Leoaica tanara, iubirea

Poezia "Leoaica tanara, iubirea" se regaseste in cel de-al doilea volum al lui Nichita
Stanescu "O viziune a sentimentelor", publicat in 1964. Volumul, considerat "romanul unei
idile", face parte din prima etapa de creatie, a exuberantei si are ca tema dominanta erosul
ca stare de certitudine. Poeziile acestui volum se centreaza pe o metafora esentiala.

Neomodernismul este caracterizat prin redescoperirea sensibilitatii creatoare, a

emotiei estetice si prin innoirea limbajului poetic. In acest sens, dupa Mihai Eminescu si
Tudor Arghezi, Nichita Stanescu este al treilea inovator al limbajului poetic in literatura
romana.

Poezia apartine neomodernismului prin ineditul abordarii temei si subiectivitatea

eului liric, fiind caracterizata de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice,
noutatea metaforelor si innoirile prozodice- vers liber si tehnica ingambamentului.

Apartinand lirismului subiectiv, poezia lui Nichita Stanescu se incadreaza in lirica

erotica, dar poate fi citita si ca o arta poetica.

Temele poeziei sunt intalnirea neasteptata cu iubirea, ca " intamplare a fiintei",

definirea ei ca aventura esentiala a fiintei, dar si creatia, ambele aventuri ale eului liric fiind
marturisite sub forma unei confesiuni, a unei meditatii.

Erosul nu este ca la Mihai Eminescu "o suferinta dureros de dulce", ci este imaginata
sub forma unei leoaice tinere, o superba salbaticiune. Aparitia ei brusca, surprinzatoare,
agresiva in existenta umana inalta eul liric la dimensiuni demiurgice. El traieste o suprema
bucurie, parcurge un proces care spiritualizeaza si schimba din temelii fiinta si perceptia
asupra lumii.

Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei,
simbol pentru iubirea ca pasiune si fascinatie coplesitoare, dar si simbol al artei.

Titlul evidentiaza preferinta poetului pentru limbajul conotativ si defineste iubirea si

creatia prin intermediul unei metafore surprinzatoare. Analogia dintre iubire si "o leoaica
tanara", bazata pe alaturarea intr-o apozitie a 2 substantive, pune sub semnul identitatii cea
mai frumoasa aventura din viata omului si un animal tanar, agresiv, de o frumusete naturala,
salbatica, spontan si plin de elan vital.

Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea in mod direct a sentimentelor prin

prezenta marcilor eului liric, pronume si verbe la persoana I singular "mi(-a sarit)", "ma
(pandise)".

Compozitional, poezia este alcatuita din 3 secvente, corespunzatoare celor 3 strofe,

inegale ca numar de versuri.
 Prima secventa prezinta in maniera metaforica momentul indragostirii propriu-zise,
ca o intalnire neasteptata a fiintei cu creatia, iubirea, cu toate ca sentimentul exista deja in
stare latenta in sufletul omului "Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in fata/ Ma pandise-n
incordare/ mai demult". Utilizarea mai mult ca perfectului sugereaza tema destinului si
totodata ireversibilitatea impactului. Revelatia este asociata cu durerea fizica, este o urma a
unei intalniri violente, un moment marcant in drumul existential "Coltii albi mi i-a infipt in
fata". Substantivul "colti" induce ideea efectelor devoratoare pe care iubirea le are asupra
identitatii sinelui, dar asociat cu epitetul cromatic "albi", sugeraza puritatea sentimentului
care este la fel de puternic si "azi".

Cea de-a II-a secventa este un tablou cosmogonic ce sugereaza trecerea intr-o alta
stare a existentei. Totul in jur se transforma sub influenta dinamizatoare a iubirii, apare pe
neasteptate o modificare de perspectiva asupra Universului "Si deodata-n jurul meu, natura/
se facu un cerc, de-a dura". Comparatia care urmeaza "ca o strangere de ape" aminteste de
o expresiva metafora eminesciana si sugereaza capacitatea de geneza a iubirii.

Elementele de cosmogonie sunt reduse la 2 simboluri esentiale: al cercului si al apelor

primordiale. Iubirea devine o punte dintre real si ireal, spre spatiile in care inainte omul nu
patrundea, intre contingent si transcendent, idei relevate de metaforele insolite "Si privirea-
n sus tasni,/ curcubeu taiat in doua". Miscarea erosului este ascendenta asa cum este si cea
a sufletului care l-a descoperit, idee sugerata de motivul privirii si al auzului. Eul liric
indragostit percepe universul pulsatoriu si in expansiune, senzorial, cu toate simturile treze,
motiv pentru care erosul devine o manifestare superioara a bucuriei.

Ultima secventa surprinde transformarea fapturii celui care iubeste si pare ca se

naste din nou. Verbul la perfect-compus ""Mi-am dus mana" induce ideea ca odata
consumata iubirea, eul liric incearca inutil sa se regaseasca. Metamorfoza dupa trairea iubirii
este ireversibila. Cele 3 detalii fizice, care descriu conturul fetei odata marcat de coltii
leoaicei "spranceana", "tampla", "barbie" preiau in ordine motivul ochiului ca motiv al
cunoasterii poetice, simbolul gandirii, si simbolul gurii ca semn al senzualitatii si comunicarii.
Iubirea si creatia au luat in stapanire fiinta umana, leoaica "trece alene", nu mai pandeste,
nu mai musca. Epitetul cromatic atribuit animalului "leoaica aramie" sugereaza ideea
maturizarii survenite in urma consumarii sentimentului si invoca bogatia de culori din
momentul amurgului, ale toamnei vietii. Sintagma "cu miscarile viclene" sugereaza ideea ca
omul este mereu in pericol de a se indragosti, caci stapanirea iubirii sau a creatiei nu poate fi
controlata.

Finalul poeziei evidentiaza ideea potrivit careia iubirea proiecteaza omul in

eternitate, ea invinge timpul si da in acelasi timp profunzime vietii prin repetitia "inca-o
vreme/ si-nca-o vreme..." Poezia se incheie rotund, revenind la imaginea leoaicei- iubire,
creatie, la prezentele initiale om-eros.
 La nivel morfologic, selectia timpurilor verbale ilustreaza evolutia iubirii. In prima
secventa, panda si intalnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai mult ca perfect si perfect
compus. Apoi rapiditatea metamorfozei este redata de verbe la prefect simplu, iar in ultima
strofa situarea eului liric in starea de gratie a iubirii, de verbe la prezent.

La nivel lexical, expresivitatea provine din asociatii semantice inedite, sfera vanatorii
alaturata sferei revelatiei si celei a corpului. Ambiguitatea este produsa de metafore insolite.

Elementele de prozodie sunt specifice poeziei neomoderniste, cu versuri libere, cu

rima, ritm si masura variabile si cu tehnica ingambamentului.

In opinia mea, poezie a intalnirii cu iubirea, textul poate fi "citit" si ca "intalnire" a

poetului cu inspiratia acaparatoare a fiintei. Creatia izvoraste din iubire si il proiecteaza pe
creator in eternitate.