14 septembrie 2018

Vreau sa dau timpul inapoi. Nu mult, nu cer decat 2 ani.

Vreau sa ma trezesc intr o dimineata si sa ma uit la ceas. Sa scrie acolo mic, pe

ecranul zgariat al telefonului 6:30 , 14/09/2020. Sa ma ridic din pat si sa fac
cafeaua parintilor, apoi sa ne pregatim cu totii de festivitatea noului an scolar.

As schimba atatea lucruri.

As face atatea lucruri pe care nu am apucat sa le fac si as zice tot ce nu am avut

curajul sa spun. As avea grija de lucrurile pe care le am ignorat si am regretat mai
tarziu. As pretui cu adevarat momentele urate si le as simti cu toata inima pe cele
frumoase. As trai fiecare zi cu atata ardoare si as iubi cum nu stiam ca este posibil.

Pentru ca atat de multe lucruri s au intamplat in anul acela. Atat de multe

persoane au plecat si au venit in viata mea, atat de multe lucruri s au intamplat
pentru mine si in inima mea. Acum tot ce a ramas este un gol, o amintire vaga a
ceea ce a fost, ce este ingropata in fiecare zi din ce in ce mai mult, de prostiile
banale pe care ni le impune noul stil de viata pe care il ducem. O bestie ce zgarie
pereti si tipa, un fruct muscat din care curge usor zeama dulce si lipicioasa. Si nu
e prima data, cand imi zic in minte clasa a saptea, si simt ca ceva se rupe in
interiorul meu.

Clasa a saptea a fost cel mai frumos an scolar. A fost anul cand am simtit atatea
schimbari in sufletul meu si a fost anul cand am simtit ca am timp pentru toate,
pentru prima data in viata mea.

Pentru ca in anul acela, pe cat de banal si prostesc suna, m am indragostit.

De aici multi isi pot inchipui deja ce urmeaza, pentru ca sub o forma sau alta,
dragostea e la fel pentru toti.

Pentru mine, toate acele sentimente au venit atat de brusc. Nu ma gandeam

vreodata, nici intr un million de ani, ca ma voi indragosti de cineva pe atunci si ca
toata lumea si fiinta mea o sa graviteze in jurul acelor sentimente. Era un drum
strain, necalcat pana atunci, in care m am impiedicat de prea multe ori si probabil
si de asta, nici nu s a ajuns nicaieri.

Daca este sa fii invatat ceva, este ca nicio carte si niciun film nu te pregateste cu
adevarat. Nu ti spun nimic, cum ar trebui sa te comporti si ce ar trebui sa faci. Tot
ce a creat omul pana acum, au fost doar niste speculatii asupra dragostei, care
probabil nu se vor apropia niciodata de adevarata semnificatie a iubirii. Niste
iluzii, care de multe ori ne induc gresit.

Trebuie sa inteleaga toata lumea ca eu nu eram (si nici nu sunt) foarte vorbareata.
In patru ani de zile nici nu cred ca am vorbit vreodata cu adevarat cu trei sferturi
din elevii din clasa. Deci nu ar fii o mirare ca de abia in anul acela sa observ si eu
ca exista si alti elevi in scoala noastra, ce sunt cunoscuti de mai toata lumea si
care au o reputatie formata.

Cu toate astea, eu nu am avut niciodata ochi sa privesc inafara patratului creat de

cei patru pereti ai clasei. Consideram ca este de ajuns sa mi cunosc colegii de clasa
si profesorii dupa fata.

Deci cand am vazut baiatul asta prima data, aveam impresia ca s a transferat in
anul acela. Habar n aveam in ce clasa e, la ce etaj, de unde e sau care ii este macar
numele. Nici nu stiu cand l am vazut prima data, dar stiu ca primele cuvinte ce mi
au rasunat in cap au fost : ”ce frumos”.

Era inalt, cu parul inchis la culoare si carliontat. Poate suna ciudat pentru multi,
dar cand il vedeam simteam o senzatie de furnicatura in varful degetelor si o
nevoie inexplicabila sa ii ating parul. O curiozitate ce ma dezgusta si incercam sa
o ascund adanc pentru ca mi se parea anormala.

Cred ca prima data cand l am vazut purta un hanorac verde, pentru ca o perioada
buna de timp stiu ca il numisem Peter Pan, iar afisul de teatru de pe usa scolii nu
ajuta foarte mult in alegerea altei porecle.
Asa a mers o perioada, Peter Pan in sus, Peter Pan in jos. Probabil nu exista zi in
care sa nu povestesc cat de frumos este si ce ochi albastri are si cat de libertin si
hotarat si dur pare. Era de parca vazusem cea mai minunata creatura de pe
pamant si niciun cuvant si nicio zi nu era indeajuns sa exprime acest lucru. Un
sentiment ce ti umplea toata inima si fiecare celula din corpul tau nu mai este a
ta, ci a senzatiei din launtrul tau si a persoanei pe care o provoaca.

A urmat apoi o perioada in care ieseam pe afara mai des decat de obicei cu
prietena mea. Mergeam in pauza sa luam mancare si pur si simplu sa ne plimbam
in jurul scolii, ca un fel de dezarmorteala, timp in care ne luam si o cafea sau
ciocolata calda sau un ceai de la cutia magica din spatele scolii, ce costa un singur
leu. Normal ca l vedeam si pe el, vedeam cum fuge zambind, cuprins parca de o
euforie a momentului spre terenul de sport din curtea scolii.

Aflasem pana atunci de la prietenii mei cine este, din ce clasa e si ce fel de
comportament are. Toate acele lucruri strigau ca este mult mai mult decat imi pot
eu imagina, dar mie nu mi pasa. Nu mi pasa ce lucruri rele si tampite facea, nu mi
pasa care era motivul pentru care fugea in halul ala spre teren, eu vedeam aceeasi
fiinta minunata ca de prima data. Simteam ca eram pregatita sa l primesc cu tot
ce am, daca si el ar fii avut macar putin din sentimentele mele.

Acum ca ma gandesc, cred ca eram mai mult nebuna decat eram indragostita.

Eram inecata in sentimentele mele asemenea mierii, eram atat de concentrata de

florile ce cresteau in sufletul meu, incat am uitat sa gandesc rational, am uitat ca
pana si florile pot fii otravitoare si mierea inecacioasa. Ca si cum ochii mei erau
acoperiti de doua maini straine si urechile mele auzeau doar cantecul dulce, fara a
asculta versurile nebunesti. De parca altcineva intrase in corpul meu si mi controla
viata, eu fiind doar un ecou indepartat.

Era haotic. Tot ce se intampla era de a dreptul haotic. Toate momentele scurte in
care privirile noastre se intalneau,in care ne uitam unul dupa altul, toate
gandurile ce mi treceau prin minte intr o secunda si se stergeau in urmatoarea,
toate momentele cand inghesuiala la covrigarie era oribila si ne aducea atat de
aproape.
Si mi doresc sa fii avut pe cineva care sa ma ghideze prin toata nebunia asta,
cineva care a trecut prin asta si se simte altcumva decat un novice. Pentru ca
aveam ideea asta nebuneasca ca si lui ii place de mine. De ce te ai uita la cineva
de care nu esti interesat de atatea ori ? As fii vrut sa stiu ce gandea el in astfel de
momente, sa stiu cum ma vede, ce etichete imi pusese. Oare eram o fata care ii
starnea intr o oarecare masura interesul sau doar o proasta in limba dupa el, ca
toate celelalte?

Cel mai periculos om este cel care stie exact de ce este capabil si care sunt vrajile
lui asupra lumii. Acela este omul de care trebuie sa te temi cel mai tare, pentru ca
niciodata nu vei stii cum este el cu adevarat.

(Mi se pare totusi amuzant despre cum toata lumea stia ce simt. Profesori, colegi,
stiau de mult ce simt si despre cine, inca dinainte sa face eu nebuniile mele. Stiau
de ce sunt in stare si cat de dusa pot fii, incat la simulare mi au schimbat
profesorii locul de banca cu al unei colege. Adevarul este ca n o sa stiu niciodata
asta, da asa am presimtirea ca asa s a intamplat. Toata lumea stia, inafara de
parintii mei, cu care stau sub acelasi acoperis si printre care am crescut. Habar n
aveau sau daca stiau, o tratau ca pe un lucru superficial, fara importanta,
nesemnificativ.)

Simteam nevoia sa afle ce simt. Credeam ca daca stie, daca ii spun eu in fata, o sa
se schimbe ceva. Adevarul e ca s a schimbat. O groaza s au schimbat din acel
punct, insa nu pot spune ca in bine.

Cred ca era o joi sau o vineri. Probabil octombrie.

Parintii mei tocmai ma sunasera sa mi spuna ca nu pot veni sa ma ia si ca trebuie

sa vin cu microbuzul, autobuzul sau cum naiba ii zice minunatiei aleia de masini
care tremura din toate colturile si baga frica in tine daca prinzi loc in picioare.
Ideea era ca in 15 minute trebuia sa gasesc pe cineva care sa mi imprumute bani
si sa ajung acolo pentru a putea prinde masina. Era o situatie stresanta, contra
timp, dar imi promisesem ca astazi aveam de gand sa spun ce simt. Aveam de
gand sa fac asta de mult timp. (A fost probabil cea mai oribila experienta: in ore
nu aveam stare si simteam incotrolabil nevoia de aer, iar in pause simteam ca mi
se inmoaie genunchii si de abia stiam pe ce lume ma aflu.) In tampenia mea,
gandeam ca daca nu zic azi n o sa I zic niciodata si ca trebuie azi pentru ca e o zi
insorita si port hanoracul meu favorit. Uneori vreau sa mi dau o palma.

Era chiar frumos afara. Era soare si frunzele cadeau usor in parc.

L am vazut acolo cu restul prietenilor lui. Sunt nebuna, sunt oarba, dar stiu sigur
ca mi a urmarit fiecare miscare. Inchid ochii si inca il vad in celalalt colt al parcului
pe o barca, cu fata spre mine, privind cum vin spre ei. Cine stie cu adevarat ce
porcarii faceau pe acolo si el era panicat din cale afara ca aveam de gand sa le
spun profesorilor. Acum ca ma gandesc la asta, imi vine sa rad la cat de penibila
eram. Imi simteam pulsul batand in urechi nebuneste si probabil eram mai rosie
decat cea mai coapta rosie din gradina, dar eram acolo, eram in fata lor, incercand
pe cat posibil sa par calma, cu toate ca stiu sigur ca era o incercare esuata.

I am intrebat politicos cat este ceasul. De parca ma durea pe mine unde e ceasul.
Stiu ca era fata asta langa el si fuma o tigara roz, iar pentru o secunda am uitat
complet ce faceam si ma gandeam “Wow, fata asta are tigari roz! Ce misto… N am
vazut in viata mea de astea, oare le a facut ea ?” (Ma gandeam ca avea pachet cu
tutun si filtru si tot tacamul, cum am vazut la un tip, iar in loc de foita alba a pus
roz, habar n aveam ca exista efectiv o firma care face de astea).

Respectiva fata se uita la mine si isi scoate telefonul din buzunar, dar inainte sa
poata spune ceva baiatul de care imi placea isi ridica maneca hainei si a scos la
iveala un ceas mare de mana, care semana foarte tare cu cel din desenele
animate Ben10, si mi a spus ora.

Insa mintea mea era total altundeva. Chiar daca nu mi spunea ora, nu facea nicio
diferenta pentru mine. Ii multumesc si ma intorc sa plec. Dar inainte ma uit la el si
ii spun pe un ton melodios, de parca fredonam un cantec “Sa stii ca te plac” si
plec. Mi era prea frica sa ma pot uita in urma. Ma simteam feiricita, de parca am
facut cel mai maret lucru din viata mea. Zambeam si abia asteptam sa ajung
acasa.
 Insa toata fericirea mea se sterge intr o clipa se risipeste ca o frunza in furtuna,
cand aud pe cineva din spatele meu tipand “Suge o ceapa!”.

La inceput n am stiut. N am stiut cui ii era adresat, cine din ei a zis asta. In prostia
mea, inca speram sa nu fie pentru mine acea propozitie, insa drumul spre casa m
a facut sa mi dau seama ca nu era asa cum speram. Am ajuns acasa si am inceput
sa plang, simtind lucruri ce speram sa nu le mai simt in viata mea. As minti daca as
spune ca aceasta intamplare m a facut sa realizez ca nu se merita, ca mi am
pierdut timpul pe o persoana ce era intr-adevar cum spunea lumea, pentru ca nu
m a facut. Insa tot ce simteam era o vinovatie si o dezamagire in mine insami. O
neputinta si o dorinta arzatoare sa dau timpul inapoi.

Probabil daca era doar atat as fii fost fericita. Poate daca asta ar fii fost tot, acum
nu eram cum sunt.

Mergeam la chitara cand bomba a fost aruncata. Era a doua zi de cand ii

spusesem ca il plac. Vorbeam despre ceva in masina cu mama si radeam, iar
pentru o secunda uitasem tot ce se intamplase. Deodata telefonul mamei incepe
sa sune. Era unchiul meu. Ne sunase sa ne spuna ca bunicul a facut stop cardiac si
ca era in sala de urgente.

Pentru cateva minute oribile, in masina era liniste. Apoi a sunat telefonul. Bunicul
nu supravietuise. Macar daca era doar atat. Sa stim ca dormea si a facut stop
cardiac. Dar numai bunica mea stie cu adevarat de cat timp statea in spital si cum
o ducea, numai ea stie cum a suferit.

Eram surprinsa ca mama inca putea conduce. Avea aceeasi viteza pe care o avea
inainte de apeluri si privea atenta la drum. Apoi isi intoarce fata inspre mine si ma
intreaba, uitandu se direct in ochii mei: “N a murit, nu ?”

Am simtit cum ma trece un fior pe sina spinarii. In ochii ei se vedea o disperare

absurda sa I spun ca intr-adevar n a murit. Ca bunicul doarme, se uita la stiri, ca
face orice altceava inafara de a sta mort pe o masa in spital, in urma unei
resuscitari esuate. Nu i am raspuns.
A trebuit bineinteles sa mergem la Iasi, sa fim alaturi de restul familiei. Mama a
plans tot drumul, in surdina, iar cand am ajuns acolo si a vazut o pe bunica, din
ochii iei au curs un nou sir de lacrimi, urmate de multe suspine ce s au
transformat apoi intr un fel de tipete. M am intors apoi si l am vazut pe tatal meu
vitreg cum isi stergea si el lacrimile si deodata m a cuprins o vinovatie. Eu de ce nu
plangeam? De ce nu iesea din ochii mei niciun fel de lacrima? Cum puteau plange
persoana pe care sub influenta alcoolului faceau mortul de pe masa in toate
felurile si eu nu puteam?

Oglinzile toate din casa erau acoperite. M am dus in camera unde era bunicul si l
am vazut in costum pe masa, cu picioarele legate alba la glezne cu o franghie alba.
Arata de parca dormea. Langa sicriu erau mai multe persoane asezate pe o
canapea si o lumanare ce ardea incet.

Cred ca asta a fost prima si ultima data cand l am vazut pe bunicul in sicriu.

A urmat o serie de evenimentge caudate. Bunica avea ochii rosii si era mereu
agitate, fratele meu statea foarte des in camera cu mortul, mama si matusa mea s
au certat. Orbile timpuri.

In ziua inmormantarii, eu si mama mea am fugit la un concurs in Satul Mare.

Simteam pentru prima data in mult timp, ca viata continua. Ca orice ar fii,
mergem mai departe, fie ca vrem, fie ca nu. E decizia noastra daca vrem sa vedem
lucrul asta sau nu.

A trebuit sa vin inapoi la scoala. Deja lipsisem pentru prea multe zile si nu mai
avea rost sa staui acasa.

.( Mai tarziu aveam sa spun ca totul a fost dureros pentru ca inafara de toata
iubirea asta, imi mai murise si o ruda,dar nu stiu dar nu stiu daca era adevarat.
Urmarile acelei tragedii de abia isi crestea radacini in mine si mult mai tarziu avea
sa explodeze. Pana si in ziua de azi simt mici fragmente ce ma omoara si ma
sperie. Ma intristeaza profund si realizez ca e prea tarziu, dar nu pot face nimic.)

La scoala era de parca povestea ma astepta sa revin in cadru, pentru a continua.

Chiar in prima zi in care vin inapoi, m am trantit din greseala pe hol de fata cu
tigari roz. Avea parul prins intr o coada, de un blond strident aproape, niste ochio
mari si albastri si doua urechi foarte simpatice.

S a uitat la mine si m a intrebat daca ma numesc Giulia. I am raspuns ca da si

aveam sa ma gandesc abia doua ore mai tarziu si sa ma intreb de unde naiba imi
stia numele, daca nici nu vorbisem cu ea pana in momentul acela. M a intrebat
cred din ce clasa sunt si poate inca un lucru neinsemnat, apoi m a bombardat cu
aceeasi intrebare toata pauza : “Iti place de Ionut?” Acum ma gandesc, cum ar fii
fost sa I spun ca nu, nu ma numesc Giulia sau ca nu, nu mi place de Ionut. Insa
eram prea proasta sa pot gandi toate acestea la momentul potrivit. I am zis prima
data ca oricum n ar conta, pentru ca m a facut proasta pe fata. M a intrebat de
unde stiu asta si cand I am zis de faza cu ceapa, ea s a gramit sa mi spuna ca de
fapt ei I a zis asta, dintr un motiv pe care nu mi l mai amintesc. M am simtit
usurata pe moment, insa problema era ca bomba stridenta din fata mea inca nu
please. Statea si bloca usa, intrebandu ma din nou si din nou aceeasi intrebare,
“nu stiu” fiind un raspuns nemultumitor.

Pana la urma m am enervate si I am aratat inspre usa de iesire si I am spus ca o sa

plec. Mi am luat de mancare si