru injectii intravenoase şi intramusculare;
- o pernă
- muşama;
- 1- 2 pense sterile;
- o pensă hemostatică;
- casolete cu comprese sterile;
80
- substanţe dezinfectante;

81
 - romplast;
- foarfece;
- vată.
Se pregătesc instrumentele şi materialele necesare.
Se scoate tifonul sau celofanul steril de pe flacon.
Se desface aparatul de perfuzie şi se închide prestubul.
Se îndepărtează teaca protectoare de pe trocar şi se patrunde cu el prin dopul flaconului.
Se închide cu pensa hemostatic, imediat sub ac tubul de aer, se îndepărtează teaca protectoare de
pe ac şi se patrunde cu acesta în flacon, prin dopul de cauciuc, făra să se atinga trocarul.
Se suspendă flaconul pe suport. Se fixează tubul de aer la baza flaconului cu o bandă de
romplast, având grijă să depaşească nivelul soluţiei sau al substanţei medicamentoase.
Se îndepărtează pensa hemostatică, deschizând drumul aerului în flacon.
Se îndeparteaza teacă protectoare de pe capacul portac al tubului, se ridică deasupra nivelului
substanţei medicamentoase din flacon şi se deschide usor prestubul, lăsând să curgă lichidul în
dispozitivul de perfuzie, fără ca picuratorul să se umple complet cu lichid.
Se coboară progresiv portacul, până când tubul se umple cu lichid, fiind eliminate complet bulele
de aer.

Se ridică picurătorul în poziţie verticala şi se închide prestubul, aparatul ramânând atârnat pe

stativ.

Pregatirea psihică si fizica a bolnavului.

I se explică bolnavului necesitatea tehnicii. Se aşează bolnavul pe pat, în decubit dorsal, cât mai
comod, cu antebraţul în extensie şi pronaţie. Se aşează sub braţul ales o pernă tare, acoperită cu muşama
şi câmp steril.
Efectuarea perfuziei
Spălarea pe mâini cu apa si sapun. Se examineaza calitatea sistarea venelor.Se aplica garoul de
cauciuc la nivelul bratului. Se dezinfectează plica cotului cu alcool. Se cere bolnavului să închidă pumnul
şi se efectuează puncţia venei alese. Se verifică poziţia acului în venă, se îndepartează garoul si se
adapteaza amboul aparatului de perfuzie la ac.
Se deschide prestubul, pentru a permite scurgerea lichidului în venă şi se reglează viteza de
scurgere a lichidului de perfuzat, cu ajutorul prestubului, în funcţie de necesitate.
Se fixează cu leucoplast amboul acului şi porţiunea tubului învecinat acestuia, de piele
bolnavului.
Se supraveghează permanent starea bolnavului şi funcţionarea aparatului.
Dacă este necesar se pregăteşte cel de-al II-lea flacon cu substanţa medicamentoasă, încălzindu-l

82
la temperatura corpului.

83
 Înainte ca flaconul să se goleasca complet, se închide prestubul pentru a împiedica pătrunderea
aerului în perfuzor şi se racordeaza aparatul de perfuzie la noul flacon.
Se deschide prestubul, pentru a permite lichidului să curgă; operaţia de schimbare trebuie să se
petreaca cât mai repede, pentru a nu se coagula sângele refulat din ac şi se reglează din nou viteza de
perfuzat a soluţiei.
Înainte de golirea flaconului se închide prestubul, se exercită o presiune asupra venei puncţionate
cu un tampon îmbibat în soluţie dezinfectantă şi printr-o mişcare bruscă, în direcţia axului vasului, se
extrage axul din venă.
Se dezinfectează locul puncţiei cu tinctura de iod, se aplică un pansament steril şi se fixează cu
romplast.
Îngrijirea bolnavului după tehnică:
Se aşează bolnavul confortabil în patul sau.
Se administrează bolnavului lichide calduţe ( dacă este permis).
Se supraveghează bolnavul.
Reorganizarea locului de muncă
Se noteaza în foaia de temperatura data, cantitatea de lichid perfuzat, cine a efectuat perfuzia.
Accidente şi incidente
- Hiperhidratarea prin perfuzie în exces, la cardiaci, poate determina edem pulmonar acut: tuse,
expectoratie, polipnee, cresterea T.A. se reduce ritmul perfuziei sau chiar se întrerupe complet, se
injecteaza cardiotonice.
- Embolie pulmonara prin pătrunderea aerului în curentul circulator. Se previne prin: eliminarea
aerului din tub înainte de instalarea perfuziei, întreruperea ei înainte de golirea completă a flaconului şi
prin neutilizarea perfuziilor cu presiune şi reţinerea 2 - 3 cm de soluţie pentru control, în cazul în care s-ar
produce un accident (intoleranţă).

84
 CAPITOLUL 4
PROCESUL DE INRIJIRE AL UNUI PACIENT CU LUXATIE

Date fixe:
Nume: R.
Prenume: M.
Naţionalitatea: Română
Sex: Feminin
Religia: Catolic
Vârsta: 51 ani
Greutate: 53 kg
Înălţime: 166 cm
Grupa sanguină: BIII. Rh pozitiv
Date variabile:
Domiciliu Constanta
Data internării: 1.01.2018
Data externării: 10.01.2018
Diagnostic medical la internare: Luxaţie de cot
Antecedente heredocolaterale: fără importanţă
Antecedente personale: gastrită, apendicectomie:
Istoricul bolii: În cursul zilei, de 1.01.2018 cade din mers pe trotuar sprijinindu-se in mâna
dreaptă, acuză dureri viila articulatia cotului drept, mobilitate anormală, impotenţă funcţională, motive
pentru care se prezintă în secţia de ortopedie, unde se decide internarea sa.
Manifestări de dependenţă: durere, stare generala alterată, constipaţie, insomnie, inapetenţă,
incapacitatea a de a-şi asigura îngrijiri igienice, lipsa de cunoştinţe, incapacitate de a se îmbraca şi
dezbrăca;
Problemele pacientului: alterarea confortului fizic, alterarea stării generale, risc de complicaţii,
alterarea alimentaţiei, dereglări de tranzit intestinal, tulburări ale ritmului somnului, deficit de
autoîngrijire, mobilitate fizică alterată, incapacitate de a se îmbraca şi dezbrăca, deficit de cunoştinţe
despre boală;

85
 Plan de îngrijire

NEVOIA DIAGNOSTIC DE OBIECTIVE INTERVENŢII EVALUARE

DEFICITARĂ ÎNGRIJIRE
Nevoia de a evita Alterarea confortului fizic si
pericolele psihic din cauza durerii la
nivelul cotului drept.
Nevoia de a evita Alterarea stării generale
pericolele determinata de accidentul
suferit.
Nevoia de a evita Risc de complicaţii
pericolele
Diminuarea durerii. Administrează medicaţia antialgică Durerea scade în
prescrisă de medic: Algocalmin i intensitate după
Diclofenac administrarea
antialgicelor.
Pacienta să prezinte o -informez pacienta despre intervenţia Stare generală stabilă
stare de bine fizic şi ortopedică de reducere a luxaţiei; Funcţii vitale:
psihic -obţin consimţămîntul pacientei R=16 / min
-asigur o alimentaţie uşor digerabilă P= 70/ min
-asigur o igienă riguroasă a TA=130/75 mm Hg
tegumentelor; T= 36,9 grade C
-conduc bolnava la sala de intervenţii Diureză= 1500 ml
-postoperator monitorizez funcţiile
vitale
- aşez pacientul în pat, decubit dorsal
prevenirea - supraveghez pacienta Pacienta nu prezintă
complicaţiilor, escare, - schimb pozitia pacientei în pat la complicaţii
tromboze de decubit, fiecare 2 ore postoperatorii
- mobilizez pacienta R=17 / min

9

Nevoia de a bea şi Alterarea alimentaţiei din
mânca cauza spitalizării manifestată
prin inapetenţă
Nevoia de a dormi şi Tulburări ale ritmului
odihni somnului determinate de
spitalizarea manifestat prin
Insomnie
9
- monitorizez funcţiile vitale P= 72/ min
- administrez medicatia recomandat TA=125/60 mmhg
de medic: perfuzie glucoza 5% T= 36,7 grade C
Diureză= 1600 ml
Pacienta să respecte -am educat pacienta să consume un -pacienta a înteles
regimul alimentar impus regim hiposodat, hipolipidic, importanţa regimului şi
normoglucidic; colaborează cu echipa
-am recomandat un regim alimentar cu de îngrijire cu privire la
nivelul caloric ridicat iar ratia lipidica alimentaţia
nu va depasi 35% din aportul caloric; corespunzătoare;
-ratia alimentara se împarte in 4-5 R=16 / min
gustări mici /zi , consumate fără graba P= 75/ min
-am îndrumat pacienta de a consuma TA=130/65 mmhg
mai multe legume si fructe proaspete T= 36,8 grade C
sau congelate ; Diureză= 1800 ml
-am aranjat estetic masa si
alimentelor pentru stimularea
apetitului ;
Pacienta să fie capabilă - se identifică factorii care au Se trezeşte spontan, dar
să doarma în timpul declanşat starea de anxietate: frica de adoarme imediat ce se
noptii , având un somn a nu se mişca vicios în timpul asigură că nu se află
linistitor si odihnitor. somnului într-o postură vicioasă

Nevoia de a fi curat, Deficit de autoîngrijire
îngrijit, de a proteja determinat de starea de boală
tegumentele şi manifestat prin incapacitatea
mucoasele de a-şi asigura îngrijiri
igienice.
Nevoia de a se mişca şi Mobilitate fizică alterată din
a avea o bună postură cauza fracturii
Nevoia de a se îmbrăca Incapacitate de a se îmbraca şi
şi desbrăca dezbrăca
- se aeriseşte salonul pentru fractură.
- se aşează într-o poziţie comodă.
- la indicaţia medicului se
administrează un sedativ înainte de
culcare.
Asigurarea autonomiei - i se asigură intimitate Colaborează şi face
în realizarea măsurilor - i se efectuează toaleta la pat pe eforturi pentru a ajuta
de igienă personală. regiuni infirmiera la efectuarea
- este încurajată şi i se apreciază toaletei.
fiecare efort depus pentru a-şi reduce
gradul de dependenţă.
Menţinerea poziţiei -ajut pacienta pentru a se putea Se mobilizează în pat
corecte pentru a preveni mobiliza; folosind suportul de
eventuale complicaţii. -este învăţată să se mobilizeze în pat şi susţinere.
să folosească suportul de la pat pentru
a se ajuta la mobilizare,
-este rugată să solicite ajutor la
nevoie;
Pacienta îşi va recâştiga -încurajez pacienta Pacienta reuşeşte să se
mobilitatea articulară si -fac zilnic exercitii de motricitate fina îmbrace şi dezbrace
capacitatea de a se cu pacienta descriindu-i gestica singură.
îmbraca si dezbraca fără necesară îmbrăcării.

9
 ajutor. -supraveghez pacienta în timpul
îmbrăcării şi dezbrăcării
Nevoia de a învăţa cum Deficit de cunoştinţe despre Pacienta să cunoască - informez pacienta despre boală şi Pacienta este receptivă
să işi păstreze sănătatea Boală date despre boală tratament. la informaţiile primite
- explic pacientei importanţa
respectării tratamentului

SUPRAVEGHEREA FUNCŢIILOR VITALE

Data T.A Puls Respiraţie Temperatură Diureza Scaun

1.01.2018 140/85 mmhg 80 b/min 16/min 36,6 C 1600 ml/24h normal

2.02.2018 135/80 mmhg 70 b/min 18/min 36,7 C 1800 ml/24h normal

3.02.2018 130/70 mmhg 75 b/min 16/min 36,8 C 1700 ml/24h normal
4.02.2018 135/80 mmhg 80 b/min 17/min 36,6 C 1600 ml/24h constipaţie
5.02.2018 135/75 mmhg 78 b/min 16/min 36,7 C 1600 ml/24h constipaţie
6.02.2018 135/80 mmhg 80 b/min 16/min 36,9 C 1700 ml/24h normal
7.02.2018 135/80 mmhg 80 b/min 16/min 36,9 C 1700 ml/24h normal
8.01.2018 140/85 mmhg 80 b/min 16/min 36,9 C 1600 ml/24h normal
9.02.2018 135/80 mmhg 70 b/min 18/min 36,7 C 1800 ml/24h normal
10.02.2018 130/70 mmhg 75 b/min 16/min 36,8 C 1700 ml/24h normal

9
 ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI

Perioada Alimente permise Alimente interzise

1.01.2018 - lapte smîntănit, carne de pasăre slabă fără piele, vacă/viţel slab, şuncă/peşte slab, la ouă - grăsimile animale
lapte smîntănit, carne de pasăre slabă fără piele, uleiuri vegetale maximum 25g/zi, pîine - apă minerală,
- cafea
intermediară de o zi, griş, orez, porumb, supe de legume, ciorbe, sosuri, legume, fructe,
- băuturi alcoolice
ceaiuri, sucuri de legume şi fructe., - băuturi energizante
- băuturi carbogazoase
2.01.2018 - se întrerupe alimentaţia

3.01.2018 - lichide neîndulcite - alimente solide, grase,

4.01. 2018 - iaurt, branză de vaci, carne fiartă sau friptă - grăsimile animale,
- carne de porc, vită, raţă,
5-10.01.2018 - lapte smîntănit, carne de pasăre slabă fără piele, vacă/viţel slab, şuncă/peşte slab, ouă, - grăsimile animale
uleiuri vegetale maximum 25g/zi, pîine intermediară de o zi, griş, orez, porumb, supe de - apă minerală,
- cafea
legume, ciorbe,bulion de carne, sosuri, legume, fructe, ceaiuri, sucuri de legume şi fructe,
- băuturi alcoolice
cafea, apă minerală - băuturi energizante
- băuturi carbogazoase

9
 EXAMENUL DE LABORATOR

Examen cerut Mod de recoltare Rezultate Valori normale

Acid uric 5-10 ml sînge venos 3,59mg%. 2-6mg%.

uree 5-10 ml sînge venos 50,3mg%. 20-40mg%.

Creatinină: 5-10 ml sînge venos. 1,12mg%. 0,6-1,2mg%.

Na: 5-10 ml sînge venos. 138mEq/l. 137-152mEq/l.

K: 5-10 ml sînge venos. 4,9mEq/l 3,8-5,4mEq/l
V.S.H.: 1,6 ml sînge venos pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%. 9 mm. 1h:4-6 mm,2h:7-15 mm.
Hgb puncţie capilară sau puncţie venoasă 2 ml sînge pe E.D.T.A. 13;7g/100ml. B:15±2g/100ml,F:13±2g/100ml
Leucocite puncţie capilară sau venoasă 2ml sînge pe E.D.T.A. 6500/mm³. 4000-8000/mm³.

INVESTIGAŢII PARACLINICE

Data Examene curente Pregatirea pentru examen Îngrijiri după examen

1.01.2018 Radiografie Nu este necesar o pregătire fizică specifică, doar se explică Se acordă îngrijirile impuse de starea
pacientului în ce constă tehnica generală a pacientului şi de
afecţiunea pentru care este spitalizat

9
 TRATAMENT MEDICAMENTOS

Data Medicamente Mod de administrare

1.01.2018 Algocalmin 3f
Diclofenac 1 tb
Diazepam 1 cp
Glucoză 5% 250 ml i.v. 30 pic/min
Soluţie de Na Cl 0,9% 250m l i.v. 10 pic/ min
2.01.2018 Algocalmin 3f
Diclofenac 1 tb
Fragmin 5000 u.i. 1f
Diazepam 1 cp
Glucoză 5% 250 ml i.v. 30 pic/min
Soluţie de Na Cl 0,9% 250m l i.v. 10 pic/ min
3.01.2018 Diclofenac 1 tb
Fragmin 5000 u.i. 1f
Diazepam 1 cp
Glucoză 5% 250 ml i.v. 30 pic/min
Soluţie de Na Cl 0,9% 250m l i.v. 10 pic/ min
4.01.2018 Diclofenac 1 tb
Fragmin 5000 u.i. 1f
Diazepam 1 cp

9
 Glucoză 5% 250 ml i.v. 30 pic/min
Soluţie de Na Cl 0,9% 250m l i.v. 10 pic/ min

5.01.2018 Diclofenac 1 tb
Fragmin 5000 u.i. 1f
Diazepam 1 cp
Glucoză 5% 250 ml i.v. 30 pic/min
Soluţie de Na Cl 0,9% 250m l i.v. 10 pic/ min
6.01.2018 Diclofenac 1 tb
Diazepam 1 cp
Glucoză 5% 250 ml i.v. 30 pic/min
7-10.01.2018 Diclofenac 1 tb
Fragmin 5000 u.i. 1f
Diazepam 1 cp

9
 CAPITOLUL 5
EDUCATIE PENTRU SANATATE

Asistenta medicală îi va explica pacientului cum să evită eforturile, lucru obligatoriu în luxaţia
de cot. Gimnastica abuzivă nu ajută, ci sporeşte uzura. De aceea asistenta medicala va realiza împreună cu
pacientul un program de gimnastică de recuperare.
Îi va explica bolnavului cu gimnastica pentru aparatul locomotor dezvoltă mişcările articulatiilor
contractate sau anchilozante, atenuează durerile spontane sau provocate de mişcare, îşi recapată starea de
excitabilitate normală, precum şi elasticitatea pierdută.
Asistenta va avea grija ca pacientul să execute mişcări de amplitudine mică în jurul axelor
fiziologice ale articulaţiilor.
Mişcările trebuiesc respetate în cursul zilei şi asociate cu termoterapie, masaj.

Educatia pentru sãnãtate se poate defini ca fiind un sistem ce cuprinde: constiinta stãrii de sãnãtate, procesul
de predare/învãtare; participare activã.
Ea face parte din viata culturalã a fiecãrei tãri, neputând fi delimitatã de nivelul socialeconomic cu care este
în strânsã dependentã.

Având în vedere aceste consideratii, directiile de orientare în educatiei pentru sãnãtate se referã la:

 Dezvoltarea educatiei pentru sãnãtate a individului, familiei si colectivitãtilor;

 Încurajarea actiunilor de prevenire si combatere a bolilor transmisibile, cu accent pe bolile sociale

(tuberculoza, bolile venerice etc.);

 Sustinerea actiunilor de prevenire si combatere a bolilor cronice;

 Intensificarea educatiei pentru sãnãtate în problemele de prevenire a accidentelor si instruirea

populatiei în acordarea primului ajutor;

 Popularizarea sistemului de servicii de sãnãtate pentru populatie;

 Considerarea educatiei pentru sãnãtate ca cea mai puternicã armã în promovarea sãnãtãtii prin
ridicarea nivelului de culturã sanitarã a populatiei;

 Antrenarea populatiei în activitãti privind asanarea mediului fizic extern prin combaterea poluãrii;

 Dezvoltarea interesului populatiei pentru practicarea sportului si folosirea factorilor naturali în scopul
cãlirii organismului.

Acestea sunt câteva din cele mai importante directii de orientare, din care derivã obiectivele de bazã ale
educatiei pentru sãnãtate, ce trebuiesc realizate.

84
Obiectivele educatiei pentru sãnãtate

În lumina unor documente oficiale ale O.M.S., obiectivele educatiei pentru sãnãtate prevãd:

 Constientizarea faptului cã sãnãtatea este un capitol util pentru societate si cã nu existã dezvoltare
socio-economicã fãrã sãnãtate;

 Informarea populatiei asupra tot ce i-ar fi necesar si util în ceea ce priveste ocrotirea propriei sale
sãnãtãti;

 Crearea unei atitudini si a unui comportament sanogenetic;

 Crearea unei constiinte de educatie pentru sãnãtate cu o culturã sanitarã optimã;

 Încurajarea creãrii si utilizãrii rationale a serviciilor pentru sãnãtate.

84
 
III. BIBLIOGRAFIE

1. Fluture V. “Principii si tehnici de chirurgie “ Timisoara Editura Facla 1987

2. Dumnici A. “Ghid practic de mica chirurgie” Editur Viata Aradeana 1999
3. Lazar L. S. “Semiologie si patologie chirurgicala “ Vol.1 Editura medicala 1986
4. Mozes C. “Tehnica ingrijiri bolnavilor” Editura Medicala 1978
5. L. Titirca “Breviar de explorari funtionale si de ingrijiri speciale acordate
bolnavuluii “ Editura viata medicala Bucuresti 1997
6. Turai I. “Urgente medico-chirurgicale” Editura de stat pentru literature stiintifica
Bucuresti 1952
7. Carol Mozes “Cartea asistentului medical “ Editura medicala Bucuresti 2003
8. Omen I. “Petrottin J . Taite de technique chirurgicale” Editura Masson Paris 1995
9. Razesu V. “Chirurgie Generala” Editura Juniea Iasi 1987
10. V Papilian, J Albu, Al. Vaida , “ Anatomia omului, Vol 1.
11. N. Diaconescu , N. Rottenberg , V . Niculescu “Ghid de anatomie practica “
Timisoara 1988
12. Dem Teodorescu “Mic atlas de anatomie a omului “ Bucuresti 1982
13. L. Titirca “Breviar de explorari functionale si de ingrijiri speciale acordate
bolnavului “ Bucuresti 1994
14. L. Titirca “Ghid de nursing “ Bucuresti 1995
15. Neculan “Manual de psihologie “ Iasi 2003
16. S. Iancu Deme “ Curs de psihologie Medicala , Timisoara 2003
17. G Balta, M. O. Stanescu , A. Metaxatos , L. Titirca “ Tehnici speciale de ingrijiri a
bolnavilor, Bucuresti 1983
18. L. Titirca “ Breviar de explorari functionale si de ingrijiri speciale acordate
bolnavilor “ Bucuresti 1994
19. Boli chirugicale, Mihai Mihailescu
20. V. Hendersson “ Principii de baza a ingrijirii persoanei sanatoase, bolnave si
nursing “

84
21. Prof. Dr. A. Denischi “Tratat de patologie chirurgicala “ Vol.3 Editura medicala
1988.

84