Sunteți pe pagina 1din 15

1

Muzica (din gr. mousikē) este arta combinării notelor în


succesiune și simultan într-o formă plăcută estetic,
organizarea ritmică a acestor note și integrarea lor într-o
lucrare completă

Un instrument muzical este un obiect utilizat în


interpretarea unei compoziții muzicale.

Instrumentele muzicale sunt de obicei clasificate în patru


mari grupe tradiționale: cu coarde, suflători din lemn,
suflători din alamă și instrumente de percuție, la care se
adaugă suflători cu structură complexă și instrumentele
electronice.

2
3
Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare ) este un instrument
muzical cu coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul
tastelor (en frets), și o cutie de rezonanță ale cărei ambe fețe sunt
plane. În lateral, se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care
dau corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte perfecte
(cu o singură excepție) aduce cu cel al instrumentelor din familia
violei (viola da gamba, violone ș.a.).

Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale


aparținând folclorului, dar îndeosebi muzicii de consum. Între
aceste genuri, se numără muzica blues, country, folk, flamenco,
jazz, rock și pop. Practica contemporană include chitara cu șase
corzi (acustică, mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel:
repertoriul specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi
sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă),
în lipsa unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu corzi
de oțel, iar muzica contemporană se va executa la ambele, în
funcție de indicațiile din partitură. La chitară se poate cânta
folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în
care se propagă undele sonore create de vibrația corzilor la ciupire)
sau folosindu-se un amplificator (potrivit atât la chitare electrice,
cât și la cele acustice) ce crește în intensitate și modelează, în
funcție de preferințele chitaristului, semnalul captat de dozele
electromagnetice montate în apropierea corzilor.

Construcție
Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de
stângaci. În general, chitaristul folosește mâna cu care scrie pentru ciupirea
corzilor; degetele celeilalte mâini vor apăsa corzile pe taste, pe rând sau
simultan (pentru acorduri), activitate ce implică un alt fel de coordonare din
partea creierului. Raționamentul este valabil pentru toate instrumentele
cordofone cu tastieră (de exemplu, cele din familia viorii, familia violei,
lăuta etc.), singura diferență în cazul instrumentelor cu arcuș fiind un set
diferit de gesturi pentru mâna care pune corzile în mișcare.

4
1. Cap ◊ 2. Prăguș ◊ 3. Șurub (cheie) de acordare ◊ 4.
Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de susținere ◊ 6. Marcaj ◊ 7. Gât ◊
8. Butuc ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11.
Potențiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placă de protecție ◊ 14.
Spate ◊ 15. Tabla de rezonanță ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă
◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluș ◊ 20. Tastieră (pop. grif).

Denumirile sunt preluate din Carulli (1985) și Petric


(2004).

5
Capul
Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei,
fiind dotat cu chei care prin rotire măresc, respectiv micșorează tensiunea
aplicată corzilor elastice, în scopul acordării instrumentului. La chitara
clasică, ele sunt dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta a
capului; această configurație se regăsește și la unele chitare electrice. Cheile
pot fi dispuse și în linie (modelul Fender Stratocaster). Există și alte moduri
de aranjare a mecanismului de acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice
Steinberger care, neavând cap, au dispozitivele respective montate pe corp
sau pe punte.

Tastiera

Corpul

Poate avea o diversitate de forme si aceasta datorita faptului ca nu


trebuie sa mai indeplineasca rolul de amplificator al vibratiei, amplificarea
facandu-se cu ajutorul componentelor electrice. In acest caz se pune mare
accent pe doze, componentele care capteaza vibratiile coardelor. Corpul
chitarei este confectionat din lemn. Este prevazut ca si chitara "rece" cu
cordar si inaltator (reglabil). Pe corp mai sunt montate dozele
electromagnetice. Instalatia electrica se afla in interiorul corpului, iar
butoanele de reglaj sunt in afara. Tot pe corp mai exista si o mufa cu ajutorul
careia se face legatura intre instalatia chitarei si amplificator (mufa mama
jack mono, mare).

Istoric

Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de Renaștere


(sec. XVI).În schimb, inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut

6
realiza aceasta și construirea instrumentelor al căror descendent direct este,
datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și la
instrumentele cordofone care au purtat pe rând același nume, fără a avea
prea mult în comun în ce privește construcția. Având la bază etimologia
comună, aceste instrumente și chitara au fost puse „forțat” laolaltă; totuși,
studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus argumente
definitive în această direcție, arătându-se că etimologia nu atesta alte indicii
de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze
aceeași denumire varietăți foarte diverse de-a lungul timpului și spațiilor
geografice traversate.

Preistorie, epoca antică

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o


tastieră (grif) nu pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porțiunii de
vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăța la capătul
„tastierei” corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau
fabricate din intestine de animale sau mătase, iar instrumentele construite
făceau parte din familia harpei. Acestea se definesc ca instrumente
cordofone cu mai multe corzi așezate paralel sau ușor convergent (fără a se
întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va vedea, familia lirei
include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de
lungi, ci grosimea lor). Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat
muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă cunoscută
în lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de
astăzi, 2500 î.Hr.).

Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-


zisă s-a produs mai întâi la instrumentul numit tanbur [sic!]. Pasul esențial a
fost lărgirea unghiului format de cutia de rezonanță (corpul instrumentului)
aproape de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul
se alătura flautelor, harpelor și percuțiilor în ansambluri muzicale. Aceste
practici aparțin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr.
(2000-1500 î.Hr.), dar și de Persia și Mesopotamia. Cel mai vechi tanbur
păstrat a aparținut cântărețului Har-Mose, care a trăit sub domnia reginei
Hatșepsut (în jur de 1500 î.Hr.). Instrumentul poate fi văzut la Muzeul
Arheologic din Cairo.

Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea


mai veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei

7
chitare (nu doar trăsăturile unui tanbur) a fost găsită în Turcia, la Alaca(1300
î.Hr., cultura hittită).

Etimologie

Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea


instrumentului însemna „coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele
populare dotar (Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran),
panștar (Afghanistan) denumesc instrumente similare cu două, trei, patru,
respectiv cinci corzi. E probabil ca numele instrumentului indian sitar să
provină din setar; construcția foarte diferită sugerează preluarea
instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele care l-au adus
în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii indiene. În
schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de faptul
că primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul
persan.

Secolele XVI-XVIII

La începutul Renașterii, în Europa, chitara cu


patru perechi de corzi (corzile pereche fiind acordate
la unison) era deja des utilizată de muzicieni, cea
mai veche muzică scrisă anume pentru chitară
datând din secolul al XVI-lea. Chitara cu cinci
perechi de corzi a apărut în Italia, acordajul folosit
fiind la, re, sol, si, mi, de la coarda groasă spre cea
subțire, asemeni acordajului standard folosit în ziua
de astăzi pentru primele cinci corzi (a șasea coardă
este acordată la aproximativ 82 Hz, nota mi, cu două
octave mai jos decât prima coardă). Cântăreaţa la chitară
(1672), pictură de Jan
Vermeer.

În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste
(restul erau montate, ca și la chitara modernă, deasupra corpului), dar
ulterior s-au construit chitare cu zece, douăsprezece și uneori mai multe
taste libere. Italienii au condus mai departe dezvoltarea acestui instrument,
în secolul al XVII-lea adăugând încă o pereche de corzi la cele cinci
existente. Mai apoi, s-a renunțat la formatul corzilor pereche, rămânând doar
cele șase corzi. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea chitara era adusă

8
aproximativ la forma ei actuală. Diferențele erau corpul încă mic și foarte
îngustat în partea de mijloc.

Chitarele acustice moderne

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul


Antonio Torres a modificat forma și proporțiile instrumentului, oferindu-i o
acustică îmbunătățită, un ton deosebit de plăcut și, totodată, o structură
rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit standard și de atunci până în
ziua de azi a rămas neschimbată.

În paralel cu Torres, imigranții germani ajunși în Statele Unite ale


Americii, pentru a obține un sunet mai puternic, respectiv un ton mai
percusiv decât al chitarei clasice, au început să folosească corzi de oțel, care
exercitau o presiune mai mare asupra gâtului și corpului chitarei. A fost
găsită soluția la această problemă, structura interioară suferind unele
modificări (era adoptată structura de susținere in forma literei X). Astfel
apărea chitara western, ce a primit, prin retronimie, denumirea de „chitară
acustică”.

La sfârșitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de


chitară, cu elemente preluate din înfățișarea violoncelului.

Apariția chitarei electrice

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui


Orville Gibson, cei doi construind prima
chitară jazz, cu efuri decupate pe tabla de
rezonanță (în locul obișnuitei rozete). Chitara
electrică a luat naștere la inventarea primelor
doze electromagnetice la sfârșitul anilor 1920,
însă s-a bucurat de succes doar după 1936,
când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut
celebru de chitaristul de jazz Charlie Christian.
Odată cu creșterea posibilităților de
amplificare a sunetului, chitara electrică a

9
Chitară electrică
Gibson ES-150.
captat atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de chitare, fapt
care a declanșat o adevărată cursă pentru perfecționarea lor.

Principii de funcționare
Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o
undă staționară. Înălțimea notei produse depinde de lungimea
corzii și de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară, muzicianul
apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea efectivă.
Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență
de vibrație de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o
octavă mai înaltă decât frecvența fundamentală a corzii.

Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie


amplificat. Aceasta se face de obicei cu ajutorul unei cutii de lemn,
numită cutie de rezonanță și care formează corpul chitarei. În anii
1930, chitariștii din fomațiile de muzică de dans și cei din bandele
de jazz au început să își amplifice instrumentele, pentru ca acestea
să poată fi auzite mai bine de către spectatori. Un traductor
electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele
corzilor, transformând variația distanței față de coarda în mișcare
în semnale electrice care pot fi amplificate și reproduse la volumul
dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special
construite pentru a profita de această tehnică. În cazul lor,
importanța corpului chitarei scade simțitor, deci el poate fi
construit din material masiv.

10
Tipuri de chitare. Denumiri

După modalitatea de amplificare a sunetului

Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie,


denumirea de chitară acustică, apărută după impunerea chitarei electrice
(variantă a instrumentului care realizează amplificarea sunetului produs nu
prin intermediul unei cutii de rezonanță, ci prin amplificare electrică
mijlocită de prezența unor doze electromagnetice). Există și chitare electro-
acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferența este introducerea
unui microfon și (de regulă) a unui egalizator, ambele atașate corpului
chitarei.

După registrație

Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas


prin limita inferioară a acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare.
În ciuda acestui fapt, numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului
derivat, construit începând din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai
jos (aflat, în realitate, în registrul contrabas).

După numărul de corzi

Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară


„standard” (en. prime guitar) se folosesc cel mai frecvent șase corzi
(acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea și
o a șaptea (cea mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru
chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în
ultimii ani se bucură de o popularitate tot mai mare ca instrument de sine
stătător, a fost inventată de Narciso Yepes.

11
În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate
mi, la, re, sol, exact cu o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard).
Totuși, de la finele anilor șaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult
chitarele bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrul
subcontrabas.

După repertoriul abordat

Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt


destinate. Astfel, chitara clasică corespunde repertoriului de muzică clasică
(cultă) pentru chitară, genului flamenco și, uneori, stilului de jazz numit
gypsy jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în
perioada interbelică); instrumentul a fost împrumutat și de genurile muzicii
de consum din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice
(în acest caz, „chitară acustică” se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact
vorba de chitara western) se întrebuințează pentru muzică folk, rock, pop,
jazz, uneori în formațiile de muzică veche ș.a., instrumentul având o
costrucție și un timbru diferit.

Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind


totuși binecunoscută delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare
jazz), rock sau metal. Aceeași distincție se face și în cazul chitarelor
electrice bas (cele acustice bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar
folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica acustică,
unplugged), existând „bași” (chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal
ș.a., construcția diferită permițând abordarea tehnică variată.

După existența tastelor

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește


o tastieră delimitată prin bare (taste); deși nu respectă unul dintre aspectele
specifice ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este
vorba despre chitara fără taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă
„tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe tastieră, fie din
semiton în semiton, fie în punctele obișnuite pentru marcaje de la chitara cu
taste (en. fretted guitar). Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard,
modelele fără taste sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor bas, destinate
genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz (en. fretless bass).

12
Instrumente înrudite

Precursori ai chitarei Instrumente derivate din chitară sau


similare
Arhilăută Arpeggione (chitară cu arcuș)
Chitară renascentistă Banjo
Lăută Chitară bas
Mandora Chitară electrică
Teorbă Chitară cu 12 corzi
Mandolină

Moodswinger

Ukulele

Vanzari:

900000
800000
700000
600000
500000 Stagg
400000 Valencia
300000 Fender
200000
100000
0
1993 2000 2005 2011
13
Muzica ii face pe oameni sa se apropie,sa-si
impartaseasca sentimentele…

14
Chitara este unul dintre cele mai romantice
instrumente,ea aduce dragostea in inimile oamenilor
prin rezonanta sa.

15