1. Problematici metodologice

Omul este fiinţa care în viaţa de relaţie depinde în mod esenţial de ceilalţi şi în virtutea acestui fapt
formarea, fiabilitatea şi vocaţia sa nu pot fi explicate în afara acestui aspect. Individul se formează şi îşi dezvoltă
personalitatea în cadrul unui proces continuu de asimilare a experienţei sociale într-o diversitate nelimitată de
conţinuturi şi forme. Înţelegerea poziţiei sale în diferite situaţii şi a adecvării răspunsurilor sale, înseamnă
surprinderea modului în care se prelucrează informaţiile furnizate de mediul înconjurător. Perceperea celuilalt e
mult mai bogată în conţinut şi încărcătură afectivă. Imaginea noastră despre celălalt nu poate corespunde decât
parţial realităţii. Caracterul interactiv al percepţiei altei persoane este o sursă de distorsiune, iar în relaţiile de
interacţiune cu semenii sunt antrenate conjunctural componentele naturii psihosociale ce pot fi exprimate în
situaţia respectivă. Analizat în totalitatea sa ca fiinţă psihosocială omul nu va putea fi înţeles decât prin abordări
în multiple planuri (cu tehnici variate şi complexe de examinare).
Complexitatea obiectului de cercetare al psihologiei, natura ideală subiectivă a psihicului are
repercursiuni asupra cercetării. Cu toate că ne interesăm în principal de om, căruia dorim să-i reflectăm
caracteristicile specifice de natură distinctivă, nu putem evita extrapolarea lumii animale, pentru a verifica dacă
trăsăturile specifice umane nu se regăsesc şi la alte specii. Metodele folosite în psihologie s-au constituit în timp,
ele fiind împrumutate din aria ştiinţelor înrudite. Din ştiinţele naturii şi biologice a căutat să deducă şi să
compare comportamentul insectelor şi animalelor, cercetări ce prezintă un deosebit interes pentru înţelegerea
psihismului uman în formele sale elementare. Karl von Fresh împreună cu elevul său Martin Leudoner au putut
arăta modalitatea în care se codifică în activitatea motorie informaţiile utile pentru albinele muncitoare de
direcţia şi distanţa faţă de o sursă de hrană. Urmărin comportamentul cimpanzeilor s-au pus în evidenţă structuri
sociale, masculul dominant, femela dominantă, s-a putut observa comportamentul acestora de a-şi dărui
afecţiunea, de a subjuga, de a domina. Maniera de creştere a renilor ne duce cu gândul la comparaţia cu modul
de educare al oamenilor (Van Lewick – Goodall, J. 1985). Psihologia se înrudeşte şi cu ştiinţele sociale prin
studiul condiţionării sociale a psihicului uman, a manifestărilor diverselor grupuri şi comunităţi sociale.
În realizarea obiectivelor ştiinţifice ale psihologiei metodele la care apelează deţin un loc important. În
ultimul timp se urmăreşte o explicaţie cât mai riguroasă şi mai exactă a cunoaşterii şi descoperirii ştiinţifice ceea
ce a condus la formarea, transformarea şi perfecţionarea continuă a metodei ştiinţifice.
 
2. Delimitarea conceptuală
În orice demers ştiinţific, cercetătorul direcţionează cercetarea prin prisma principiilor teoretice şi ştiinţifice de
la care porneşte, al căror adept este. Fiecare şcoală sau orientare îşi are propria  metodologie de cercetare.
Răspunsurile la toate aceste întrebări deschid drumul către noi probleme: ce se întâmplă; ce semnifică, care sunt
determinanţii funcţionali ai comportamentelor etc. În unele concepţii metodologice este considerată identică cu
modelul de cercetare dintr-un studiu incluzând informaţiile şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor
propuse generând confuzie deoarece pot exista tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există. Pe de altă
parte metodologia este construită pe baza principiilor teoretice, oferind un ghid de cercetare, astfel încât ea
rezultă din teorie şi nu din
modelul ce cercetare. Culegerea datelor s-a perfecţionat în ultimul timp cu ajutorul tehnicii. Mărimea şi natura
unităţilor alese poate fi variabilă în funcţie de scopurile urmărite. Alegerea cercetătorului şi practicianului a unor
metode de investigaţie este condiţionată de: fidelitatea procedeului – două persoane abordând aceeaşi temă prin
aceleaşi metode trebuie să ajungă la rezultate similare, precum şi de economia procedeului – interesul obţinerii
rezultatului să fie în raport cu eforturile angajate. Metoda nu este numai un simplu instrument de obţinere a
unor date ci şi un demers logic ce deschide calea cunoaşterii. Metoda de cercetare reprezintă modul specific de
investigare al realităţii şi scopul cunoaşterii şi transformării ei, având un caracter instrumental de intervenţie, de
informare, interpretare şi acţiune. B.D.Shmith caracterizează metoda ştiinţifică: ca fiind sistematică, formală şi
obiectivă urmărind seturi de reguli prin care se menţine formalitatea ştiinţifică; este precisă pentru că măsoară
cu atenţie observaţiile, conducând la reproductibilitate ceea ce îi conferă acurateţe şi sens.Metoda se conturează
din permanentele întrebări – provocări ale unei cercetări ştiinţifice, în care se găseşte „amprenta” personalităţii
cercetătorului. Ea contribuie la descoperirea ştiinţifică prin demonstrare. Metodele în cursul evoluţiei ştiinţei s-
au clasificat în funcţie de perioadele de timp necesare în cercetarea unei metode: transversale – care se doresc
descoperitoare între aspecte fenomene la un moment dat şi metode longitudinale – desfăşurate pe perioade lungi
de timp (folosite în studiul de caz, biografia). Metodele în ştiinţele sociale şi comportamentele în funcţie de
numărul unităţilor sociale luate în studiu pot fi: metode statistice (anchete socio-demografice, sondaje de opinie
etc.) şi metode cazuistice – constituind studiul integral al câtorva unităţi (biografia, studiul de caz) (Chelcea
1995).
Tehnica de cercetare se referă la operaţiunile concrete de colectare a informaţiilor cu ajutorul unei
metode. Procedeul constituie maniera de utilizare a instrumentelor de investigare. Nu s-a realizat un acord
unanim în ceea ce priveşte utilizarea de „tehnică”, „metodă”, „proceduri”, deoarece o metodă poate fi utilizată
ca tehnică sau procedură (ex. chestionarul – metodă de cercetare poate fi inclus ca tehnică de culegere a datelor
în ancheta sociologică).                              
 
3. Teoria şi paradigma – cadru de referinţă
Teoria ştiinţifică este deci indispensabilul ferment al progresului cunoaşterii chiar în măsura în care ea
este pusă în discuţie. „De fiecare dată când încercăm să dăm soluţia unei probleme, spunea Popper, ar trebui să
încercăm mai degrabă să o depăşim decât să o apăram”. Teoria devine un obstacol în calea acestui progres
atunci când cercetările pe care ea le suscită nu vizează decât să o perpetueze. Asupra acestui aspect insista Kuhn
în noţiunea de paradigmă. Thomas Kuhn (născut în 1922), istoric şi filozof al ştiinţei, îşi datorează notorietatea,
în afara cercului său de specialişti în istoria ştiinţei, lucrării referitoare la Structura revoluţiilor ştiinţifice în
care dezvoltă conceptul de paradigmă în dinamica istorică a ştiinţelor. Îndepărtându-se de teoriile evoluţioniste
ale lui Popper, el propune o viziune mult mai haotică. O paradigmă este o concepţie dominantă într-un câmp al
cunoaşterii, fizica de exemplu, căreia i se raliază comunitatea ştiinţifică la un moment dat. Ea este, evident,
alcătuită dintr-un ansamblu coerent de fapte şi interpretări teoretice, consolidat prin factori extraştiinţifici şi, mai
ales, cei ce sunt de resortul sociologiei ştiinţei - instalarea în posturi cheie a savanţilor aderând la paradigma în
cauză, finanţare privilegiată a cercetării etc. Mecanica newtoniană a fost timp îndelungat paradigma fizicii, pînă
la prăbuşirea sa spre sfîrsitul secolului al XIX-lea provocată de noile concepţii în termodinamică şi de teoria
relativităţii. Paradigmele nu se transformă spontan, pentru Kuhn, în paradigme modificate sau diferite, aşa cum
se succed speciile unele altora în procesul evoluţiei. Ele sunt, ca să spunem aşa, răsturnate, aşa cum sunt
răsturnate guvernele în timpul revoluţiilor, de opera oamenilor de ştiinţa marginalizaţi, adesea continuă o
perioadă fără sprijinul comunităţii ştiinţifice, uneori respinsă de ea. Luată literă cu literă, teza lui Kuhn nu
explică creşterea cumulativă a cunoştinţelor ştiinţifice. Totuşi, ea a sedus specialiştii din domeniul ştiinţelor
umane şi al psihologiei, care s-au recunoscut în această descriere a propriului progres, în care şi astăzi încă
oamenii de ştiinţă se identifică puternic cu. modelul teoretic la care ei au aderat. Întâlnim frecvent noţiunea de
paradigmă în legătura cu revoluţia behavioristă sau cu revoluţia cognitivistă. (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p.
190)
Am putea să ne întrebăm de ce teoria poate să devină astfel un factor de stagnare dacă ştiinţa este chiar
acest dialog, acest du-te - vino dialectic între discursul reflexiv şi examinarea faptelor. Aşa cum paragrafele
precedente ne-au permis deja să o semnalăm, există mai întâi motive de ordin psihologic şi sociologic: teoria are
un autor, care adesea se identifică cu ea, care a pus în ea o parte din opţiunile sale metafizice şi ar vrea să
supravieţuiască în ea; autorul teoriei sau adepţii săi pot să fi dobândit o putere care îi face capabili să o propage,
chiar şi să o impună. Cazul lui Lîsenko, biolog oficial, care a impus mulţi ani în URSS concepţiile sale eronate
privitoare la transmisia genetică, este, fără îndoială, o excepţie. Dar sociologia ştiinţei demască acaparări de
putere mai subtile de către şcoli care garantau dezvoltarea unei teorii punându-le pe celelalte în imposibilitate de
a se exprima. Numai jocul nominalizărilor academice sau longevitatea unui maestru pot fi suficiente pentru a
crea condiţiile acestui exclusivism. Sunt aici factori care nu au tangenţă cu practica ştiinţifică propriu-zisă, dar
care se repercutează asupra ei.
Psihologia scapă cu atât mai puţin acestui capriciu pe care psihologii îl mai resimt, adesea cu pasiune,
şi care personalizează conflictele dintre şcoli. Astfel, s-a văzut, de-a lungul acestui secol, acapararea în unele ţări
a psihologiei clinice de către psihanalişti, sau a psihologiei experimentale de către comportamentalişti, a
psihologiei educaţionale de nondirectivişti. Aceste exelusivisme au avut uneori o funcţie de dinamizare a unui
domeniu, dar, în general l-au sterilizat pentru mult timp. Vom reveni la aceasta în legătură cu problemele de
formare în capitolul XVI. (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p. 194 - 195)
Conform definiţiei date de T.S.Kuhn (1962) în „The Structure of Scientific Revolutions” paradigma constituie
ansamblul elementelor epistemiologice, teoretice, conceptuale, ce servesc drept cadru de referinţă comunităţii
cercetătorilor dintr-o anumită ramură ştiinţifică. Constituie un mecanism perceptiv şi cognitiv de selectare,
combinare şi recombinare prin care cercetătorul îşi construieşte obiectul ştiinţific al cercetării sale.
Cadrele de referinţă care îi ghidează pe cercetători în domeniul psihologiei pot fi împărţite în patru mari
paradigme ştiinţifice: paradigma structural expresivă, paradigma formal-tranzacţională; paradigma relaţional-
sistemică şi paradigma fenomeno-praxiologică.  Primele două ţin de psihologia intrapsihică iar ultimele două de
o psihologie a relaţiilor.
Paradigma structural-expresivă
În cadrul paradigmei structural-expresive ”obiectul” de studiu îl constituie acea organizare internă a psihicului
exprimată prin personalitatea subiectului.
În cadrul acestei paradigme psihicul constituie un modelator în exprimările subiectului iar comportamentul şi
exprimarea verbală ale acestuia îşi au originea în organizarea internă a psihicului, concepţiei preluată din
psihanaliză.
Sistemul cel mai profund al unui individ în care se regăsesc dorinţele, motivaţiile sau valorile fundamentale
formează logica profundă ce serveşte drept grilă de percepere determinând atitudini profunde ce declanşează
predispoziţii pentru „lucrurile din lume”. Atitudinile determină acţiunile subiectului, comportamentul său după
care vin opiniile ca expresie a dorinţelor şi valorilor sale.
Se poate deduce că sensul comportamentului trebuie interpretat.
Paradigma formal-tranzacţională – surprinde formele comunicării devenind în mare măsură exterioară. Sunt
puse în evidenţă modalităţi de conlucrare a stării raţionale afectivă şi normativă. Subiectul apelează la situaţii
analogice cu scopul de a ajunge la un nivel al tranzacţiilor în diferite forme. Atitudinile subiectului pot trece prin
cele trei nivele: la primul nivel atitudini şi paralimbaje rigidizate datorate efectelor educaţiei părinţilor asupra
copiilor; al doilea nivel redat de personalitatea adultului ce îşi ţine în frâu sentimentele şi al treilea nivel în care
sentimentele sunt lăsate să răzbată la exterior în toate stările psihologice.
Este un model al unei concepţii relaţionale depăşind modelul psihoanalitic freudian subiectul apelează şi la
situaţii analogice, cu scopul de a ajunge la un nivel al tranzacţiilor în diferite forme.
Paradigma relaţional-sistemică – aduce în atenţie relaţia dintre indivizi. Conform studiilor lui G.H.Mead. Eul nu
există decât prin şi în interacţiunile sociale în care procesul căutării, prin natura sa este interacţionist.
Persoana şi acţiunile sale nu pot fi interpretate decât în sistemul în care se integrează. Comunicând, se folosesc
două categorii de semnale: digitale şi analogice, ce intervin concomitent în tranzacţie, conferindu-i caracter
complex, astfel persoana nu poate fi analizată decât în sistemul în care se integrează. Atenţia va fi concentrată
pe regulile şi jocurile în care subiectul va fi angrenat.
Paradigma fenomenologică şi praxeologică conduce la explicitarea semnificaţiilor exprimate de subiecţi,
cercetarea recurgând la metode de analiză fenomenologică comprehensivă şi etnometodologică. Descrierea
fenomenologică este cauza investigării sistematice a subiectivităţii şi conţinuturilor conştiinţei prin care se
urmăreşte sesizarea sensului subiectiv şi intersubiectiv, pornind de la corelarea instituţiilor altor indivizi cu
propria noastră experienţă ca trăire empatică (A. Mucchielli).
Capacitatea de comprehensiune se bazează pe intuiţia afectivă şi proiectivă după cum arată M. Scheler (1913) în
Fenomenologia şi teoria sentimentelor de simpatie, iubire şi ură. Analiza etnometodologică are ca obiect de
studiu interacţiunile observate în procesul unor căutări: ce a dus la producerea fenomenului observat ?; de ce se
petrec lucrurile aşa ?; care sunt procesele implicate ? etc.
În analiza interacţiunii umane se recurge şi la un set de mize ale interacţiunilor interpersonale: miza informativă
ca primă modalitate de existenţă (transmiterea de informaţii) miza de poziţionare legată de existenţa socială;
miza de mobilizare (ca tentativă de influenţare a celuilalt); miza relaţională (relaţia umană trece de la esenţă la
existenţă); miza normativă (se constituie ansamblul normelor ce vor fi activate în interacţiunile viitoare).
Paradigma după alţi cercetători poate fi grupată în: paradigma pozitiviste, care stau la baza interpretării
pozitiviste şi paradigme care stau la baza interpretării comprehensive.
Alţi cercetători clasifică paradigmele în alte trei categorii:
-  pozitiviste, ce-şi au locul de bază în cadrul studiilor pozitiviste şi neopozitiviste;
-  interpretative – incluzând o teorie ale ştiinţelor sociale: etnometodologică, psihanaliza,
sociolingvistica, etnografia etc.;
-  critice