Muzica religioasa

Plămădirea culturii creştine s-a produs simultan cu decăderea

artei eline. Pornit din Iudeea şi Siria, creştinismul s-a întins în
bazinul Mediteranei şi a îmbinat misticismul iudeo-oriental şi
filosofia elenă cu învăţătura şi morala creştină. Vechile
cosmogonii greceşti vor fi preluate de către Boetius şi
Cassiodorus şi transmise lumii creştine.

Numeroase scrieri conţin consideraţii asupra rolului muzicii de cult

şi despre practica muzicală a diferitelor comunităţi. Avem
informaţii de la Philon din Alexandria (sec. I), care confirmă
preluarea cântărilor sinagogale de către creştini, iar scriitorul
roman Pliniu cel Tânăr (sec. I) ne vorbeşte într-o scrisoare
despre cântul antifonic al creştinilor. Tertulian (160-240)
menţionează practica psalmodiei şi a imnurilor, iar de la Origen
(185-254) aflăm că fiecare comunitate îşi executa cântările în
limba ei proprie, el conferind instrumentelor un caracter simbolic.

Un document valoros este jurnalul călugăriţei spaniole Etheria,

realizat în anul 385, după un pelerinaj la Ierusalim. Ea
menţionează cântările rituale, psalmi, responsorii şi antifoane de
la Sf. Mormânt şi circumstanţele în care acestea erau executate
în cult. Şi episcopul Teodoretos din Kir (sec. al V-lea, din
Antiochia) aminteşte de cântările în diferite limbi, precum şi de
uzul bătăilor din palme şi a mişcărilor de dans din timpul
cântărilor.

Clement din Alexandria (sec. I-II) a respins genul enarmonic,

considerat bun doar pentru curtezane. Era adeptul muzicii şi al
poeziei, dar respingea instrumentele de suflat ca fiind nocive,
admitea doar lira şi chitara în scopuri educative. Împotriva folosirii
instrumentelor în cult se pronunţă şi Eusebius din Cezareea (sec.
al II-lea), precum şi Athanasie din Alexandria (sec. al IV-lea),
care protestează împotriva executării elaborate a psalmilor şi a
imnurilor. El afirma că redarea artistică nu trebuie să înlocuiască
sinceritatea emoţională.

Despre forţa expresivă a muzicii, despre înrâurirea ei asupra

sufletului şi despre rolul ei în răspândirea credinţei se ocupă în
scrierile lor Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-lea), Ieronim (sec. IV-
V), Ambrosius de Milan (333-397), Augustinus Aurelianus din
Hippona (sec. IV-V) şi Ioan Hrisostomul, episcop al
Constantinopolului (sec. IV-V), acesta din urmă amintind de
cântecele laice şi circumstanţele în care ele se practicau. Isidor
din Pelusa (sec. al IV-lea) şi călugărul egiptean Pambon (sec. al
IV-lea) se ridică împotriva „teatralizării” cultului prin muzică, iar
abatele Silvan (sec. al IV-lea) considera că muzica împiedică
credincioşii să ajungă la pocăinţă. Majoritatea teoreticienilor
creştini au fost îngrijoraţi de pătrunderea elementului laic în
cântarea bisericească, ceea ce a dus la înlăturarea unor vechi
formule precreştine.

Muzica creştină îşi are obârşia în cea sinagogală ebraică, în

cântecele duhovniceşti ale popoarelor creştinate şi în sistemul
teoretic grec. Întrucât primii creştini au activat în Iudeea,
repertoriul muzical a preluat psalmodia şi jubilaţiile de la evrei.
Psalmodia este cântarea recitativică a psalmilor sub forma de
solo psalmodic, preotul sau cântăreţul recita muzicalizat psalmii.
În muzica bisericii se cunosc două tipuri de cântări: cântul
responsorial – psalmodierea de către un solist cu răspunsul
întregii asistenţe – şi antifonic – alternarea a două grupuri corale.

Primele comunităţi creştine organizate au fost în Siria. Neavând o

doctrină comună pentru atragerea de prozeliţi, s-au dus lupte
între comunităţi. Printre mijloacele de atragere a credincioşilor,
muzica a deţinut un loc important. Monotona psalmodie n-a ajutat
însă acestui scop. Atunci s-au intercalat, instinctiv, între psalmi
aşa-numitele antifoane, piese melodioase ale căror texte poetice
conţin elemente de simetrie. Imnul de la Oxyrhynchos este primul
text muzical cunoscut din această categorie, notaţia greacă a
manuscrisului dovedind influenţa greacă asupra primilor muzicieni
creştini. Tendinţa de înfrumuseţare şi îmbogăţire a psalmodiei
prin intercalarea unor antifoane a fost socotită la început ca o
îndepărtare de cântarea sobră, fiind aspru combătută.

Odată cu introducerea imnurilor versificate de către sectele

eretice, s-au folosit melodii atrăgătoare, accesibile şi simetrice,
din repertoriul laic. Efrem din Edessa a fost unul dintre importanţii
creatori de imnuri. După modelul lui, Sf. Ioan Gură de Aur le
introduce în muzica bizantină, de unde vor fi preluate şi adaptate
de Ambrosie din Milan, Hilarius din Poitiers (Galia),
Prudentius (Spania), Augustinus Aurelianus (Hippona, Africa
de Nord) şi Venantius Fortunatus. Practica imnurilor a uşurat
pătrunderea elementului popular în biserică, îmbogăţindu-i
formulele şi formele muzicale.

Tot pentru potenţarea exprimării muzicale a psalmodiei s-au

adăugat formule vocalizate la finele versetelor psalmilor, obicei
existent în sinagogi. În biserică au fost adoptate aceste jubilaţii,
dar şi cântările melismatice de origine siriană.

În Orient, Siria a fost locul unde s-au pus bazele culturii muzicale
creştine. În practica siriană au existat trei genuri mari: memre,
omilie în versuri ritmate, rostită în recitativ melodizat, madraşe,
cântată de un solist, căruia îi răspunde corul, şi sagyatha,
intonată de solişti şi două coruri. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi
ai muzicii siriene sunt Efrem (306-373) şi monofizitul Iacob din
Seruglia (451-521).

Notaţa siriană consta din liniuţe şi puncte, aşezate deasupra

cuvintelor sau printre cuvintele textelor liturgice. Cucerirea Siriei
de către arabi, în anul 637, va contribui la decăderea culturii
muzicale siriene. Cu toate acestea, Siria rămâne primul centru de
elaborare şi organizare a cântecului ritual creştin.

În acest timp, şi în Antiohia s-a dezvoltat practica muzicii rituale

prin introducerea antifoniei de către doi călugări, Flavian şi
Diodor.

Poate ca prea des intram in Biserica si auzim cantand preotul,

fara sa-l ascultam cu adevarat. Consideram muzica religioasa un
dat de cand lumea, ceva ce ni se cuvine. Uitam ca prin vocea
preotului se transmite un simtamant divin, dar si pacea lui. Putini
inteleg semnificatia cantecului religios si isi dau seama ce stare
transmite aceasta muzica.

Primul lucru pe care il uita este ca ea nu trebuie in niciun fel

comparata cu muzica pe care o auzim zi de zi la radio. Tinerii, in
special se plang uneori ca muzica bisericeasca e "prea serioasa
si plictisitoare". Insa ceea ce nu inteleg este ca Biserica nu este
un loc pentru divertisment: pentru asta exista salile de spectacol
si artistii pe care ii prefera si pe care ii asculta pe iPod in fiecare
zi.

Muzica bisericeasca este cantecul pe care il asculti atunci cand

sufletul tau are nevoie de liniste. Pentru ca muzica bisericeasca
nu este doar cea care iti mangaie urechile, ci si inima. Nu intri in
Biserica pentru a auzi muzica, ci pentru a asculta vocea preotului
care te desprinde de toate grijile din viata ta si pentru a primi pace
sufleteasca.

Exista oameni necredinciosi, care poate infaptuiesc pacate in

fiecare zi, insa care atunci cand intra intr-o Biserica si asculta
slujba pot izbucni in lacrimi. Sentimentele nu sunt declansate doar
de cuvintele preotului, iar lacrimile nu apar doar din mustrare de
constiinta: acestea sunt declansate si de sunetul mangaietor al
cantecului religios, care scoate la iveala binele si lumina din om.
Prin cantecul preotului comunicam cu Dumnezeu

O caracteristica importanta, poate cea mai importanta a muzicii

bisericesti este prezenta antifonului. Antifonul este versetul sau
psalmul care este repetat de doua coruri sau de doua voci, ca si
cum si-ar raspunde reciproc. Poate fi si cantarea repetata de
doua coruri, in cadrul slujbei.

Practica a pornit din templele evreiesti, unde psalmii erau cantati

in fiecare zi. De cele mai multe ori, psalmul este cantat de catre
preot, iar corul raspunde cu un antifon, sau acestea sunt cantate
inainte sau dupa psalmi.

Antifonul este cel care ne arata ca muzica ce il slaveste pe

Dumnezeu nu este un monolog monoton, asa cum am putea
crede. Muzica religioasa ortodoxa poate fi dialogul nostru cu
divinitatea. Insa mai are un rol poate la fel de important, acela de
a facilita comunicarea cu noi insine. Ascultand slujba, omul se
poate detasa de problemele de zi cu zi, de griji si de nevoi, si se
poate concentra pe sufletul sau.

Ascultand vocea preotului, omul dialogheaza cu sine: uneori, aici

poate descoperi ceea ce se afla cu adevarat in sufletul sau si
daca inauntru este armonia pe care o are muzica religioasa.
Vocea preotului poate "acorda" inima omului, astfel incat aceasta
sa fie receptiva la mesajul lui Dumnezeu, mesajul iubirii si al pacii.

Mai mult, indraznesc sa spun ca cei care rezoneaza cel mai bine
la acest mesaj sunt cei care si-au pierdut credinta: mai curand
decat oricine, acestia pot fi sensibili la cantecul religios, pentru
astfel isi pot regasi credinta
 Dansuri din diverse regiuni geografice

  Prin folclor înţelegem creaţia artistică, colectivă, orală şi

anonimă a unui popor, ce ne oglindeşte concepţia despre lume şi
viaţă. Folclor inseamna, muzică, dans, poezie, teatru şi arte
plastice, decorative. Nu se cunosc originile acestui dans tocmai
pentru ca este strans legat de folclor.
        Totusi primele documente scrise care evidenţiază prezenţa
folclorului sunt din anul – 1540 cind Ion Căianul, călugar
franciscan de origine română, culege zece melodii româneşti.
        În „Descripţio Moldavie” (1711), Dimitrie Cantemir
menţionează existenţa dansurilor populare, doinei, baladei, ,
instrumentelor populare şi descrie obiceiuri tradiţionale legate de
nuntă, înmormântare, colinde, drăgaica, paparuda şi căluşul.

Dansurile populare zonale sunt însotite numai de muzica

instrumentală, presărată cu strigături, pocnete din degete, bătăi
din palme, paşi bătuţi, chiuituri etc., subliniind o dată în plus
sincretismul jocurilor populare din diferite zone folclorice etc.
    Dansul a avut o importanţă deosebită în viaţa socială a omului
fiind nelipsit din ritualurile religioase. În timp s-au produs mutaţii în
cadrul dansurilor jocurilor populare în sensul că unele şi-au
păstrat funcţia rituală (Caluşul, Cununa, Drăgaica), iar altele s-au
transformat în dansuri de gluma.
   
 Primele referiri asupra existenţei dansului popular îsi fac apariţia
începând cu secolul al-XV-lea, (Gr.Ureche) şi continuă cu secolul
al-XIX-lea, perioadă în care apar primele culegeri printre care
figurau şi un număr important de dansuri populare

De-a lungul timpului s-a creat o gamă întregă de jocuri ca: Sârba,
Hora, Caluşul, Brâul etc.
      
Dansurile moldovenesti si olteneşti sunt repezi, dinamice,
necesitând agerime şi virtuozitate. Se execută în deplasări rapide
şi spaţii bruşte de direcţie, cu paşi încrucişaţi, bătăi şi sincope,
fluturări de picioare şi pinteni. Desenul variat al dansurilor,
conferă o poziţie specială în peisajul dansului popular. Dansurile
cer multă îndemânare din partea dansatorilor, figurile fiind
adevărate bijuterii în arta coregrafică a dansului popular.
      Dansurile muntenesti sunt variate, mixte cu jocuri de bărbaţi şi
femei. Jocurile se desfăşoară cel mai mult în cerc şi în semicerc.
Bogăţia ritmică a paşilor este foarte mare, întâlnindu-se des
sincopa şi contratimpul. Cele mai întâlnite sunt horele de mână,
horele pe bătaie, brâurile bărbăteşti şi femeieşti.
Brâul - Este un dans bărbătesc din zona de munte a Banatului,
dans de păstori care s-a păstrat pâna în zilele noastre şi s-a
transmis şi în celelalte zone folclorice..
       Hora - este un dans popular tradiţional realizat într-un cerc
închis. Este un dans ţărănesc care reuneşte într-un cerc mare
întreaga adunare. Dansatorii se ţin de mână, făcând paşi în
diagonală fie în faţă, fie în spate, totodată învârtind cercul, în
principiu în sensul arcurilor ceasului. Participanţii cântă cu toţii
versurile cântecului fiind acompaniaţi de instrumentişti. Ţambalul,
acordeonul, vioara, viola, contrabasul, saxofonul, trompeta sau
chiar naiul sunt instrumente care acompaniează de obicei o horă.
Se dansează hora la nunţi sau la mari sărbători populare.
Descoperirea unei reprezentări în ceramică a unei hore formate
din 6 femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 inainte de
Hristos), indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani
în urmă pe pământul vechii Dacii. Rolul magic al horei s-a
transmis până în prezent, sub forma căluşului la care participă
numai bărbaţi.
  Dansul popular, prin varietatea sa, prin traditie si sentiment, este
expresia fiecarui colt de tara, cu obiceiurile, oamenii si cultura lui.
    Parca uitate de cei mai multi tineri, dansurile populare ard in
inimile bunicilor si strabunicilor "dependenti" de folclor.
      Specificul manierei de dans si de interpretare depinde de
zona folclorica. Astfel se disting zone folclorice ale Moldovei,
Munteniei, Olteniei, Banatului, Transilvaniei şi Dobrogei.
      În timpul dansului flăcăii şi fetele zic „strigături” a căror
manieră diferă de la o zonă la alta.
      La noi in Moldova se strigă pe ritmul paşilor.
      În Maramureş, „ţipuriturile” se cântă în intonaţii interesante,
specifice.
      În Transilvania se desfăşoară adevărate dialoguri între fete şi
băieţi.
    Iar în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea aceste strigături au rolul
de conducere a dansului prin anunţarea figurilor.
    Strigăturile conţin texte uneori lirice, de dragoste, alteori satirice
sau umoristice, dar nu lipsesc din dansurile populare.
Alunelu
  Joc popular românesc cu diferite variante şi denumiri, raspândit
în Oltenia. Este un joc, în linie, cu braţele încrucişate la spate sau
în faţă. Mai poate fi întâlnit şi în formaţie de cerc, cu braţele
îndoite prinse în lanţ. Are ritm binar şi o mişcare vioaie, cu paşi
batuţi şi încrucişaţi.
Braşoveanca
    Braşoveanca este  un  dans  foarte  cunoscut  în  Transilvania
(Ţara  Bârsei,  în preajma Braşovului) şi face parte din categoria
„dansurilor de cuplu”, dansându-se mai ales la nunţi.
   Este un dans bazat pe simetrie. Cuplurile, ţinându-se de mână
(mâinile drepte împreunat e în faţă, iar cele stângi în spate la
nivelul umărului partenerei), se aşează într-o coloană compactă şi
se fac:
    - trei paşi în faţă urmaţi de trei faţă în spate
    - partenera execută trei paşi la stânga urmaţi de trei paşi la
dreapta partenerului
    Se repetă până la sfârşitul dansului
Brâul
    Brâul este un dans întâlnit în multe zone ale României, diferă
însă ritmul și modul de execuție a pașilor. Brâul din
Muntenia/Oltenia  se dansează fie în cerc, fie pe pereche, ritmul
fiind alert. La  coregrafia în cerc, fiecare dansator își sprijină
mâinile pe umerii  celorlalți, brațele sunt întinse, deplasarea se
face de la stânga la  dreapta. Pașii: cu picioarele ușor depărtate,
se ridică piciorul stâng  spre dreptul, apoi piciorul drept spre cel
stâng, urmați de trei pași în  lateral cu piciorul drept. Se reia
coregrafia. Dansatorii mai  experimentați pot executa și mișcări
mai complexe, dar pasul și ritmul  de bază rămân aceiași.
Căluşul
   Călușul este un obicei românesc practicat de Rusalii și ține de
cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiția populară a
dacilor Căluș, Căluț sau Călucean. Piesele din „echipamentul”
călușarilor poartă și ele denumiri care amintesc de numele zeului,
mișcările dansului simbolizând tropăiturile și comportamentul
cabalin.
   Călușarii reprezintă participanții la dansul Călușului, dans
tradițional românesc, prezent în timpurile vechi atât în Moldova,
Oltenia cât și în Transilvania. Căluşarii fac parte din patrimoniul
UNESCO.

Ciuleandra
   Ciuleandra este un dans popular din Muntenia, cu ritm accelerat
progresiv după melodia cu acelaşi nume.
  Dansul porneste ca o hora, lent si cumpătat si se transformă intr-
un vârtej cu chiote în vartejul si năvala ritmului. Acest joc este un
dans al destinului unde mulți își găsesc sufletul pereche...
Hora
   Hora este un dans tradițional din România și Republica
Moldova.  Este un dans țărănesc care reunește într-un cerc mare
întreaga adunare.  Dansatorii se țin de mână, făcând 3 pași în
diagonală în față, S-D-S,  urmați de bătaie cu dreptul, apoi în
spate, trei pași D-S-D, bătaie cu  S, totodată învârtind cercul, în
principiu invers sensului acelor  ceasului. Participanții cântă cu
toții versurile cântecului fiind  acompaniați de instrumentiști.
Sârba
   Sârba este un dans popular românesc, din marea familie a
dansurilor balcano-carpatice, răspândit în România și Republica
Moldova, cu ritm foarte vioi, care se joacă de obicei cu dansatorii
prinși în cerc.
  Sârba este un dans mixt, executat de femei și bărbați, cu o
mișcare rapidă și ritm binar. Dansul se execută de obicei în
semicerc, în care se mișcă simultan cu pași laterali, uneori și cu
figuri de virtuozitate, dansatorii ținându-și mâinile pe umerii celui
din stânga și celui din dreapta.
Sorocul
     Sorocul este un dans popular românesc, originar din zona de
câmpie a Banatului.
   Sorocul este unul dintre cele mai pretențioase dansuri populare
românești în privința execuției. Mișcările acestui dans sunt de o
ritmică foarte complicată, iar elementele de bază ale mișcărilor se
combină între ele cu foarte multă varietate. Acest dans a fost
executat la început numai de către bărbați, iar mai târziu și mixt
(în perechi).
   Au fost recenzate mai multe variante de "soroc", între care:
Sorocul de la Beregsăul Mare; Sorocul de la Felnac; Sorocul de la
Jebel; Sorocul lui Bodroc; Sorocul lui Toni; Sorocul mare; Soroc
ca la Sânandrei.
Banat
   Dansul banatean este prezent in cele doua variante ale sale.
Una din zona montana, care prin ritmurile lui alerte, prin tumultul
creat de invartirile continue ale fetelor pe sub bratele baietilor, prin
vigoarea miscarilor specifice barbatesti, reda temperamentul
aprins al locuitorilor de la munte.
   Cealalta varianta a dansului banatean, apartinand zonei de
campie, caracterizata printr-o desfasurare mai larga in spatiu,cu
miscari mai line, este “Sorocul” unul dintre cele mai pretentioase
dansuri populare romanesti in privinta executiei. Miscarile acestui
dans sunt de o ritmica foarte complicata, iar elementele de baza
ale miscarilor se combina intre ele cu foarte multa varietate.
   Jocuri specifice Banatului: Ardeleana, Banul Maracine, Batuta,
Bataia intai ca la Seceani, Bataia a doua ca la Seceani, Braul,
Carabasiul, Ciocanita, Ciocanita, Cirligul, Cucuruzul, Damul, De
doi cu diverse variatii, Duba, Forme de soroc ca la Sinmihai, Hora
ca pe Valea Almajului, Hora mare si mica, Iciul, Iedera, Intoarsa,
Intoarsa ca la Seceani, Judecata, Jumatatea ca la Seceani,
Momirul, Pe loc cu diverse variatii, Pe sub picior ca la Seceani,
Posovaica pe un picior, Posovaica pe-amandoua, Poccinita ca la
Seceani, Sarita in sus ca la Seceani, Sofreneasca, Sorocul,
Stearsa ca la Seceani, Susanul, Tropa, Tandara si Taltul ca la
Seceani.
Moldova
      Întîlinim o mare bogăţie de ritmuri şi de tempouri, de poziţii
diferite ale braţelor cu mişcări elegante și line în dansurile
femeieşti şi virtuozitate în dansurile bărbăteşti.
      După structura metro-ritmică și după mișcare dansul poate fi
sistematizat astfel: de „sîrbă” (măsură de 2/4, sînt executate într-o
mișcare rapidă de bărbați și femei în cerc, care se țin cu mîinele
de umeri), de „bătută-horă” (măsură de 2/4, sînt executate într-o
mișcare rapidă, bătutele sînt executate, de obicei, de bărbați și
includ mișcări virtuoase), horele − (de bărbați și de femei, în
ambele cazuri participanții formează un cerc sau semicerc și se
țin de mîini), de „ostropăț” (țin de dansurile de ritual, măsură de
7/16 sau 3/8, se execută într-o mișcare rapidă, de obicei,
individual, cu un obiect din zestre ținut în mîini), de „hora-mare”
(măsură de 6/8 sau 3/8, se execută într-o mișcare moderată și
înceată, participanții formează un cerc, ținîndu-se de mîini, care
sînt îndoite în coate și ridicate la nivelul umerilor).
Muntenia
     Jocuri si dansuri populare specifice Munteniei: Ariciul,
Arnauteasca, Balta de la Storobaneasa, Braul pe opt, Braul pe
sase, Brauletul fetelor de la Teleajen, Breaza de la Valea
Doftanei, Bugeacul, Ciuleandra , Cotita, Drumul Dracului,
Floricica, Greaua, Hora-n doua parti, Hora „Lelea”, Isa, Jianul,
Litaidoiul, Mantineasca, Mocancuta, Ovreicuta, Ploiceanca,
Rogojina, Salta, Sarba de la Pucheni, Sitele de la Beiu, Siriul,
Schioapa de la Teleajen, Tarapanaua, Tropca, Vlascencuta de la
Pietrosani si Vulpea.
      Brâul din Muntenia se dansează fie în cerc, fie pe pereche,
ritmul fiind alert. La coregrafia în cerc, fiecare dansator îşi sprijină
mâinile pe umerii celorlalţi, braţele sunt întinse, deplasarea se
face de la stânga la dreapta. Paşii: cu picioarele uşor depărtate,
se ridică piciorul stâng spre dreptul, apoi piciorul drept spre cel
stâng, urmaţi de trei paşi în lateral cu piciorul drept. Se reia
coregrafia. Dansatorii mai experimentaţi pot executa şi mişcări
mai complexe, dar pasul şi ritmul de bază rămân aceiaşi.
      Ciuleandra, un dans popular din Muntenia, cu ritm accelerat
progresiv; melodie după care se execută acest dans.
Oltenia
    Dansul oltenesc din campia Dunarii are valente spectaculare
deosebite. Ritmuri alerte, miscari executate in mare viteza, pasi
sincopati, strigaturi la comanda. Vibratia permanenta la unison a
intregului grup creaza un spectacol dinamic, plin de vigoare.
      Călușul oltenesc este una din variantele numeroase ale
obiceiului străvechi al românilor, numit căluș. Este un obicei
extrem de complex, implicând o societate fraternală a călușarilor,
care sunt atât membri ai acestei societăți precum și participanții la
faimosul dans omonim, călușul.
Transilvania
    Dansuri populare (jocuri) specifice Transilvaniei: Abrudeana ,
Barbuncul, Barbatescul din Maramures, Braul de la Dobarlau,
Braul fetelor, Braul fetelor de la Crihalma, Braul paduranesc,
Breaza de la Floroaia, Codreneste, De-a lungul, Fecioreste ca pe
Valea Draganului, Hategana, Hodoroaga de la Gura Raului, Hora
junilor, Invartita de la Fagaras, Invartite ca-n Nasaud, Invartita lui
Ioan Macrea, Invartita rara din Salaj, Jiana lui Ioan Macrea, Jiana
din Marginime, Maruntel, Muiereasca de la Seredei (Socacitele),
Pe picior, Polca intaia, Polca a doua, Ponturi din campie,
Preumblata, Purtata de la Fagaras, Purtata Fetelor de la Capalna,
Roata feciorilor din Oas, Sarba de la Floroaia, Sarba popilor,
Tropotita din Oas si Tura fetelor din Bihor.
 Dansurile populare sunt considerate o comoară a neamului
românesc ce se cultivă din generaţie în generaţie, exprimând
specificul fiecărei regiuni în parte. Dansurile tradiţionale româneşti
au o bogăţie a mişcărilor: de la dansuri cu mişcări line şi simple,
la cele cu ritm alert, ce necesită agerime şi virtuozitate.